PRINCIPALELE CONTRACTE DIN DREPTUL ROMAN

PRINCIPALELE CONTRACTE DIN DREPTUL ROMAN

1. Notiuni preliminare

Vechiul drept roman era supus acelorasi rigori si formalismului excesiv la incheierea contractului ca si primele forme de transfer a proprietatii. In acest sistem se cunosc cele patru mari categorii de contracte: verbis, litteris, res, consensus. Pe langa acestea mai existau si contracte nenumite.

♦ Contracte verbis erau:

- dictio dotis

- stipulatio

- ius iurandum liberti (iurata promissio)

♦ Contracte litteris:

- chirographa

- singrapha

- querela non numerate pecuniae

♦ Contracte res:

- mutuum

- comodatul

- depozitul

- fiducia

- gajul

♦ Contracte consensuale:

- vanzarea

- inchirierea

- mandatul

- societatea

La aceste categorii se adauga contractele nenumite si apoi pactele care au fost sanctionate de pretor.

Mai vechi decat toate tipurile de contracte aratate este un contract solemn care apoi a disparut, denumit nexum. Prin vechime si formalism se apropie de mancipatiune. La inceput nexum-ul a fost folosit ca contract de imprumut, ulterior a devenit un mod de a contracta orice fel de obligatii banesti prin orice conventie. Nexum-ul era un contract solemn.

Incheierea contractului avea loc intr-o forma straveche, prin cantarirea de catre libri pens a bucatii de arama care a fost imprumutata si se facea o declaratie solemna, diferita de cea de a la mancipatiune prin care creditorul impunea debitorului obligatia de restituire, prin cuvintele damna esto (este condamnat in caz de nerestituire). Cu alte cuvinte debitorul care nu-si executa obligatia va deveni nexus adica supus fara judecata la puterea creditorului.

Rezulta ca consecintele neexecutarii acestui contract erau deosebit de energice si dezavantajoase pentru debitor. In caz de neexecutare, creditorul fara judecata trecea la executare prin manus injectio punand mana in iure pe debitor in fata pretorului pentru a arata legalitatea si apoi ducea debitorul la el acasa daca nimeni nu intervenea sa plateasca. Acasa creditorul tinea debitorul sub paza, ziua il punea la munca iar noaptea legat, timp de 60 de zile interval in care il scotea la targ pentru ca familia sau un prieten sa-l vada si sa-i achite datoria eliberandu-l. Daca nu se intampla aceasta dupa 60 de zile creditorul putea sa-l vanda ca sclav pe debitorul sau, trans Tiberium.

Conditiile nexum-ului

- prezenta partilor

- cinci martori puberi si cetateni romani

- un libripens, purtatorul de balanta si de arama

Odata cu aparitia monedei, desi cantarirea monedei ar fi inutula pentru ca normal ar fi numararea ei, creditorii continua cantarirea si toate celelalte solemnitatile o lunga perioada de timp. Aceasta pentru a-si asigura contra debitorului consecintele severe care deriva din aceasta formalitate.

Prin secolul V i.Hr. se interzice creditorilor prin Lex Papiria Popaea sa mai exercite actiuni directe contra persoanei debitorilor. Se    permite doar urmarirea averii lui, treptat nexum-ul cade in desuetudine. Titus Livius ne spune ca in urma unor revolte a plebei sarace doi P. Poetelius si Papirius Mugilanus prin 326 i.Hr. au propus o lege care desfiinteaza nexum-ul. Debitorii au fost eliberati din inchisorile private si au fost pusi sa jure ca au facut tot ce le-a stat in putinta sa-si onoreze datoria.

Cat priveste imprumutul el are loc de acum prin simpla remitere a lucrului devenind contract re.

2. Contractele verbale

2.1. Dictio dotis

Este un contract verbal prin care cineva putea sa constituie (femeia sau ascendentul) o dota in favoarea barbatului.

Aceste persoane verbal faceau o promissio dotis. Textele vorbesc si despre dictio dotis care avea loc numai pentru constituirea zestrei. Deosebirea dintre promissio dotis si dictio dotis se pare ca consta in aceea ca dictio dotis se putea face si in absenta uneia dintre parti. Gaius ne spune ca dictio dotis se poate forma una loquente (vorbind de unul singur).

Contractul dictio dotis dispare sub imparatii Theodosiu si Valentinian care au transformat simplul pact de constituire de zestre, un pact legitim.

2.2. Iusiurandum liberti

Libertul datora patronului obsequim (respect) bona fides (buna credinta) operae (anumite servicii).

Se intampla ca in timpul sclaviei sclavul sa promita patronului sau ca-i va presa serviciile aratate. Numai ca promisiunea sclavului nu-l obliga civilmente. Atunci cand in urma eliberarii se obtinea un juramant verbal de la fostul sclav, de asta data promisiunea devenea contract, iar in caz de neexecutare dadea nastere la judicium de operis.

2.3. Stipulatio

In dreptul roman acest contract verbal era destul de frecvent si de important. Gaius ne spune ca era rezervat doar cetatenilor romani. Se pare ca forma straveche pe care a avut-o stipulatio ar fi fost sponsio. Savigny opiniaza ca sponsio ar deriva din nexum. Opinia a fost ulterior parasita iar alti autori au spus ca se trage din juramant care in epoca veche era o forma arhaica de a intari legamantul dat prin conventii. S-a mai sustinut ca stipulatio la origine era religioasa.

Precizam ca stipulatia propriu-zisa era un contract de ius gentium.

Formele stipulatiei:

- Are loc printr-o intrebare urmata la scurt timp de un raspuns. Exemplu: Spondere? (Promiti?) Iar raspunsul Spondeo! (Promit!) Pentru ca stipulatia era de ius gentium termenii ei erau accesibili si peregrinilor, folosindu-se cuvintele promittis, fidei promitio, dabis, dabo, facis, faciam.

- Intrebarea si raspunsul aveau loc oral

- Partile sa fie prezente

- Raspunsul sa corespunda intrebarii

- Stipulatia in vechiul drept roman era orala si se putea proba si cu martori. Ulterior s-a obisnuit sa se incheie un inscris probator. In a doua parte a epocii clasice formele stipulatiei au fost atenuate, admitandu-se incheierea stipulatiei cu termeni grecesti daca partile cunosc limba greaca. O constitutie a imparatului Leon (472 d.Hr.) permite ca partile sa foloseasca si alte cuvinte decat cele solemne cu conditia ca termenii folositi sa exprime vointa partilor. Nu se mai cere ca raspunsul sa aiba loc imediat dupa intrebare si apoi nu se mai cere nici sa fie perfect cu intrebarea.

- Stipulatia este un contract de drept scris.

3. Contractele literale

Contractele litteris sunt acelea care se formeaza prin scriere. Intrucat scrierea nu era accesibila oricarui cetatean roman, contractele litteris erau mai putin folosite.

● Modul de formare

◦ Cetatenii romani aveau diverse registre mai cu seama negustorii, bancherii, targovetii.Un registru denumit adversaria in care se trecea zilnic toate operatiunile. Era un fel de jurnal de astazi.

◦ Al doilea registru denumit codex accepti et expensi adica cod de primiri si de iesiri. Era un fel de registru de casa. Nu era tinut zilnic cum era registrul adversaria, ci in el se copia din cand in cand si trecute in el toate incasarile si iesirile. Aici se arata pe deoparte ce a primit iar pe de alta parte ce a iesit din casa.

◦ Al treilea registru se chema Kalendarium, un fel de scadentar fiindca acolo se treceau diferite scadente si dobanzile pe care cetateanul le primea de la debitorii lui.

Dintre aceste registre numai al doilea a servit pentru a se crea obligatii. Pe acest registru erau doua coloane, o coloana de incasari (accepto) iar alta de plata (expensa).

Cand primeste ceva insemneaza ca accepta o datorie si invers. La o anumita epoca, nu se stie exact cand, dar inainte de sfarsitul republicii se introduce sistemul de a se crea obligatii cu ajutorul acestui registru. Prin contractele litteris putea fi schimbata cauza sau debitorul obligatiei. Obligatia literala este unilaterala avand ca obiect sume de bani fiind rezervata exclusiv cetatenilor romani si da nastere la certae creditae pecuniae.

Peregrinii contractau literal prin chirographa si sinorapha.

◊ Chirographa este un act care emana de la debitor, un inscris prin care prin care acesta recunoaste ca datoreaza o suma creditorului. Chirographa este un act care se redacteaza la persoana I.

◊ Singrapha erau actele scrise la persoana a II-a prin care se arata ca o persoana este datoare catre alta o anumita suma de bani. Singrapha se intocmeste in fata martorilor care semneaza inscrisul.

Precizam ca singrapha si chiropraha sunt simple inscrisuri probatorii care nu nasc obligatii.

● Querela non numeratae pecuniae

Stipulatia si contractul contractul litteris dadeau nastere la obligatii prin simplul fapt al indeplinirii formelor prescrise de cutuma.

Ce este querela? Este o plangere pe care o face debitorul impotriva creditorului care nu ia remis suma promisa desi a eliberat inscris prin care debitorul recunoaste primirea sumei este atacat. Cum se intampla de fapt? Posibil ca inainte de plangere camatarul sa invite clientul sa-i dea inscris pentru recunoasterea sumei, dar in realitate banii sa-i nu-i fi varsat niciodata, sau sa-i verse o suma inferioara iar debitorul obligandu-se sa restituie suma inscrisa. Diferenta era o dobanda camatareasca deghizata in actul aparent. La epoca clasica debitorul se putea apara aici cu exceptio doli, aratand si dovedind realitatea. Dar proba este foarte greu de facut. Imparatul Caracala printr-o Constitutie din 212 rastoarna sarcina probei in aceste cazuri (exceptio non-numerotae pecuniae sau exceptio doli) dar este obligat sa probeze creditorul ca el a numarat banii.

Debitorul putea acum el sa-l actioneze in judecata pe camatar cerand eliberarea de promisiune cerand restituirea inscrisurilor.

Acum sarcina probei revine tot camatarului.

Querela poate sa fie introdusa timp de 1 an dupa ce a fost redactat inscrisul. Diocletian l-a prelungit la 5 ani iar Iustinian l-a redus la 2 ani.

4. Contractele reale

Contractele reale sunt acele contracte care se formeaza prin remiterea materiala a lucrului (res) alaturi de acordul de vointa al partilor, fara nici o alta formalitate.

Aceste contracte apar destul tarziu, pe la sfarsitul republicii. Dintre contractele reale, mutuum este un contract unilateral de drept strict, iar celelalte sunt bonae fidei negotia si pot deveni deveni in cursul obligatiunii bilaterale inegale.

4.1. Mutuum

Mutuum este un imprumut de consumatie prin care o persoana remite proprietatea unor lucruri de gen cu obligatia pentru primitor ca la scadenta sa restituie lucruri de acelasi gen, calitate si cantitate.

Rezulta ca acest contract are ca obiect bunuri consumtibile. Aceste lucruri sunt nec mancipi. Mutuum este un contract gratuit de ius gentium iar lucrurile care au fost imprumutate se determina prin cantarire, numarare, masurare.

In epoca veche mutuum nu putea sa fie incheiat prin simpla remitere a lucrului ci prin intermediul nexum-ului sau stipulatiei. Ambele necesitau formalitatile anterior aratate. Ce se intampla daca cineva dadea cu imprumut altuia fara sa respecte nexum-ulu ori stipulatia? In mod normal contractul nu se considera incheiat, nefiind recunoscut si nici sanctionat de regulile de atunci. Daca se intampla asa iar la cadenta imprumutatul refuza sa restituie imprumutul, imprumutatorul avea la dispozitie nu actiune rezultata din contract, ci una bazata pe imbogatirea fara just temei, adica o atare operatie se bucura oarecum de protectie dar nu pe taram contractual, ci quasi-contractual.

Pe la finele secolului VI i.Hr. mutuum a fost recunoscut ca un contract valabil re.

● Conditii care trebuie sa le indeplineasca mutuum

- obiectele date cu titlu de imprumut trebuiau remise cu titlu de proprietate. Fiind vorba de lucruri nec mancipi era necesara si suficienta traditiunea.

- o conventie intre creditor si debitor prin care debitorul se obliga sa remita la scadenta lucruri de aceeasi natura, calitate si cantitate catre creditor.

- lucrurile imprumutate sa faca parte din cele care pot fi cantarite, numarate, masurate adica res quae pondere numero mensurare constat. Daca se restituia acelasi lucru, contractul nu era mutuum, ci comodat.

Acest contract nu a cunoscut initial dobanda, prin urmare restituirea trebuia facuta in aceeasi marime. Mai tarziu pentru dobanzi se folosea de parti o stipulatie alaturata.

Senatus Consultul Macedonian din perioada lui Vespasian interzice camatarilor sa imprumute fii de familie si imprumutul care ar trebui restituit la moartea tatalui de familie.

● Imprumutul cu dobanda

Nu era un contract special. Mutuum insotit de stipulatia dobanzilor poarta numele de foenus. Mutuum era un contract de drept strict. Simpla consemnare a dobanzilor era fara efecte daca nu se utiliza stipulatia.

● Dobanda legala si dobanda camatareasca

Tacit ne spune ca la un moment dat dobanda a fost un adevarat flagel la Roma. Statul a fost nevoit sa ia masuri contra camatarilor.

Legea celor XII table stabileste dobanzi legale denumite si dobanzi uniciare de la uniciarum foenus care insemna dobanda unei unici. Unica era a 12 parte din capital adica 8,33% pe luna.

Aceasta unitate poate duce la dublarea capitalului intr-un an de zile. In secolul al IV i.Hr. Lex Genucia interzice dobanda, dar ea chiar atunci cand a fost aplicata, a putut fi eludata de camatari prin diferite mijloace.

● Conventia de anatocism

Anatocismul era o intelegere intre creditor si debitor prin care dobanzile se adauga la capital pentru a produce la randul lor dobanzi. Iustinian a interzis anatocismul chiar pentru dobanzi care au ajuns la scadenta.

4.2. Fiducia

Fiducia sau pactul de fiducie este un contract real care pe vremea lui Iustinian disparuse.

Fiducia consta in instrainarea unui lucru corp cert prin mancipatiune sau prin in iure cesio insotita de o alta conventie prin care dobanditorul se obliga sa transmita proprietatea lucrului catre persoana de la care primise acel bun.

In epoca veche fiducia nu a fost sanctionata decat incepand cu epoca clasica. Fiducia prezenta inconveniente fiind accesibila doar cetatenilor romani prin mancipatiune sau cesio in iure. Lucrul dat in fiducie trebuie sa fie cert si neconsumtibil.

Fiducia serveste scopuri diferite: depozit, gaj, comodat, donatii, mortis causa, donatii prin persoane interpuse s.a.

In domeniul contractelor intereseaza doua feluri de fiducie:

fiducia cu prietenul care era de fapt un imprumut

fiducia cu creditorul care avea loc prin gaj

Initial fiducia a fost sanctionata printr-o actiune in factum a carei formula permite judecatorului sa verifice daca partile s-au comportat cinstit. Mai tarziu fiducia a fost sanctionata prin fiducie usureceptio care era de fapt o uzucapiune a lucrului dat in fiducie daca primitorul nu restituia lucrul la termen. Termenul de restituire era de 1 an. Mai tarziu fiducia a devenit o operatie de buna-credinta fiind sanctionata printr-o actiune civila.

Persoana careia i s-a transferat proprietatea lucrului, daca instraineaza lucrul unui tert, titularul avea dreptul numai la despagubiri fara sa mai poata obtine restituirea.

4.3. Comodatul

Acest contract este un imprumut de folosinta. Prin intermediul sau o persoana remite alteia un lucru corp cert, pentru a se folosi in mod gratuit si a-l restitui ulterior.

Comodatul se formeaza prin acordul de vointa al partilor si traditio (remiterea materiala a bunului). Beneficiarul din contractul de comodat nu devine proprietarul lucrului primit. Remiterea materiala ii confera numai detentia.

Pentru formarea contractului partile trebuie sa aiba capacitatea de a se obliga juridiceste, iar imprumutatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului.

Comodatul este gratuit, in caz contrar suntem in prezenta unui contract de locatiune (locatio-conductio) inchiriere.

Conditii

- lucrul dat in comodat sa fie remis

- scopul remiterii lucrului sa fie folosinta gratuita

- lucrul sa fie nefungibil cu obligatia de a-l restitui in natura. Se pare ca si imobilele puteau fi date in comodat desi juristconsultul Labeon sustine contrariul.

Comodantul este obligat sa restituie catre comodatar cheltuielile ocazionate de conservarea lucrului. Aceasta obligatie este sanctionata de comodati contraria.

Comodatarul este obligat sa foloseasca lucrul printr-o exploatare normala. Sub Iustinian pentru caz de pierdere ori distrugere se examina culpa comodatarului prin culpa levis in abstracto.

4.4. Gajul

Gajul a fost denumit si pignus. Este un contract real motiv pentru care este amintit acum, dar in acelasi timp amintim ca gajul este un contract de garantie motiv pentru care facem trimitere la garantiile reale. Adaugam doar ca obiectul gajului la inceput in constituia bunuri mobile, dar mai tarziu s-au admis si terenuri sa fie date in gaj. Scopul gajului era acela de garantie a creantei. Contractul se incheie prin acordul de vointa al partilor si traditiunea lucrului.

Creditorul care era tulburat in posesiunea lucrului primit in gaj avea la dispozitie interdictele posesorii.

La momentul cand creanta a fost platita, gajul urmeaza sa fie restituit.

Creditorul gajist poate sa incheie cu debitorul o conventie de anticreza prin care fructele bunului primit in gaj sa fie pastrate ca dobanzi. Creditorul care folosea bunul primit in gaj fara acordul debitorului comite furtum usus (furtul folosintei).

4.5. Depozitul

Depozitul este un contract real de buna-credinta. El reprezinta acea conventie prin care o parte denumita depozitar se angajeaza sa pastreze gratuit un bun mobil care i-a fost predate de catre o alta persoana denumita deponent, urmand sa fie restituit la cerere.

Precizam ca prin depozit depozitarul nu dobandeste propreitatea lucrului primit in depozit si nici posesia. Nu puteau fi depozitate imobile.

Se interziceau depozitarului sa foloseasca bunul primit in depozit, in caz contrar comite furtum usus. Depozitul este contract gratuit.

Vechiul drept roman nu cuprindea sanctiuni pentru depozit. Legea celor XII table sanctioneaza depozitarul care refuza sa restituie bunul primit in depozit considerand ca ar fi un delict similar furtului.

Pretorul sanctioneaza depozitul printr-o actiune in simplum.

In dreptul clasic depozitarul raspunde numai de dol.

In dreptul lui Iustinian depozitarul raspunde si de culpa lata.

Depozitul exceptional este: (a) necesar (incendiu, catastrofa); (b) sechestru; (c) neregulat.

5. Contractele consensuale

Cand am discutat despre clasificarea contractelor, am aratat ca dreptul roman in privinta incheierii contractului era impregnat de rigoare si formalism. Totusi exista in dreptul roman o anumita categorie de contracte care se puteau incheia fara a apela la formele sacramentale. Aceasta categorie poarta denumirea de contracte consensuale. Aici intra: vanzarea, locatia, mandatul si societatea.

Cu siguranta ca ele existau prin secolul VII i.Hr. pentru ca juristconsultul Q. M. Scevola vorbeste de ele cand a fost consul pe la 659 i.Hr.

Contractele consensuale au o caracteristica comuna: sunt sinalagmatice, adica nasc obligatii in sarcina ambelor parti.

5.1. Contractul de vanzare-cumparare

Vanzarea-cumpararea (emptio-venditio) era acel contract din dreptul roman prin care o persoana numita vanzator se obliga sa procure posesiunea linistita a unui lucru altei persoanei numita cumparator care la randul ei obliga sa-i procure o suma de bani denumita pret.

Vanzatorul purta numele de venditor iar cumparatorul se numea emptor.

Pretul avea denumirea de pretium sau merx - lucru.

Contractul de vanzare-cumparare era unul consensual. Este controversata originea sa consensuala. Cert este ca vanzarea in dreptul roman nu transfera proprietatea ci numai posesia. Se pare ca acest contract atat de raspandit astazi, atunci se incheia prin doua stipulatiuni reciproce care aveau intre ele numai o legatura economica fiind independente total una de cealalta din punct de vedere juridic:

- vanzatorul isi stipula pretul

- cumparatorul isi stipula marfa.

Din elementele contractului (marfa-pret) se pare ca revine si denumirea care a ramas a ramas pana astazi (emptio-venditio) adica vanzare-cumparare.

Stramosul vanzarii a fost cu certitudine schimbul, care a dominat viata juridica in exclusivitate pana la aparitia monedei. Schimbul consta in cedarea unui lucru contra altui lucru (troc). Aparitia monedei a dus la crearea vanzarii fara sa impiedice in totalitate existenta schimbului, care a continuat sa existe in paralel cu vanzarea numai ca in timp si-a pierdut din importanta.

Revenind la vanzare, precizam ca acest contract care atunci cand se incheia nu transfera proprietate, ci numai posesiunea. Prin contract vanzatorul se obliga la predarea posesiunii iar cumparatorul la plata pretului. Totusi este interesant de anasizat cum avea loc transferul de proprietate dintre vanzator si cumparator?

Transferul proprietatii in cazul contractului de vanzare-cumparare are loc ulterior prin modurile de dobandire a proprietatii cunoscute. Dintre aceste moduri amintim: mancipatio, in iure cesio, tradition.

Transferul proprietatii in cazul vanzarii lucrurilor mancipi are loc prin mancipatiune, iar a celor nec mancipi se realiza prin traditiune. Pentru a deveni contract consensual, vanzarea a trecut prin doua forme: vanzarea mancipatiune si vanzarea prin stipulatii. Se pare ca vanzarea consensuala a aparut mai intai in domeniul public in relatiile dintre stat si particulari ca apoi sa treaca si in domeniul privat, si aceasta a avut loc la finele Republicii.

Vanzarea prin mancipatio este de origine romana, iar vanzarea prin traditio - predarea lucrului in momentul cand cumparatorul numara suma - este de drept natural si se aseamana cu trocul, ceea ce o deosebeste este doar folosirea monedei.

♦ Elementele vanzarii (Consimtamant, obiect, pret)

○ Consimtamantul - are loc prin prin acordul de vointa al partilor, mai corect spus aici, cand partile s-au inteles sa conditioneze indeplinirea formalitatilor de care atarna incheierea contractului.

○ Lucrul este obiectul contractului, adica marfa care se vinde menx. Precizam ca lucrul trebuia sa fie in comert. Este nula vanzarea lucrurilor extra comercium. Puteau fi vandute si lucrurile viitoare sau lucrurile care apartin altuia. Mai mult, atunci se permitea si vanzarea mostenirii viitoare daca de cujus si-a dat consimtamantul.

○ Pretul este suma de bani (pecunia numerata) pe care cumparatorul o platea vanzatorului. Pretul trebuia sa constea in moneda (sunt controverse in aceasta privinta), insa obligatoriu pretul trebuia sa fie verum, certum si justum. Altfel spus, pretul trebuia sa fie determinat (determinabil) sa fie real si just.

Contractul de vanzare-cumparare valabil incheiat da nastere la doua actiuni, in favoarea fiecarei parti cate o actiune:

- actio venditi prin care vanzatorul putea sa ceara pretul de la cumparator si

- actio empti cu ajutorul careia cumparatorul putea sa ceara vanzatorului sa i se predea lucrul vandut.

♦ Arvuna (arha) - se pare ca este de origine greaca, oricum a fost cunoscuta si in dreptul roman. Arvuna consta intr-o suma de bani sau un lucru altul decat cel care se vinde, pe care o parte remite catre cealalta acest bun ca semn al incheierii contractului.

Daca la inceput arvuna a devenit o dovada a incheierii contractului, in perioada lui Iustinian a devenit un mijloc pentru oricare din parti de a se dezice de contract. Asadar daca in dreptul clasic roman arvuna era considerata o parte din pret, pentru a consolida ca partile au iesit din faza tratativelor si au intrat pe terenul conventiei propriu-zise, ulterior sub Iustinian, arvuna capata alt caracter, prin care NU mai era considerata parte din pret, ci un mijloc de dezicere. Acest caracter imprumutat de la greci, arvuna il are si astazi.

♦ Efectele contractului de vanzare-cumparare

Principalele efecte ale contractului de vanzare-cumparare constau in obligatiile si drepturile care revin partile contractante.

a) Obligatiile vanzatorului

Vanzatorul avea obligatii pe care juristconsultul Paul le sintetizeaza astfel: "ob evictionem se obligare posesionem tradere et purgari dolo malo." La formula lui Paul se mai adauga si raspunderea pentru vicii. In traducere aceste obligatii ar fi: sa predea lucrul, sa pastreze lucrul, sa raspunda de evictiune si de vicii.

Obligatia de predare a lucrului. Romanii ii spuneau res prestare sau vacuam possesionem tradere. Asadar daca in dreptul modern vanzatorul trebuie sa transfere proprietatea (vacum possesionem tradere) posesiunea linistita a lucrului. Proprietatea era transmisa ulterior prin modurile aratate mai sus (mancipi, traditio, in iure cesio).

- Obligatia de a pastra bunul. Aceasta obligatie revine pentru ca vanzarea consensuala nu inseamna o remitere imediata, ca in vechea mancipatiune, ci inseamna un angajament de a remite lucrul. De aici rezulta ca de la momentul incheierii contractului pana la remiterea materiala putea sa treaca un anumit timp. De cand s-a vandut lucrul si pana se preda vanzatorul este obligat sa-l pastreze ca un bun parinte de familie (bonus pater familias).

- Vanzatorul se obliga sa pastreze lucrul si sa-l predea, dar textele ob evictionem se obligare. Evictiunea este deposedarea cumparatorului de bunul cumparat de catre un tert care are o sentinta anterioara contractului de vanzare.

Cand vanzarea se facea prin mancipatiune si avea loc evictiunea, cumparatorul avea la indemana impotriva vanzatorului actio auctotitatis. Era o actiune cu caracter oarecum penal pentru ca obliga vanzatorul la restituirea lucrului de care a fost cumparatorul pagubit ci la dublul valorii lucrului.

Cand vanzarea se face prin traditio, de regula vanzatorul nu raspunde pentru evictiune. Pentru    a inlatura aceasta defavoare cumparatorul facea pe langa vanzare si o stipulatio, prin care obtinea angajamentul vanzatorului ca in cazul in care ar fi evins de un tert, acesta sa-l despagubeasca. Stipulatio putea sa fie aici: stipulatio duplae (cand bunul vandut avea valoare ridicata) sau stipulatio simpla (pentru obiecte de mica valoare).

Cand vanzarea a devenit si contract de buna-credinta, chiar in lipsa unei stipulatii exprese, vanzatorul era tinut la obligatia de evictiune si de vicii.

- Vanzatorul trebuia sa garanteze de vicii cumparatorul pentru lucrul vandut. Viciile sunt defectiuni ale lucrului care-l fac total sau partial impropriu pentru intrebuintare. Vanzatorul raspunde de vicii independent de orice stipulatie. Viciile trebuiau sa fie ascunse. In vechiul drept roman, daca vanzarea avea loc prin mancipatiune gasim o actiune speciala actio de modo agri prin care vanzatorul garanteaza un viciu special. Ea privea vanzarea terenurilor.

Normal poate ar fi fost ca garantia de evictiune, sa se subinteleaga habere licere (angajament simplu de despagubire daca cumparatorul descopera vicii ale lucrului). Edilii curuli (magistrati care supravegheau targurile) au facut anumite regulamente datorita faptului ca veneau cetateni care nu se cunosteau intre ei, adeseori intamplandu-se inselatorii. Pentru siguranta vanzatorilor contra viciilor lucrului s-au creat adevarate actiuni penale contra vanzatorilor: action redhibitoria (este actiunea prin care cumparatorul bunului putea sa ceara rezolutiunea vanzarii daca 6 luni de la vanzare a descoperit ca are vicii) si action quanti minoris (prin care cumparatorul putea sa ceara micsorarea pretului vanzarii cand descopera asupra lucrului cumparat vicii in interval de 1 an).

b) Obligatiile cumparatorului

Principala obligatie a cumparatorului este plata pretului, adica sa transmita vanzatorului o cantitate de moneda asa cum s-a covenit. Normal pretul se plateste in momentul cand i se face remiterea lucrului. Gaius citind dispozitiile din Legea celor XII table spune ca daca cumparatorul nu plateste pretul nu poate sa dobandeasca proprietatea lucrului. Acest principal aflat la mancipatiune il aflam ulterior la traditiune, de unde rezulta ca in momentul remiterii lucrului cumparatorul trebuie sa plateasca pretul ca sa devina stapan pe lucru.

De la regula ca pretul trebuie platit in momentul cand se face traditiunea lucrului, s-a admis ca poate refuza acest lucru daca:

- vanzatorul refuza livrarea bunului (exceptio non adimpleti contractus)

- cand posesiunea lucrului nu este vacua, adica nu exista o posesiune linistita asupra lucrului. Exemplu: exista o disputa a tertilor pentru lucrul vandut

- cumparatorul poate refuza plata pretului cand problema proprietatii a fost pusa in miscare quaestio domini mota. Spre exemplu, cand un tert a formulat actiune in revendicare asupra acelui bun. Exceptie: cand vanzatorul ofera garantii.

Precizam ca la finele dreptului roman transferul proprietatii lucrului este subordonat platii pretului. Nu se stie daca aceasta solutie era inca din dreptul clasic. Cumparatorul mai are obligatia sa despagubeasca vanzatorul de cheltuielile facute cu conservarea si predarea lucrului vandut.

♦ Modalitati de vanzare

Odata cu dezvoltarea economiei, contractul de vanzare a inceput sa cuprinda o mare activitate, astfel moduril e sale s-au diversificat.

Intalnim la un moment dat: vanzarea pura si simpla, vanzarea cu termen sau conditie, vanzare cu arvuna, vanzarea bunurilor de gen (genera), vanzarea lucrului altuia sau vanzarea cu pacte accesorii.

Dintre aceste modalitati vom discuta numai vanzarea cu pacte accesorii.

Pactele accesorii sunt diferite clause pe care partile pot sa convina desfiintarea contractului in anumite moduri si conditii care nu au fost respectate.

◦ Actio in diem. Este clauza prin care partile convin expres ca vanzarea se rezolutioneaza daca intr-un timp determinat vanzatorul gaseste alt cumparator cu pret mai mare sau care-l ofera conditii de cumparare mai favorabile pe care primul cumparator le refuza.

◦ Pactum comisarium - lex comisaria. Apare cand vanzarea contine clauza prin care vanzatorul isi rezerva dreptul de a desfiinta (rezilia) vanzarea, daca in timpul stabilit nu i se plateste pretul vanzarii si nu opteaza pentru executarea silita a pretului.

◦ Pactul de retrovendando (pactul de rascumparare) - prin intermediul sau cumparatorul se obliga sa revanda lucrul cumparat catre vanzator sau catre mostenitorii acestuia daca vor cere sa-l rascumpere platind pretul. Dreptul roman a cunoscut si forma inversa a acestui pact, adica pactul de retro-emendo, cand vanzatorul se angajeaza sa cumpere hotarat lucrul vandut, daca cumpratorul doreste sa-l revanda.

◦ Pactum displicentiae - este acel pact care da posibilitatea cumparatorului de a desfiinta vanzarea intr-un anumit termen daca nu-i mai convine lucrul.

♦ Rescindarea vanzarii

Rescindarea este desfiintarea contractului. Rescindarea poate sa intervina din cauza pactelor mai sus aratate dar poate sa aiba loc prin consimtamantul mutual al partilor mutus dissensus, care realizeaza acum o noua conventie in sens invers.

Cauza de rescindere s-a hotarat ca poate sa fie laesio enormis sau ultra dimidium (leziune mare sau peste jumatate).

Diocletian prin doua rescripte da dreptul vanzatorului sa ceara desfiintarea vanzarea daca pretul era mai mic de jumatatea valorii lucrului. Rescriptul se refera la vanzator, de aici controversa: se poate sau nu aplica cumparatorului, care a platit de doua ori valoare bunului? Ca sa scape de rescindare paratul trebuia sa completeze pretul pana la valoare lui reala. Rescriptul se refera la imobile rurale (lex fundo) dar se pare ca s-a aplicat si la cladiri dar si la bunuri mobile.

♦ Principalele actiuni care rezulta din vanzare

- Actio venditti sau ex vendititi - prin aceasta actiune vanzatorul poate cere pretul vanzarii, dobanzi dar si despagubiri daca a suferit o paguba.

- Actio empti sau ex emptio - apartine cumparatorului prin care poate sa ceara predarea lucrului pe care l-a cumparat (traditio), despagubiri daca a fost evins sau sa ceara rezilierea vanzarii.

- Actio ex stipulatu duplae - este actiunea care da dreptul sa fie despagubit cu de doua ori pretul.

- Actio redhibitoria si quanti minoris - am discutat despre ele anterior. Adaugam doar ca pana la Legea celor XII table vanzatorul raspundea doar de afirmatiile categorice pe care le-a facut in legatura cu lucrul. Daca se abtine sa afirme ceva scapa de raspunderea respectiva. Edictul introdus de edili curuli nu-l mai scutea de raspundere chiar daca n-a aratat expres nimic in momentul cand a incheiat vanzarea.

Dispozitiile edictului din motiv de echitate au fost extinse pentru vicii ascunse la toate formele de vanzare. Cele doua actiuni se deosebesc: actio redhibitoria, desfiinteaza vanzarea si se poate intenta o singura data, in schimb actio quanti minoris urmarind doar micsorarea pretului se poate introduce ori de cate ori se descopera un nou viciu.

5.2. Contractul de inchiriere (Locatio - conductio)

Locatiunea sau locatio-conductio (inchiriere-arendare) este un contract prin care o persoana se obliga catre alta sa-i procure folosinta unui lucru sau sa execute o lucrare ori sa-si puna la dispozitie serviciile sale in schimbul unui pret pe care cealalta parte se obliga sa-l plateasca.

Din definitie rezulta ca locatiunea imbraca trei forme:

1. locatio-conductio REI - cand o parte pune la dispozitia celeilalte un lucru (res) mobil sau imobil, spre folosinta contra unei sume de bani denumita chirie (inchiriere sau arenda).

2. locatio-conductio OPERARUM - apare in ipoteza in care o parte iti ofera serviciile sale catre cealalta contra unei remuneratii (honoria).

3. locatio-conductio OPERIS FACIENDI - cand o parte se obliga sa execute pentru cealalta o anumita lucrare contra unei plati.

Locatiunea se pare ca s-a desprins greu de vanzare. Romanii desemnau prin cuvantul locator pe acele persoane care iau initiativa contractului cum ar fi: proprietarul care da cu chirie bunurile, uneltele sale, lucratorul care-si ofera serviciile, proprietarul care convine cu alta sa-i execute o lucrare.

Prin cuvantul conductor se intelege cealalta parte din contract, persoana care ia cu chirie un lucru, un sclav, o mosie, executa o lucrare.

♦ Conditiile necesare pentru existenta contractului

Consimtamantul - este principalul element pentru existenta acestui contract consensual. El trebuie sa poarte asupra lucrului inchiriat si asupra pretului.

Obiectul - trebuie sa existe in comert si sa nu se consume prin uz. Precizam ca locatio-operarum avea ca obiect numai serviciile unui om liber, nu si ale unui sclav. Mercenarius era persoana care isi inchiria serviciile, cadea sub puterea patronului fiind asimilati sclavilor.

Pretul - putea sa constea in chirie, arenda, salariu. Pretul purta intotdeauna la romani denumirea de merces. Intocmai ca la vanzare, si aici pretul trebuie sa fie determinat (verum) si sa constea intr-o suma de bani. In secolul III, din cauza crizei economice s-a admis ca pretul sa fie platit si in natura. In acest mod ia nastere contractul de arenda. Arendasul se numea colonus iar contractul se numea colonat particular.

Trebuie sa amintim ca la Roma erau unele servicii prin care o persoana presta o anume munca, si totusi nu intra in categoria de inchiriere chiar daca munca sa era platita. Aici amintim arpentorii (agrimensores) cei care masurau pamanturile, avocatii care conduceau cu litigiu. Acestia nu se socoteau ca fac o inchiriere a muncii lor. Contractul lor se considera unul de mandat.

♦ Efectele inchirierii

Contractul locatio-conductio naste obligatii si drepturi in sarcina atat a locatorului dar si in persoana conductorului.

○ Cand are loc loc o locatio-rei (casa-teren) locatorul este obligat:

- sa procure folosinta lucrului dar cu inchiriere catre conductor

- sa predea conductorului lucrul inchiriat asa cum s-a obligat. Daca nu-l procura ori nu preda lucrul, locatarul va fi obligat la daune interese prin intermediul actiunii actio conducti.

- Locatarul este obligat sa garanteze pe locator de evictiune.

○ La randul sau, conductorul este obligat:

- sa plateasca locatarului pretul in caz de locatio rei sau locatio operare

- sa foloseasca lucrul ca un bun sef de familie.

♦ Stingerea locatiunii

Locatiunea se putea stinge loc prin:

- vointa ambelor parti sau a oricareia dintre ele.

- ajungerea la termen

Prin moartea partilor nu se stinge si nici prin vanzarea catre altul a lucrului inchiriat. Regulile locatiunii s-au aplicat si contractului de transport pe mare Lex Rhodia de jactu.

5.3. Contractul de mandat (Mandatum)

Etimologic cuvantul mandat vine de la manus datio pentru ca probabil dominus strangea mana mandatarului ca semn de pretenie si de inchiriere al contractului.

Mandatul este contractul prin care o persoana numita mandant insarcineaza pe o alta persoana numita mandatar, sa faca ceva fara plata in folosul sau.

Contractul de mandat a aparut tarziu in dreptul roman. S-a nascut ca o consecinta a dezvoltarii economiei care necesita la un moment dat prezenta aceleiasi persoane in acelasi timp in mai multe locuri. In general negustorii se expuneau riscului ca in lipsa, sa fie chemati in judecata, iar daca nu se prezentau, indiferent de motivul invocat, sa fie considerati ca nu vor sa se prezinte in fata magistratului, iar in consecinta sa se dispuna vanzarea bunurilor lor.

Cum sclavul nu putea sa fie insarcinat sa rezolve atari probleme pentru ca nu era considerat persoana, deci nu puteau sa stea nici in justitie, stapanul se vede nevoit sa apeleze la un dezrobit al sau sau unui om care a fost tot timpul liber, in care avea incredere ca-i va indeplini intrutotul si corect toate lucrurile pe care le trebuia sa le indeplineasca.

Este un contract consensual sinalagmatic imperfect si bonae fidei.

Pentru existenta mandatului se cer intrunite trei elemente:

- o afacere de facut de mandatar; obiectul contractului este o afacere care trebuie sa fie determinata ori determinabila. Poate consta intr-un singur fapt (mandat special) sau mai multe (mandat general).

consimtamantul partilor capabile de agere. Nu sunt capabili de a fi mandatari: femeile, ostasii, clericii, infamii. Consimtamantul poate sa fie expres sau tacit.

gratuitatea. Mandatarul se obliga in mod gratuit. Daca cere plata se transfera in locatio-conductio. Gratuitatea distinge mandatul de serviciul prestat pentru bani.

♦ Mandatul si reprezentarea

Dreptul roman vechi si intr-o mare masura cel clasic nu admiteau reprezentarea in actele juridice. Astfel cel care indeplinea atunci servicii o alta persoana, se obliga in nume propriu. Persoana pentru care s-a incheiat actul ramane straina de ce s-a intamplat: res inter alies acta, aliis negue nocere negue prodesse potest. Actul incheiat intre anumite personae nu trebuie sa foloseasca altora si nici sa le prejudicieze. Ulterior acest principiu s-a atenuat.

◊ Mandatul se poate incheia:

- in interesul exclusiv al mandantului

- in interesul mandantului si mandatarului

- in interesul mandantului si al unui tert

◊ Sunt nule urmatoarele forme de mandat:

- mandatul in interesul exclusiv al tertului

- mandatul in interesul mandatarului si al tertului

- cand mandatul are scop ilicit.

♦ Efectele mandatului

a) Obligatiile mandatarului

- sa execute mandatul

- sa dea socoteala despre modul cum si-a executat mandatul

- sa raspunda de culpa lata

Obligatiile mandatarului erau sanctionate prin actio mandati directa.

b) Obligatiile mandantului

- sa despagubeasca pe mandatar de cheltuielile facute

- sa ia asupra sa toate obligatiile contractate de mandatar

In raporturile cu tertii, pretorul acorda tertului contractant cu mandatarul actiune sa se indrepte direct asupra mandantului (actio institutoria si exercitoria)

♦ Desfiintarea mandatului

- Revocare - actele incheiate pana la revocare sunt valabile

- Moartea mandatarului sau mandantelui

- Renuntarea la mandat

- Terminarea afacerii

5.4. Contractul de societate (Societas)

Societatea este contractul prin care doua sau mai multe persoane se intovarasesc (soci) urmarind atingerea unui scop comun prin mijloace comune, si impartind beneficiile.

Scopul societatii poate fi intelectual, moral, social, banesc, etc.

Precizam ca societatea nu avea fiinta juridica deosebita de aceea a asociatilor, ci constituie o legatura de drepturi si de obligatii intre asociati, sanctionate prin actio pro socio.

Raporturile dintre asociati (soci) au caracter personal si se sting prin moartea unuia dintre ei. Mostenitorul poate succede drepturile si obligatiile asociatului dar el nu are calitate de asociat. Daca este vorba de o societate publicanorum care este persoana morala, moartea unui asociat nu distruge societatea. Contractul de societate este un contract solo consensu.

♦ Elemente esentiale

- Consimtamant

- Obiect - fiecare parte se obliga sa puna ceva in comun

- Interes comun

- scop licit

♦ Felurile societatii

- Societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare (totorum bonarum)

- Societatea prin care se pune in comun un singur lucru (omnium bonorum)

-Societatea care a re ca obiect un singur fel de afaceri.

♦ Efectele societatii

- Fiecare asociat este tinut sa execute aportul sau

- Fiecare asociat trebuie sa se ingrijeasca de treburile societatii ca de treburile proprii

- Fiecare asociat va participa la castig si la pierdere.

♦ Impartirea castigului si a pierderilor

- partile au prevazut expres in contract

- partile au desemnat un arbitru

- partile n-au prevazut nimic. Aici castigul si paguba reveneau in mod egal.

♦ Raporturile asociatilor cu cel de-al treilea

Cand asociatii au contractat impreuna cu tertii creanta sau datoria se divide intre ei de prin drept. Daca a contractat cu tertul numai un asociat, el va fi obligat, ceilalti nu vor fi.

♦ Cauzele de dizolvare a societatii (ex personis):

- prin moartea unuia dintre asociati

- prin capitis deminutio al oricarui asociat

- ex rebus, cand s-a atins scopul

- ex voluntate cand unul dintre tovarasi renunta

- ex temporae la expirarea duratei

- bonorum venditio vinderea in masa a bunurilor

5.5. Emfiteoza

Toate contractele consensuale enumerate mai sus apartin epocii clasice. In epoca post-clasica apare un nou contract: emfiteoza. Este contractul prin care o parte se obliga sa procure alteia denumita emfiteot un fond (un pamant) spre cultivare si a-i lua fructele pe un timp indelungat ori fara termen, iar cealalta parte (emfiteatul) se obliga sa achite o suma de bani numita canon.

Emfiteoza se pare a fi de origine greaca. Imparatul Zenon o transforma in contract consensual.

♦ Drepturi si obligatii:

- emfiteotul este obligat sa cultive terenul si sa plateasca suma cuvenita (canon)

- emfiteotul putea sa lase mostenire ori sa treaca prin acte intre vii altora (donatie, dota, vanzare)

- in cazul instrainarii terenului proprietarul terenului avea drept de preferinta, preluare.

Dreptul emfiteotului se stinge daca nu plateste suma timp de 3 ani.

6. Contractele nenumite

Denumirea de contracte nenumite este data de comentatori posteriori. Romanii le numeau nova negatia. Sunt acele contracte neformale prin care se nasc obligatii in sarcina partilor, cum ar fi: transmiterea proprietatii unui lucru, a face ceva, numai daca una din parti, cel putin, isi executa obligatiunile.

♦ Caractere

- toate aceste contracte au elemente comune

- aceste contracte nu sunt desemnate printr-o denumire speciala fiecarui contract, ele se incadreaza in categorii sau tipuri

- toate au aceeasi sanctiune. Actiunea care sanctioneaza unul din aceste contracte - aestimatium - are o denumire deosebita, fata de cea comuna.

♦ Elemente

Generale: consimtamant, obiect, capacitate.

Speciale: bilateralitatea, executarea de catre una din parti a obligatiunii, conventia sa nu faca parte din categoriile de contracte cunoscute.

Cum s-a ajuns la aceste contracte Mai intai s-a admis existenta acelor contracte recunoscute de dreptul civil, dar asupra carora exista nedumerire caror categorie apartin. Exemplu: daca se stie ca este o locatio-conductio dar nu se stie daca este una operarum sau operis. Labeo spune ca proprietarul marfii poate reclama dreptul prin agere prescriptis verbis. Acest gen de actiuni se aplica cu timpul si la negoturi noi, necunoscute pana atunci - nova negotia.

Astfel s-a recunoscut ca prestatiunea facuta in urma unei simple intelegeri da nastere unui contract prin care se poate cere echivalentul acelei prestatiuni.

Sistemul contractelor nenumite s-a format in dreptul lui Iustinian. Atunci contractele nenumite sunt sanctionate prin urmatoarele sanctiuni:

- Actio civilis in factums sau actio preascriptis verbis prin care partea si-a executat contractul o obliga pe cealalta sa-si execute si ea sau sa achite o suma de bani.

- Conditia ob rem dati (cererea unui lucru dat pentru un lucru)

- Conditio propter poenitentiam (din cauza regretului). Exemplu: pot sa-mi iau banii inapoi cata vreme tu n-ai facut cheltuieli la calatoria facuta.

♦ Principalele contracte nenumite

AESTMATUM - este conventia prin care o persoana primeste un lucru a carui valoare este pretuita in prealabil la o anumita suma de bani cu sarcina de a-l vinde si de a preda pretul, iar daca nu il vinde, sa-l restituie. Aestimatium se apropie de vanzare, locatie ori mandat dar nu se identifica cu ele.

SCHIMBUL (Permutatio) - este contractul care se formeaza prin transmiterea proprietatii unui lucru de catre una din parti, cealalta parte, din acel moment fiind obligata sa transmita proprietatea altui lucru.

PRECARIUM (Precariul) - este contractul prin care o parte remite catre alta in mod gratuit posesiunea unui lucru pentru folosinta, iar cealalta parte numita precarist se obliga sa-l restituie la cerere.

TRANZACTIA - este conventia prin care cineva renunta la un drept contestat, in schimbul promisiunii unui echivalent. Fiecare din parti renunta la pretentii pentru ca sa evite un proces.

DONATIA CU SARCINI (Sub modo) - este acea donatie facuta prin traditie cu sarcina pentru donatar de a executa o prestatie in interesul donatorului.

In afara de aceste contracte juristconsultul Paul procedeaza la urmatoarea sistematizare a contractelor nenumite:

- do ut des (dau ca sa-mi dai)

- do ut facias (dau ca sa-mi faci)

- facio ut des (fac ca sa-mi dai)

- facio ut facis (fac ca sa-mi faci)