CONCEPTUL DE PERFORMANTA ECONOMICO - FINANCIARA SI IMPORTANTA SA PENTRU APRECIEREA COMPETITIVITATII INTREPRINDERII

CONCEPTUL DE PERFORMANTA ECONOMICO - FINANCIARA SI IMPORTANTA SA PENTRU APRECIEREA COMPETITIVITATII INTREPRINDERII

1. 1. Definirea conceptului de performanta economico-financiara

Activitatea umana, indiferent de domeniul in care se desfasoara, poate fi caracterizata in functie de realizari, de efectele ei, de modul de indeplinire a obiectivelor prestabilite. In domeniul economic, activitatea poate fi cuantificata prin diversi indicatori si apreciata prin compararea valorilor atinse de acesti indicatori sau prin raportarea lor la un element de referinta prestabilit. Intr-un asemenea context, se impune necesitatea de a cunoaste care dintre rezultatele inregistrate constituie performanta in conditiile asigurarii viabilitatii firmei in cadrul competitiei interne si internationale, cu respectarea restrictiilor impuse de dezvoltarea durabila.

Reliefarea performantei se poate realiza numai prin comparatie cu alte rezultate inregistrate, aceasta raportare constituind una din cerintele conceptului de performanta. Referentialul ales poate fi nu numai obiectivul de atins, ci si rezultatele agentilor economici ce activeaza in acelasi sector. Aprecierea nivelului indicatorilor realizati de un agent economic in raport de cel al partenerilor ce activeaza in acelasi sector de activitate are caracter relativ, deoarece este posibil ca nici unul dintre actorii pietei sa nu fie capabil de performanta in anumite conditii.

In literatura de specialitate, nu exista o viziune unitara asupra conceptului de performanta, intalnindu-se fie definitii particularizate ale acestuia, ce surprind anumite laturi ale sale, fie definitii generale si care sunt greu cuantificabile:

nivelul de indeplinire a obiectivelor (Alain Burland - Controle de gestion);

rezultatele obtinute de intreprindere in raport cu resursele utilizate (Elie Cohen - Analyse financiere);

tot ce contribuie la imbunatatirea cuplului valoare - cost (Philippe Lorino - Methodes et practiques de la performance).

In prezent, profesorii Niculescu si Lavalette definesc performanta economica a unei firme ca reprezentand echilibrul instabil rezultat din evolutia conceptelor de eficienta si eficacitate.

Termenul de eficienta cunoaste mai multe acceptiuni in literatura de specialitate. Astfel, unii autori considera ca o activitate este eficienta atunci cand se atinge scopul dorit cu efort minim. Principala problema pusa in acest caz este delimitarea gradului de concordanta dintre rezultatele obtinute si scopul propus de la care incepe eficienta.

In acceptiunea cea mai generala, eficienta este definita ca raportul direct sau indirect dintre efectele utile obtinute si efortul depus:

.

Alti cercetatori au asociat si un caracter temporal acestui raport, definind eficienta ca efectul maxim obtinut la un anumit nivel al cheltuielilor si in timpul cel mai scurt.

Din punct de vedere managerial, prin eficienta se are in vedere masura in care au fost realizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanta manageriala apare, in aceasta situatie, in punctul de intersectie dintre calitatea rezultatelor deciziilor si actiunilor manageriale si calitatea scopurilor sistemului managerial.

Eficienta cunoaste forme diverse, in functie de domeniul sau activitatea care se urmareste si de natura efectelor care se obtin, delimitandu-se urmatoarele forme principale:

productivitatea - cand se evalueaza eficienta muncii cheltuite in procesul de productie;

rentabilitatea - cand se evalueaza capacitatea unei firme de a obtine profit;

randamentul - in privinta eficientei utilizarii mijloacelor fixe;

gradul de valorificare productiva a materialelor - in privinta eficientei utilizarii materiilor prime si materialelor in procesul de productie;

ratele de gestiune sau de rotatie - cand se urmareste eficienta utilizarii elementelor patrimoniale (active si capitaluri).

Eficacitatea poate fi definita ca nivelul de satisfacere a exigentelor externe, respectiv ale clientilor, statului, furnizorilor, salariatilor, actionarilor. O intreprindere devine eficace atunci cand reuseste sa identifice si sa controleze interactivitatea dintre sursele externe si interne de dezvoltare, raspunzand cat mai bine asteptarilor partenerilor externi.

In mod traditional, eficienta si eficacitatea au fost evaluate pe baza unor indicatori financiari, data fiind inclinatia economistilor de a converti efectele, chiar si cele indirecte (tehnice, ecologice, sociale, informationale) in economii de bani. Analiza eficientei vizeaza, insa, si aspectele calitative ale activitatii unei firme, o importanta deosebita capatand-o, astfel, indicatorii non-financiari precum gradul de satisfactie a clientilor, calitatea produselor, gradul de pregatire si specializare a personalului, flexibilitatea structurii organizatorice, imaginea de piata a firmei si a produselor sale, calitatea sistemului managerial etc.

O intreprindere devine performanta atunci cand s-a optimizat capacitatea ei de a produce un bun sau un serviciu la un moment dat.

In aceste conditii, putem considera ca o intreprindere este performanta atunci cand este, in acelasi timp, si eficienta si eficace. Rezulta, astfel, ca performanta este o functie de doua variabile, eficienta si eficacitatea, combinatia dintre ele reflectand nivelul de performanta a unei firme. In timp ce eficacitatea reflecta gradul de indeplinire a asteptarilor externe, eficienta este masurata prin gradul de indeplinire a asteptarilor mediului intern al intreprinderii.

Date fiind cele enuntate anterior, se poate stabili relatia matematica de calcul al performantei:

Performanta = Eficienta x Eficacitate.

Grafic, reprezentarea performantei ca functie de cele doua variabile se prezinta astfel:

Fig. 1.1. Reprezentarea grafica a performantei firmei ca functie a eficientei si eficacitatii

Figura anterioara reprezinta grafic performanta firmei (axa Oz) in functie de doi factori substituibili, eficacitatea (Oy) si eficienta (Ox). Se considera ca firma are trei variante de obtinere a performantei, respectiv cele trei optiuni de pe grafic: a, b, c. Varianta ideala este a, care presupune o combinare in egala masura a eficacitatii si eficientei. Variantele b si c sunt cai de obtinere a performantei prin concentrarea efortului pe unul din cei doi factori determinanti.

Pentru a obtine performanta A, firma se poate pozitiona intr-unul din punctele B, D sau C. Evident, situatia optima este punctul D, situat pe dreapta a. Punctele B, D si C sunt astfel alese incat segmentul de dreapta BC sa aiba lungimea maxima.

In cazul in care firma se situeaza in punctul D, ea inregistreaza un nivel al eficacitatii egal cu cel al eficientei, lucru reflectat de egalitatea segmentelor OV si ON. In punctul B, eficienta este mult mai mare decat eficacitatea (segmentul OP este mai mare decat OU), iar, in punctul C, eficacitatea este superioara eficientei (OT mai mare ca OM).

Pe sectiunea OB, se observa o elasticitate mai mare a eficientei fata de eficacitate. Dupa atingerea acestui punct, pe portiunea BE se inregistreaza o elasticitate mai mare a eficacitatii. O situatie inversa se inregistreaza pe arcul OE, respectiv o elasticitate mai mare a eficacitatii pe OC si o elasticitate mai mare a eficientei pe CE. Se poate, astfel, considera ca punctele B si C reprezinta puncte de inflexiune, care marcheaza schimbarea accentului de pe unul din cei doi factori pe cel de-al doilea.

Punctele B si C reprezinta punctele in care se manifesta cel mai mare dezechilibru intre eficacitate si eficienta, aceasta fiind o situatie total nefavorabila pentru firma.

Desi pe arcele OC si BE se obtine o elasticitate superioara a eficacitatii fata de eficienta, cele doua situatii se interpreteaza diferit. Astfel, pe OC, nivelul eficacitatii este mai mare decat al eficientei, iar diferenta dintre ele se majoreaza pana in punctul C, accentuandu-se dezechilibrul dintre cei doi factori. Pe sectiunea BE, eficacitatea este mai mica decat eficienta, dar firma a depasit punctul de dezechilibru maxim (B), iar masurile luate acum sunt menite sa restabileasca echilibrul dintre cei doi factori determinanti, echilibru care se atinge in punctul E.

O interpretare asemanatoare se realizeaza si in cazul arcelor OB si CE. Rezulta, deci, ca este de preferat o pozitionare a firmei in partea superioara a graficului, lucru care se realizeaza atunci cand sunt adoptate masuri adecvate de echilibrare a ponderii celor doi factori. De asemenea, avand in vedere ca, odata cu apropierea de punctul E, se inregistreaza si o crestere a performantei, acest lucru se interpreteaza cu atat mai favorabil.

Performanta maxima pe care o poate inregistra firma este in punctul E de pe grafic, caruia ii corespunde un nivel al performantei egal cu A". In acest punct, eficacitatea este egala cu eficienta (OS egal cu OR).

Din figura, se observa ca varianta a este cea optima, intrucat elasticitatea eficacitatii fata de eficienta este unitara, obtinandu-se un echilibru intre cele doua variabile.

In cazul b, ritmul de obtinere a productiei este mai ridicat decat ritmul de obtinere a rezultatelor. Intreprinderea inregistreaza o buna utilizare a fortei de munca si a mijloacelor fixe, dar are dificultati in desfacerea productiei obtinute pe piata. Rentabilitatea vanzarilor are o valoare redusa, ca urmare a unei concurente ridicate (oferta este mai mare decat cererea), care nu permite practicarea unor preturi de vanzare prea mari, sau datorita cresterii stocurilor de produse finite. In acest caz, se impune acordarea unei atentii sporite activitatii de marketing, care sa impulsioneze vanzarile firmei.

O astfel de cale este preferata atunci cand firma se confrunta cu o situatie economica dificila, incercand sa obtina un nou echilibru prin marirea eficientei in detrimentul eficacitatii, ceea ce duce la diminuarea rezultatelor (productiei) intr-un ritm mai scazut decat cel al diminuarii mijloacelor implicate in obtinerea lor. Cel mai adesea, acest lucru este obtinut prin reducerea personalului, aceasta masura avand efecte benefice asupra gestiunii pe termen scurt. Pe termen mediu si lung, aceasta masura va reduce, insa, potentialul intern de dezvoltare a firmei.

In cazul in care un agent economic se confrunta cu o astfel de situatie, trebuie sa-si concentreze efortul pe sporirea eficacitatii. De asemenea, trebuie sa urmareasca un ritm mai ridicat de crestere a eficacitatii fata de eficienta.

Varianta c semnifica o dinamica a indicelui rezultatelor mai accentuata decat a indicelui de efort (a mijloacelor utilizate). In acest caz, intreprinderea inregistreaza o eficienta scazuta in utilizarea factorilor de productie, ca urmare a unor deficiente aparute in asigurarea cu mijloacele fixe adecvate, in intretinerea si utilizarea acestora, in asigurarea cu personal corespunzator sub aspectul necesarului, calificarii, stabilitatii sau eficientei muncii acestuia. Intreprinderea are un volum ridicat al desfacerilor, o rentabilitate a vanzarilor satisfacatoare, dar intampina dificultati in realizarea productiei in parametrii proiectati.

Intreprinderea reuseste sa satisfaca exigentele pietei, printr-o activitate de marketing eficienta, axata pe satisfacerea si fidelizarea clientilor, dar si printr-o foarte buna cunoastere a ofertei concurentilor. Punerea accentului pe eficacitate trebuie insotita, in mod obligatoriu, si de o crestere, intr-o anumita masura, a eficientei.

Evident, varianta a constituie obiectivul pe care si-l propune fiecare firma. In realitate, cele mai multe intreprinderi se situeaza fie pe curba b din figura, fie pe c. Indiferent, insa, daca accentul este pus pe cresterea eficientei sau pe cea a eficacitatii, firmele trebuie sa-si propuna, ca obiectiv secundar, si cresterea celeilalte variabile, in caz contrar, ele confruntandu-se cu degradarea pozitiei in mediul in care evolueaza.

Pornind de la cele prezentate anterior, putem defini performanta ca reprezentand gradul in care o intreprindere reuseste sa satisfaca atat cerintele mediului intern, cat si ale mediului extern, printr-o combinatie optima intre eficacitate si eficienta.

Ignorarea eficacitatii in favoarea eficientei poate avea consecinte economice si sociale negative. Firmele devin preocupate exclusiv de activitatea de producere a bunurilor, fara a acorda atentia cuvenita cerintelor consumatorilor, sporirii volumului vanzarilor printr-un marketing adecvat, activitatii de cercetare-dezvoltare, in scopul reinnoirii gamei de produse cu altele mai competitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt produse de calitate slaba, care nu raspund exigentelor consumatorilor, si producerea pe stoc, care presupune imobilizari de fonduri banesti.

Cresterea eficientei nu trebuie sa reprezinte un scop in sine, ci trebuie creat mai intai un flux de intrare (de resurse materiale, umane, financiare, de informatii) in sistemul intreprinderii; pentru ca acest flux sa existe, este necesar ca, in prealabil, sa fie obtinute comenzi, adica firma trebuie sa fie mai intai eficace, raspunzand cat mai bine posibil asteptarilor socio-economice ale mediului.

Pentru realizarea unei activitati eficiente, este necesar ca eficacitatea sa primeze asupra eficientei, aceasta fiind conditia pentru implementarea progresului tehnic si supravietuirea firmei pe piata.

Indicatorii prin care se apreciaza performantele au un rol deosebit in procesul de analiza diagnostic a activitatii unei firme, intrucat cuantifica in forma financiara sau non-financiara finalitatea unei activitati economice lucrative. In aceste conditii, indicatorii de performanta pot avea urmatoarele utilizari:

constituie principalul element determinant al politicii de dividend;

sunt mijloc de previziune a rezultatelor viitoare;

reprezinta instrument de evaluare a eficientei managementului intreprinderii;

reprezinta instrument managerial intr-o serie de domenii (politica de stabilire a preturilor, negocierile salariale, determinarea potentialului de creditare etc.);

permit evaluarea gradului de indeplinire a obiectivelor fixate.

Masurarea performantelor prezinta interes pentru o serie de stakeholderi (participanti la viata economica a intreprinderii):

Pentru evaluarea performantelor, au fost utilizate mai multe categorii de indicatori de-a lungul timpului. Initial, performanta unei intreprinderi a fost apreciata pe baza dimensiunii acesteia, considerandu-se ca talia este o masura definitorie in obtinerea performantei. Practica a dovedit, insa, ca firmele mici sunt mai flexibile si ca pot fi mai usor de gestionat, in special cand mediul economic se deterioreaza. In consecinta, s-a trecut la un alt criteriu de apreciere a performantelor, respectiv profitul. Acesta reflecta rezultatul care ii ramane firmei dupa acoperirea cheltuielilor. Totodata, prin calcularea profitului pe actiune se poate determina castigul care i se cuvine unui actionar. Profitul are in schimb mai multe limite, precum necorelarea cu volumul de activitate sau cu capitalul folosit, neluarea in calcul a riscului, sufera distorsiuni contabile etc.

Trecerea la indicatorii de flux de numerar a permis luarea in considerare si a capacitatii firmei de a gestiona corect activitatea curenta, urmand ca, ulterior, sa se puna accentul pe indicatorii care reflecta procesul de creare de valoare.

Indicatorii performantelor in conditiile dezvoltarii durabile sunt:

1. 2. Sistemul de indicatori de masurare a performantelor economico - financiare ale firmelor

La nivelul tuturor agentilor economici, finalitatea oricarui tip de activitate se exprima cu ajutorul indicatorilor economico-financiari. Acestia reprezinta instrumentul operational fundamental al analizei. Pentru a evalua starea si evolutia unei intreprinderi, se folosesc zeci de indicatori, care, la randul lor, sunt descompusi si grupati in concordanta cu scopul analizei.

Indicatorii economico-financiari se pot clasifica, dupa caracterul lor, astfel:

indicatori cantitativi (rentabilitatea, eficienta, productivitatea muncii)

indicatori calitativi (masura in care clientii sunt satisfacutii de produse, reclamatii aduse de clienti etc.).

Dupa continut, se disting:

indicatori de rezultate;

indicatori de eficienta;

indicatori de eficacitate.

Dupa frecventa utilizarii, acesti indicatori se mai pot clasifica si in felul urmator:

indicatori traditionali (cifra de afaceri, excedentul brut de exploatare, profitul, productivitatea, marja comerciala, ratele de rentabilitate etc.)

indicatori moderni, bazati pe crearea de valoare (valoarea adaugata economica, valoarea adaugata sub forma de cash-flow etc.) si indicatori ai dezvoltarii durabile.

La randul lor, dupa modul de exprimare, indicatorii traditionali se impart in:

indicatori in marime absoluta;

indicatori in marime relativa.

1.2.1. Indicatorii traditionali ai performantelor economico-financiare

Sistemul traditional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare cuprinde doua componente importante: indicatorii in marime absoluta si ratele financiare.

A. Indicatorii in marime absoluta ai rezultatelor

Principalele componente in marime absoluta ale sistemului traditional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare ale firmei sunt: productia exercitiului, cifra de afaceri, valoarea adaugata, excedentul brut de exploatare, profitul de exploatare, profitul brut (inainte de impozitare) si profitul net (dupa impozitare), capacitatea de autofinantare. Fiecare dintre acesti indicatori are semnificatia si rolul sau in cadrul aprecierii de ansamblu a rezultatelor economico-financiare ale unei firme.

a) Productia exercitiului reflecta productia totala (bunuri, lucrari, servicii) realizata de o intreprindere  intr-o perioada de timp, destinata a fi vanduta in afara sau pentru consumul propriu al intreprinderii. Nivelul sau depinde de capacitatile productive de care dispune firma si de eficienta gestiunii resurselor.

b) Cifra de afaceri arata volumul total al vanzarilor din activitatea de productie si de comert realizate de catre o firma intr-o anumita perioada de timp. Ea constituie unul dintre indicatorii principali de apreciere a performantelor economico-financiare ale unei firme, deoarece exprima puterea concurentiala a firmei si locul sau pe piata.

c) Valoarea adaugata este un indicator sintetic care exprima valoarea nou creata in activitatea productiva si comerciala a unei firme in decursul unei anumite perioade de timp.

Valoarea adaugata exprima mai bine efortul nemijlocit al fiecarei intreprinderi industriale la crearea produsului intern brut, permite aprecierea mai corecta a eficientei economice, stimuleaza reducerea cheltuielilor cu materialele, folosirea eficienta a mijloacelor de productie si a fortei de munca.

d) Excedentul brut de exploatare exprima rezultatul economic monetar ce se obtine din activitatea de exploatare a intreprinderii. El prezinta avantajul ca nu este influentat de politicile de amortizare si de stabilire a provizioanelor, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care afecteaza indicatorii contabili traditionali, desi nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor.

Datorita omogenitatii continutului sau, excedentul brut de exploatare este un indicator folosit pentru compararea rezultatelor economico-financiare ale firmelor si in constructia mai multor rate ale rentabilitatii. In plus, excedentul brut de exploatare reprezinta o componenta esentiala in cadrul unor indicatori nou creati ai rezultatelor economico-financiare. Exemplul cel mai elocvent in acest sens este reprezentat de valoarea adaugata sub forma de cash flow.

e) Rezultatul exploatarii este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea operationala a intreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprima rezultatele realizate de intreprindere din activitatea industriala si comerciala, tinand cont de politica de amortizare si fiscala a intreprinderii.

f) Profitul brut si profitul net

Profitul brut (rezultatul total al exercitiului) si profitul net reprezinta indicatori sintetici prin care se apreciaza sub forma absoluta rentabilitatea unei firme. Maximizarea valorii acestor indicatori constituie unul dintre obiectivele principale urmarite de catre toate intreprinderile, constituind o necesitate obiectiva pentru existenta lor pe piata. Analiza profitului brut si a celui net se realizeaza pe baza contului de profit si pierdere, acesta reprezentand principala sursa de informatii pentru analiza rentabilitatii.

g) Capacitatea de autofinantare

Masoara aptitudinea unei firme de a degaja resurse interne de finantare din activitatea desfasurata. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure si, de multe ori, cele mai ieftine surse de finantare a nevoilor viitoare ale intreprinderii.

B. Indicatorii in marime relativa ai rezultatelor

B.1. Ratele rentabilitatii

Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciaza sub forma relativa situatia profitabilitatii intreprinderii. Ratele rentabilitatii sunt printre cei mai importanti indicatori prin care se apreciaza eficienta activitatii unei intreprinderi, deoarece reflecta rezultatele obtinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, productie si desfacere.

Rata rentabilitatii poate avea mai multe forme de exprimare, in functie de modul de raportare a unui indicator de rezultate (profit) la un indicator de flux global al activitatii (cifra de afaceri, venituri din exploatare) sau la mijloacele economice avansate sau consumate pentru obtinerea rezultatului respectiv (active sau capitaluri).

a) Rata rentabilitatii economice

Aceasta rata masoara eficienta globala a mijloacelor materiale si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii. Activele pe baza carora se analizeaza rentabilitatea economica sunt cele totale angajate de intreprindere, in cadrul exercitiului, sau numai cele de exploatare.

b) Rata rentabilitatii financiare exprima capacitatea unei firme de a genera un rezultat net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor (in special a capitalurilor proprii ale intreprinderii) si care este destinat, astfel, recompensarii acestor capitaluri. Din acest considerent, rata rentabilitatii financiare prezinta o importanta deosebita pentru actionari, care apreciaza, in functie de nivelul acestei rate, daca investitia lor este justificata si daca vor continua sa sprijine dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri, fie prin renuntarea pentru o perioada limitata la o parte din dividendele cuvenite.

c) Rata rentabilitatii capitalului investit exprima eficienta cu care firma utilizeaza capitalul atras pentru care datoreaza o remuneratie (capitalul propriu si datoriile financiare).

d) Rata rentabilitatii resurselor consumate se exprima ca raport intre un anumit rezultat economic si cheltuielile efectuate pentru obtinerea acestuia. Aceasta rata prezinta interes pentru managerii intreprinderii, care trebuie sa asigure o utilizare eficienta a resurselor disponibile ale fiecarei firme.

e) Rata rentabilitatii vanzarilor, numita si rata rentabilitatii comerciale, face parte din categoria marjelor de profitabilitate si exprima eficienta activitatii de comercializare a intreprinderii intr-o anumita perioada de timp.

B.2. Productivitatea muncii

Este unul din cei mai importanti indicatori sintetici ai eficientei activitatii economice a intreprinderilor, care reflecta eficacitatea sau rodnica muncii cheltuite in procesul de productie.

Cresterea productivitatii muncii constituie cel mai important factor de sporire a volumului productiei, de reducere a costurilor de productie si de crestere a rentabilitatii si competitivitatii produselor pe piata interna si externa.

B.3. Eficienta utilizarii mijloacelor fixe

Acest indicator arata gradul in care o firma isi utilizeaza activele sale fixe (terenuri, instalatii si echipamente) pentru a obtine venituri din vanzari.

B.4. Eficienta folosirii activelor totale

Exprima, in marime relativa, vanzarile obtinute cu activele totale folosite.

B.5. Viteza de rotatie a activelor circulante

Reflecta numarul de rotatii sau durata in zile a unei rotatii a elementelor de active circulante din forma materiala in forma baneasca, pe circuitul aprovizionare - depozitare - productie - comercializare - incasare. Cu cat numarul de rotatii este mai ridicat sau durata in zile a unei rotatii mai mica, cu atat firma utilizeaza mai eficient activele sale circulante.

C. Pertinenta indicatorilor de performanta

Datorita complexitatii activitatii economice desfasurate de intreprinderi, precum si valorii informationale diferite pe care o prezinta diversi indicatori economico-financiari, nu se poate utiliza un indicator compozit de apreciere globala a performantelor. In selectia acestor indicatori, trebuie sa se aiba in vedere metoda adecvata de calcul si semnificatia reala a indicatorului pentru firma si pentru partenerii acesteia.

In alegerea indicatorilor de evaluare a performantelor, vom folosi doua criterii de grupare acestora:

nevoile de finantare ale firmei;

rata de crestere.

Pornind de la aceste criterii, se obtine urmatoarea matrice a sferei de utilizare a indicatorilor de performanta:

Intreprinderile din cadranul A sunt intreprinderi mature, cu o crestere mica si cu nevoi de capital reduse. Resursele financiare degajate sunt suficiente pentru finantarea activitatii. In acest caz, masurarea performantelor se face cu ajutorul indicatorilor clasici:

rentabilitatea economica (Re);

rentabilitatea investitiilor (Ri);

rentabilitatea financiara (Rf).

Pentru determinarea sporului de valoare pe care aceste firme il creeaza pentru actionari, se utilizeaza indicatori ca valoarea adaugata economica (VAE) si valoarea adaugata de piata (VAP).

Firmele de tip B se caracterizeaza printr-o rata mare de crestere si prin nevoi ridicate de finantare a activitatii, care nu pot fi asigurate numai prin activitatea depusa. Aceste intreprinderi se confrunta cu un grad mare de risc, iar capacitatea lor de a degaja valoare depinde gradul de lichiditate. Din acest motiv, cei mai importanti indicatori de masurare a performantelor sunt cei bazati pe cash flow: excedentul de trezorerie a exploatarii (ETE), excedentul global de trezorerie (EGT) sau cash flow-ul disponibil (CFD), dar si rezultatul brut al exploatarii (RBE), valoarea adaugata economica si valoarea adaugata sub forma de cash flow (VACF).

Intreprinderile din zona C prezinta o rata mare de crestere si, de regula, au nevoi reduse de finantare. Aceste firme degaja suficiente resurse pentru a-si finanta activitatea, iar pentru aprecierea performantelor se folosesc indicatorii bazati pe beneficiu si pe crearea de valoare. Daca firma activeaza intr-o ramura cu nevoi de resurse financiare mai ridicate, care nu pot fi acoperite numai prin autofinantare, se folosesc indicatorii din cadranul B.

Firmele de tip D sunt mature, rata de crestere este redusa, dar intreprinderea nu reuseste sa-si asigure integral sursele de finantare din propria activitate. Indicatorii de performanta utilizati sunt cei din cadranul B, la care se adauga VAE.

D. Deficientele sistemului actual al indicatorilor rezultatelor economico-financiare ale firmei

Indicatorii economici de apreciere a performantelor au rolul de a furniza informatii despre diverse aspecte ale vietii economice, astfel incat cei interesati sa poata lua decizii in cunostinta de cauza. Pentru ca informatia furnizata de un indicator sa fie utila in procesul decizional, trebuie indeplinite anumite conditii. Insa, chiar atunci cand aceste conditii sunt indeplinite, analistul trebuie sa fie circumspect in a considera valoarea unui indicator ca fiind certa, dat fiind faptul ca toti indicatorii prezinta anumite limite informationale. Astfel, un indicator masoara un singur aspect al vietii economice, nereusind sa surprinda complexitatea acesteia, influentele, corelatiile si relatiile de interconditionare care se manifesta in acest domeniu. Cu cat analistul cunoaste mai bine limitele informationale ale unui indicator, cu atat este in masura sa elimine o parte din ele, prin efectuarea unor corectii sau prin utilizarea unor indicatori complementari.

Principalele limite informationale ale indicatorilor de rezultate pot fi grupate astfel:

limite datorate sistemului contabil;

limite impuse de natura indicatorilor;

limite datorate actiunilor managementului.

Limite datorate sistemului contabil

Sistemul contabil utilizat de catre agentii economici este impus administrativ si este astfel conceput incat sa garanteze interesele autoritatilor fiscale. In acest sens, sunt precizate modalitati stricte de evidentiere a elementelor patrimoniale ale intreprinderii (prin intermediul bilantului contabil) si a rezultatelor obtinute (contul de profit si pierdere). Aceste rigori contabile pot, insa, sa denatureze modul de reflectare a performantelor economico-financiare.

Sistemul contabil utilizat in prezent in economia romaneasca prezinta urmatoarele caracteristici:

apara in mod prioritar interesele fiscale ale statului si mai putin pe cele ale agentilor economici;

prezinta imperfectiuni in gestionarea resurselor si in evidentierea nivelului real al rezultatelor;

datele din documentele contabile au o valoare informationala limitata in procesul de analiza diagnostic a activitatii unei firme, datorita rigorilor contabile, care primeaza in fata nevoilor economice.

Sistemul contabil practicat in Romania determina urmatoarele limite ale indicatorilor de performanta:

Din motive fiscale, se prefera inscrierea in contabilitate a productiei vandute si nu a celei vandute si incasate. In acest fel, se accentueaza discrepantele dintre cash flow-ul de exploatare si rezultatul exploatarii, prin aparitia unor profituri care nu au acoperire in incasari. In plus, se plateste anticipat impozitul pe profit si TVA, pentru niste venituri care nu au fost incasate.

Utilizarea unor instrumente de evaluare diferite pentru calculul indicatorilor (costul sau pretul) conduce la deformarea rezultatelor, in special cand indicatorii sunt folositi in constructia altor indicatori complecsi.

O serie de elemente din bilantul contabil actual are o existenta pur contabila, fara a avea valoare patrimoniala efectiva (cum ar fi cheltuielile de constituire), motiv pentru care este nevoie de mai multe retratari si corectii pentru a ajunge la valoarea reala a patrimoniului.

2) Limite impuse de natura indicatorilor

Prin natura lor, indicatorii de performanta exprimati in marime absoluta arata diverse aspecte ale activitatii unei intreprinderi. Nivelul unui indicator, indiferent cat este de mare sau de mic, nu are valoare informationala pentru analist decat in momentul in care este comparat cu un nivel de referinta. Pentru eliminarea acestui handicap, este necesar ca indicatorii absoluti sa fie insotiti de utilizarea indicatorilor relativi (ratele procentuale) sau de constituirea unor serii dinamice pe perioade mai mari, in scopul cunoasterii evolutiei in timp. De asemenea, pot fi efectuate diverse comparatii cu un anumit nivel al indicatorului (nivelul programat, al anului anterior, cel realizat de concurenta), aceasta comparatie avand o mare valoare informationala, chiar daca nu este o rata procentuala.

Alaturi de acestea, mai exista si alte deficiente ale indicatorilor traditionali, precum:

accentul pus pe indicatorii cantitativi. Majoritatea indicatorilor traditionali vizeaza latura cantitativa a activitatii unei firme, legata nemijlocit de folosirea activelor corporale, neglijand aspectele mai greu cuantificabile, calitative, aferente activelor necorporale, intangibile. Sunt, astfel, pierdute din vedere aspecte importante ale activitatii unei firme, care vizeaza relatiile cu clientii, potentialul uman, calitatea proceselor si produselor firmei, imaginea firmei etc.;

neluarea in calcul a costului capitalului propriu in evaluarea performantelor reale ale unei firme. In prezent, pentru evaluarea rezultatelor unei firme se ia in calcul doar costul capitalului imprumutat, neglijandu-se remuneratiile pe care le solicita actionarii pentru fondurile investite in intreprindere. Chiar daca in calcule se foloseste profitul dupa impozitare si dupa plata dividendelor (situatie destul de rar intalnita in practica), un astfel de indicator ar fi influentat in mod negativ de deficientele datelor contabile care stau la baza construirii sale;

neincluderea riscului in constructia indicatorilor ce compun sistemul actual al performantelor firmei. Prin modul in care sunt construiti, indicatorii traditionali ai performantelor nu isi propun si nici nu reusesc sa includa componenta de risc a oricarei activitati, care este un aspect esential in cadrul deciziilor pe care le iau investitorii. Este cunoscut faptul ca investitorii au o aversiune naturala fata de risc in cadrul proiectelor de investitii pe care le vizeaza, iar atunci cand accepta sa-si asume un anumit risc, ei au pretentia justificata de a cunoaste amplitudinea riscului si de a primi o compensatie corespunzatoare.

Consecintele utilizarii, in procesul decizional, a unor indicatori care prezinta deficiente informationale sunt:

fundamentarea eronata a deciziilor. Datorita faptului ca procesul decizional managerial este bazat pe indicatorii construiti cu ajutorul sistemului informational contabil, adesea sunt luate decizii de alocare a capitalului in functie de criterii gresite. Astfel, se pot lua decizii de stopare a unor investitii atunci cand rentabilitatea calculata pe baza datelor contabile prezinta un nivel redus, in timp ce rentabilitatea reala ar dovedi trendul pozitiv, care ar impune o continuare a procesului investitional. Invers, atunci cand rentabilitatea reala ar impune oprirea investitiilor datorita unei eficiente scazute, rentabilitatea contabila arata niveluri ridicate, care sugereaza continuarea investitiilor;

transmiterea unor semnale eronate catre terti si dificultatea in stabilirea unei concluzii care sa exprime in mod sintetic situatia de ansamblu;

3) Limite datorate actiunilor managementului

Modul de calcul al indicatorilor economico-financiari constituie o alta limita a acestora, valoarea lor putand fi influentata de catre managementul firmei, in scopul prezentarii unei situatii mai favorabile a intreprinderii. Motivul acestei "cosmetizari" a rezultatelor este faptul ca mentinerea pozitiilor si nivelul de salarizare a managerilor sunt conditionate de performantele obtinute. In acelasi timp, este facilitata gestiunea financiara a intreprinderii, prin obtinerea mai in conditii mai favorabile a imprumuturilor de la furnizorii de capitaluri.

Printre metodele ce pot fi utilizate de catre manageri pentru sporirea sau diminuarea artificiala a rezultatelor se numara:

diminuarea pierderilor contabile inregistrate sau majorarea profitului prin cresterea artificiala a productiei in curs de executie, evidentierea unei parti a cheltuielilor aferente exercitiului incheiat la cheltuieli in avans, in speranta ca acestea vor putea fi acoperite in viitor.

diminuarea profitului, in scopul reducerii impozitului pe profit sau a dividendelor platite actionarilor. Diminuarea prin orice mijloace a profitului impozabil este o cale frecvent intalnita in practica la majoritatea intreprinderilor rentabile. Diminuarea profitului atunci cand acesta are o valoare foarte mare se poate realiza si in scopul asigurarii unui nivel stabil al dividendelor platite actionarilor. Daca, in anul urmator, firma nu mai obtine un profit asemanator, actionarii vor fi dezamagiti, ceea ce se va reflecta negativ asupra cursului bursier al actiunilor firmei.

Alaturi de limitele informationale, care impiedica analistul sa cunoasca valoarea reala a unui indicator, instrumentele oferite de analiza economico-financiara mai prezinta si neajunsul ca nu sunt utilizate in totalitate de catre firme (de exemplu, situatia soldurilor intermediare de gestiune si situatia fluxurilor de numerar), acestea avand o importanta deosebita pentru manageri si investitori prin indicatorii calculati (valoarea adaugata, excedentul brut al exploatarii, cash flow-ul).

Din aceste considerente, se poate afirma ca, in contextul actual al sistemului de indicatori traditionali ai performantelor economico-financiare, sunt frecvente situatiile in care managerii primesc semnale contradictorii si ca informatiile primite din mai multe surse (indicatori ai rentabilitatii, lichiditatii, eficientei utilizarii activelor) sunt greu de corelat si de folosit drept baza a procesului decizional.

In aceste conditii, se impune utilizarea si a altor indicatori ai performantelor firmei, bazati pe cash-flow, care reusesc sa exprime mai bine situatia rentabilitatii, a lichiditatii si a riscului. Astfel, misiunea managerilor este mult mai simpla, ei primind in mod sintetic informatii relevante referitoare la principalele aspecte ale activitatii economice.

1.2.2. Indicatorii moderni ai performantelor economico-financiare

Majoritatea firmelor utilizeaza o paleta larga de indicatori economico-financiari pentru a putea exprima scopurile si obiectivele financiare stabilite, precum si modul de indeplinire a acestora.

In contextul dezvoltarii durabile, capata o importanta tot mai mare aspectele calitative ale activitatii firmelor, care privesc impactul asupra mediului inconjurator sau cheltuielile efectuate cu programele de pregatire a salariatilor. Printre principalii indicatori care vizeaza performantele unei firme in contextul dezvoltarii durabile se pot aminti:

rata de emisie a substantelor toxice;

indicele de biodegradabilitate;

rata de reciclare a materiilor prime;

gravitatea si frecventa accidentelor de munca;

cheltuielile de formare a salariatilor;

numarul si cota de piata a produselor biologice etc.

La acesti indicatori, se adauga si cei care reflecta crearea de valoare adaugata pentru actionari, salariati, clienti, firma:

valoarea adaugata economica;

valoarea adaugata de piata;

valoarea adaugata sub forma de cash flow;

rentabilitatea prin cah flow a investitiilor;

customer value added;

people value added.

1.3. Metode si tehnici folosite in analiza performantelor firmei

Evaluarea rezultatelor financiare ne ajuta sa identificam punctele slabe si punctele tari ale activitatii unei firme, precum si modul de indeplinire a obiectivelor financiare prestabilite. Pentru acest lucru, sunt folosite informatiile cuprinse, in principal, in bilanturile contabile, contul de profit si pierdere, situatia cash flow-ului si diferitele bugete de activitate, acestea fiind analizate cu ajutorul unor instrumente si metode specifice.

Pentru analiza diagnostic a activitatii economico-financiare a intreprinderilor se pot folosi mai multe metode: metoda indicilor, metoda trendului, metoda mediilor, metoda corelatiei, metoda functiilor de productie, metoda comparatiei rezultatelor economice, metoda diviziunii rezultatelor economice, metoda masurarii influentei factorilor si a legaturilor de cauzalitate.

Metoda comparatiei are un rol important in procesul de analiza, deoarece fiecare rezultat al activitatii intreprinderii se studiaza nu numai ca o marime in sine, ci si in raport cu un anumit criteriu luat ca baza de comparatie, ceea ce permite cunoasterea abaterilor intervenite in timp si spatiu. In functie de baza de comparatie folosita, se pot efectua urmatoarele tipuri de comparatii: comparatii in timp, in spatiu, mixte si cu caracter special.

Analiza cu ajutorul trendului presupune utilizarea functiilor statistico-matematice in realizarea previziunilor privind evolutia indicatorilor economico-financiari. In acest sens, in extrapolarea tendintelor dintr-o perioada de gestiune anterioara se pot utiliza atat functii lineare, cat si nelineare.

Metoda corelatiei se foloseste in cazul legaturilor de tip stocastic pentru a determina sensul si intensitatea legaturii intre fenomenele economice analizate, precum si gradul de influenta a factorilor care actioneaza asupra fenomenelor respective. Ea se poate aplica atat in analizele cu caracter retrospectiv, cat si in cele previzionale, in vederea extrapolarii tendintei de evolutie a unor fenomene economice in viitor. Folosirea metodei corelatiei in analiza economica necesita identificarea legaturilor de cauzalitate dintre fenomene, cunoasterea caracterului acestor legaturi si alegerea tipului de functie statistico-matematica sau a ecuatiei de regresie care exprima cel mai bine relatia dintre fenomenele analizate. In acest scop, este necesara luarea in considerare a factorilor determinanti, cu actiune esentiala, facand abstractie de factorii neesentiali, cu actiune intamplatoare.

Functiile de productie se folosesc pentru studierea interdependentei dintre resurse (input-uri) si rezultatele procesului de productie (output-uri), a eficientei folosirii factorilor de productie, precum si a posibilitatilor de combinare si substituire (inlocuire) a acestor factori in vederea optimizarii rezultatelor economice. Cu ajutorul functiilor de productie se poate scoate in evidenta influenta factorilor de productie asupra volumului productiei sau gradului de participare si solicitare a resurselor (factorilor exogeni) pentru a obtine o anumita crestere a productiei (factorul endogen).

Alaturi de aceste metode, in analiza performantelor economico-financiare se pot folosi si metode manageriale, considerand nivelul rezultatelor firmei ca fiind determinat de pozitia concurentiala a intreprinderii in cadrul sectorului in care isi desfasoara activitatea.

Concurenta reprezinta un factor important al succesului sau esecului firmelor, ea determinand oportunitatea acelor activitati ale unei firme care pot contribui la performanta acesteia. Strategia concurentiala urmareste sa stabileasca o pozitie profitabila si durabila fata de fortele care determina concurenta in cadrul ramurii. In alegerea strategiei concurentiale, trebuie sa se tina seama de:

atractivitatea ramurilor de activitate din punct de vedere al profitabilitatii pe termen lung si factorii care o determina;

factorii determinanti ai pozitiei concurentiale relative dintr-o ramura economica.

Existenta si dezvoltarea concurentei sunt o expresie a manifestarii liberei initiative, intreprinzatorii dezvoltand activitatile pe care le considera a fi profitabile. Concurenta propriu-zisa se desfasoara intre intreprinderi in calitatea lor de ofertanti. Ea imbraca forma luptei pentru cucerirea pietei, intreprinderile concurente urmarind cresterea vanzarilor produselor in detrimentul concurentilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare firma cauta sa satisfaca nevoile clientilor in conditii superioare celorlalti ofertanti, respectiv sa-si maximizeze rezultatele obtinute printr-o strategie adecvata de cucerire a pietei.

Scopul strategiei poate fi exprimat prin dorinta de atingere a unui nivel de satisfacere a nevoilor clientilor superior celui oferit de concurenti sau prin obtinerea unui cost mai redus de realizare a unui produs. Crearea avantajelor concurentiale este legata strans de selectarea pietelor de desfacere si de particularitatile firmei privind structura investitiilor.

In majoritatea ramurilor economiei nationale, exista firme mai profitabile decat altele, indiferent de nivelul mediu al profitabilitatii pe ramura. Primul factor determinant al profitabilitatii unei firme este activitatea ramurii. In conceptia lui M. Porter, in orice ramura economica regulile concurentei sunt reprezentate prin cinci forte concurentiale:

intrarea unor concurenti noi;

amenintarea produselor de substitutie;

puterea de negociere a cumparatorilor;

puterea de negociere a furnizorilor;

rivalitatea dintre concurentii existenti.

Intensitatea colectiva a acestor cinci forte competitive determina capacitatea firmelor dintr-o ramura economica de a obtine, in medie, rate ale rentabilitatii investitiei peste costul capitalului.

Grafic, cele cinci forte concurentiale care determina capacitatea unei firme de a obtine intr-un anumit sector o rentabilitate superioara costului capitalului sunt prezentate in figura de mai jos.

Figura 1.2. Cele cinci forte concurentiale care determina profitabilitatea ramurii economice (Modelul lui M. Porter)

Aceste cinci forte trebuie luate in considerare pentru a concepe o strategie de dezvoltare. Conform conceptiei lui Porter, activitatea firmei constituie elementul principal al strategiei, asupra caruia actioneaza alte forte externe. Capacitatea de actiune a unei firme depinde de strategia acesteia, care poate fi corelata cu cea a altor concurenti (forta de coeziune) sau, dimpotriva, poate fi indreptata impotriva unui alt concurent (forta de respingere). Indiferent, insa, de natura relatiilor de interactiune din sector, strategia unei firme trebuie sa tina seama de ceilalti concurenti.

Noii intrati pe piata cu produse aproape identice reprezinta una din fortele externe care conditioneaza strategia firmelor deja existente pe piata. Pentru a preveni intrarea altor firme pe un anumit segment strategic, sunt initiate diverse masuri, precum imbunatatirea calitatii produselor, acordarea de garantii consumatorilor, imbunatatirea serviciilor post-vanzare etc. Toate acestea constituie bariere de intrare, pe care un nou venit trebuie sa le ia in considerare in fundamentarea strategiei sale.

Noii veniti pot adopta o strategie de satisfacere a aceleiasi nevoi, dar cu mijloace de substitutie noi, reprezentand fie un produs nou, fie realizat cu o tehnologie noua. In acest din urma caz, sansele de intrare in sector sunt mai mari, dar aceasta cale presupune costuri mai mari, in special cu conceptia noului produs. Impotriva unei astfel de forte externe, firmele au posibilitati mai reduse de initiere a unor bariere de intrare, dat fiind faptul ca este vorba de produse cu un nivel tehnic ridicat.

Furnizorii constituie o alta forta externa, marimea si puterea lor depinzand de ponderea valorii produselor lor in valoarea produsului final. Aceasta dependenta fata de furnizori este, adesea, subestimata in momentul crearii unui produs nou, dar ea poate conduce la catastrofe economice. Consecintele gradului ridicat de dependenta fata de furnizori sunt acceptarea unor preturi mai mari pentru materialele livrate, aparitia riscurilor de intrerupere a procesului de productie ca urmare a intarzierilor in activitatea de aprovizionare, calitatii slabe a materiilor prime si materialelor receptionate, falimentului unui furnizor etc.

Forta clientilor se poate dovedi si ea periculoasa, atunci cand un client sau un grup de clienti are o pondere importanta in cifra de afaceri a unei firme. In cazul in care oferta de pe piata depaseste cererea, exista riscul reorientarii acestor clienti catre alti furnizori, ceea ce obliga intreprinderea sa acorde avantaje financiare pentru mentinerea lor, cu consecinte nefavorabile asupra rentabilitatii. Riscurile sunt mai reduse in cazul in care clientii unei firme nu sunt beneficiarii finali ai produselor, ci intermediari-distribuitori.

Modelul fortelor lui Porter obliga firmele sa faca o analiza serioasa inainte de a decide o orientare strategica. El constituie un instrument util pentru manageri in procesul de maximizarea a performantelor firmei prin mijloace externe, respectiv pe seama cresterii eficacitatii.

Evaluarea situatiei intreprinderii si a mediului in care ea actioneaza se poate face si cu ajutorul analizei SWOT. Termenul SWOT provine de la abrevierea urmatoarelor cuvinte din limba engleza:

'Strenghts' (puncte forte)

'Weaknesses' (slabiciuni)

'Opportunities' (oportunitati)

'Threats' (amenintari).

Analiza SWOT

Analiza SWOT prezinta punctele forte si punctele slabe ale organizatiei, precum si oportunitatile si amenintarile mediului extern. Pentru a stabili care din punctele forte si slabiciunile intreprinderii trebuie sa se bucure de o atentie speciala, in vederea dezvoltarii sau corectarii lor, se pot utiliza scale de evaluare a acestora.