STATUL SI DREPTUL IN SISTEMUL PUTERII - Notiunea, criteriile si esenta statului

STATUL SI DREPTUL IN SISTEMUL PUTERII

Notiunea, criteriile si esenta statului

Notiunea de stat s-a format din verbul latin "statuo', care inseamna "a pune, a aseza, a intemeia'. Statul este considerat cea mai importanta institutie sau chiar institutie politica. Cuvantul "stat' are doua acceptiuni¹; intr-o acceptiune, prin stat este inteleasa importanta a trei elemente: teritoriul, populatia (natiunea) si suveranitatea. in aceasta acceptiune statul este sinonim cu tara, el incluzand civilizatia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritatile.

Intr-o a doua acceptiune (in sens restrans) prin stat se intelege forma organizata a puterii poporului, concret - mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o acceptiune strict juridica. Statul este produsul istoriei societatii umane. El a aparut pe o anumita treapta a evolutiei societatii umane, din ratiuni multiple. Strict juridic, statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat (autoritati), el cuprinde parlamente, guverne si alte autoritati executive, organe judecatoresti, armata, politie si inchisori. 1q aceste organe de stat (autoritatile publice) lucreaza demnitari, functionari publici si agenti publici.

Prin acestea, statul se impune, este receptat si acceptat, de buna voie sau de nevoie (silit).

Statul se impune pentru ca el implica organizare si ordine. Civilizatia societatii are implicatii asupra trasaturilor si procedeelor utilizate de state, dar nu asupra conceptului in sine.

Statul are o serie de functii: functia legislativa, functia executiva, functia jurisdictionala; functii interne si functii externe; functii economice, functii culturale, functii sociale, functii represive. Statul se infatiseaza ca fenomen esentialmente istoric. El apare la o anumita treapta a dezvoltarii societatii, atunci cand puterea politica, institutionalizata fiind, dobandeste astfel caracterul de putere politica oficiala, legitima. in concluzie, statul este o forma perfectionista a societatii.

Termenul 'stat' poate fi reperat din perspective diferite. Din perspectiva sociologica, statul semnifica dimensiunea specifica si esentiala a societatii politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu determinat a unei colectivitati umane relativ omogene, intruchipand natiunea si care este guvernata de o putere institntionalizata, avand capacitatea si mijloacele de a exprima si de a realiza vointa unei parti din colectivitate ca vointa generala.

Aceasta vointa poate apartine, in conditii concret-istorice, unui grup restrans sau unui grup majoritar.

Din perspectiva juridica, statul este o persoana morala, o entitate juridica distincta, stabila si permanenti, detasata de persoanele fizice care in calitatea lor de agenti ai puterii exercita vremelnic puterea, in limitele competentelor atribuite. Persoana morala este un centru organizat de interese legitime si juridic protejate. Calitatea de persoana morala publica este inerenta statului si absolut trebuitoare pentru a desemna titularul abstract si permanent al puterii. Ca asemenea persoana, el este subiect de drept, titular de prerogative si responsabilitati.

In sens restrictiv, concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el desemneaza aparatul de directionare a societatii politice.

Criteriile statului. Personalitatea juridica a statului constituie unul dintre criteriile sale. Statul este asa cum afirma un clasic francez - o "persoana a dreptului, in care se rezuma abstract colectivitatea nationala'. O "persoana a dreptului', nu o persoana fizica; pe scurt, statul este o "persoana morala' sau .juridica'. Asadar, acest prim criteriu al statului trebuie retinut.

In cadrul statului, pe temeiul si in conditiile legii, exista numeroase alte persoane morale de drept public sau de drept privat (de exemplu: comuna, orasul, judetul sau unele asociatii, societati). Pentru doctrina clasica, alta calitate nu poate fi decat suveranitatea.

Autoritatea statala este deci o autoritate suverana si tocmai de aceasta ea este o autoritate exclusiva. Nici o alta autoritate, in interiorul statului sau in afara lui, principial, nu se poate opune autoritatii siatale si nici nu o poate concura.

Esenta statului. Privitor la esenta statului, doua sisteme doctrinare s-au conturat si cristalizat:

a) Conceptia potrivit careia statul este un fenomen al fortei, un instrument deconstrangere;

b) Conceptia comform careia statui este, prin excelenta, un fenomen voluntar.Ideea comuna primului sistem doctrinar este aceea de constrangere, de

dominatie. Chiar daca dominatia nu reprezinta caracteristica sau dimensiunea exclusiva a statului, aceasta este, totusi, - sustin promotorii acestei doctrine -dimensiunea lui esentiala. in acest sens. conceptiile sociologice, propunandu-si sa depaseasca "pozitivismul juridic' necesar, dar insuficient pentru a explica fenomenul statal, pun in evidenta ideea de forta, de constrangere.

Daca dreptul este produsul "solidaritatii sociale', iar aceasta solidaritate este o necesitate a vietii sociale spune L. Duguit, atunci statul raspunzand cerintei de a mentine ordinea sociala, se infatiseaza ca "forta irezistibila de constrangere.

Ideea comuna celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul'. Este o doctrina mai realista, generoasa si fertila in procesul articularii mecanismului statal si al definirii functiilor acestuia, mai presus de toate, aceea de a realiza acordul de vointa intre guvernati si gw.ernanti. Este, de asemenea, o doctrina nu numai compatibila cu democratia, ci chiar spriiinindu-se pe ea, asigurandu-i efectivitatea si expresivitatea. Varietatea conceptiilor posibil a fi integrate in acest sistem doctrinar concureaza rezultatele lui benefice.

2. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezinta o comunitate politica ocupand un anumit teritoriu, avand un guvem si beneficiind de suveranitate, atat in interior, cat si in afara granitelor sale. intr-o analiza politologica, statul apare ca o colectivitate umana istoriceste constituita si organizata pe un anumit teritoriu, care se structureaza politic in grupul de guvernanti si restul populatiei.

Modul de constituire si organziare difera de la stat la stat si poate fi generat de factori naturali (asezarea geografica, conformatia solului), militari (cuceriri teritoriale), economici (bogatiile naturale).

De aici rezulta cel putin patru elemente definitorii ale notiunii de stat:

• organizarea politica a unei comunitati umane;
• gradul de coeziune a colectivitatii respective;
• raporturile de comanda/supunere (subordonare) existente intre guvernanti siguvernati;
• legitimitatea exercitarii autoritatii si a puterii de comanda de catre guvernanti.

Statul se caracterizeaza prin cateva elemente sau dimensiuni istorice sau politice cumulate calitativ. Acestea sunt:

1) natiunea,

2) teritoriul,

3) autoritatea politica exclusiva sau suverana.

1. Natiunea. Statul este o forma specifica de organizare a unei colectivitati umane. Cu alte cuvinte, populatia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fara populatie nu poate constitui un stat.

Natiunea, ca forma superioara de comunitate umana, inconfundabila cu alte colectivitati, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexa si este produsul unui indelungat proces istoric, avand la baza comunitatea de origine etnica, de limba, de cultura, de religie, de factura psihica, de viata, de traditie si de idealuri, dar mai ales trecutul istoric si vointa de a fi impreuna a celor care au dainuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul national constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului si al permanentei lui. in acest sens, in art. 1 (alin. 1) din Constitutia Romaniei se proclama:

Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.' Elementele natiunii sunt: rasa, limba, religia, traditiile istorice, interesele materiale si culturale comune, situatia geografica. Datorita unor imprejurari speciale, nu intotdeauna aceste elemente pot fi intrunite, fara, ca natiunea sa fie afectata. in acest sens, cele doua state germane au format, pana la reunificare (octombrie 1990) o singura natiune, desi unele elemente ale acesteia nu au fost intrunite (comunitatea economica de viata).

De asemenea, romanii din Basarabia si Bucovina de Nord, impreuna cu cei din Romania constituie un element etnic unic. Cele doua state coreene cuprind impreuna o singura natiune. indeosebi in perioade de crize militare si politice, analistii s-au intrebat daca exista una sau mai multe natiuni arabe.

Toate aceste exemple arata cat de relativ poate fi conceptul de natiune, el situandu-se, aparent, in afara oricarei definitii.

Natiunea presupune o incontestabila unitate sociologica a populatiei, dar nu o uniformitate absoluta.

Identificarea Stat-Natiune este considerata, in doctrina constitutionalista occidentala, ca fiind solutia cea mai buna, pentru ca ea asigura cea mai profunda solidaritate in randul populatiei3. De fapt notiunea Stat-Natiune reprezinta o componenta a doctrinei tratatelor de pace incheiate dupa primul razboi mondial si ramane un factor structuram al relatiilor internationale.

Natiunea romana s-a format inainte de unirea celor doua principate romanesti si formarea statului national in 1859. La 1 decembrie 1918 s-a desavarsit statul national unitar roman. in ceea ce priveste Statul Multinational, acesta este statul a carui populatie este formata din diferite rase sau nationalitati, vorbind limbi diferite si avand culturi si un trecut istoric diferite.In asemenea state, coeziunea nationala este dificil de asigurat, dar nu imposibil de realizat.

2. Teritoriul. Dimensiunea materiala a statului este teritoriul. Teritoriul de stat este spatiul geografic alcatuit din sol, subsol, ape, precum si din coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra caruia un stat isi exercita suveranitatea exclusiva si deplina. Aceasta definitie cuprinde elementele teritoriului din perspectiva dreptului international.

Teritoriul indeplineste un rol de maxima importanta, care depaseste interesul strict al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie retinute cateva dintre functiile acestuia:

Teritoriul este acela care permite situarea statului in spatiu si delimitarea luide alte state;

El constituie baza pe care se realizeaza integrarea transformatoare intr-ounitate coerenta a populatiilor indefinite si instabile;

Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea inscrie Natiunea pe planulrealitatii concrete;

Teritoriul determina, sub aspect fizic si in anumite limite, intinderea si prerogativele puterii publice, suveranitatea si independenta acesteia;

Teritoriul este acela care asigura si accentueaza calitatea insasi a cetatenilor.trasatura lor comuna si funciara de a vietui intr-un anumit spatiu;

Teritoriul este si un mijloc de actiune a statului, intrucat "cine detine solul detine locuitori', imprimand acestora un sens comun de existenta.

Suveranitatea statului asupra teritoriului national are caracterul unei puteri publice continuu exercitate, care este suprapusa dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul capata automat unele trasaturi ale acestuia.

(A se vedea. Cristian Ionescu. Institutii Politice fi Drept Constitutional. Editura Economica. Bucuresti.2002)

De aceea, puterea statului asupra teritoriului national este mai presus decat dreptul de proprietate, care presupune posibilitatea juridica a schimbarii titularilor sai.

Elementele constitutive ale teritoriului. Teritoriul este partea din globul pamantesc care cuprinde solul, subsolul, apele si coloana de aer de deasupra solului si a apelor, asupra carora statul isi exercita puterea sa suverana. Indiferent de intinderea lui, teritoriul statului are aceeasi semnificatie si indeplineste acelasi rol.

Solul, principalul element al teritoriului este alcatuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere georgafic. Subsolul intra in componenta teritoriului statului fara nici un fel de ingradire juridica internationala, statul avand dreptul de a dispune de el deplin si exclusiv. Spatiul acvatic este alcatuit din apele raurilor, lacurilor si canalelor, apele porturilor, radelor, bailor ca ape interioare, precum si din portiunea maritima, de o anumita latime, care se intinde de-a lungul tarmului in afara limitelor apelor interioare si care poarta denumirea de "mare teritoriala' sau "ape teritoriale'. O prelungire a teritoriului statului este "platoul continental', adica solul si subsolul marii adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritoriala, in principiu pana la o adancime de 200 m. Spatiul aerian reprezinta coloana de aer de deasupra teritoriului terestru si a celui acvatic.

Delimitarea teritoriului Fixand in spatiu competenta statala, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea libera si de spatiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt liniile reale sau imaginare trase intre diferite puncte din globul pamantesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.

Delimitarea marii teritoriale si a zonelor maritime cu regim special se face, deocamdata, fie prin manifestarea unilaterala de vointa a statului respectiv, fie prin conventii internationale incheiate de statele interesate.

Frontierele facand parte din teritoriu sunt, de asemenea, inviolabile. Constitutia Romaniei, in art. 3 (alin. 2) postuleaza inviolabilitatea frontierelor, precizand ca aceastea sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a celorlalte norme general admise ale dreptului international.

Se pune intrebarea: exista vreo relatie intre teritoriu si populatie? Raspunsul este da. Orice societate, orice stat presupun un minimum de populatie stabila- Este necesar ca populatia sa prezinte anumite caracteristici specifice? Raspunsul este afirmativ.

in cadrul populatiei unui stat se gasesc, in general, doua categorii de locuitori: locuitori avand aceeasi cetatenie (cei mai numerosi); locuitori care nu au calitatea de cetateni ai statului respectiv.

Cetateanul este individul legat de stat printr-o legatura juridica -"cetatenie'. Aceasta legatura este determinata in mod suveran de catre stat pe anumite criterii: jus sanguinis sau jus lori (jus soli). Strainul este cetatean al altui stat si ramane supus acestuia din punctul de vedere al indatoririlor'cetatenesti. in aceasta categorie intra si indivizii fara cetatenie (apatrizii). O categorie suplimentara si nesemnificativa o formeaza indivizii cu dubla cetatenie.

Prezenta unei comunitati de straini intr-un stat ridica multiple probleme de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios, etnic.

Aspectul cantitativ al populatiei se pune in raport cu fenomenul demografic. in aceasta privinta este dreptul statului de a stabili o anumita rata de crestere demografica a populatiei sau macar de a o controla.

Aspectul calitativ are in vedere faptul ca fiecare stat regrupeaza intr-o proportie mai mare sau mai mica populatii cu trasaturi etnice diferite. in functie de aceasta regrupare, statele se pot imparti in state nationale si state multinationale.

Organizarea administrativa a teritoriului

Teritoriul este organizat, sub aspect adminstrativ, in comune, orase si judete. in conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii4.

Prin "organizarea administrativa a teritoriului' se intelege delimitarea acestuia in "unitati administrativ-teritoriale' in scopul situarii autoritatilor administratiei publice locale si judetene, precum si a instantelor judecatoresti, ca si in scopul aplicarii principiilor autonomiei locale si al descentralizatii serviciilor publice.

Ordinea nominalizarii unitatilor administrativ-teritoriale nu este intamplatoare, comuna si orasul constituind unitatile de baza.

3. Autoritatea politica exclusiva sau suverana este o forma superioara de organizare sociala care, alaturi de natiune si teritoriu concura la alcatuirea statului.

in conditiile autonomiei locale si ale descentralizarii administrative, consiliile locale de la nivelul comunelor si oraselor dispun de largi prerogative, mult apropiate de cele ale autoritatilor centrale. Comunele si orasele nu sunt totusi state, autoritatea lor politica si juridica nefiind "suverana', nici macar in parte.

Autoritatea politica este institutionalizata, impersonalizata. Ea exista in "institutii', in ea insasi, nu in oamenii care o exercita efemer. Tocmai aceasta institutionalizare sau impersonalizare ii asigura permanenta. Deci, schimbarea a autoritatii politice nu afecteaza identitatea si continuitatea statului. in societate exista multiple si diverse "autoritati' sau "puteri'.

Puterea de stat ca forma institutionalizata a puterii politice este ireductibila la celelalte "puteri' din societate, in considerarea catorva trasaturi specifice.

intre acestea, suveranitatea este neindoios cea mai importanta si singura cu adevarat proprie.

Statul suveran este dator sa exercite pe teritoriul sau si fata de intreaga populatie prerogativele sale de putere suverana, pentru a mentine ordinea, a apara comunitatea respectiva impotriva oricarei agresiuni.

Unul dintre atributele esentiale ale suveranitatii statului il constituie dreptul sau inalienabil de a reglementa, in mod liber si fara nici o interventie din partea altui stat, organizarea si functionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetatean; raporturile personale si patrimoniale intre indivizi, prin intermediul normelor juridice. Reglarea normativa si optimizarea relatiilor sociale prin intermediul normelor de

drept, instituirea unei ordini juridice stricte constituie, astfel, una dintre caracteristicile definitorii ale suveranitatii puterii de stat, singura indrituita sa imbrace in haina normativa vointa poporului si sa-i confere acesteia, la nevoie, prin forta de constrangere a statului, autoritate si obligativitate generala.

Legatura indisolubila dintre suveranitatea puterii de stat si ordinea juridica dintre stat si drept are radacini istorice adanci, aparitia si cristalizarea diferitelor formatiuni sociale desfasurandu-se ca un proces istoric complex, in care latura politica a activitatii sociale, rolul statului suveran s-au impletit armonios cu elaborarea si aplicarea normelor de conduita.

Prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune intregii societati ca putere suverana. intr-un anume sens, comunitatea sociala este sinonima cu ordinea, iar autoritatea serveste drept fundament pentru instituirea ordinii pe care societatea o reclama. Este esential ca puterea sa fie legitima si sa se exercite in cadrul legislatiei constitutionale adoptate in mod democratic.

O putere devine ilegitima prin contestarea ei de catre intreaga natiune sau de catre majoritatea populatiei. O conditie de baza a legitimitatii este respectarea de catre putere a Constitutiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorita activitatii sale. Lipsa de legitimitate intr-o asemenea situatie se exprima prin pierderea de catre guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare. Elementele legitimitatii puterii politice sunt:

legalitatea instituirii puterii cu respectarea Constitutiei;

corecta folosire a acestei puteri in conformitate cu legile statului.

Este important faptul ca, in numele legitimitatii sale, institutia politica exercita dominatia sociala. La randul sau, populatia se supune ordinelor primite de la guvernamant (institutia politica), in numele aceleiasi legitimitati, pe care, de altfel, i-a conferit-o prin sprijinul sau electoral.

Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definita ca fiind caracteristica puterii (a sursei, naturii si organizarii sale de a fi conforma cu ceea ce crede preferabil sau corespunzator potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate). Din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerata un principiu de intemeiere si justificare a unui sistem de guvernamant care presupune o anumita recunoastere a acestui drept de catre guvernanti.

3. Notiuni generale despre drept; subiectele de drept si izvoarele dreptului

Statul si dreptul sunt strans legate, se sprijina si se conditioneaza reciproc. Statul creeaza dreptul si, paradoxal, dreptul delimiteaza configuratia si actiunile statului.

Creand dreptul, statul impune regulile de conduita, norme obligatorii pentru toti. Prin drept, statul isi exprima puterea de comanda formuland exigente economice, umane, politice. La fel ca si statul, categoria "drept' cunoaste doua acceptiuni: dreptul obiectiv si dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv se intelege totalitatea normelor juridice. Dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduita, instituite sau sanctionate de stat, reguli ce exprima vointa poporului ridicata la rangul de lege, a caror aplicare este realizata de bunavoie si, in ultima instanta, prin forta coercitiva a statului.

Cat priveste dreptul subiectiv, el este puterea garantata de lege vointei unei persoane, in temeiul careia aceasta este in masura, in vederea valorificarii unui interes personal direct, sa desfasoare o conduita determinata sau sa ceara unui tert indeplinirea unei actiuni sau abtinerea de la o anumita activitate. Normele juridice care formeaza sistemul de drept al unui stat se grupeaza in ramuri de drept si institutii juridice. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaste insa o traditionala clasificare in dreptul public si drept privat. Este o clasificare exacta, corecta, facuta inca de jurisconsultii romani. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivitatile publice si raporturile lor cu persoanele particulare atunci cand aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept: dreptul international public, dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale si raporturilor dintre ele). in dreptul privat sunt cuprinse dreptul civil, dreptul comercial.

In esenta sa, dreptul este instrumentul principal prin care autoritatea statala, puterea de stat isi exercita, in virtutea suveranitatii sale, rolul si functiile de consolidare si aparare a organismului social, a relatiilor de productie si sociale, de reglare a comportamentului uman, astfel incat sa nu lezeze valorile economice, sociale, politice, juridice, etice pe care se intemeiaza o anumita comunitate sociala si de care beneficiaza prin vocatie fiecare individ.

Subiectele de drept sunt persoanele fizice si juridice. Calitatea de subiect de drept nu este dobandita automat sau din oficiu, ea este conferita de stat cu respectarea anumitor conditii; aceste conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana fizica si juridica pentru a i se recunoaste calitatea de subiect de drept difera, in general, de la un stat la altul si de la o epoca istorica la alta.

Fiecare stat suveran detine prerogativa de a stabili conditiile necesare recunoasterii calitatii de subiect de drept. Atribuirea calitatii de subiect de drept in anumite raporturi juridice presupune recunoasterea de catre stat a capacitatii juridice, adica a posibilitatii de a fi titular de drepturi si obligatii si de a le exercita nemijlocit. Capacitatea juridica a unui subiect de drept poate avea un caracter general (posibilitatea legala de a avea drepturi si obligatii) sau un caracter special (posibilitatea legala de a avea si exercita anumite drepturi si obligatii care formeaza statutul persoanei fizice sau juridice). De aici, se.poate distinge capacitatea juridica a alegatorului de cea a candidatului la o functie electiva, capacitatea juridica a militarilor, cea a ministrilor, cea a membrilor Parlamentului.

in concluzie, subiectele de drept sunt oameni luati individual ori in considerarea functiei lor in cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale, confesionale, precum si persoanele juridice. Si unii si altii sunt participanti la anumite raporturi juridice si dispun de capacitatea juridica, adica sunt titulari de drepturi si obligatii specifice acestora.

Termenul de "capacitate' este strans legat de persoana omului si de personalitatea sa. Personalitatea omului este un produs al societatii si al culturii sale. In sens sociologic se considera ca personalitatea determina valoarea omului, capacitatea lui de actiune.

Capacitatea juridica apare ca o premisa initiala, legala si teoretica, a calitatii de subiect de drept; ea este deci o conditie sine qua non a drepturilor si obligatiilor concrete ce revin sau incumba partilor intr-un raport juridic.

Subiectele de drept (persoana sau organizatiile acesteia), dispunand de capacitate juridica, nu apar in mod automat ca purtatorii unor drepturi si obligatii concrete in raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facultatii recunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii in viitor.

Subiectul de drept este un fenomen social real si poarta amprenta tipului formelor de organizare economico-sociale, in care oamenii isi duc existenta.

Persoana - cetatenii, strainii, apatrizii - apare in raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai larga.

Cetatenii statului pot, in principiu, sa participe la toate raporturile juridice bucurandu-se, in acest sens, de capacitatea juridica generala. Cetatenii pot intra in raporturi de drept atat intre ei, cat si cu statul, cu organele statului, cu organizatiile economice sau cu organizatiile nestatale.

Persoana fizica apare ca subiect distinct in raporturile de drept civil, caz in care capacitatea sa juridica se imparte in capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. Actionand ca titulari de drepturi si obligatii in cele mai diverse sectoare ale vietii sociale, oamenii isi satisfac drepturile si interesele legitime, garantate de Constitutie si alte legi.

Participarea cetatenilor ca subiecte de drept in raporturile juridice concrete apare astfel ca o forma importanta de realizare a contactului social, a cooperarii in procesul convietuirii.

In anumite limite pot participa ca subiecte de drept strainii si persoanele fara cetatenie.

Statul participa in calitate de subiect de drept atat in raporturile juridice interne, cat si in raporturile juridice de drept international. in dreptul intem, statul apare ca subiect de drept mai intai in raporturile de drept constitutional7. Spre exemplu, statul apare ca subiect de drept constitutional in raporturile de cetatenie.

In raporturile sale cu persoanele care au cetatenie romana, statul are o serie de drepturi si obligatii. De asemenea, statul acorda cetatenie, aproba renuntarea la cetatenie, retrage cetatenia, aproba stabilirea domiciliului in Romania pentru cetatenii altor state.

Statul apare totodata ca subiect in raporturile de drept constitutional prin intermediul carora se realizeaza federatia, precum si in raporturile statului privit ca intreg si unitatile administrativ-teritoriale.

Statul mai apare ca subiect de drept in raporturile rezultate din donatii si legatele in favoarea statului. Bunurile fara stapan sau confiscate trec, de asemenea, in proprietatea statului.

Organele statului sunt subiecte de drept. in procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat - organele puterii legislative, organele administratiei, organele justitiei, organele procuraturii - se realizeaza comform competentei rezervate prin Constitutie si legile de organizare si functionare fiecarei categorii de organe, precum si fiecarui organ in parte. Ca subiecte de drept, organele statului indeplinesc cel putin trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat in diverse domenii, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele si asigurarea constrangerii de stat in cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept incalcate, recuperarea prejudiciilor. Parlamentul este subiect de drept constitutional in relatiile care privesc, spre exemplu, alegerea sau revocarea guvernului, controlul activitatii unor organe. in relatiile administrative apar ca subiecte de drept organele administratiei de stat centrale sau locale.

in domeniul ocrotirii ordinii sociale, al apararii si garantarii exercitarii libere si nestingherite a drepturilor constitutionale ale cetatenilor, al apararii proprietatii publice sau private si oranduirii de stat participa ca subiect de drept organele de justitie, de procuratura si cele ale Ministerului de Interne. Aceste organe participa in numele statului la raporturi juridice complexe, de drept material si procedural, in care se manifesta autoritatea statala, exprimata in volumul drepturilor conferite organelor si care le determina competente si numeroase garantii si drepturi procesuale si un sistem special de control.

Organele statului, in afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca persoane juridice, in raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competentei lor (de exemplu, raporturile in care intra o instanta cu o cooperativa in Vederea repararii mobilierului din salile de judecata).

In concluzie, participarea persoanei juridice in raporturile de drept prezinta o deosebita importanta pentru viata economica si social-culturala a tarii.

Izvoarele dreptului. Conceptul de "izvor de drept' are o dubla acceptiune; izvor in sens material si izvor in sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului denumite si "izvoare reale' sunt concepute ca un adevarat "dat' din afara dreptului si exterior acestuia, care justifica si determina actiunea legiuitorului.

Izvorul de drept in sens formal este forma pe care o imbraca o prescriptie juridica: lege, regulament, decret, decret-lege, ordonanta etc. Desi dreptul insumeaza un ansamblu de norme juridice, acestea sunt cuprinse potrivit unor criterii si reguli precise, in anumite acte juridice. Tocmai aceste acte contituie izvorul de drept.

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt urmatoarele:

Obiceiul juridic (cutuma);

Doctrina;

Practica judiciara si precedentul juridiciar;

Contractul normativ;

Actul normativ (legea).

Obiceiul juridic (cutuma) este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul preceda dreptului, el apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii. Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici. Cutumele reprezinta o practica inradacinata, incat oamenii socotesc ca prin ele isi exercita un drept pozitiv. Romanii numeau obiceiul juridic 'mores majoram' (moravurile batranilor).

Obiceiul apare astfel ca un fel de conventie tacita a membrilor societatii sau a grupurilor sociale.

Obiceiul este inca prezent in dreptul privat (civil si comercial), in dreptul public (constitutional si administrativ).

in dreptul constitutional el este prezent in mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-teritoriale).

Sistemele de drept apartinand familiei anglo-saxone (Common law) mentin si astazi dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.

In dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat). Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamantului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate ca norma de conduita obligatorie in relatiile dintre ele.

Doctrina este considerata izvor de drept; cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. In istoria dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit. Doctrina a jucat un rol important in Evul Mediu. Cu timpul, atunci cand obiceiurile au fost stranse si publicate in culegeri, rolul doctrinei a scazut, fara sa dispara.

Practica juridiciara si precedentul judiciar. Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instante de toate gradele.

Atitudinea de rezerva fata de recunoasterea caracterului de izvor de drept jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor.

Intr-un stat de drept, crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecatoresti revenindu-le sarcina aplicarii legilor la cazuri concrete.

In plan istoric, jurisprundenta a jucat un rol important ca izvor de drept in dreptul roman. In sistemele juridice conectate la bazinul de civilizatie anglo-saxon, jurisprudentei continua sa i se recunoasca rolul de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) este alcatuit de hotarari judecatoresti si obiceiuri juridice. Precedentul judiciar joaca un rol foarte important, iar judecatorul nu este simplu interpret al legii, ci un creator de lege (juge made law). O cauza poate fi solutionata pe baza unui precedent pronuntat cu sute de ani inainte.

In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte (tratate) intre statele care doresc sa compuna federatia.

In ramura dreptului muncii si securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca in care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate apoi contracte individuale de munca.

In dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intotdeauna expresia consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.

Actul normativ juridic (legea) este izvor de drept. Legea, ca izvor de drept, apare la romani, ca un acord intre magistrat si popor (magistratul propune - rogat -poporul accepta - iubet - propunerea facuta).

in sensul larg si comun al termenului, legea - insemnand orice regula de drept obligatorie - cuprinde orice izvor de drept. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, investite cu competente normative (parlament, guvern, organe adminstrative locale). Actul normativ cuprinde norme general obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.

Sistemul actelor normative juridice este compus din legi, decrete, hotarari si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale. Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc, deoarece legea este actul normativ elaborat de Parlament, organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor.

in cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fundamentale, legile constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-un stat. Constitutia, aceasta "lege deasupra legilor', formuleaza valorile fundamentale intr-o forma normativa si creeaza 'convingerea ca exista o regula de drept superioara a puterii publice, pe care o limiteaza si careia ii impune sarcini.'

Strabatand toate raporturile societatii, Constitutia trebuie sa rezulte firesc din relatiile unui popor.

in acest sens. Legile, in general, dar in mod special Constitutia trebuie sa fie oglindita in starea unui popor, sa reflecte gradul sau de dezvoltare si de intelegere.