ABORDAREA STRATEGICA A PROBLEMATICII POLITICILOR REGIONALE

ABORDAREA STRATEGICA A PROBLEMATICII POLITICILOR REGIONALE

Prezentarea notiunii de politica regionala - Anii '70 reprezinta un moment de cotitura, in ceea ce priveste abordarea politicilor de dezvoltare economica si sociala, in tarile vest-europene. Aceasta noua abordare s-a datorat transferului de prerogative dinspre centrul sistemelor administrative, respectiv guvernul central, inspre autoritatile si comunitatile locale, prin crearea mecanismelor de functionare a politicilor regionale. In contextual actual, falimentul 'statului bunastarii' si a dorintei de autonomie a colectivitatilor locale, sistemul european (si aici se poate include intregul complex de probleme care s-a manifestat la toate nivelurile pe palierul individ-institutii suprastatale) s-a modificat sub impactul a doua procese care s-au sprijinit reciproc, desi sunt contradictorii. Aceste procese au pus in discutie pozitia statelor ca actori unici pe plan intern si international si reprezinta procese de integrare si fragmentare. Prin modificarile pe care le-au indus in sistemele administrative europene, cele doua procese au facut sa creasca importanta regiunilor odata cu relevanta pe care au dobandit-o institutiile societatii civile in detrimentul statelor pe plan international.

Astazi, se vorbeste din ce in ce mai mult de o 'Europa a regiunilor' si a devenit din ce in ce mai evident faptul ca regiunile nu reprezinta doar un nivel intermediar intre autoritatile centrale si cele locale ci devin o a treia latura, alaturi de stat si localitati, formand astfel triunghiul in care se dezvolta procesul de integrare europeana.

Intrucat fiecare tara incearca sa raspunda in felul sau si in functie de traditia ei istorica, problemei regionale, ideea de regiune apare destul de ambigua.

Consiliul Europei a considerat regiunea, ca fiind, 'un interval de dimensiune  . medie susceptibil de a fi determinat geografic si care se considera ca omogen'.

Din aceasta perspectiva rezulta faptul ca daca regiunii nu i se poate atribui o scara tip, in ce priveste dimensiunea teritoriului, legatura dintre acest teritoriu si elementul uman care-l ocupa, element care apare ca o constientizare a caracterului omogen al regiunii, trebuie sa fie prezenta intotdeauna cand este vorba de denumirea regiunii.

Din punctul de vedere al Uniunii Europene, definitia data regiunii este mai degraba una administrativa, regiunea fiind astfel considerata 'esalonul imediat inferior celui al statului', esalon care, in functie de competentele care i-au fost acordate de catre legislativ, in cazul sistemelor administrative unitare, sau pe care si le-a acordat, in cazul sistemelor administrative federale, gestioneaza in plan politic si administrativ o comunitate teritoriala a carei dimensiuni variaza in limite foarte largi.

Datorita acestui curent favorabil regionalizarii, tarile europene au institutionalizat instrumentele de politica regionala, in vederea relansarii dezvoltarii economico-sociale la nivel local. Acest concept al politicii regionale reprezinta un domeniu caracterizat printr-o confruntare directa intre concepte teoretice, abstracte, care privesc alocarea resurselor si egalitatea intre regiuni, pe de o parte, iar, pe de alta parte urmaresc problemele imediate ale dezechilibrelor si subdezvoltarii regionale. Se considera ca politicile regionale joaca un rol crucial in dezvoltarea echilibrata a teritoriilor regiunilor in cazul actiunii imperfecte a mecanismelor pietei libere. Ele au fost create in vederea crearii conditiilor pentru realizarea unei structuri economice sanatoase, prin stimularea dezvoltarii economice si a initiativei locale, pentru eliminarea locurilor inguste ale cresterii economice si mentinerea sub control a factorilor perturbatori care pot provoca tensiuni in dezvoltarea economica.

Obiectivele politicilor regionale - Dupa cum s-a mentionat, tarile Europei Occidentale au adoptat, in ultimii 20-30 de ani pentru dezvoltarea, atat locala cat si nationala, ca o modalitate principala, implementarea politicilor regionale. Aceste politici regionale sunt proprii fiecarui stat, iar Uniunea Europeana reprezinta institutia supranationala care are menirea de a asigura coerenta si coordonarea politicilor regionale.

Pentru a se justifica necesitatea existentei unei politici regionale, la nivelul unei institutii supranationale precum Uniunea Europeana se pot oferi patru argumente importante:

Ø     eficienta politicilor regionale ale statelor membre U.E. poate fi asigurata prin concentrarea fondurilor acolo unde acestea sunt cele mai necesare, adica la nivelul regiunilor cele mai defavorizate;

Ø          pentru evitarea unei concurente excesive intre tarile membre ale U.E., acest organism indeplineste un rol de coordonare;

In interiorul' U.E. se urmareste realizarea unitatii sociale considerandu-se ca inacceptabila existenta unor dezechilibre majore in interiorul Uniunii; iar, probabil cel mai important argument vizeaza faptul ca dezechilibrele majore la nivelul U.E. constituie o bariera importanta in calea integrarii europene.

In ceea ce priveste structura politicilor regionale a U.E. se poate spune ca aceasta, cel putin din punct de vedere teoretic a avut responsabilitati in domeniul politicilor regionale inca din anul 1957, an in care Tratatul de la Roma solicita Comunitatii Europene sa asigure 'dezvoltarea armonioasa' a statelor membre, prin reducerea diferentelor dintre regiuni si a gradului de inapoiere economica a zonelor mai putin dezvoltate. Cu toate acestea, pana la adoptarea in anul 1985 a Pietei Unice, in primii ani de existenta, Comunitatea Economica Europeana nu a adoptat nici o masura politica regionala adecvata, iar resursele financiare alocate acestui domeniu au fost reduse.

Adoptarea in anul 1985 a Programului Pietei Unice si a raporturilor privind integrarea uniunii economice si monetare a dus la cresterea importantei politicii regionale in cadrul U.E. De asemenea, opinia multor state membre ale Uniunii, cum ca acestea ar trebui sa se modifice in directia unei si mai stranse uniuni politice si economice a fost insotita si de recunoasterea faptului ca masurile in directia realizarii convergentei economice ar fi periclitate fara actiunea asociata coeziunii economice si sociale, adoptandu-se astfel cinci obiective specifice pentru politici regionale:

Ø     dezvoltarea regiunilor ramase in urma din punct de vedere economic;

Ø     conversia regiunilor aflate in declin;

Ø     combaterea somajului pe termen lung;

Ø     reducerea somajului in randul tinerilor;

Ø     modificarea structurala a agriculturii si dezvoltarea zonelor rurale.

In decursul anilor si odata cu modificarile contextului economic, politicile de dezvoltare regionala au suportat modificari substantiale. Obiectivul primar, traditional al politicilor regionale si anume reducerea dezechilibrelor si disparitatilor regionale, a trecut in plan secund, in urma unui alt obiectiv global care este mobilizarea prin restructurare.

O perspectiva generala asupra politicilor de dezvoltare regionala in Europa

Perioada care a urmat celui de-al doilea razboi mondial a subliniat faptul

ca, in Europa Occidentala, instrumentele de politica regionala au cuprins masurile luate de catre guvernele nationale, pentru a oferi asistenta ariilor problema din fiecare tara, prin promovarea investitiilor si a crearii de noi locuri de munca in sectorul privat.

Realizarea acestor tipuri de politici regionale in tarile europene reprezenta, la momentul respectiv, rezolvarea sau atenuarea diferitelor tipuri de probleme locale si regionale, ce necesitau interventia directa a institutiilor guvernamentale Astfel, masurile adoptate au fost caracterizate de tipologia fiecarui tip de problema care necesita interventia guvernului si de specificitatea fiecarei tari, in parte. Din punctul de vedere al tarilor din nordul industrializat al Europei Occidentale, natura problematicii regionale impunea stoparea declinului economic al zonelor industriale, declin datorat incapacitatii acestor regiuni de a se adapta la schimbarile structurale, problema care era asociata si cu niveluri ridicate ale somajului pe termen lung.

Pentru restul Europei, respectiv pentru tarile Sud-europene si pentru Irlanda, problematica regionala era legata de subdezvoltare, respectiv niveluri mici ale valorii PIB/locuitor, competitivitate si productivitate scazuta a muncii, rate ridicate ale somajului, lipsa locurilor de munca, precum si a infrastructurii de baza.

Pe langa aceste aspecte ale provocarilor regionale, identificate de catre guvernele europene, in deceniile trecute alte probleme care trebuiau sa fie solutionate prin intermediul politicilor regionale, erau:

Ø     probleme ale subdezvoltarii si lipsa infrastructurii de baza in mediul rural;

Ø     cresterea si dominatia excesiva a marilor orase;

Ø          regiuni foarte intinse care sufereau datorita migrarii populatiei spre alte zone.

Interventiile guvernelor centrale pentru solutionarea acestor probleme au fost justificate in diverse moduri. Prin argumente de ordin economic, care aratau ca diferentele de dezvoltare a regiunilor pot afecta negative performantele si eficienta economiei nationale prin vehicularea principiului 'echitatii sociale' si prin argumente politice care reliefau potentialele efecte negative ce puteau rezulta din cauza dezechilibrelor regionale.

Drept urmare, majoritatea guvernelor occidentale au aplicat in cadrul societatii politici de dezvoltare regionala, in cea mai mare parte a perioadei postbelice, folosind instrumente politice diverse. Structura si intensitatea aplicarii politicilor regionale au inregistrat fluctuatii mari de-a lungul timpului, dar este posibil de-a se identifica o imagine generala a acestora in Europa postbelica.

Din punct de vedere istoric, primele masuri de politica regionala au fost introduse in Regatul Unit, in anul 1934, ca o necesitate de solutionare a somajului extrem de ridicat din zonele industriale. Cu toate acestea, restul tarilor europene au adoptat primele masuri de politica regionala in decursul perioadei 1948-1960, respectiv in urma reconstructiei postbelice. Dezvoltarea politicilor de dezvoltare regionala a avut loc intre anii 1950-1960, cuprinzand o serie de masuri experimentale in domeniu. Tot in aceasta perioada s-a conturat ideea ca guvernele nationale au atat datoria, cat si responsabilitatea de a sustine si directiona dezvoltarea economica.

Perioada de varf a dezvoltarii regionale a fost inregistrata in decursul anilor '70. In acest timp bugetele alocate, nivelul subventiilor, marimea zonelor carora li se acorda asistenta, precum si numarul si varietatea instrumentelor de politica regionala erau la apogeu. Totusi, incepand cu primii ani de implementare al politicilor regionale guvernele inregistrau capacitate reduse in directionarea firmelor si a fortei de munca inspre anumite regiuni ale unei tari.

Perioada anilor '80 a reprezentat pentru tarile vest-europene decada reevaluarii costurilor si impactului politicilor de dezvoltare regionala. Acestea la fel ca si alte tipuri de politici economico-sociale trebuiau, acum, sa fie definite si evaluate in termeni de eficienta economica. Ca un rezultat al acestui nou proces multe tari europene si-au reformulat programele de dezvoltare regionala.

In urma acestui proces, obiectivele politicilor regionale au devenit orientate dinspre optimizarea utilizarii resurselor regiunilor catre realizarea cresterii economice prin intermediul promovarii competitivitatii economice si adoptarea unor masuri de combatere a somajului.

In intreaga Europa Occidentala, obiectivele initiale ale politicilor regionale au fost initial orientate inspre reducerea dezechilibrelor regionale.

Aceste obiective au fost initial concepute pentru reducerea dezechilibrelor geografice sau de tip centru-periferie, crestere economica, refacerea si consolidarea infrastructurii si combaterii somajului. Drept consecinta in anii '80 s-a observat in tarile vest-europene reducerea masurilor de politica regionale axate pe redistribuirea veniturilor inspre regiuni in favoarea unor masuri de incurajare a schimbarilor structurale in interiorul regiunilor mai slab dezvoltate, precum si a promovarii diversitatii si inovatiilor tehnologice in cadrul acestor regiuni, masuri care urmaresc sporirea aporturilor acestor zone in ponderea economiilor nationale.

Schimbarea obiectivelor initiale ale politicilor de dezvoltare regionala a fost adoptata de catre toate tarile Europei Occidentale. Initial, aceasta mutatie de obiective a fost un raspuns la un proces de adaptare structurala pentru anumite regiuni industriale aflate in declin. Pe langa acest aspect, factorii de decizie implicati in derularea politicilor regionale au recunoscut faptul ca acest tip de politici trebuie sa mai includa, pe langa masurile cunoscute si o componenta dinamica clar precizata, care sa raspunda cerintelor foarte diverse si in continua modificare, in ceea ce priveste restructurarea economica locala si regionala, cresterea competitivitatii si a productivitatii muncii, inovarea si internationalizarea continua.

Toate aceste aspecte au fost mai evidente in cazul tarilor mai mici din cadrul Uniunii Europene (Austria, Olanda si Danemarca), tari in care diferentele interregionale au fost mai reduse si in care pozitia concurentiala internationala a economiilor nationale a reprezentat un domeniu primordial, subordonand astfel 'egalizarea' nivelului de dezvoltare regionala, unor obiective de eficienta globala menite sa asigure o crestere economica robusta.

Si in tarile mai mari ale Uniunii Europene, Regatul Unit si Franta, s-au observat in ultimii ani o preocupare mai profunda asupra eficientei macroeconomice, deoarece si aceste tari au avut de suferit de pe urma somajului ridicat, in special in ultimii 15-20 de ani, si care aveau, deasemenea, in interiorul granitelor zone foarte extinse care se confruntau cu un decline economic accentuat, inclusiv cu aparitia unor probleme sociale grave.

Acest tip de probleme, desi dintr-o alta abordare, a fost observat si in cazul tarilor sarace ale Uniunii Europene. Pentru Portugalia, de exemplu, corelarea dintre politicile industriale si cele de dezvoltare regionala reprezentau optiuni dificile pentru o tara saraca, in contextul U.E., in care doar zonele prospere, dar sarace fata de standardul european, erau probabil capabile sa faca fata concurentei din interiorul Uniunii Europene.

Cu toate aceste diferente, obiectivele care privesc echitatea intre regiuni nu au disparut din cadrul politicilor regionale ele fiind mai des intalnite in cazul tarilor nordice.

Majoritatea tarilor nordice membre ale Uniunii Europene, inregistreaza un declin al politicilor regionale traditionale. In schimb fata de aceste tari, tarile mai putin dezvoltate ale Uniunii, politicile de dezvoltare regionala s-au dovedit, intr-o foarte mare masura, mai stabile si, de-a lungul timpului, s-au extins ca sfera de cuprindere, ca valoare a ajutoarelor acordate si ca volum de cheltuieli efectuate. Dar, trebuie remarcat faptul ca si in aceste tari politicile de dezvoltare regionala se confrunta in aceste momente cu unele dificultati.

Pe langa aceste diferente care se observa intre masurile de politica regionala utilizate in cadrul Uniunii Europene de catre tarile membre, si intre tarile mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate, exista, practic, si teme comune tuturor statelor. Cea mai reprezentativa dintre acestea fiind selectivitate din ce in ce mai mare in acordarea ajutorului regional, fenomen devenit vizibil in ultimul deceniu.

Ca urmare a acestor evolutii mregistrate de-a lungul timpului, precum si a diferentelor de abordare a problematicii regionale intre diferite state, a devenit deosebit de acuta intrebarea daca politicile regionale au avut vreun efect in tarile unde au fost aplicate. Cu toate ca s-au facut incercari frecvente si extinse de evaluare a efectelor si impactului politicilor regionale, in special prin incercarea de-a se determina numarul de locuri de munca nou create ca efect al utilizarii acestui tip de politici, s-a dovedit a fi greu de tras concluzii economice pertinente si de substanta referitoare la aplicarea politicilor de dezvoltare regionala. Dar cu toate acestea, se pare ca aplicarea si diversitatea politicilor regionale atat la nivel national cat si la nivelul Uniunii Europene va continua.

Dupa cum s-a aratat politicile regionale au suferit mutatii semnificative in obiective si au avut impact diferit in fiecare tara. Acest fapt a fost determinat de coordonarea politicilor regionale de la nivelul Uniunii Europene prin folosirea fondurilor structurale de dezvoltare regionala ca instrumente principale de implementare al acestui tip de politici. Practic in toate tarile membre, principala componenta a pachetului de stimulente pentru regiuni a fost reprezentat de un grant corelat cu crearea de noi locuri de munca si cu investitii pentru demararea unor noi afaceri si firme.

Alte stimulente ale dezvoltarii regionale au fost mai putin influente, deoarece putine tari se pot incadra in limitele stabilite de catre Comisia Europeana in acordarea ajutoarelor. Domeniul in care se inregistreaza cea mai sustinuta activitate si in care au loc cele mai mari controverse il reprezinta repartizarea in teritoriu a ajutoarelor. Exista o serie de argumente pentru aceasta stare de fapt dar, probabil, cel mai important este acela ca fiecare largire a Uniunii Europene a marit de fiecare data gradul de eterogenitate al membrilor sai, ingreunand posibilitatea de elaborare a unor criterii clare si unitare de repartizare a ajutoarelor financiare. Intr-un astfel de mediu devine foarte greu, de multe ori chiar imposibil, sa se proiecteze si sa se deruleze sisteme de masuri pentru acoperirea zonelor asistate, care sa cuprinda toate preocuparile regionale individuale, ale tuturor tarilor membre.

Situatia mentionata poate fi exemplificata de negocierile purtate cu tarile nordice referitoare la aderarea acestora la Uniunea Europeana si de impactul acestora asupra metodologiei elaborate in 1988. Abordarea intalnita in cazul tarilor nordice nu se potriveste, la fel de bine, cu posibilele largiri ale Uniunii.

Din acest motiv, se inregistreaza o tendinta puternica pentru intarirea aranjamentelor actuale din cadrul Acordurilor Europene incheiate cu tarile central si est-europene si plasarea lor intr-o asa numita 'sala de asteptare'in vederea integrarii acestora in cadrul Uniunii, deoarece este considerata necesara compatibilizarea acestora din punct de vedere institutional si functional cu tarile din interiorul Uniunii Europene.

Problematica dezvoltarii regionale in Romania

Restructurarile fundamentale prin care trece economia romaneasca in scopul adaptarii ei la principiile si valorile economiei de piata au tangenta si cu aspectele teritoriale ale fenomenelor economico-sociale, ceea ce induce necesitatea fundamentarii unei politici regionale, care sa reprezinte o componenta principala a politicii economice nationale.

In conditiile economice si sociale de dinainte de 1989, economia romaneasca se caracteriza prin negarea sau deprecierea valorii pamantului in calculul economic. Acest fapt s-a caracterizat timp de multi ani, prin neluarea in calcul a pretului pamantului, intre unitatile de stat, precum si prin reconsiderarea valorii unor bogatii economice cum ar fi: apa, prin recuantificarea calitatii mediului inconjurator si prin fixarea tarifelor de transport a marfurilor si persoanelor, precum si a energiei la preturi arbitrare, foarte scazute, lucru care a diminuat asa numita 'rezistenta a spatiului'. Tot in aceasta perioada nu erau luate in considerare oscilatiile preturilor materiilor prime si finite, a importantei pietelor si ierarhiei acestora pentru productie. Realitatea ca nu se acorda atentia necesara exigentelor pietei si a conjuncturii economice este confirmata si de faptul ca odata un plan aprobat, acesta nu se modifica in functie de conjunctura internationala ci se executa, in continuare, fara a se tine cont de costurile pe care le implica finalizarea acestor actiuni.

In cadrul aceluiasi tip de economie hipercentralizata, piata fortei de munca, unul din elementele foarte importante ale economiei regionale, nu functiona normal. Asigurarea locurilor de munca pentru toti cetatenii, constituia o sarcina obligatorie trasata de catre partidul unic, iar pretul fortei de munca se stabilea centralizat la un nivel foarte scazut. De asemenea, calitatea calificarii fortei de munca nu era compatibila cu cerintele unei economii competitive, neexistand nici macar interesul pentru cuantificarea calitativa a acesteia.

Din aceste motive, somajul, in Romania, nu s-a manifestat deschis, ci dimpotriva,sparea sa existe chiar o importanta lipsa de forta de munca. In aceste conditii,economia functiona cu o productivitate extrem de scazuta, cu mari costuri de productie si cu un somaj important, dar deghizat.

Subevaluarea si in acelasi timp, supraevaluarea factorului spatial in calculul economic a creat avantaje economiei la scara nationala, conducand la o importanta concentrare a productiei si fortei de munca in putine intreprinderi,localizate, in principal in marile aglomeratii urbane, protectia mediului fiind complet neglijata.

Aceasta mostenire economica, impune in conditiile tranzitiei catre economia de piata, schimbarea fundamentala a conceptiei asupra valorii terenurilor si fundamentarea unei noi conceptii asupra planificarii si implementarii, asupra politicii dezvoltarii regional teritoriale.

Restructurarea economiei regionale, precum si a celei nationale, reprezinta un obiectiv pe care judetele singure si alte unitati administrative nu sunt capabile sa-l atinga prin forte proprii, in actuala etapa a tranzitiei.

Din acest motiv, sprijinul autoritatii centrale a statului, prin intermediul unei politici regionale, bine fundamentate, completat de cel al unor organizatii civile,neguvernamentale, este absolut necesara. A lasa dezvoltarea comunitatii teritoriale in intregime actiunii pietei, ar face ca localitati si chiar zone intregi sa decada intr-o stare cronica de subdezvoltare, iar altele, care se afla la un prag scazut al dezvoltarii, sa nu gaseasca resurse proprii pentru depasirea situatiei existente. Pentru sustinerea acestei idei nu trebuie uitata realitatea ca si tarile cu o economie de piata consolidata utilizeaza instrumentele si mijloacele politicii regionale pentru a corecta dezechilibrele si inegalitatile pe care le genereaza economia de piata, creand in acelasi timp conditiile necesare dezvoltarii initiativelor locale de dezvoltare.

Una dintre dilemele carora trebuie sa i se gaseasca un raspuns in cadrul promovarii politicii regionale ar fi in legatura cu dirijarea ajutorului acordat de stat: daca acesta trebuie dirijat spre zonele subdezvoltate, stiut fiind faptul ca efectele unei astfel de politici nu poate da rezultate decat intr-un timp mai indelungat, sau daca resursele limitate de care dispune statul in acest moment sa fie destinat zonelor mai bine dezvoltate din punct de vedere al infrastructurii,lucru care ar permite aparitia unor efecte pe termen scurt, manifestate printr-o crestere a productiei. Aceasta optiune nu se poate materializa fara o decizie politica clara, fiind cunoscut faptul ca intr-o perioada caracterizata prin posibilitati limitate de investitii, revitalizarea unor regiuni subdezvoltate este greu de realizat, singura posibilitate constituind-o, poate, identificarea unor sectoare viabile pe piata interna sau externa prin dotari si investitii minime.

Printre dificultatile majore pe care le intampina dezvoltarea unor politici economice locale coerente, in tara noastra, in aceasta perioada de tranzitie,de la economia centralizata de tip colectivist la economia de piata, exista in mod cert trei provocari majore la care politica regionala trebuie sa raspunda:

Ø     Necesitatea reconstructiei rapide a economiei acelor judete in care conditiile noi ale economiei de piata manifesta slabiciuni structurale stringente, care sunt exprimate sub forma unui somaj foarte ridicat, a subutilizarii capacitatilor de productie existente si distrugerea infrastructurii tehnice care a functionat pana acum.

Ø     Necesitatea utilizarii tuturor rezervelor locale si regionale pentru regenerarea

Ø     economica generala.

Ø     Asigurarea, in mod eficient a protectiei mediului, fiind cunoscut faptul ca industrializarea masiva din perioada comunista a dus la aparitia unor dezastre ecologice in unele zone ale tarii.

Solutionarea acestor probleme, precum si a multor altele, in aceasta perioada de recesiune economica in care somajul se accentueaza iar inflatia se afla la cote alarmante, reprezinta o sarcina foarte dificila pentru intreaga clasa politica. La aceste presiuni se adauga si faptul ca populatia nu mai poate suporta costurile tranzitiei economice si incepe sa-si piarda increderea in mecanismele sistemului democratic. Rezulta din aceste considerente ca numai conjugarea celor trei planuri: central, regional si local poate duce la rezolvarea provocarilor economiei de piata.

Planificarea si monitorizarea politicilor de dezvoltare regionala ca obiectiv strategic in dezvoltarea Romaniei

Pentru ca dezvoltarea economico-sociala a Romaniei sa poata fi relansata este necesar ca factorii decizionali din tara sa elaboreze si sa adopte strategii care sa fie in concordanta cu acest deziderat. Printre acestea poate fi considerate si lansarea unei politici nationale de dezvoltare locala si regionala,construita pe experienta tarilor vest-europene, dar care sa se articuleze pe specificitatea socio-economica a spatiului romanesc.

Din acest punct de vedere, planificarea si monitorizarea reprezinta etape esentiale in demersul strategic de construire si implementare a unei politici viabile de dezvoltare regionala in Romania.

In planificarea si monitorizarea unor politici eficiente de dezvoltare regionala sunt necesare date statistice relevante care sa poata sa raspunda urmatoarelor nevoi:

Ø     sa realizeze o analiza a distributiei variabilelor socio-economice si a factorilor care influenteaza critic astfel de nevoi pe teritoriul national;

Ø     sa permita identificarea si delimitarea acelor regiuni in care nivelele variabilelor identificate sunt prezentate ca problematice;

Ø     sa conduca la reactualizarea politicii de dezvoltare regionala, care a fost acceptata spre a contribui la solutionarea problemelor identificate;

Ø         sa contribuie la monitorizarea folosirii resurselor materiale acordate oricarei politici implementate, a rezultatelor obtinute impdiat prin actiunea acelor politici si evaluarea eventualului lor impact asupra problemelor identificate.

In practica, raspunzand primelor trei nevoi, se urmareste, respectarea logica a demersului prezentat, respectiv planificarea unei politici de dezvoltare, eventual reformularea politicilor de dezvoltare regionala.

Recunoasterea importantei obtinerii de informatii statistice relevante nu solicita neaparat o abordare tehnocratica, pentru ca evaluari statistice, care sa ia in considerare factori calitativi, sunt necesare pentru a putea fundamenta raspunsuri la diferite tipuri de solicitari.

Selectia variabilelor cheie, capabile sa reflecte cat mai bine dezvoltarea regionala, si sa permita identificarea factorilor critici, care influenteaza aceste variabile, cer o analiza bine fundamentata atat stiintific cat si politic.

Intelegerea informatiilor statistice este legata de furnizarea unor raspunsuri la intrebari, cum ar fi urmatoarele: Este dezvoltarea regionala mai clar reflectata de catre nivelul competitivitatii economice, de catre standardul de viata, sau de catre ambele?

Competitia poate fi influentata mai mult de nivelele salariale sau de nivelele de investitii? Pot fi regiunile identificate nu numai prin omogenitate economica, ci si prin potentialul institutional sau administrativ, care sa permita distribuirea,eficienta si implementarea politicilor?

La acest set de intrebari nu se poate raspunde printr-o singura informatie statistica, orice raspuns convingator avand nevoie de un anumit numar limitat de date statistice, alese cu atentie.

Printre factorii care in lumea reala deranjeaza logica planificarii si monitorizarii politicii de dezvoltare regionala se afla continutul statisticilor deja existente, nivelul geografic la care acestea pot fi dezagregate si costul obtinerii de noi date.

Faptul ca, in Romania statisticile regionale sunt produse in acest moment la nivel de judet, lucru asociat cu faptul ca acest nivel este considerat local, nu poate servi ca un cadru viabil construirii unei politici regionale coerente in Romania. Din acest motiv judetele trebuie agregate in grupari mai mari, incat sa devina functionale pentru politicile de dezvoltare propuse, urmand apoi asigurarea faptului ca aceste unitati sunt omogene in interiorul lor, in raport cu acele probleme pe care politica de dezvoltare regionala urmeaza sa le solutioneze.

Un aspect suplimentar care trebuie corelat cu lansarea unei politici de dezvoltare regionala in Romania il constituie relatia dintre modelul administratiei teritoriale si distributia spatiala a activitatii economice din tara

Este cunoscut faptul ca in orice economie vestica, politica de dezvoltare regionala este, prin definitie, fie o recunoastere a slabiciunii economiei de piata, fie un raspuns la faptul ca activitatile pietei nu reactioneaza adecvat la nevoile socio-economice, care fusesera agreate politic. Politicile regionale astfel introduse, sunt difuzate prin structuri administrative, care s-au dezvoltat in timp, paralel cu distributia spatiala a activitatii economice.

In cele mai multe dintre tarile vest-europene modelele administrative care existau au reprezentat o parte a problemei dezvoltarii regionale sau au furnizat o cale relativ eficienta pentru solutionarea acesteia. In Romania relatia dintre modelul teritorial al structurilor si institutiilor administrative a fost intrerupta pentru o perioada de 50 de ani dupa eel de-al doilea razboi mondial, timp in care decizia centralizata a fost hotaratoare in localizarea activitatilor economice. Ca o consecinta al acestei situatii, nici o structura judeteana sau provincie istorica nu a avut posibilitatea de a dezvolta mecanisme adecvate, pentru a se putea implementa eficient tipuri de politici pe care Romania sa le poata aborda in secolul XXI. Din aceasta perspectiva definirea regiunilor poate sa serveasca drept cadru pentru un nou tip de politici care cere noi abordari si o planificare distincta.

Asa cum s-a aratat, in cazul demersului strategic, statisticile sunt absolute necesare atat pentru monitorizarea resurselor alocate politicilor regionale, a rezultatelor imediate care au fost obtinute, cat si pentru evaluarea impactului acestor politici asupra problemelor care trebuiesc rezolvate. Din acest motiv examinarea abordarii adoptata in implementarea politicilor structurale de dezvoltare regionala ale Uniunii Europene, serveste la exemplificarea acestui set de nevoi.

Informatia folosita, de catre factorii decizionali, pentru derularea politicilor de dezvoltare regionala trebuie sa reprezinte obiectivul principal, verificabil si precis, rational; iar terminologia folosita sa fie clara, usor de inteles. Aceste calitati sunt mult mai evidente sub forma de date, care pot fi atent definite sau selectionate pentru politica care se are in vedere si pot fi cuantificate pe baza definitiilor standard. Factorii calitativi sunt, de asemenea importanti, dar exista necesitatea de a avea un nucleu central de indicatori,care sa permita comparatii si evaluari cu grad sporit de credibilitate.

Programarea masurilor de politica regionala este de dorit sa utilizeze indicatori selectati, care ar putea sa:

Ø     specifice situatia si particularitatile regiunii respective;

Ø  furnizeze o baza de date pe care sa se articuleze o strategie de dezvoltare si

Ø          sa identifice operatii specifice, in concordanta cu aceasta strategie de dezvoltare;

Ø     urmareasca schimbarile produse si dupa incheierea derularii programului pentru a oferi datele de intrare necesare evaluarii corecte a programului.

Urmand aceste considerente, rezulta ca primul si cel mai important pas in furnizarea unei astfel de informatii este stabilirea criteriilor de selectie a indicatorilor ce urmeaza a fi folositi. Prioritatea este aici in a selecta numai acei indicatori care sa furnizeze o informatie utila privind politicile implementate.

Totdeauna este usor sa se produca o masa de informatie statistica de o valoare redusa, pentru orice gestionare sau evaluare a politicii de dezvoltare regionala.

In interesul claritatii si eficientei, consistentei si usurintei colectarii, indicatorii trebuie sa fie formulati cat mai simplu posibil, inca din primul moment; apoi acestia pot fi combinati in diferiti indicatori hibrizi, care sunt capabili sa exprime relatiile relevante pentru politicile regionale prevazute.

Pentru gestionarea politicilor de dezvoltare regionala, si formularea unor strategii de implementare, indicatorii pot fi clasificati in patru categorii:

Ø     Indicatori de context, care ilustreaza aspectele cheie ale situatiei socio economice ale fiecarei regiuni si furnizeaza punctul de plecare pentru definirea originala a programelor; acesti indicatori urmand sa reflecte acele caracteristici ale regiunii respective, care sunt cele mai semnificative pentru politicile ce urmeaza sa fie implementate.

Ø     Date de intrare, care sunt necesare pentru investigarea si estimarea anterioara a operatiilor si pentru monitorizarea implementarii lor. Datele de intrare sunt in general financiare si, ca urmare, trebuie sa identifice alocarea de resurse pentru fiecare element al programului.

Ø     Indicatori de productie, care sunt folositi in monitorizarea rezultatelor, adesea fizice. Acesti indicatori trebuie sa reflecte natura specifica a operatiei pentru care ei au fost folositi. Calea cea mai simpla si eficienta pentru obtinerea acestui tip de indicatori, rezulta din beneficiile obtinute de cei implicati direct in implementarea programului, folosind tehnici de control pentru a se preveni savarsirea unui prejudiciu.

Ø     Indicatori de impact, care reflecta gradul in care obiectivele unui program s-au intalnit. In modul cel mai simplu, acestia implica urmarirea schimbarii in acei indicatori de context, care sunt direct legati cu obiectivele programului.

Colectarea si procesarea datelor socio-economice corecte reprezinta un exercitiu costisitor, iar utilizarea surselor de date pre-existente este, din aceasta ratiune, o optiune atractiva. Desi utilizarea acestei optiuni in construirea si implementarea politicii regionale este limitata la extinderea regiunilor folosite pentru propunerile de colectare a datelor statistice, acestea nu sunt congruente cu cele folosite pentru implementarea politicii de dezvoltare regionala. Din aceasta cauza este necesara utilizarea chestionarelor pentru a colecta date, care sa reflecte schimbarea, fie la nivelul variabilelor, fie la nivelul domeniilor selectate.