Contractele comerciale

Contractul de vanzare-cumparare

Conform art. 1294 C. Civ., vanzarea este un contract prin care o parte - denumita vanzator - se obliga sa transmita celeilalate parti - denumita cumparator - proprietatea unui bun, in schimbul unui pret.

O operatiune de vanzare-cumparare poate fi atat civila, cat si comerciala. Interesul distinctiei dintre vanzarea-cumpararea civila si vanzarea-cumpararea comerciala este esential pentru a stabili legea aplicabila si instanta competenta sa solutioneze eventualele litigii aparute. In cazul in care operatiunea este comerciala, prin exceptie de la regulile dreptului civil, se vor aplica regulile speciale din comert (privind pretul, curgerea de drept a dobanzilor, solidaritatea co-debitorilor, interdictia acordarii termenului de gratie si interdictia retractului litigios).

Caracterele jurdice ale contractului, civil sau comercial, sunt:

este un contract sinalagmatic (bilateral), adica obligatiile incumba ambelor parti si fiecare este cauza celeilalte;

este un contract cu titlu oneros, adica ambele parti intentioneaza sa-si procure un avantaj patrimonial: vanzatorul - banii si cumparatorul - bunul;

este un contract comutativ, adica partile stiu la momentul incheierii contractului intinderea obligatiilor;

este un contract consensual, in principiu simplul acord de voina fiind suficient pentru nasterea valabila a contractului; exceptia formalismului se aplica doar in cazurile expres prevazute de lege

Elementele de valabilitate ale contractului de vanzare-cumparare

Elementele de valabilitate ale contractului de vanzare-cumparare sunt: (i) elementele de valabilitate ale actelor juridice, in general (art. 948 C. Civ.), (ii) elementele de valabilitate aplicabile contractelor de vanzare-cumparare prin dispozitii legale civile si, in plus pentru vanzarea-cumpararea comerciala, (iii) elementele de valabilitate aplicabile contractelor de vanzare-cumparare prin dispozitii legale comerciale.

In ceea ce priveste capacitatea, ca element de valabilitate a unui contract, in general, facem cateva precizari:

fiind act de dispozitie (in principiu), capacitatea necesara incheierii unui contract de vanzare-cumparare de catre o persoana fizica este capacitatea deplina de exercitiu;

printre incapacitatile (interdictiile) speciale se numara interdictia functionarilor publici de a cumpara bunuri ale statului care se vand prin acestia (motivul fiind cel al conflictului de interese), interdictia batranilor de a incheia anumite acte de dispozitie avand ca obiect imobile fara acordul autoritatii tutelare, vanzarile intre soti, interdictia cumpararii de drepturi litigioase de catre avocati si magistrati etc.

Desi, in cazul persoanei juridice, capacitatea este circumscrisa principiului specialitatii , ceea ce inseamna ca orice act juridic care depaseste obiectul de activitate al persoanei juridice este sanctionat cu nulitatea , aceasta nu inseamna ca persoana juridica nu poate incheia acte de vanzare-cumparare izolate (de exemplu, vanarea sau cumpararea unor unor active). Principiul specialitatii capacitatii de folosinta se refera la actele exercitate repetat, cu titlu profesional

In ceea ce priveste obiectul (derivat) al contractului de vanzare-cumparare, in general, desi textul art. 1294 C. Civ. vorbeste de transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, poate fi obiect al unei vanzari-cumparari si un dezmembramant al acestuia, precum uzul sau uzufructul. In ceea ce priveste bunul vandut, acesta poate fi mobil sau imobil, corporal sau incorporal , precum si o universalitate de bunuri (universalitate de fapt , precum fondul de comert).

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca bunul vandut sunt:

sa existe (la momentul incheierii contractului sau in viitor);

sa fie in circuitul civil, adica sa nu fi fost indisponibilizat prin lege (sunt scoase din circuitul civil: bunurile proprietate publica, armele, drogurile etc.)

sa fie determinat sau determinabil;

sa fie, in principiu, proprietatea vanzatorului

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca pretul:

sa fie stabilit in bani (in orice moneda); atunci cand se da in loc un alt bun si nu bani, contractul nu este o vanzare-cumparare ci un schimb;

sa fie determinat sau determinabil, cu exceptia vanzarii-cumpararii-comerciale facute la "pretul pietei";

sa fie serios; seriozitatea nu se confunda cu vilitatea (valoarea mai mica decat cea reala), pret serios insemnand sa nu fie derizoriu.

Odata incheiat contractul de vanzare-cumparare, proprietatea se transmite de drept de la vanzator, fara vreo formalitate ulterioara, cu urmatoarele exceptii:

contractul este afectat de un termen suspensiv sau o conditie suspensiva, ulterioare incheierii contractului (de exemplu, plata pretului);

vanzarea-cumpararea are ca obiect bunuri de gen (determinate generic ); in acest caz, proprietatea se transfera la momentul determinarii

vanzarea are ca obiect bunuri viitoare.

Obligatiile partilor

Obligatiile partilor sunt obligatiile ce incumba vanzatorului, respectiv cumparatorului, prin incheierea unui contract de vanzare-cumparare.

Obligatiile vanzatorului sunt:

sa predea bunul vandut;

sa il garanteze pe cumparator impotriva evictiunii. Evictiunea consta in pierderea totala sau partiala a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra lucrului vandut ca urmare a actiunii unui tert caruia i se recunoaste un drept de proprietate sau alt drept real asupra aceluiasi lucru. Astfel, in caz de evictiune, vanzatorul este obligat sa restituie cumparatorului pretul primit;

sa il garanteze pe cumparator impotriva viciilor ascunse ale lucrului vandut. Viciile sunt acele deficiente care afecteaza utlilitatea lucrului, facand-o sa scada. Viciile sunt ascunse atunci cand cumpararul, desi diligent, nu a putut (personal sau printr-un specialist) sa le observe la momentul cumpararii (in unele cazuri, viciile sunt ascunse cu viclenie). In caz de existenta a viciilor, vanzatorul raspunde fata de cumparator fie prin restituirea unei parti a pretului, fie a intregului pret, in functie de gravitatea viciilor descoperite. O varietate a raspunderii pentru vicii este raspunderea pentru incalcarea normelor de calitate a produselor vandute consumatorilor. In acest caz, raspunderile comerciantului pot si, pe langa civile, si contraventionale sau chiar penale. In scopul stabilirii si sanctionarii contraventiilor, a fost creat Oficiul National pentru Protectia Consumatorului si oficiile judetene ale acestuia.

Obligatiile cumparatorului sunt:

sa plateasca pretul, inclusiv dobanda asupra acestuia, daca este datorata (plata facandu-se dupa scadenta) ;

sa ia in primire lucrul cumparat, pe cheltuiala sa, daca partile nu au convenit altfel;

sa suporte cheltuielile vanzarii, daca partile nu au convenit altfel.

Consecintele nerespectarii obligatiilor

Consecintele nerespectarii obligatiilor reprezinta actiunile (mijloacele) pe care le are la indemana o parte impotriva celeilalte parti, respectiv sanctiunile pe care aceasta din urma parte le suporta in cazul neindeplinirii culpabile a obligatiilor contractuale. Avand in vedere ca vanzarea-cumpararea este un contract sinalagmatic, cu executare dintr-o data (uno ictu), mijloacele aflate la indemana partilor sunt (i) ridicarea exceptiei de neexecutare si (ii) desfiintarea contractului. In plus, partea care si-a executat obligatiile poate cere executarea silita a contractului.

In ceea ce priveste suportarea riscului imposibilitatii fortuite de executare, vanzarea-cumpararea - civila sau comerciala - in calitate de contract translativ de proprietate, comporta anumite particularitati fata de regula generala, in materia contractelor sinalagmatice conform careia riscul este suportat de catre debitorul obligatiei imposibil de executat (res perit debitori). Astfel, in cazul pieirii (disparitiei)/deteriorarii fortuite a bunului dupa ce acesta a fost vandut, insa inainte de a fi fost predat, regula este aceea ca riscul este suportat de acela care are calitatea de proprietar la data producerii evenimentului care a dus la pieirea bunului (res perit domino). Asadar, daca vanzatorul nu si-a rezervat prin contract proprietatea, in cazul pieirii fortuite a bunului inainte de predare, riscul acestei pieiri il suporta cumparatorul, in calitate de nou proprietar al bunului. Aceasta inseamna ca el va fi tinut in continuare de obligatia platii pretului, desi nu mai poate primi bunul. Dispozitiile privitoare la sarcina suportarii riscului fiind supletive, partile pot deroga de la ele fie inversand raspunderea, fie atenuand-o.

In cazul in care obiect al vanzarii, civile sau comerciale, il formeaza bunuri de gen (de exemplu, bani), avand in vedere ca transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora se face la momentul individualizarii lor (prin cantarire, masurare, numarare etc.) si deoarece acestea nu pier ca gen ori specie (genera non pereunt), in cazul pieirii fortuite a bunurilor ce faceau obiectul unei vanzari, vanzatorul va fi tinut in continuare sa predea alte bunuri de acelasi gen sau specie, in aceeasi cantitate, volum, numar etc. Asadar, regula res perit debitori se aplica doar contractelor de vanzare-cumparare ce au ca obiect bunuri individual determinate.

In cazul marfurilor ce fac obiectul unui contract de vanzare-cumparare comerciala si care pier in timpul transportului de pe o piata pe alta, se considera ca individualizarea acestora se face la momentul incarcarii acestora de catre transportator, ceea ce inseamna ca riscul il suporta tot cumparatorul, odata facuta individualizarea. Exceptia o constituie pieirea marfurilor ce fac obiectul unui transport pe apa, cand riscul ramane al vanzatorului pana la ajungerea vasului in portul de destinatie (art. 62 C. Com.). In practica insa, transporturile sunt in general asigurate impotriva riscurilor pieirii fortuite.

Contractul de imprumut

Contractul de imprumut (propriu-zis) este contractul prin care o parte - denumita imprumutator - transmite unei alte persoane denumite imprumutat - proprietatea asupra unei catimi de bunuri de gen in vederea consumarii lor, cu obligatia pentru acesta din urma de a restitui la scadenta o catime egala de bunuri de acelasi gen si calitate (art. 1576 C. Civ.).

Caracterle juridice ale imprumutului sunt:

este un contract real, adica nu poate exista in lipsa traditiunii (remiterii) materiale a bunurilor imprumutate. Asadar, chiar semnat, un contract de imprumut neurmat de remitere nu poate fi considerat decat un ante-contract de imprumut;

poate fi atat cu titlu gratuit, cat si cu titlu oneros;

are ca obiect numai lucruri de gen, fungiblie si consumptibile (bani, valori mobiliare, marfuri standardizate etc.).

Fiind act de dispozitie, partile - persoane fizice trebuie sa aiba deplina capacitate de exercitiu. In ceea ce priveste persoanele juridice, oricine poate atat lua cu imprumut, cat si da cu imprumut . Cu referire la sumele de bani, posibilitatea acordarii de imprumuturi fara a fi necesara vreo autorizatie din partea vreunui organ administrativ a fost consacrata normativ prin Legea garantiilor reale mobiliare , cu conditia insa ca imprumutatorul sa nu acorde aceste imprumuturi din depozite atrase. In plus, pentru a acorda imprumuturi comerciale cu titlu profesional, imprumutatorul-comerciant trebuie sa aiba prevazut acest lucru in obiectul sau de activitate.

Inscrisul constatator al imprumutului este suficient sa fie semnat de imprumutat, datorita caracterului unilateral al contractului. Cu toate acestea, pentru a putea fi considerat un ante-contract , adica sa contina obligatia imprumutatorului de a pune la dispozitia imprumutatului imprumutul, inscrisul trebuie semnat si de imprumutator.

Obligatiile imprumutatului sunt:

obligatia de restituire;

obligatia de plata a dobanzii, in cazul contractelor comerciale sau civile cu titlu oneros.

In considerarea caracterului unilateral al contractului de imprumut, obligatia imprumutatorului este doar aceea de a raspunde pentru pagubele cauzate de eventualele viciile ascunse ale bunurilor fungibile imprumutate . In considerarea caracterului bilateral al contractului de imprumut incheiat dar neurmat de predarea materiala a bunurilor ce fac obiectul imprumutului (deci ante-contract), consideram ca imprumutatorului ii revine obligatia de a pune imprumutul la dispozitia imprumutatului, precum si a imprumutatului de a primi imprumutul .

Obligatia de restituire este de esenta contractului de imprumut, fiind intotdeauna subinteleasa chiar daca nu este prevazuta expres. Restituirea se face la scadenta; daca nu s-a stabilit un termen de restituire, instanta de judecata este in drept ca, la cererea imprumutatorului, sa stabileasca un astfel de termen, in functie de imprejurarile concrete ale cauzei (art. 1582 C. Civ.) , insa in nici un caz nu ar putea sa considere creanta ca neexigibila si sa respinga pe acest motiv actiunea, o asemenea solutie ducand la consecinta de neacceptat ca imprumutatorul sa nu poata obtine restituirea imprumutului decat atunci cand va voi imprumutatul.

Dreptul de a cere restituirea imprumutului se prescrie in termenul general de trei ani de la data scadentei. In cazul in care imprumutul nu are fixata o scadenta, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care instanta fixeaza intai scadenta si nu de la data remiterii bunurilor ce fac obiectul imprumutului. In cazul unor imprumuturi succesive intre aceleasi parti, pentru fiecare imprumut va incepe sa curga un termen distinct. Astfel, in cazul unui imprumut acordat in transe de bani, termenul de prescriptie curge separat pentru fiecare transa, de la data fiecarui varsamant.

Fiind un contract unilateral, nu sunt aplicabile efectele contractelor sinalagmatice, adica (i) exceptia de neexecutare a contractului, (ii) desfiintarea contractului si (iii) riscul contractului. Daca, in ceea ce priveste imposibilitatea ridicarii exceptiei de neexecutare, lucrurile sunt evidente, in ceea ce priveste restituirea imprumutului la scadenta, imprumutatorul poate obtine acest lucru pe calea executarii silite, impreuna cu dobanzile aferente pana la momentul restituirii. In ceea ce priveste riscul imposibilitatii fortuite de executare, acest lucru este imposibil de invocat si datorita faptului ca obiectul imprumutului il formeaza bunuri de gen, fungibile (interschimbabile), care nu dispar niciodata (genera non pereunt) iar imprumutatul le poate procura de oriunde spre a le restitui imprumutatorului.

In afara de plata (rambursare), obligatia de restituire a imprumutului se stinge si prin compensatie, remitere de datorie, dare in plata, revocare conventionala etc. Aceasta obligatie nu se stinge prin moartea imprumutatului - persoana fizica sau reorganizarea imprumutatului - persoana juridica, datoriile fiind preluate de eventualii succesori.

Reguli specifice imprumuturilor avand ca obiect sume de bani

Dupa cum aratam mai sus, imprumutul de cosumatie (propriu-zis) are ca obiect orice fel de lucruri de gen, fungibile si consumptibile, iar banii sunt cel mai clar exemplu de astfel de bunuri, acestia facand cel mai des obiect al unui imprumut. Imprumutul, inclusiv bancar, este o varietate a creditului, alaturi de creditul comercial.

Restituirea imprumuturilor acordate intr-o anumita moneda trebuie facute in aceeasi moneda, indiferent de cresterea sau descresterea valorii monedei respective fata de alte monede (art. 1578 C. Civ.). Se considera insa ca regula nominalismului monetar, cum a fost denumita aceasta prevedere, nu se aplica in cazul in care devalorizarea monederi de referinta a avut loc dupa scadenta, dupa acest moment diferenta de valoare putand fi obtinuta de catre imprumutator cu titlu de despagubiri. Dovada restituirii se face, potrivit dreptului comun, printr-una din urmatoarele modalitati: (i) chitanta liberatorie eliberata de imprumutator imprumutatului (art. 1180 C. Civ.), (ii) mentiunea platii facuta de imprumutator pe titlul de creanta (art. 1186 C. Civ.) sau (iii) remiterea voluntara a titlului, facuta de imprumutator catre imprumutat (art. 1138 C. Civ.). In sistemul transferurilor bancare, dovada platii se face prin ordinul irevocabil de plata avand ca obiect suma de bani imprumutata.

In cazul imprumuturilor cu dobanda, contractul de imprumut are caracter oneros. Dobanda poate fi (i) curenta si (ii) penalizatoare. Dobanda curenta cea care se acumuleaza asupra sumelor neexigibile datorate de debitor creditorului cu titlu de pret al capitalului cu care a fost creditat, avand natura unui drept de creanta accesoriu Dobanda penalizatoare este cea care se acumuleaza la sumele exigibile datorate de debitor creditorului, avand natura unei despagubiri pentru neplata la scadenta a capitalului si a eventualelor dobanzi curente (daca se procedeaza la capitalizarea lor ). Conform regulii aplicabile obligatiilor comerciale in bani , imprumutatul dintr-un contract de imprumut comercial datoreaza dobanda penalizatoare de la data scadentei, nefiind nevoie de o punere in intarziere din partea creditorului. Natura juridica a penalitatilor este aceea de clauza penala . Conform Legii nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte si pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. Civ., clauza penala din contractele de imprumuturi (sau de prestatii in natura) este nula; asadar, debitorul ar fi obligat doar la plata dobanzii conventionale curente. Sanctiunea nulitatii se aplica si clauzelor penale deghizate sau care rezulta din clauzele contractuale. Argumentul adus de doctrina in favoarea nulitatii este acela ca atat dobanda curenta, cat si penalitatile, au aceeasi natura: daune-interese pentru intaziere si, drept urmare, nu se pot cumula deoarece s-ar realiza o dubla reparatie. Argumentul pe care il aducem impotriva nulitatii este acela ca dobanda curenta nu trebuie sa fie considerata o despagubire, ci un pret al serviciului constand in punerea de catre imprumtator a imprumutului (capitalul ) la dispozitia imprumutatului si numai dobanda penalizatoare este o despagubire. De altfel, exista si alte situatii, in afara de imprumut, in care dobanda se cumuleaza cu daune-interese (art. 1669 C. Civ., art. 1504 C. Civ. si art. 65 din Legea societatilor comerciale, art. 84 si 90 din Legea societatilor comerciale si art. 383 C. com.), lucru permis de art. 1088 C. Civ.

Dobanda poate fi legala sau contractuala. Dobanda legala, atat civila cat si comerciala, este reglementata de OG nr. 9/2000 . Dobanda contractuala trebuie sa fie expres prevazuta in contract, inclusiv in ceea ce priveste cuantumul ei, neputandu-se prezuma, in caz contrar aplicandu-se automat dobanda legala. Dobanda poate fi exprimata atat cantitativ, cat si procentual (in acest din urma caz fiind in prezenta unei rate la care dobanda se acumuleaza). Rata dobanzii poate fi fixa sau variabila (legata sau nu de un element exterior ). Dobanda se poate plati fie odata cu capitalul fie separat, pe parcursul contractului.

In cazul in care imprumutul este cu dobanda, pe langa faptul ca imprumutatorul nu poate cere restituirea imprumutului inainte de scadenta, nici imprumutatul nu poate face restitui inainte de aceeasi scadenta. Motivul acestei din urma interdictii este acela ca, facand o plata anticipata fara acordul sau, imprumutatorul ar fi privat de dobanda pe care ar fi trebuit sa o incaseze cu titlu de pret al serviciului de a pune capitalul la dispozitia imprumutatului. Astfel, se considera in doctrina ca termenul aratat de art. 1023 C. Civ. nu este stabilit doar in favoarea imprumutatului, ci si in favoarea imprumutatorului, adica in favoarea ambelor parti si deci numai ambele parti pot renunta la el. Asadar, daca face o plata anticipata, imprumutatul poate fi obligat sa plateasca si diferenta de dobanda, cu titlu de despagubiri (in practica partile prestabilind prin contract cuantumul despagubirilor

Alternativa imprumutului comercial in cadrul creditarii este creditul comercial . Acesta reprezinta amanarea conventionala a executarii obligatiei de plata a pretului unui contract de contract de vanzare-cumparare comerciala (vanzarea pe credit) sau prestari de servicii. O forma de credit comercial este creditul de consum (consumer finance, engl.) , adica finantarea persoanelor fizice (in general) de a-si cumpara in rate bunuri de larg consum cu plata acestora in rate, cu dobanda.

Reguli specifice imprumuturilor bancare

Principalul instrument de finantare prin imprumut este creditul bancar. Acesta constituie o varietate a imprumutului comercial avand ca obiect sume de bani (fapta de comert obiectiva) si are ca si caractaristica faptul ca imprumutatorul este o banca comerciala. O banca comerciala este o societate comerciala care are ca principala activitate atragerea de depozite si acordarea de credite, principala sursa de venit fiind diferenta de dobanda dintre depozitele atrase si creditele acordate. Activitatea de creditare in sistem bancar face obiectul Legii societatilor bancare, fiind interzisa orice forma de creditare din depozite atrase de catre o entitate non-bancara. Una din menirile Legii societatilor bancare este, pe langa protejarea depunatorilor, si protejarea creditului bancar. In acest sens, actul normativ mentionat, impreuna cu altele adiacente, aduc derogari dreptului comun, precum:

acordarea calitatii de titlu executoriu contractului de credit bancar pentru a facilita executarea silita a imprumutatilor

infiintarea functiei de executor bancar, in aceleasi scopuri;

obligatia bancilor de a solicita garantii aferente creditelor acordate etc.

Daca dobanda, in contractele comerciale, este uneori omisa a se specifica in cuprinsul contractului (aplicandu-se astfel dobanda legala), in contractele de imprumut bancar dobanda este intotdeauna aratata in contract.

Dobanda se plateste esalonat separat de capital sau impreuna cu parti din acesta. In primul caz, perioada pe care se plateste numai dobanda se numeste perioada de gratie. In cel de-al doilea caz, ratele de plata contin atat o componenta de capital cat si una de dobanda, partile anexand la contractul de imprumut un scadentar reprezentand graficul rambursarilor. In general, dobanda se acumuleaza la capitalul ramas de restituit

Forme ale imprumutului bancar sunt imprumutul revolving (engl.) , corporate (engl.) , retail (engl.) , mortgage (engl.) etc.

Contractul de depozit

Depozitul este un contract prin care o persoana - denumita deponent - remite un lucru spre pastrare unei alte persoane - denumite depozitar - cu obligatia pentru acesta din urma de a-l conserva si restitui in natura la cererea celui dintai ( art. 1591 C. Civ.).

Caracterele juridice ale depozitului sunt:

este un contract real, adica nu poate exista in lipsa traditiunii (remiterii) materiale a bunurilor depozitate. Asadar, chiar semnat, un contract de depozit neurmat de remitere nu poate fi considerat decat un ante-contract de depozit;

poate fi atat unilateral sau bilateral;

poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros;

poate avea ca obiect atat bunuri individual determinate, cat si generic determinate, respectiv fungiblie si consumptibile (bani, valori mobiliare, marfuri standardizate etc.).

Fiind act de dispozitie, pentru partile - presoane fizice trebuie sa aiba deplina capacitate de exercitiu a acestora. In ceea ce priveste persoanele juridice, oricine poate atat lua in depozit, cat si da in depozit , cu exceptia cazului cand obiectul depozitului il formeaza sume de bani, in acest caz depozitarul trebuind sa fie o persoana juridica autorizata de BNR

Obligatiile depozitarului sunt:

sa pastreze bunul primit in depozit;

sa restituie bunul primit in depozit;

sa restituie fructele bunului primit in depozit (in cazul banilor, fructele sunt civile, in speta dobanzi).

Obligatia unica a deponentului este aceea sa plateasca depozitarului pretul (remuneratia) convenita de parti pentru serviciul de a depozita bunurile, atunci cand contractul este incheiat cu titlu oneros (caracterul oneros fiind regula in comercial); in acest caz, contractul are caracter bilateral, ambele parti avand deci obligatii una fata de cealalta. In plus fata de aceasta obligatie initiala, pe parcursul executarii contractului, in sarcina deponentului se poate naste obligatia de a-l despagubi pe depozitar in cazul in care acesta sufera un prejudiciu datorita viciilor bunului depozitat (atunci cand depozitul are ca obiect, de exemplu, bunuri perisabile). In cazul in care deponentul nu plateste depozitarului pretul contractului, acesta din urma are un drept de retentie asupra bunurilor depozitate pana la achitarea acestui pret (art. 1619 C. Civ.), drept de retentie care este opozabil inclusiv proprietarului bunurilor (cand persoana acestuia nu coincide cu cea a deponentului).

Obligatia depozitarului de a pastra bunurile date in depozit incumba acestuia atunci cand obiectul depozitului il formeaza bunuri individual determinate. Atunci cand depozitul are ca obiect bunuri determinate generic, de gen si consumptibile (precum sume de bani), depozitarul dobandeste chiar dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, urmand sa restituie deponentului o catime egala de bunuri de acelasi gen si calitate (in cazul banilor, aceeasi suma de bani). Contractul de depozit remunerat il obliga pe deponent sa pastreze bunurile primite in depozit cu maxima diligenta, raspunderea acestuia fiind angajata pentru culpa levis in concreto (cea mai usoara culpa, independent de cum depozitarul are grija de propriile bunuri). Riscul pieirii fortuite a bunurilor ce formeaza obiect al contractului este suportat de depozitar, in cazul in care bunurile respective sunt de gen, fungibile si consumptibile (de exemplu, banii), deoarece bunurile de gen nu pier (genera non pereunt). In cazul in care bunurile sunt individual determinate, riscul este suportat de deponent, in calitate de proprietar al bunurilor (res perit domini), cu exceptia cazului in care depozitarul a fost pus in intarziere de catre deponent pentru a restitui bunurile (art. 1601 C. Com.). Dispozitiile privitoare la sarcina suportarii riscului fiind supletive, partile pot deroga de la ele.

Obligatia de restituire este de esenta contractului de depozit, fiind intotdeauna subinteleasa chiar daca nu este prevazuta expres. Restituirea se face, in principiu, la simpla cerere a deponentului . Cu toate acestea, in cazul in care contractul are caracter oneros (remunerat), termenul depozitului este stabilit in favoarea ambelor parti iar daca restituirea anticipata il prejudiciaza pe depozitar, acesta are dreptul la despagubiri din partea deponentului. Situatia este aceeasi si in cazul in care depozitarul se poate folosi de bunurile depozitate (in cazul bunurilor de gen precum banii, dobandind chiar dreptul de proprietate asupra lor, folosinta lor este implicita).

Dreptul de a cere restituirea depozitul se prescrie in termenul general de trei ani de la data scadentei. In cazul in care depozitul nu are fixata o scadenta, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care instanta fixeaza intai scadenta (transforma un termen incert intr-unul cert) si nu de la data la care bunirile au fost date in depozit . In cazul unor depozite succesive intre aceleasi parti, pentru fiecare depozit va incepe sa curga un termen distinct.

O varietate a depozitului comercial o reprezinta acel depozit in temeiul caruia depozitarul emite deponentului un titlu reprezentativ (certificat) al bunurilor (altele decat sume de bani) ce fac obiectul depozitului. Particularitatea acestor depozite este ca titlurile emise sunt liber transferabile/gajabile, iar transmiterea lor echivaleaza cu transmiterea chiar a dreptului de proprietate/constituirea gajului asupra bunurilor asupra carora poarta.

In afara de restituirea depozitului, obligatia depozitarului se stinge si prin compensatie , remitere de datorie, dare in plata etc. Obligatia nu se stinge prin moartea depozitarului - persoana fizica sau reorganizarea depozitarului - persoana juridica, datoriile fiind preluate de eventualii succesori.

Reguli specifice depozitelor avand ca obiect sume de bani

Dupa cum aratam mai sus, depozitul poate avea ca obiect, pe langa bunuri individual determinate, si bunuri determinate prin gen, fungibile si consumptibile iar banii sunt cel mai clar exemplu de astfel de bunuri.

Conform regulii nominalismului monetar consacrate de art. 1604 C. Civ., restituirea sumelor depuse intr-o anumita moneda trebuie facuta in aceeasi moneda in care au fost depuse, indiferent de cresterea sau descresterea valorii monedei respective fata de alte monede.

Banii fiind bunuri de gen, fungibile si consumptibile, dobandind proprietatea asupra lor, se subintelege ca depozitarul foloseste de ei atunci cand el este cel care plateste o remuneratie deponentului in schimbul constituirii depozitului. In acest caz, deponentul nu are nici o obligatie fata de depozitar, contractul avand caracter unilateral perfect (adica exista doar obligatia depozitarului de a plati dobanda). Contractele de depozit prevad in general, in acest caz, cuantumul despagubiriilor pe care depozitarul le retine din suma ce trebuie restituita deponentului, in caz ca acesta din urma cere restituirea anticipata

Dobanda poate fi legala sau contractuala. Dobanda legala este reglementata de OG nr. 9/2000 . Dobanda contractuala trebuie sa fie expres prevazuta in contract, inclusiv in ceea ce priveste cuantumul ei, in caz contrar aplicandu-se dobanda legala. Dobanda poate fi exprimata atat cantitativ, cat si procentual (in acest din urma caz fiind denumita rata a dobanzii). Rata dobanzii poate fi fixa sau variabila. Dobanda se poate plati fie odata cu capitalul depozitului, fie separat, pe durata contractului.

Reguli specifice depozitelor bancare

Depozitul reprezinta principalul instrument de finantare al activitatii bancilor comerciale si rezervat, in principiu , exclusiv acestora . Acesta este o varietate a depozitului comercial avand ca obiect sume de bani ce are ca si caractaristica faptul ca depozitarul este o banca comerciala. O banca comerciala este o societate comerciala care are ca principala activitate atragerea de depozite si acordarea de credite, principala sursa de venit fiind diferenta de dobanda dintre depozitele atrase si creditele acordate. Pentru a asigura o protectie a deponentilor, bancile comerciale sunt obligate sa particpe la constituirea Fondului de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar , sumele constituite in acest fond fiind folosite la despagubirea deponentilor in cazul incapacitatii de plata a banii depozitare. In afara de aceasta protectie directa, o protectie indirecta o reprezinta obligatia bancilor de a mentine un anumit activ net raportat la capitalul social, de constitui depozite (rezerve) obligatiorii la BNR, de a nu depasi cotele de participare la capitalul social al altor societati comerciale (pentru diminuarea riscului de portofoliu). Peste toate acestea exista si protectia asigurata prin politica de supraveghere a BNR.

O varietate a depozitului bancar este contul curent . Contul curent bancar este un depozit care, in plus fata de depozitul bancar obisnuit, permite deponentului sa ordone bancii plati (viramente) pe care aceasta sa le efectueze, in limita depozitului (disponibilului), catre terti, in contul curent al acestora din urma deschis la aceeasi banca sau la o terta banca. De asemenea, titularul contului (deponentul) poate sa traga o cambie ori un bilet la ordin asupra bancii, precum si sa emita un cec in limita acesluiasi disponibil, pentru a efectua o plata catre un tert. Invers, contul curent al titularului este alimentat fie prin noi depuneri, fie prin plati (viramente) facute de terti prin ordin de plata. O alta caracteristica a contului curent bancar este aceea ca acesta este un depozit la vedere, adica nu are scadenta, ceea ce face ca depozitul sa poata fi restituit deponentului la cererea acestuia, fara vreo retinere din suma cu titlu de despagubiri

Obligatia bancii de a restitui deponentului depozitul si dobanda este suspendata, respectiv inceteaza in cazul in care asupra depozitarului se instituie o poprire asiguratorie, respectiv executorie. Poprirea asiguratorie este o indisponibilizare temporara a sumelor de bani, dispusa de instanta investita cu o solutionarea unui litigiu avand ca obiect plata unei sume de bani de catre deponent unui tert. In al doilea caz poprirea executorie se instituie cand cererea reclamantului este admisa. Daca, la data admiterii cererii, se instituise deja poprirea asiguratorie, aceasta din urma se transforma in poprire executorie iar banca, in calitate de tert poprit, este obligata sa plateasca suma de bani reprezentand depozitul si dobanzile acumulate numai reclamantului - creditor al deponentului - in conformitate cu hotararea instantei de judecata.

Contractul de leasing

Leasing-ul reprezinta o metoda de finantare pe termen mediu si lung si, prin aceasta, un factor de promovare a vanzarilor (in special a exporturilor). Este o tehnica de finantare (creditare) pentru ca permite folosirea unor bunuri de catre o persoana care nu dispune de banii necesari pentru cumpararea lor cu plata integrala si atunci plateste mai multe rate de leasing (redevente) catre o institutie finantatoare care, la randul ei, plateste vanzatorului pretul integral al bunurilor respective. Spre deosebire de creditul bancar, care finanteaza doar un un procent din investitia comerciantului, leasing-ul finanteaza integral aceasta investitie. Reprezinta o modalitate de promovare a vanzarilor deoarece, la numarul celor care isi achizitionarea unor bunuri cu plata integrala se adauga cei care le achizitioneaza prin finantarea in sistem leasing. Este modalitate de promovare a exporturilor deoarece multe din bunurile ce fac obiect al contractelor de leasing sunt echipamente, utileje, masini pentru care exista producatori consacrati la nivel mondial. In plus, legea romana (ca si alte legislatii) stabieste o serie de facilitati fiscale pentru bunurile importate si platite in sistem leasing

Leasing-ul este reglementat de OG nr. 51/1997 care defineste contractul la art. 1 ca pe o operatiune comerciala prin care o parte - denumita locator/finantator - transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun (al carui proprietar este) celeilalte parti - denumita utilizator, la solicitarea acesteia din urma, contra unei plati periodice (rata de leasing). La sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale.

Operatiunea incepe cu un contract de vanzare-cumparare asupra unui bun, incheiat intre furnizor - in calitate de vanzator - si finantator - in calitate de cumparator, la cererea utilizatorului, urmat de un contract de locatiune a aceluiasi bun, incheiat intre finantator - in calitate de locator - si utilizator - in calitate de locatar. In cazul in care furnizorul este una si aceeasi persoana cu finantatorul, operatiunea numai este de leasing, ci de credit comercial. Desi tehnic sunt doua contracte, practic operatiunea este tripartita prin prisma faptului ca utilizatorul este cel care alege bunul si furnizorul acestuia, finantatorul neputand interveni in aceasta etapa decat prin prisma acceptarii sau respingerii cererii utilizatorului de finantare a operatiunii. Astfel, potrivit art. 9 lit. a din OG nr. 51/1997, republicata, prima obligatie a finantatorului este sa respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul. A treia componenta a leasing-ului este dreptul (optiunea) utilizatorului de a cumpara bunul ce pana atunci a facut obiectul unei locatiuni. Pana la momentul exercitarii acestei optiuni, bunul ramane proprietatea locatorului-finantator, ceea ce constituie o garantie pentru acesta din urma , iar utilizatiorul nu poate instraina ori greva de sarcini bunul, nefiind proprietar al acestuia.

In ceea ce priveste capacitatea partilor, nu exista evident nici o interdictie in ceea ce il priveste pe utulizator. In ceea ce il priveste pe finantator, atunci cand acesta este rezident, trebuie sa fie constituit ca si societate comerciala pe actiuni cu un capital social minim de 50.000 lei (art. 19 alin. 2) si sa aiba evident leasing-ul ca si obiect de activitate. Activitatea de leasing nu este o activitate care sa cada in sarcina de supraveghere si reglementare a vreunei autoritati publice

Bunul ce face obiectul contractului de leasing poate consta, asa cum aratam anterior, in echipamente, utilaje sau diverse masini, dar si in bunuri de larg consum ori imobile. Pe parcursul perioadei de leasing, utilizatorul plateste finantatorului o rata de leasing (redeventa).

Caracterele juridice ale contractului de leasing sunt:

este un contract bilateral (sinalagmatic), obligatiile revenind ambelor parti;

este un contract cu titlu oneros;

este un contract cu executare succesiva (presupune prestatii succesive atat din partea finantatorului - asigurarea folosintei bunului, cat si din partea utilizatorului - plata ratelor de leasing);

este un contract intuitu personae, bunul fiind achizitionat de finantator conform alegerii utilizatorului, a carui selectie se face dupa o analiza individuala a cererii de finantare a acestuia;

este un contract consensual.

In calitatea lor de factor de multiplicare a banilor, societatile de leasing se (re)finanteaza la randul lor prin credite bancare, intr-o proportie mult mai mare decat societatile cu profil ne-financiar . Bancile finantatoare impun insa co-finantarea leasing-ului in proportie de cel putin 15% din capitalurile proprii ale societatii de leasing.

Leasing-ul este de doua feluri: (i) financiar si (ii) operational (functional). Leasing-ul financiar presupune acoperirea tuturor costurilor finantatorului privind cumpararea bunului (valoarea de intrare/de piata) plus o marja de castig pe o perioada care, de regula, este mai mica decat perioada reala de folosinta a bunului (durata normala), astfel incat, la sfarsitul perioadei de leasing, utilizatorul sa fie interesat sa isi exercite optiunea de cumparare a bunului. Valoarea bunului dupa achitarea integrala a ratelor de leasing de-a lungul perioadei de leasing, reprezinta valoarea reziduala a acestuia, pe care utilizatorul trebuie sa o plateasca in schimbul dobandirii dreptului de proprietate. Aceasta din urma valoare este stabilita de parti prin contract, in functie de valoarea de piata a bunului la sfarsitul perioadei de leasing. Spre deosebire de leasing-ul financiar, leasing-ul operational presupune ca finantatorul recupereaza doar o parte din costurile de achizitie ale bunului, utilizatorul nefiind interesat sa isi exercite optiunea de cumparare.

Conform art. 2 lit. e din OG nr. 51/1997, republicata, leasing-ul financiar este acea forma a leasing-ului care indeplineste cel putin una din urmatoarele patru conditii:

riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing. Aceasta reprezinta o derogare de la regula din dreptul comun res perit domino, arugumentata tocmai in considerarea probabilitatii ridicate ca utilizatorul sa devina proprietar asupra bunului, ceea ce justifica si transmiterea pazei lui materiale si juridice (art. 18);

partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului. In acest caz, optiunea de cumparare este exercitata chiar de la momentul incheierii contractului;

utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piata) pe care acesta o are la data cumpararii. Aceasta dispozitie este edictata in considerarea faptului ca, asa cum aratam mai sus, costurule finantatorului sunt acoperite pe perioada de leasing din rata de leasing si nu din pretul platit la exercitarea optiunii de catre utilizator;

perioada de folosire a bunului in sistem leasing acopera cel putin 75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat. In acest caz, dispozitia este motivata de faptul ca, pentru ca finantatorul sa isi acopere costurile si sa obtina o marja, perioada de folosinta pe care utilizatorul plateste periodic rata de leasing trebuie sa fie cat mai mare.

Conform lit. f a aceluiasi articol de lege, leasing-ul operational este operatiunea care nu indeplineste nici una din conditiile prevazute mai sus.

In cazul leasing-ului financiar, rata de leasing are aceeasi natura ca si rata de rambursare a unui imprumut , adica are o componenta de capital si una de dobanda (art. 2 lit. d). Componenta de capital reprezinta cota-parte din valoarea la care a fost achizitionat bunul dat in leasing iar dobanda este cea stabilita de parti, care nu poate depasi insa rata medie a dobanzii bancare pe piata romaneasca . In cazul leasing-ului operational, acelasi art. 2 lit. d prevede ca rata de leasing operational reprezinta cota de amortizare calculata conform actelor normative in vigoare

La ambele modalitati de leasing, bunurile reprezentand mijloace fixe ce fac obiectul acestora reprezinta investitii amortizabile. In cazul leasing-ului financiar, amortizarea o face utlilizatorul iar in cazul leasing-ului operational amortizarea ramane in sarcina finantatorului, ca proprietar al bunului (art. 20) . In plus, la ambele modalitati de leasing, atunci cand obiectul lor il constituie bunuri imobile, incheierea contractului va fi inscrisa in cartea funciara sub titlu de sarcini ale imobilului (art. 21).

In afara de obligatia de a pune la dispozitia utilizatorului bunul solicitat de acesta, finantatorul mai are urmatoarele obligatii contractuale (art. 9):

sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului, indiferent de natura leasing-ului (financiar sau operational);

sa ii garanteze utilizatorului linistita posesie. Aceasta inseamna ca finantatorul raspunde pentru evictiune intocmai ca orice vanzator dintr-un contract de vanzare-cumparare si, la fel ca si cumparatorul dintr-o vanzare-cumparare, utilizatorul are la indemana actiunile posesorii impotriva tertilor (art. 12 lit. b). Finantatorul nu raspunde insa de vicii ascunse, avand in vedere ca utilizatorul a fost acela care a ales atat bunul, cat si furnizorul acestuia. Pentru acestea, ca si pentru orice defectiuni ale bunului, utilizatorul are o actiune directa impotriva furnizorului (art. 12 lit. a);

sa asigure bunurile impotriva riscurilor.

Utilizatorul are fata de finantator urmatoarele obligatii contractuale (art. 10):

sa efectueze receptia si sa primeasca bunul la termenul stipulat in contractul de leasing;

sa exploateze bunul conform instructiunilor elaborate de furnizor/producator si sa asigure instruirea personalului desemnat sa il exploateze;

sa nu greveze de sarcini bunul fara acordul proprietarului;

sa plateasca ratele de leasing conform scadentelor;

sa suporte cheltuielile de intretinere si ale cheltuieli care decurg din contractul de leasing (in calitate de utilizator si beneficiar al veniturilor rezultate din exploatarea bunului);

sa permita finantatorului sa verifice periodic situatia bunului, de fapt (starea tehnica) si de drept (situatia juridica);

sa nu aduca modificari bunului fara acordul finantatorului;

sa restituie bunul, daca nu si-a exercitat optiunea de cumparare sau de continuare a contractului.

In cazul in care utilizatorul refuza sa primeasca bunul la termenul stipulat in contractul de leasing sau daca se afla in stare de reorganizare judiciara si/sau faliment, societatea de leasing are dreptul de a rezilia contractul de leasing, cu plata de despagubiri (art. 14 alin. 1). Consideram ca stabilirea cuantumului despagubirilor trebuie sa tina cont de:

diferenta in minus dintre pretul la care finantatorul restituie, la randul lui, bunul catre furnizor (daca poate sa faca acest lucru) si valoarea totala a contractului de leasing reziliat, discontata in prezent;

diferenta in minus dintre suma pe care o obtine din exploatarea bunului (in leasing, inchiriere etc.) si valoarea totala a contractului de leasing reziliat, ambele discontate in prezent cu aceeasi rata de discont.

Finantatorul nu raspunde daca bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat de catre furnizor utilizatorului (art. 14 alin. 2), insa utilizatorul are o actiune directa impotriva furnizorului in temeiul subrogatiei personale in drepturile finantatorului, prevazuta enuntiativ la art. 12 lit. a.

In cazul in care utilizatorul nu plateste rata de leasing timp de doua luni consecutive, finantatorul poate rezilia contractul, utilizatorul urmand sa restituie bunul si sa plateasca, cu titlu de despagubiri, restul ratelor de leasing pana la sfarsitul contractului (art. 15). Finantatorul nu restituie utilizatorului ratele de leasing incasate deoarece leasing-ul, in faza lui de locatiune, este un contract cu prestatii succesive

Sanctiunile pe care legea le prevede impotriva utilizatorului sunt motivate de faptul ca bunul este achizitionat de finantator la solicitarea utilizatorului si finantatorului ii este foarte dificil sa mai gaseasca un alt utilizator pentru respectivul bun, adica sa obtina vreun venit de pe urma acestua sau, chiar daca il obtine, acesta este de regula inferior celui care l-ar fi obtinut de la utilizator. In vederea inlesnirii recuperarii sumelor ce ii sunt datorate de utilizator, finantatorul se poate prevala de caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing (art. 8).

O varietate a leasing-ului este contractul de lease-back. Acesta reprezinta operatiunea prin care proprietarul, aflat in nevoie urgenta de bani, isi vinde un bun unei societati de leasing care apoi ii ofera folosinta aceluiasi bun sub forma de leasing. Scopul acestui contract este transformarea activelor fixe in lichiditati. Pentru a fi oportun insa, lichiditatile obtinute trebuiesc sa fie investite la o rata interna de rentabilitate acceptabila.

Garantiile contractuale

Garantiile sunt acele masuri de care se bucura creditorul impotriva riscului neexecutarii, de catre debitor, a unei obligatii contractuale, civile sau comerciale.

Orice creditor beneficiaza de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului sau, instituit prin art. 1718 C. Civ. Conform acestui articol, "oricine este obligat personal este tinut a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoare". Asadar, in caz de neexecutare a obligatiilor sale, creditorul - denumit in acest caz chirografar - se poate indrepta cu o cerere de executare silita impotriva oricarui bun al debitorului sau existent in patrimoniul acestuia la data cand are loc executarea. In plus, creditorul chirografar are (i) o actiune impotriva actelor incheiate de debitor in frauda drepturilor sale (actiunea pauliana sau revocatorie) prin care acesta poate obtine in instanta revocarea acestor acte, daca sunt intrunite unele elemente si (ii) o actiune prin care exercita drepturile debitorului sau asupra debitorilor acestuia din urma, atunci cand debitorul dintai este inactiv (actiunea oblica sau subrogatorie).

Cu toate acestea, dreptul de gaj general nu este o garantie propriu-zisa deoarece crceditorul chirografar vine in concurs cu toti ceilalti creditori chirografari ai debitorului sau, astfel incat este foarte posibil ca bunurile din patrimoniul debitorului sa nu ajunga pentru plata tuturor creditorilor. De aceea, pentru a evita concursul celorlalti creditori chirografari, creditorul poate constitui alte garantii care sa-i confere o pozitie privilegiata fata de alti creditori.

Garantiile care confera calitatea de creditor privilegiat sunt deci acele mijloace juridice care, dincolo de dreptul de gaj general si in plus fata de acest drept, confera creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constand de regula, fie intr-o prioritate fata de ceilalti creditori (reprezentand atribute ale acestuia, denumite "drept de urmarire" si "drept de preferinta"), fie in posibilitatea ca, in caz de neexecutare din partea debitorului, sa urmareasca pe o alta persoana, care s-a angajat sa execute ea obligatia debitorului.

Garantiile se clasifica, dupa cum urmeaza:

a)       garantii personale, care constau in angajamentul pe care o persoana - alta persoana decat debitorul principal - si-l asuma fata de creditor, de a executa obligatia, in cazul in care debitorul principal nu o face. Aceasta garantie poarta numele de fidejusiune; sediul materiei este, in principal, art. 1652 si urm. C. Civ.;

b)      garantii reale, care constau in afectarea speciala a unui bun, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, pentru garantarea obligatiei, prin constituirea unui drept real accesoriu, de garantie, cu privire la acest bun. Garantiile reale sunt gajul (garantia reala mobiliara) si ipoteca; sediul materiei este Legea garantiilor reale mobiliare (pentru gaj), respectiv art. 1769 si urm. C. Civ. (pentru ipoteca);

c)       o forma intermediara ce combina cele doua forme de garantie de mai sus, denumita cautiune reala si care consta in constituirea unei garantii reale de catre un fidejusor asupra unui bun al sau, mobil sau imobil;

d)      alte forme atipice de garantii reale, respectiv privilegiile (mobiliare si imobiliare) si dreptul de retentie (mobiliar); sediul materiei este art. 1722 si urm. C. Civ. (pentru privilegii), precum si alte legi speciale (Codul de Procedura Fiscala, Legea insolventei etc.); dreptul de retentie nu este reglementat unitar, ci exista doar aplicatii ale acestuia in Codul Civil.

Garantia personala (fidejusiunea)

Fidejusiunea este acel contract de garantie, accesoriu contractului principal, prin care o persoana denumita fidejusor sau garant se angajeaza sa execute obligatia debitorului din contractul principal, la cererea creditorului.

Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune sunt:

este un contract accesoriu fata de contractul principal (aceasta inseamna ca urmeaza soarta acestuia, in ceea ce priveste cauzele de valabilitate si stingere);

este un contract unilateral, adica da nastere la o singura obligatie - cea a fidejusorului de a executa obligatia debitorului sau;

este un contract consensual (nu trebuie sa indeplineasca nici o conditie de forma);

este un contract cu titlu gratuit (fidejusorul nu obtine de la creditorul fata de care garanteaza nici o contraprestatie ).

Efectele contractului de fidejusiune sunt acelea ca, la scadenta, creditorul poate sa se indrepte impotriva fidejusorului, fata de care este insa un creditor chirografar. In obligatiile civile, fidejusorul poate ridica creditorului urmatoarele exceptii, daca nu a renuntat la ele in mod expres:

exceptia beneficiului de discutiune, prin care fidejusorul poate intarzia si conditiona actiunea impotriva sa de executarea silita a debitorului, in masura in care creditorul nu se indestuleaza de la acesta din urma;

exceptia beneficiului de diviziune, prin care fidejusorul poate cere creditorului sa-si divida actiunea intre toti fidejusorii aceluiasi debitor obligat fata de acelasi creditor, daca exista mai multi astfel de fidejusori.

In obligatiile comerciale insa, art. 42 alin. 2 C. Com. asimileaza pe fidejusor cu obligatul principal, deoarece atat co-debitorii sunt tinuti solidar sa execute intreaga obligatie, cat si fidejusorii (daca nu este prevazut altfel in contractul de garantie). Astfel, garantul unei obligatii comerciale nu poate ridica aceste doua exceptii.

In cazul in care fidejusorul plateste creditorului, el are o actiune imptriva debitorului sau in masura platii facute, subrogandu-se in acest fel in drepturile creditorului (subrogatie personala legala). De asemena, fidejusorul care a platit mai mult decat partea lui se poate indrepta impotriva celorlalti fidejusori pentru partea acestora, insa actiunea este divizibila, prezumtia de solidaritate prevazuta de art. 42 alin. 2 C. Com. fiind edictata doar in favoarea creditorului, nu si a fidejusorului.

Aplicatii (varietati) ale fidejusiunii sunt: scrisoarea de garantie bancara si scrisoarea de garantie societara (corporatista), care au ca element distinctiv faptul ca sunt emise la cererea debitorului de catre o banca, respectiv de catre o societate comerciala. In primul caz, debitorul ce urmeaza a fi garantat plateste un pret fix in schimbul emiterii scrisorii. In cel de-al doilea caz, scrisoarea poate fi data si cu titlu gratuit.

Desi este o forma a fidejusiunii, s-a sustinut si opinia ca scrisoarea de garantie bancara creeaza o obligatie autonoma, independenta de obligatia principala garantata. Aceasta ar insemna ca banca nu poate ridica creditorului exceptiile pe care si debitorul le poate ridica, conform raportului juridic principal, fiind obligata sa plateasca valoarea scrisorii la simpla cerere a creditorului

Garantiile reale

Garantiile reale sunt garantiile constituite asupra unor bunuri apartinand debitorului. Acestea sunt de doua feluri: (i) mobiliare (gajul) si (ii) imobiliare (ipoteca).

Gajul

Gajul este un contract prin care debitorul garanteaza executarea obligatiei asumate fata de creditor prin instituirea unei garantii asupra unuia sau mai multe bunuri mobile, corporale sau incorporale, aflate in patrimoniul sau la data constituirii gajului

Gajul (denumit si garantie reala mobiliara) este de doua forme: cu sau fara deposedare. Gajul cu deposedare (amanetul) implica remiterea materiala catre creditor a bunului afectat gajului, pe cand in cazul celui fara deposedare bunul ramane in posesia debitorului. In materie comerciala, regula este cea a nedeposedarii, bunurile reprezentand active ale debitorului, necesare indeplinirii obiectului de activitate al debitorului comerciant. In cazul bunurilor incorporale, deposedarea este imposibila fizic.

Caracterele juridice ale gajului sunt:

este un contract accesoriu fata de contractul principal (aceasta inseamna ca urmeaza soarta acestuia, in ceea ce priveste cauzele de valabilitate si stingere);

este un contract consensual (nu trebuie sa indeplineasca nici o conditie de forma), in cazul gajului fara deposedare, respectiv real, in cazul gajului cu deposedare;

este un contract unilateral, adica da nastere la o singura obligatie - cea a partii in posesia careia se afla bunul gajat, de a-l conserva;

are ca obiect unul, mai multe sau chiar toate bunuri mobile, corporale sau incorporale, determinate sau determinabile (inclusiv sume de bani, valori mobiliare, fond de comert etc.);

este supus principiului dublei specializari: (i) determinarea exacta a bunului/bunurilor care fac obiectul gajului si (ii) determinarea exacta a valorii (cuantumului) creantei garantate

este o sarcina ce greveaza bunul afectat.

Pentru a fi opozabil tertilor, gajul trebuie facut public. Publicitatea se efectueaza prin inscrierea gajului in AEGRM, de la aceasta forma de publicitate existand si derogari, in functie de obiectul gajului

In cazul in care debitorul nu isi executa obligatia, creditorul poate sa il execute silit pe acesta, urmarind orice bun aflat in patrimoniul acestuia (in temeiul dreptului de gaj general). Avand insa un drept de gaj asupra unuia sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, creditorul se va indrepta cu executarea evident intai impotriva acestui/acestor bunuri. Din pretul obtinut in urma vanzarii, in urma executarii silite, a bunului gajat, creditorul gajist este platit cu preferinta, inaintea creditorilor chirografari. Acesta drept se numeste de preferinta pentru ca creditorul este preferat, privilegiat in raport cu ceilalti creditori. In cazul in care, dupa vanzarea bunului gajat, creditorul nu se indestuleaza decat partial, pentru restul neacoperit de creanta acesta este chirografar si vine in concurs cu toti ceilalti creditori chirografari care au un drept de gaj general asupra restului de bunuri ale debitorului, daca acestea nu sunt afectate de alte garantii reale constituite in favoarea altor creditori privilegiati.

Gajul se poate constitui pe ranguri. Aceasta inseamna ca, daca mai multi creditori gajisti au un drept de gaj asupra aceluiasi bun, distribuirea pretului obtinut din vanzarea silita a bunului mobil gajat se face in ordinea rangului fiecaruia. Gajul primeste rang in momentul inscrierii sale in AEGRM (sau alte forme de publicitate).

In afara dreptului de preferinta, creditorul gajist se bucura de prerogativa conferita de dreptul de urmarire. Acesta reprezinta dreptul creditorului de a urmari silit bunul gajat indiferent de schimbarile de proprietar survenite dupa constituirea gajului. Pentru a fi insa opozabil tertului cumparator de buna-credinta (gajul fiind denumit in acest context "sarcina" ), gajul trebuie sa fi fost inscris in AEGRM (sau alte forme de publicitate mobiliara).

Alte forme de publicitate ale gajului sunt registrul actionarilor, pentru actiunile societatilor comerciale pe actiuni (in ceea ce priveste societatile deschise, registrul actionarilor este o entitate independenta care are printre atributii inclusiv inscrierea unui gaj asupra valorilor mobiliare apartinand debitorului gajist).

Asa cum aratam in finalul sectiunii referitoare la fidejusiune (supra nr. 53.1), o forma intermediara de garantie este cautiunea reala prin care un tert, in calitate fidejusor (garant) se angajeaza sa execute obligatia debitorului din contractul principal, la cererea creditorului, afectand in acest sens unul sau mai multe bunuri (in cazul gajului, mobile) asupra caruia/carora creditorul isi constituie un drept de gaj. Dupa cum se observa, in acest caz cautiunea reala este o combinatie intre fidejusiune (garantie personala) si gaj (garantie reala).

Ipoteca

Ipoteca este un contract prin care debitorul garanteaza executarea obligatiei asumate fata de creditor prin instituirea unei garantii asupra unuia sau mai multe bunuri imobile aflate in patrimoniul sau la adata constituirii garantiei Spre diferenta de gaj, ipoteca nu poate fi, in mod natural, decat fara deposedare.

Caracterele juridice ale gajului sunt:

este un contract accesoriu fata de contractul principal (aceasta inseamna ca urmeaza soarta acestuia, in ceea ce priveste cauzele de valabilitate si stingere);

este un contract solemn (trebuie sa indeplineasca ad validitatem conditia formei autentice);

este un contract unilateral, adica da nastere la o singura obligatie - cea a proprietarului de a conserva bunul ipotecat;

are ca obiect unul sau mai multe bunuri imobile (terenuri si cladiri);

este indivizibila (adica nu se poate ipoteca doar o parte ori o cota indiviza a imobilului ci intreg imobilul);

este supus principiului dublei specializari: (i) determinarea exacta a bunului/bunurilor care fac obiectul ipotecii si (ii) determinarea exacta a valorii (cuantumului) creantei garantate;

este o sarcina ce greveaza bunul afectat.

Pentru a fi opozabil tertilor, ipoteca trebuie facuta publica. Publicitatea se efectueaza prin inscrierea ipotecii in cartea funciara tinuta de judecatoria in raza teritoriala a careia se situeaza imobilul. Publicitatea nu tine de caracterul solemn al contractului de ipoteca, ci numai de asigurarea opozabilitatii si rangului de preferinta.

In cazul in care debitorul nu isi executa obligatia, creditorul poate sa il execute silit, urmarind orice bun aflat in patrimoniul acestuia (in temeiul dreptului de gaj general). Avand insa un drept de ipoteca asupra bun individualizat, creditorul se va indrepta cu executarea evident intai impotriva acestui bun. Din pretul obtinut in urma vanzarii, in urma executarii silite a bunului ipotecat, creditorul ipotecar este platit cu preferinta, inaintea creditorilor chirografari. Acesta drept se numeste de preferinta pentru ca creditorul este preferat, privilegiat in raport cu ceilalti creditori. In cazul in care, dupa vanzarea bunului ipotecat, creditorul nu se indestuleaza decat partial, pentru restul neacoperit de creanta acesta este chirografar si vine in concurs cu toti ceilalti creditori chirografari care au un drept de gaj general asupra restului de bunuri ale debitorului, daca nu sunt afectate de alte garantii reale constituite in favoarea altor creditori privilegiati.

Ipoteca se poate constitui pe ranguri de preferinta. Aceasta inseamna ca, daca mai multi creditori ipotecari au un drept de ipoteca asupra aceluiasi bun, distribuirea pretului obtinut din vanzarea silita a bunului imobil ipotecat de face in ordinea rangului acestora. Ipoteca primeste rang din ziua inscrierii sale in cartea funciara; ipotecile inscrise in aceeasi zi au acelasi rang (art. 1779 C. Civ.).

In afara dreptului de preferinta, creditorul ipotecar se bucura de prerogativa conferita de dreptul de urmarire. Acesta reprezinta dreptul creditorului de a urmari silit bunul ipotecat indiferent de schimbarile de proprietar survenite dupa constituirea ipotecatii. Pentru a fi insa opozabila tertului cumparator de buna-credinta, ipoteca (denumita in acest context "sarcina" ) trebuie sa fi fost inscrisa in cartea funciara.

Asa cum aratam in finalul sectiunii referitoare la fidejusiune, o forma intermediara de garantie este cautiunea reala prin care un tert, in calitate fidejusor (garant) se angajeaza sa execute obligatia debitorului din contractul principal, la cererea creditorului, afectand in acest sens unul sau mai multe bunuri imobile asupra carora creditorul isi constituie un drept de ipoteca. Dupa cum se observa, in acest caz cautiunea reala este o combinatie intre fidejusiune (garantie personala) si ipoteca (garantie reala).

Privilegiile

Privilegiul este un drept izvorat dintr-o prevedere expresa a legii, care confera unui creditor, in temeiul calitatii creantei sale, garantia satisfacerii acesteia cu prioritate fata de creantele altor creditori ai aceluiasi debitor.

Privilegiile sunt drepturi reale instituite numai prin efectul legii asupra unor bunuri mobile sau imobile in vederea garantarii creantelor unor creditori considerati de lege ca privilegiati.

Fara a intra in detalii, mentionam urmatoarele exemple de privilegii:

privilegiul statului pentru creantele bugetare de a fi platit cu preferinta fata de alti creditori chirografari, in cazul falimentului (art. 123 pct. 4 din Legea insolventei, nr. 85/2006);

privilegiul bancilor comerciale, atunci cand nu au constituite garantii reale, de a fi platite cu preferinta fata de alti creditori chirografari (cu exceptia statului) in caz de faliment al debitorului (art. 123 pct. 3 din Legea insolventei);

privilegiul vanzatorului asupra pretului bunului vandut, mobil sau imobil, si neincasat (art. 1737 pct. 1 C. Civ.)

Pentru a fi opozabil celorlalti creditori si tertilor, in general, privilegiul se inscrie, in principiu, in registrele de publicitate mobiliara, respectiv imobiliara etc.

Dreptul de retentie

Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect, in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv (sa refuze deci restituirea) pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea acelui lucru.

Natura juridica a dreptului de retentie:

este un drept real deoarece este opozabil fata de orice tert (inclusiv fata de un creditor privilegiat ), cu conditia ca bunul asupra caruia poarta sa fie in posesia celui ce invoca dreptul de retentie;

este un drept de garantie imperfect deoarece nu confera prerogativa urmaririi; astfel, odata pierduta posesia, noul posesor nu mai poate fi urmarit;

este indivizibil (adica se extinde asupra intregului bun, pana la plata integrala a datoriei) s.a.

Aplicatii ale dreptului de retentie sunt:

vanzatorul, asupra lucrului vandut si nepredat, pana la plata pretului (art. 1322 C. Civ.)

depozitarul, asupra lucrului depozitat, pana la plata cheltuielile cu depozitarea sau a prejudiciului creat de viciile lucrului depozitat (art. 1619 C. Civ.);

locatarul, pentru lucrul luat cu chirie, pana la plata cheltuielilor necesare si utile facut asupra lucrului s.a.

Clauze asiguratorii in contractele comerciale si de comert international

Contractele comerciale (interne sau internationale) incheiate pe termen lung sunt supuse de multe ori unor riscuri care pot produce un dezechilibru intre prestatiile la care una sau ambele parti se obliga, facand ca obligatia - desi executata - sa nu intruneasca, in termeni reali, nevoile creditorului avute in vedere la momentul incheierii contractului.

Riscurile sunt evenimente independente de culpa debitorului si sunt urmare a unor evenimente externe in afara controlului partilor. In functie de natura lor, aceste riscuri se impart in (i) riscuri valutare, (ii) riscuri concurentiale si (iii) riscul aparitiei unor situatii fortuite (forta majora sau caz fortuit)

Clauzele asiguratorii impotriva riscurilor valutare

Conform art. 1578 C. Civ., "restituirea imprumuturilor acordate intr-o anumita moneda trebuiesc restituite in aceeasi moneda in care au fost acordate, indiferent de cresterea sau descresterea valorii monedei respective fata de alte monede". Conform art. 1604 alin. 2 C. Civ., "un depozit de bani, cand depozitarul [] facuse intrebuintare de dansul, trebuie sa se restituie in acele monede in care s-a facut, atat in caz de sporire, cat si in acela de scadere a valorii lor". Aceste doua prevederi au primit valoare de principiu ("principiul nominalismului monetar"), devenind aplicabile oricaror obligatii avand ca obiect sume de bani (leasing, credit comercial etc.). Pentru a evita efectele devalorizarii monetare, partile pot deroga de la principiu prin introducerea in contract a unor clauze care sa inlature riscul devalorizarii (denumit risc monetar sau valutar).

Clauza monovalutara

Aceasta clauza presupune legarea contractului de doua monede: una de cont si una de plata. Moneda de cont, considerata mai stabila, este cea in care se exprima pretul, adica se masoara prestatia pecuniara, constituind in acelasi timp etalon pentru calcularea cantitatii de moneda in care se face plata efectiv . In practica comerciantilor romani, contractele se incheie in dolari SUA sau euro, cu plata in lei la cursul zilei din data platii. Aceasta clauza este determinata atat de nevoia mentinerii valorii creantei, cat si de obligativitatea, pe teritoriul Romaniei, a efectuarii platilor in lei intre rezidenti (art. 8 alin. 1 din Regulamentul valutar). Cum BNR interzice doar platile in valuta, nu si stabilirea pretului intr-o astfel de valuta, partile sunt libere sa stabileasca in contractele lor (indiferent de obiectul acestora: vanzare-cumparare, imprumut, leasing etc.) o moneda de cont in orice valuta.

Clauza multivalutara (cosul valutar)

Diferenta dintre clauza multivalutara si cea monovalutara este ca partile nu stabilesc o singura moneda de cont, ci mai multe. Astfel, moneda de cont se calculeaza ca medie (aritmetica sau ponderata) intre monedele care formeaza un asa-zis "cos valutar". Partile pot introduce in acest cos doua sau mai multe monede alese de ele, sau pot apela la o unitate de cont institutionalizata, adica un cos valutar calculat de o institutie financiara internationala (precum DST , calculat de Fondul Monerar International).

Clauze asiguratorii impotriva unor riscuri concurentiale

Aceste clauze intervin atunci cand o parte solicita celeilalte parti drepturi speciale contractuale, care sa o puna intr-o pozitie egala sau privilegiata fata de alti contractanti ai partii care accepta sa acorde astfel de drepturi.

Aceaste clauze au drept scop fie (i) fructificarea unei oportunitati contractuale superioare celei existente, astfel incat beneficiarul sa nu fie pus intr-o situatie economica inferioara unui concurent de-al sau care ar beneficia de oportunitatea aparuta fie, (ii) la nivel macroeconomic, adaptarea contractului incheiat la o eventuala noua situatie aparuta pe o anumita piata fie (iii) protejarea unor interese legitime ale unei parti avand in vedere o anumita calitate a partii respective.

Clauza ofertei concurente

Prin aceasta clauza, o parte (beneficiar) dobandeste dreptul ca, in cazul in care, pe parcursul executarii unui contract cu prestatii succesive, un tert ii face o oferta valabila de a incheia un contract avand acelasi obiect, dar in conditii mai avantajoase pentru beneficiar, cealalta parte (promitent) se obliga sa adapteze contractul conform ofertei tertului, sub sanctiunea desfiintarii contractului, in cazul in care cealalta parte refuza sa accepte o astfel de adaptare.

Clauza clientului cel mai favorizat

In temeiul unei astfel de clauze, o parte contractuala (promitentul) se obliga ca, in cazul in care pe parcursul executarii contractului pe termen lung, incheie un alt contract avand acelasi obiect ca si primul, insa in conditii mai avantajoase pentru cel de-al doilea contractant decat cele ale contractantului din primul contract, sa adapteze clauzele acestui prim contract astfel incat si primul contractant (beneficiar) sa se bucure de aceleasi avantaje oferite de promitent celui de-al doilea contractant prin al doilea contract

Pactul (dreptul) de preferinta (preemptiune)

In general, pactul de preferinta (clauza primului refuz) este o conventie prin care una dintre parti (proprietarul unui lucru) se angajeaza fata de o alta persoana (beneficiar), care accepta aceasta promisiune, sa o prefere in conditii egale de pret, daca se va hotari sa vanda In afara conventiei, dreptul de preferinta poate izvori si din lege . Un exemplu de drept de preferinta este dreptul actionarilor existenti de a subscrie cu preferinta noile actiuni emise in vederea majorarii capitalului social al unei societati (art. 211 din Legea societatilor comerciale).

In concret, in cazul in care proprietarul unui bun primeste o oferta de cumparare pentru bunul sau, el este obligat sa faca prima oferta beneficiarului pactului de preferinta, care are dreptul de a-l cumpara la acelasi pret ca cel al indicat de ofertant.

Clauze asiguratorii impotriva riscului aparitiei unor situatii fortuite

Avand in vedere ca, atat cazul fortuit, cat si cazul de forta majora exonereaza partea care nu isi executa obligatia de raspunderea contractuala in cazul aparitiei unei astfel de situatii, riscul fiind suportat de cealalta parte, pentru a limita efectele negative pe care co-contractantul partii aflat in imposibilitate fortuita de executare este nevoit sa le suporte, partile introduc in contract asa-numita "clauza de impreviziune" (hardship).

Clauza de impreviziune prevede obligatia partilor de a renegocia contractul in vederea adaptarii acestuia la realitatile ulterioare aparitiei situatiei fortuite sau de forta majora, pentru a restabili echilibrul contractual afectat de obligatia de care co-contractantul partii care este in imposibilitate fortuita de executare continua sa fie tinut, in ciuda imposibilitatii celeilalte parti de a-si executa la randul sau obligatia contractuala. Renegocierea contractului se face in conditiile si dupa o procedura prestabilita de parti in contract.