Notiunea Dreptului muncii

Notiunea Dreptului muncii

Dreptul muncii, în acceptiunea sa de ramura de drept, reprezinta ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate raporturile juridice individuale si colective de munca, având ca izvor (temei al nasterii, desfasurarii si încetarii lor) contractele individuale de munca si contractele colective de munca încheiate între angajatori si salariati.

Dreptul muncii reprezinta o ramura de drept de sine-statatoare, autonoma în cadrul sistemului dreptului român. Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de obiectul sau specific de reglementare, compus dintr-un grup de relatii sociale având trasaturi proprii - relatiile sociale de munca generate de încheierea contractului individuale de munca si a contractului colectiv de munca.

În ansamblul sistemului de drept, reglementarile de drept al muncii se completeaza cu cele de drept civil (art. 295 alin. 1 din Codul muncii), care reprezinta asadar drept comun pentru dreptul muncii. La rândul lor, normele de drept al muncii constituie drept comun pentru alte reglementari – referitoare la anumite categorii de raporturi de munca – asa cum este Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici.

Prestarea muncii se realizeaza în cadrul unor raporturi sociale care, odata reglementate prin norme de drept, devin, de regula, raporturi juridice de munca. Din perspectiva stabilirii obiectului dreptului muncii, se poate considera ca munca se presteaza:

- în afara unor raporturi juridice de munca;

- în cadrul unor raporturi juridice de munca.

A. Munca prestata în afara unor raporturi juridice de munca include:

a) munca voluntara (benevola), de interes public, prestata cu titlu personal si gratuit în temeiul unui contract de voluntariat reglementat de Legea nr. 195/2001 sau cu titlu de activitati voluntare izolate, care nu sunt supuse regimului stabilit prin dispozitiile legale mentionate.

b) munca desfasurata în baza unor obligatii legale (de natura administrativa sau penal – executionala), cum este cazul elevilor, inclusiv celor din scolile de arte si meserii si studentilor în timpul practicii profesionale; persoanelor fizice domiciliate în zone cu vegetatie forestiera – altele decât pompierii civili – care au obligatia de a participa la stingerea incendiilor etc.

c) munca efectuata în cadrul unui raport juridic civil; spre exemplu, într-un contract civil de prestari de servicii încheiat în temeiul prevederilor din Codul civil;

d) munca desfasurata ca urmare a existentei unui raport societar. Aportul în munca (sau 'în industrie') este posibil atât la societatile civile, cât si în cazul societatilor comerciale de persoane pentru asociatii cu raspundere nelimitata si solidara (dar numai la constituirea lor, nu si la marirea capitalului social);

e) munca desfasurata în cadrul unui raport juridic comercial; spre exemplu, în cadrul executarii unor contracte comerciale de proiectare, de sef-montaj, curtaj (samsarie), know-how, consulting - engineering s.a..

f) activitatile independente reglementate de Legea nr. 300/2004 si desfasurate de catre asociatiile familiale si comerciantii persoane fizice. Raporturile juridice care se nasc ca urmare a prestarii muncii în calitate de persoana fizica sau asociatie familiala autorizata potrivit Legii nr. 300/2004 nu intra în obiectul dreptul muncii.

g) profesiunile liberale (cum este cazul arhitectilor, avocatilor, medicilor s.a) dau nastere unor raporturi juridice specifice – inclusiv cele cu clientii – în care se presteaza o munca care nu se integreaza obiectului dreptului muncii. Explicatia de fond rezida în inexistenta unor raporturi juridice de munca. Reglementarile legale permit, de regula, celor care practica o profesiune liberala sa încadreze salariati pentru exercitarea profesiei respective. În acest caz, fireste, raporturile de munca ale celor în cauza se supun legislatiei muncii.

B.  Munca prestata în cadrul unor raporturi juridice de munca

În aceasta categorie intra:

a) Raporturile de munca (de serviciu) ale functionarilor publici

Functionarul public este persoana numita într-o functie publica.

Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabi­lita­tilor stabilite de lege, în scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala, administratia publica locala si autoritatile administrative autonome. Sfera functiilor publice se stabileste prin act normativ, inclusiv prin hotarâre a Guvernului, neputând sa opereze o extindere a acesteia pe cale de interpretare juridica. O functie publica poate fi ocupata numai de un functionar sau, altfel spus, o persoana devine functionar public numai daca ocupa o functie publica.

Regimul juridic de drept comun aplicabil functionarilor publici este în cea mai mare parte similar (ca institutii juridice) cu cel al salariatilor. Reglementarile speciale pentru functionarii publici se aseamana, la rândul lor, cu statutele de personal pentru diverse categorii de salariati. Componenta legala a regimului aplicabil functio­narului public se regaseste si în cazul salariatilor. Simi­litudinile sunt normale deoarece raporturile de serviciu ale functiona­rilor publici se plaseaza în zona de interferenta dintre dreptul muncii si dreptul public (în principal, dreptul administrativ).

În opinia noastra, sunt certe sunt urmatoarele elemente:

- numirea unei persoane în calitatea de functionar public se realizeaza, numai cu consimtamântul sau, printr-un act individual de învestire într-o anumita functie publica; acordul functionarului public se da în trepte, faza sa ultima fiind juramântul;

- exista deci un acord de vointe, un statut contractual, fara a fi însa un contract individual de munca, în acceptiunea Codului muncii, ci un contract de drept public, un contract administrativ, în cazul caruia libertatea contractuala a partilor este în mare parte suplinita de catre legiuitor. Este vorba despre un contract: nenumit; complex, cu clauze specifice atât actelor conditie (în mod preponderent), cât si actelor subiective (în domeniile în care negocierea este permisa de lege); solemn (forma scrisa a actului de numire, depunerea juramântului); sinalagmatic; cu titlu oneros; cu executare succesiva; încheiat intuitu personae;

- la realizarea acordului de vointa, atributiile si responsabilitatile postului în cauza nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite – obiectiv si obiectivat – de lege (de autoritatea sau institutia publica pentru fiecare functie publica, potrivit legii);

- raportul care se naste în urma încheierii contractului administrativ – raportul de serviciu (în sens de raport între functionar si autoritatea sau institutia publica) – prezinta elementele specifice unui raport juridic de munca (obiectul si cauza fiind aceleasi cu ale oricarui alt raport juridic de munca); si functionarul public, si salariatul se afla într-un raport juridic de munca tipic; ca si salariatul, functionarul public este subordonat celui în favoarea caruia munceste (autoritatii sau institutiei publice);

Ceea ce particularizeaza în mod fundamental si incontestabil raportul de munca (de functie publica) de raportul de munca al salariatului, rezida în faptul ca functionarul public este purtator al puterii publice, pe care o exercita în limitele functiei sale. Salariatul – încadrat, prin ipoteza, la un angajator – autoritate sau institutie publica – nu dispune de astfel de atributii de putere; el poate fi, potrivit atributiilor sale, doar un simplu prepus al angajatorului sau. Asadar, „denumirea legala a raportului de munca al functionarului ca raport de” functie publica nu îl diferentiaza calitativ (si esential) pe functionarul public de salariat.

În realitate si consimtamântul angajatorului la angajarea în munca este, în sine, ca proces al formarii vointei juridice, tot un act unilateral care, împreuna cu cel al viitorului salariat, se transpune si se finalizeaza într-un acord de vointa. La fel, actul de numire în functie, împreuna cu cererea sau/si acceptarea de catre viitorul functionar public formeaza acordul de vointa, contractul administrativ. Între raportul de munca (de functie publica) al functionarului public si raportul de munca al salariatului diferenta specifica rezida nu atât modul în care se naste raportul juridic în baza caruia se presteaza munca – evident similar – ci în faptul ca functionarul public este un „agent“ al puterii publice, în timp ce salariatul nu (chiar daca este angajat în munca la o autoritate sau institutie publica).

Este, deci, esential sa se sublinieze ca raportul de serviciu constituie, în realitate, un raport juridic de munca, având însa particularitati certe determinate de incidenta puternica si specifica a unor norme de drept public. De aceea, anumite institutii juridice devin cu adevarat clare numai în masura în care se realizeaza o analiza comparativa adecvata între normele speciale cuprinse în Statutul functionarilor publici si normele de drept comun aplicabile în aceeasi materie din legislatia muncii.

În concluzie, suntem de parere ca raporturile de serviciu ale functionarilor publici – raporturi juridice de munca – reprezinta o componenta necesara de analiza si în cadrul drep­tului muncii dar numai ca repere comparative fata de raporturile de munca ale salariatilor, sub conditia de a se retine si evidentia particularitatile lor, stabilite prin norme de drept public.

Rezulta ca dreptul muncii se ocupa, în opinia noastra, exclusiv de raportul juridic de munca dintre functionarul public si autoritatea publica si doar sub aspectul comparatiilor necesare cu raportul de munca al salariatilor.

b) Raporturile de munca ale membrilor cooperatori exista în conditiile stabilite, în principal de Legea nr. 1/2005 privind organizarea si functionarea cooperatiei. Raportul juridic cooperatist este un raport juridic complex care cuprinde – atunci când cooperatorul este si salariat – componente patrimoniale, de munca si de participare la viata sociala

c) Raporturile juridice de munca nascute în baza încheierii contractului individual de munca. Spre deosebire de celelalte raporturi juridice, aceste raporturi juridice de munca au urmatoarele caracteristici:

- persoana care presteaza munca este în toate cazurile o persoana fizica; cealalta parte (angajatorul) poate fi o persoana juridica (societate comerciala, regie autonoma, autoritate ori institutie publica, fundatie, asociatie, cooperativa, parohie) sau o persoana fizica;

- sub aspectul ambelor sale subiecte, raportul juridic de munca are o natura personala (intuitu personae); fiecare dintre parti încheie contractul individual de munca tinând seama de anumite calitati personale ale celeilalte; însasi munca – înteleasa ca activitate constienta orientata spre un anumit scop – este prin sine personala;

- prestarea muncii se face continuu, are un caracter succesiv, de durata, munca neexecutându-se instantaneu, dintr-o data (chiar daca cel în cauza este parte într-un contract individual de munca pe durata determinata);

- munca prestata trebuie sa fie salarizata, raportul de munca având caracter oneros; contraprestatia care se cuvine celui angajat, în schimbul muncii sale, o constituie întotdeauna salariul;

- salariatul se afla, dupa încheierea contractului de munca, într-un raport de subordonare fata de celalalt subiect în folosul caruia presteaza munca; numai dependenta economica – chiar existenta - nu este suficienta, fiind necesar sa existe si o dependenta juridica, respectiv dreptul angajatorului de a-i da ordine si dispozitii obligatorii salariatului sau care îi este subordonat;

- angajatorul dispune de o putere de a da directive (de directivare), de o putere permanenta de control si, în sfârsit, de o putere (prerogativa) disciplinara;

- salariatul se bucura, pe multiple planuri, de masuri legale de protectie, considerate ca necesare, în conditiile economiei de piata.

Toate aceste caracteristici ale raporturilor juridice de munca, întemeiate pe contractul individual de munca, determina integrarea lor în obiectul dreptului muncii.