Pedeapsa si individualizarea pedepsei

PEDEAPSA SI INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI

Cuvantul "pedeapsa" ni s-a transmis de la romani, care denumeau sanctiunea penala - poena. Cronicile si pravilele tarilor romane nu foloseanu cuvantul pedeapsa , cuvant care a fost introdus in limba romana de abia in secolul XVIII-lea, ci acela de "certare" pentru a exprima ideea de pedeapsa si care provenea de la un cuvant grecesc care insemna invatatura. Se pare ca dascalii greci nu intelegeau invatatura fara pedepse, astfel ca s-a ajuns sa se foloseasca acelasi cuvant si pentru o notiune si pentru cealalta.

1 Notiunea de pedeapsa

Despre pedeapsa si despre scopurile urmarite prin aplicarea ei s-au scris tomuri intregi de-a lungul vremurilor, fiecare oranduire sociala simtind nevoia de a justifica si teoretic sanctiunile pe care le-a aplicat infractorilor.

Cuvantul ,,pedeapsa'' din limba noastra ni s-a transmis de la romani, care denumeau sanctiunea penala ,, poena''. Cuvantul are insa o origine si mai veche deoarece romanii l-au preluat de la greci ,,poini'', iar acestia din limba sanscrita ..koena'', care insemna verificare, socotire. Se spunea, la cei vechi, ca pedeapsa nu este decat moneda cu care se plateste infractiunea.

Cronicile si pravilele tarilor romane nu foloseau cuvantul ,,pedeapsa'' (introdus in limba abia in secolul XVIII-lea), ci acela de ,, certare'' pentru a exprima ideea de pedeapsa si care provenea de la un cuvant grecesc care insemna invatatura. Se pare ca dascalii grec nu intelegeau invatatura fara pedepse, astfel ca s-a ajuns sa se foloseasca acelasi cuvant si pentru o notiune si pentru cealalta.

Cu timpul, alaturi de practica folosirii pedepsei ca mijloc de razbunare isi face loc si conceptia ca pedeapsa n-ar trebui sa urmareasca numai razbunarea, ci sa constituie o pilda pentru ceilalti.

Chiar daca prin ,, utilitate sociala'' trebuie sa subintelegem interesele clasei dominante din societate, nu este mai putin adevarat ca ideea unui scop utilitar al pedepsei a fost mult mai aproape de adevar decat aceea ca pedeapsa constituie o razbunare a societatii, un mod de a ispasi raul produs prin infractiune.

Odata cu ascutirea contradictiilor sociale si cu cresterea infractionalismului in tarile dezvoltate, au aparut si alte idei, menite sa justifice o politica penala mai ferma impotriva celor care incalca legile. S-a sustinut ca infractiunea ar fi un fenomen natural, inerent oricarei societati, si ca infractorul ar fi sclavul conditiilor inconjuratoare, car il duc cu necesitate la infractiune. De aceea pedeapsa trebuie sa-si propuna ca scop principal apararea societatii impotriva infractorilor, Cum societatea moderna este scindata in clase antagoniste, apare limpede ca scopul pedepsei va fi apararea intereselor acelora care detin puterea in stat impotriva celorlalti. Daca infractorul savarseste fapte ilicite dintr-un imbold innascut, se pune, fireste, sub semnul indoielii si eficacitatea tragerii lui la raspunderea penala.

In realitate, infractiunea nu este un fenomen natural propriu oricarei societati, ci un fenomen social legat de anumite conditii istorice, de existenta contradictiilor de clasa, a mizeriei, a somajului, a parazitismului, social generate de existenta exploatarii si asupririi. Acolo unde aceste conditii sunt inlaturate si oamenii capata posibilitatea unei vieti libere si fericite, infractiunile se reduc si treptat, dispar.

3 Individualizarea pedepselor

Realizarea scopului legii penale, prin aplicarea efectiva a pedepselor, implica realizarea scopului pedepsei, iar realizarea scopului pedepsei presupune, la randul sau infaptuirea integrala si cu maxima eficienta a functiilor atribuite pedepsei. Potrivit dispozitiei art. 57 C. pen., pedeapsa este o masura de constrangere si totodata un mijloc de reeducarea condamnatului. Din aceasta dispozitie, rezulta cu claritate cele doua functii pe care pedeapsa le are de indeplinit, in conceptia Codului nostru penal si anume functia de constrangere si functia de reeducare. De aptitudinea functionala a pedepsei, privita in ambele sale laturi si intr-o unitate dialectica, depinde realizarea scopului pedepsei, scop pe care aceeasi dispozitie il defineste ca fiind prevenirea savarsirii de noi infractiuni.

Individualizarea pedepsei este una din institutiile de baza ale dreptului nostru penal. Principiul individualizarii pedepsei, careia aceasta institutie ii da expresie, este un principiu fundamental, o linie directoare a politicii penale a statului nostru. Respingand ideea caracterului expiratoriu si stabilind ca scop principal al pedepsei prevenirea savarsirii de noi infractiuni, prin inlaturarea cauzelor acestora din constiinta oamenilor,, prin formarea la cei condamnati a unei atitudini corecte fata de munca si fata de regulile de convietuire sociala, Codul penal face din pedeapsa un mijloc de influentare activa asupra constiintei elementelor inapoiate care savarsesc infractiuni. Aptitudinea functionala a pedepsei avand un rol determinant in realizarea politicii penale, asigurarea ei impune cu puterea unei necesitati. Aceste cerinte esentiale ii da satisfactie principiul individualizarii pedepsei la realizarea careia concura, direct sau indirect, toate normele si institutiile care reglementeaza raspunderea penala. Principiile dreptului penal, normele si institutiile lui, in general, nu numai ca nu pot nesocoti, in functionarea lor, principiul individualizarii pedepsei, dar nici nu si-ar putea realiza propriile lor functii si propria lor finalitate, daca ar nesocoti acest principiu sau daca ar stanjeni realizarea lui deplina.

Ca principiu fundamental al dreptului penal, principiul individualizarii pedepsei, isi exercita imperativul atat in faza de elaborare a normelor de drept penal, cat si in faza de aplicare si in aceea de executare a pedepsei. In fiecare faza se efectueaza, in mod corespunzator, o operatie menita sa asigure ori sa realizeze individualizarea pedepsei.

In doctrina penala se face distinctie intre individualizarea ce se realizeaza in faza de elaborare a legii si stabilire a pedepselor, in faza de aplicare a pedepsei si ceea in faza de executare a pedepsei. Corespunzator acestor faze sunt cunoscute urmatoarele trei forme de individualizare: legala. Judiciara sau judecatoreasca si administrativa.

Individualizarea facuta de legiuitor se materializeaza in stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii si limitelor generale ale fiecarei pedepse in concordanta cu principiile stabilirii sanctiunilor penale; stabilirea pedepsei pentru fiecare infractiune in functie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la randul sau de importanta valorii sociale ocrotite, de vatamarea la care este supusa aceasta valoare, de periculozitatea generic evaluata a faptuitorului; stabilirea cadrului si a mijloacelor legale in care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciara si administrativa, prin prevederea efectelor ce le au starile si circumstantele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

Individualizarea judiciara sau judecatoreasca a pedepsei o realizeaza instanta de judecata si se materializeaza prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisa, in functie de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de imprejurarile concrete atenuante ori agravante in care s-a savarsit infractiunea sau care caracterizeaza persoana infractorului.

Individualizarea administrativa este denumita dupa organele administrative care o realizeaza in faza de executare a pedepsei inchisorii. Individualizarea administrativa a pedepsei inchisorii se realizeaza in cadrul oferit de individualizarea legala si cea judiciara, in functie de gravitatea pedepsei aplicate, de starea de recidiva, de conduita condamnatului la locul de detinere.

4 Criterii generale de individualizare judiciara

Intre formele de individualizare a pedepsei amintite anterior, individualizarea judiciara ocupa locul central, deoarece tocmai cu ocazia stabilirii raspunderii penale pentru fapta concreta savarsita si a aplicarii pedepsei faptuitorului se realizeaza , in fapt, individualizarea acesteia. Cand se vorbeste de aptitudinea functionala a pedepsei, care trebuie asigurata prin individualizare, se are in vere pedeapsa concret determinata, care urmeaza sa fie suportata de un anumit infractor, a carui conduita viitoare trebuie sa fie influentata in vederea realizarii scopului pedepsei. Intrucat individualizarea pedepsei priveste sanctiunea concret aplicata, ea nu poate fi realizata de legiuitor, care are in vedere pedeapsa prevazuta in general pentru fiecare tip de infractiune iar nu in raport de gravitatea concreta a faptei savarsite. Spre deosebire de gradul de pericol social generic, in functie de care legea stabileste tariful abstract al pedepsei si care poate fi cunoscut de legiuitor pe baza criteriilor generale de evaluare, gradul de pericol social concret al faptei si faptuitorului depinde de o serie de imprejurari, stari, situatii sau intamplari, de ambianta specifica in care are loc savarsirea faptei, care nu poate fi cunoscuta dinainte, ci numai dupa ce fapta a fost savarsita. Tocmai aceasta imposibilitate a legiuitorului de a cunoaste imprejurarile de care depinde gradul de pericol social concret al faptei si faptuitorului face ca el sa nu poata realiza opera de individualizare si sa se limiteze la stabilirea cadrului individualizarii, pe care urmeaza sa o infaptuiasca instanta de judecata ca organ investit cu dreptul si indatorirea de a aplica legea. Individualizarea pedepsei este deci o parte integranta a activitatii de aplicare a legii penale, activitate care se desfasoara in cadrul procesului penal si se concretizeaza in hotararea instantei de judecata. In raport cu individualizarea legala, care face parte din activitatea de elaborare a legii penale, individualizarea judiciara apare ca o realizare a operei de individualizare ale carei limite si posibilitati au fost trasate de legiuitor. Opera de individualizare judiciara trebuie sa se incadreze in aria coordonatelor de individualizare fixate de legiuitor, pedeapsa concret determinata neputand sa depaseasca cadrul legal. Acest raport intre cele doua forme de individualizare are la baza atat principiul individualizarii pedepsei, deoarece operatiunea de asigurare a realizarii individualizarii pedepsei, pe care o infaptuieste legiuitorul, este obligatorie, in virtutea principiului legalitatii, pentru organul care realizeaza judiciar individualizarea, adica instanta de judecata.

In realizarea oricarei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire in cadrul individualizarii judiciare, un rol important il au starile, situatiile sau imprejurarile anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infractiunii si care reliefeaza un grad mai ridicat ori mai scazut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.

In stiinta dreptului penal, aceste stari, situatii sau imprejurari, sunt denumite cauze, care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala si pentru o buna cunoastere, sunt clasificate dupa diferite criterii.

In functie de efectul pe care il produc asupra pedepsei se disting:

a.      cauze de agravare;

b.     cauze de atenuare.

In cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distinctie intre stari si circumstante.