Posesia - drept roman

1. Aparitia si dezvoltarea institutiei

Posesiunea este stapanirea de fapt asupra unui lucru corporal; desi numai o putere (potis) si nu un drept, posesiunea ingaduie titularului sau sa dispuna de lucru asa cum dispune un proprietar. Aproape intotdeauna posesiunea insoteste proprietatea, dar uneori este desprinsa de proprietate; in asemenea situatii proprietarul nu este posesor, iar posesorul nu este proprietar. Proprietatea apare asadar ca un drept independent de posesiune, iar posesiunea ca un simplu fapt. Simpla stapanire in fapt asupra lucrului, posesiunea ar fi trebuit sa ramana straina domeniului juridic. Importanta ei practica i-a adus insa o ocrotire legala, atribuindu-i unele efecte juridice. Dar pentru ca asemenea efecte sa se produca s-a cerut ca posesiunea sa intruneasca anumite conditii. Astfel, treptat, o situatie de fapt a intrat in domeniul dreptului.

Institutia posesiunii apare in legatura cu folosirea ogorului public, care apartinea statului roman, dar era in folosinta, in schimbul unei arenzi a persoanelor particulare, mai ales a patricienilor. Exista deci o posesiune privata in folosul cetatenilor. La inceput o asemenea posesiune nu a fost juridiceste ocrotita, fiind privita ca un simplu raport de fapt situat in afara dreptului. Treptat insa, s-a simtit nevoia ca posesiunea ogorului public sa fie ocrotita. Mai intai intre posesorii ogorului public au aparut diferite neintelegeri cu privire la hotarele parcelelor pe care le stapaneau, intrucat acestea nu erau hotarnicite. In al doilea rand, tot mai multi cetateni si in special paturile sarace - pretindeau un drept de folosinta asupra ogorului public. Lupta pentru distribuirea si redistribuirea ogorului public avea sa dureze mau multe secole constatandu-se adesea deposedarea prin violenta a vechilor posesori.

In fata acestor stari de lucru ordinea juridica a creat asa-zisele interdicte (interdicta) prin care stapanirea de fapt a posesorilor ogorului public era ocrotita desi acestia nu erau proprietari. Asa a aparut cu doua, trei secole inaintea erei noastre ocrotirea juridica a posesiunii pe cale interdictala. Interdictele erau masuri de politie administrativa, intemeiate pe puterea de comanda (imperium) a magistratului, in vederea respectarii unor situatii de fapt anterior dobandite.

2. Cine sunt posesorii ?

Dreptul roman socoteste posesori pe cei ale caror interese datorita pozitiei lor sociale, meritau a fi ocrotite. Din aceasta categorie faceau parte proprietarii, creditorii gajisti, posesorii de buna-credinta care au dobandit ilegal un bun strain, arendasii pe termen lung al caror drept era modelat dupa cel al proprietarilor etc.

Legea nu recunostea calitatea de posesori arendasilor pe termen scurt, chiriasilor si comodatarilor (cei care au primit cu imprumut un lucru) etc. Si in consecinta, nu le ocrotea de fapt. Lipsita de apararea posesorie, persoanele sus mentionate care fiind sarace nu beneficiau de calea interdictelor, trebuiau daca aveau nevoie sa fie ocrotite sa se adreseze tot proprietarilor, ceea ce intarea si mai mult dependenta lor de acestia din urma.

In concluzie, legea oferea ocrotirea posesorie proprietarilor si tuturor celor care faceau parte din categoria celor privilegiati (beati possidentes) in scopul de a le facilita folosirea cat mai eficienta a mijloacelor de productie, de care aveau nevoie.

3. Elementele posesiunii

Posesiunea necesita pentru a avea efecte juridice doua elemente: unul material (corpus) si altul intentional (animus). Corpus este stapanirea de fapt asupra lucrului. La inceput acest element a fost inteles intr-un sens pur fizic (luarea in stapanire directa a bunului imobil, instalarea intr-un bun imobil etc.) Dar treptat a fost conceput, datorita nevoilor vietii economice, intr-un sens mai abstract; elementul material se considera ca exista ori de cate ori posesorului ii era asigurata posibilitatea unei stapaniri de lunga durata asupra lucrului. Spre exemplu, daca vanzatorul unui bun il pune la dispozitie, trimitandu-l, sau aratarea fondului pe care il vinde - in ambele cazuri persoana caruia i se prezenta in acest mod bunurile devine posesor fara sa le fi luat in stapanire directa. Elementul corpus a fost conceput in aceste situatii intr-un sens mai larg si mai subtil, de punere la dispozitie al lucrului.

Cel de-al doilea element animus este intentia sau vointa de a stapani (animus possidenti). Este vorba de intentia de a se comporta ca proprietar (animus domini) sau potrivit unei alte opinii o simpla intentie de a avea lucrul si de a-l pastra (animus tenendi). In realitate elementul intentional (animus) poate fi definit ca o vointa de a beneficia de avantajele recunoscute posesorului de lege.

4. Dobandirea posesiunii

Posesiunea se dobandeste cand o persoana obtine asupra unui lucru stapanirea de fapt, cu intentia de a o exercita in interesul sau propriu, cu alte cuvinte, prin intrunirea celor doua elemente animus si corpus.

In epoca veche, dobandirea elementului corpus se realiza prin aprehensiunea materiala a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea in stapanirea fondului respectiv (inducere in fundum) etc. Odata cu dezvoltarea relatiilor economice si de schimb, dobandirea elementului material devine tot mai simbolica; era suficient de pilda, sa se puna un paznic peste lucrurile cumparate (custodiam ponere), sa se infatiseze cumparatorului dintr-un loc mai ridicat hotarele ogorului dobandit (demonstrare fines), sa obtina cheile magaziei unde se afla depozitate marfurile pe care le-a cumparat etc. Prin aceasta, cumparatorul dobandeste imediat proprietatea si posesiunea, desi nu a deschis magaziile. Era suficient ca lucrul sa fi fost pus printr-un mijloc oarecare la dispozitia dobanditorului, pentru ca elementul corpus sa se transfere. Incepand cu secolul al III-lea e. n. a fost suficienta simpla inmanare a documentului scris constatator vanzarii ca posesiunea sa se transfere.

Cat priveste animus, adica intentia de a poseda, acesta este prezumat daca dobanditorul se afla in una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru recunoasterea posesiunii (causae possessionis). Si deoarece animus nu este, un element pur subiectiv, ci o vointa determinata de dreptul obiectiv, nimeni nu poate sa-si aroge o alta intentie decat aceea pe care legea i-o ingaduie. Iata de ce chiriasul simplu detentor si nu posesor, nu poate prin simpla sa vointa sa se transforme in posesor, deoarece nimeni nu poate sa-si schimbe cauza in temeiul caruia stapaneste lucrul. Asadar chiriasul fiind detentor nu poate deveni posesor prin simpla sa vointa.

La inceput, posesiunea se putea dobandi numai personal sau prin intermediul persoanelor aflate sub putere. In secolul al II-lea e. n. s-a admis din nevoi economice, in special comerciale, ca elementul material (corpus) poate fi dobandit printr-un reprezentant: un mandatar, un gerant de afaceri, un tutor. Cat priveste animus, reprezentarea nu era ingaduita; cel ce dobandea posesiunea trebuia sa-si manifeste intentia (animus) fie anterior actului de dobandire (in cazul mandatului), fie posterior acestuia (ratificarea gestiunii de afaceri). Numai in mod cu totul exceptional s-a admis ca nebunii, copiii sub 7 ani (infantes) si persoanele juridice sa poata dobandi posesiunea prin reprezentantul lor legal, atat in ceea ce priveste corpus cat si animus.

5. Pierderea posesiunii

In momentul in care unul sau ambele elemente constitutive ale posesiunii inceteaza de a mai exista, posesiunea se pierde. Posesiunea se pierde prin disparitia elementului material (corpore solo), cand intervine un obstacol care impiedica pe posesor sa dispuna de lucru dupa vointa sa. Astfel, daca nu pot ridica un lucru pe care l-am scapat intr-o prapastie, daca nu pot readuce un animal fugit din curtea mea, daca fiind deposedat in mod violent dintr-un fond, nu am reusit sa-l redobandesc, sau daca am pierdut un lucru fara sa stiu unde, pierd posesiunea asupra bunului in cauza.

Posesiunea se pierde, de asemenea, odata cu pierderea elementului animus (solo animo). Vointa de a nu mai poseda (nolle possidere) nu este simpla renuntare la lucru, ci o vointa clar exprimata. Asa este cazul proprietarului care vanzandu-si casa continua sa ramana in calitate de chirias, deci de detentor. Daca dispar ambele elemente ale posesiunii, posesiunea evident se pierde. Asa se intampla in caz de moarte a posesorului sau de instrainare a bunului posedat.

6. Tipurile de posesiune

Posesiunea propriu-zisa se numeste posesiune interdictala (ad interdicta) sau pretoriana deoarece ocrotirea ei este asigurata prin mijlocirea interdictelor de catre pretor. Posesorii care intra in aceasta categorie se impart in doua: unii care pot invoca un titlu juridic al posesiunii lor (proprietarii, posesorii de buna credinta, arendasii pe termen lung, creditorii gajisti) si altii car nu pot invoca un asemenea titlu, deoarece au o posesiune injusta (cei ce au dobandit un imobil prin violenta etc.).

In opozitie cu posesiunea, este detentiunea (in possessione esse, tenere), care consta in stapanirea materiala a lucrului, (corpus) fara intentia de a stapani in nume propriu (animus possidendi). In aceasta categorie intra chiriasii, arendasii pe termen scurt, comodatarii (cei care au luat un lucru cu imprumut pentru a se servi de el) uzufructuarii etc. Detentorii sunt lipsiti de ocrotirea posesorie. In epoca lui Iustinian, textele interpolate din digeste pun in contradictie pe posesorul de buna-credinta cu acela de rea-credinta. Socotindu-l pe cel dintai ca are animus domini, adica vointa de a se comporta asupra lucrului ca un proprietar, Iustinian ii acorda deplina ocrotire juridica asimilandu-l cu proprietarul, caci posesiunea se bazeaza pe o cauza justa. In schimb, acelasi Iustinian pune pe posesorul de rea-credinta in categoria detentorilor, luandu-i ocrotirea posesorie. In acelasi timp si detentiunea se transforma, evoluand sub influenta "dreptului vulgar" de la o stare de fapt, catre o situatie juridica, evident inferioara posesiunii. Contradictia dintre posesiune (possessio civilis) si detentiune (naturalis possessio) ramane insa mai departe consemnata atat de practica cat si de lucrarile doctrinare ale juristilor.

7. Posesiunea drepturilor

Analizand elementele componente ale posesiunii, jurisconsultii romani au dedus in mod logic, ca posesiunea nu poate avea ca obiect decat lucrurile corporale, care se pot afla in patrimoniul privat al unei persoane. Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele incorporale nu pot fi stapanite materialmente (corpore): se cere apoi ca ele sa fie susceptibile de a fi obiect de proprietate privata, deoarece numai asupra lor posesorul poate exercita o stapanire in nume propriu (animus possidendi).

In epoca clasica insa, mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate si titularilor unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) si de uz (usus). O asemenea ocrotire posesorie a creat o analogie intre posesiune si exercitiul acestor drepturi, fapt care a facut sa se contureze ideea ca si drepturile pot fi posedate, asa cum sunt posedate bunurile corporale. In epoca postclasica - conceptul posesiunii drepturilor se degajeaza in mod net; de aici denumirea de quasiposesiune (quasi-possessio) data exercitiului acestor drepturi, ideea va fi reluata incepand cu sec. al XIII-lea de catre romanisti si canonisti si-si va gasi aplicare in mai multe coduri civile burgheze. Treptat, notiunea este extinsa si asupra celorlalte drepturi reale, asupra lucrurilor altuia (iura in res aliena) adica asupra servitutilor in general. Asa apare conceptul de posesiune a servitutilor (possessio servitutum).

Notiunea de posesiune a fost extinsa, printr-o analogie similara si asupra exercitiului dreptului de cetatenie, precum si asupra calitatii de om liber, calitate care posedata de buna-credinta de un sclav vreme de 20 ani, face din acesta un om liber. De aici, deriva printr-o evolutie fireasca notiunea de posesiune de stare civila.

8. Ocrotirea posesiunii

Pretorul acorda posesorilor o aparare eficienta prin mijlocirea interdictelor (interdicta). Pentru a obtine apararea posesiunii lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul ca posedau si ca au fost tulburati in stapanirea lucrurilor in cauza, constituie elemente indestulatoare pentru a declansa apararea posesorie. Era suficient ca posesorul sa afirme ca poseda (possideo, quia possideo - posed pentru ca posed) pentru a fi ocrotit fata de oricare l-ar fi stanjenit in stapanirea respectivelor bunuri. Iar daca cineva contesta ca stapanirea pe care acesta o exercita asupra lucrului in cauza nu indeplineste conditiile unei veritabile posesiuni, trebuia sa faca dovada ca era vorba de un pretins posesor, care nu se afla in nici una din acele "causae possessionis" recunoscute de ordinea juridica.

Faptul ca cel care poseda este ocrotit fara sa fie obligat sa faca vreo dovada, constituie una din marile avantaje ale ocrotirii posesorii. Ocrotind posesiunea, ordinea juridica apara indirect pe proprietar si pe alti detinatori ai mijloacelor de productie (arendasii pe termen lung, creditorii gajisti, posesorii de buna credinta etc.).

Interdictele erau ordine pe care pretorul le dadea in favoarea celui care poseda si, implicit impotriva celui care tulbura posesiunea. Daca ordinul era respectat de partea adversa procedura se termina, interdictul isi ajunsese scopul. In caz contrar, urma ca cele doua parti sa se prezinte la judecata pentru a se stabili in ce masura ordinul pretorului a fost justificat si care era in consecinta, sanctiunea ce se cuvenea partii adverse care-l nesocotise. Primul interdict este cel privind violenta (unde vi) si se refera numai la imobile. Acest interdict se acorda celui care a fost expulzat de partea adversa din imobilul pe care il poseda. Pretorul ordona ca imobilul sa fie restituit impreuna cu fructele, iar pagubele sa fie reparate incepand cu ziua deposedarii. Se cere insa ca cel care solicita interdictul de la pretor sa nu fi dobandit la randul sau prin violenta imobilul respectiv de la partea adversa.

Al doilea interdict pentru redobandirea posesiunii era interdictul privind precariul (de precario). Acest interdict este acordat persoanei care a dat cu imprumut (precarium) un lucru altei persoane cu conditia ca aceasta sa i-l restituie la cerere. Daca la prima somatie precaristul nu restituie lucrul, proprietarul va cere de la pretor interdictul de precario, cu ajutorul caruia sa poata dobandi bunul in cauza.

Al treilea interdict din aceasta categorie se refera la posesiunea imobiliara dobandita pe ascuns (de clandestina possessione); pretorul il dadea in favoarea celui care a pierdut posesiunea unui imobil insusit pe ascuns, in lipsa posesorului, de catre o terta persoana. In epoca postclasica acest interdict dispare ca o consecinta a normelor "dreptului vulgar" care apropiind posesiunea de proprietate, a admis ca posesiunea imobilelor uzurpate pe ascuns (clam) - nu se pierdea deoarece intentia de a poseda a posesorului continua sa existe.

A doua mare categorie de interdicte erau acelea care urmareau sa mentina pe posesor in posesia lucrului. Aceste interdicte sunt prohibitorii, deoarece opresc sa se aduca vreo modificare unei stari actuale de fapt. De obicei, ele erau destinate sa puna capat conflictelor care se iveau intre doua persoane cu privire la posesiunea unui bun. Pretorul intervine pentru a ingadui celui care poseda in conditiile legii sa-si pastreze in continuare posesiunea, impiedicand partea adversa sa foloseasca violenta. De obicei, aceste interdicte isi gaseau aplicarea cu ocazia proceselor de revendicare adica cele prin care se pretindea un drept de proprietate. In asemenea situatii pretorul urma sa precizeze cine este posesor si cine nu; persoana care avea posesiunea juca rol de parat in actiunea de revendicare si in consecinta nu avea nimic de dovedit, pe cand cel care nu avea posesiunea devenea reclamant in procesul de revendicare si trebuia sa-si dovedeasca dreptul sau de proprietate.

9. Coposesiunea

Posesiunea asupra unor bunuri neimpartite apartine, afara de cazuri exceptionale, coproprietarilor. Fiecare din ei are o cota parte (proindiviso) din intreaga posesiune, corespunzatoare cotei parti ce i se cuvine din proprietatea indiviza.