Randamentul, productivitatea utilizarii factorilor de productie

Randamentul, productivitatea utilizarii factorilor de productie

Raportul dintre rezultatele unei activitati economice si eforturile facute in acest scop poarta denumirea de productivitate, randament sau eficienta. Prin urmare, eficienta economica exprima acea calitate a activitatii umane concretizata in efectele utile, atat din punctul de vedere al producatorului cat si din cel al consumatorului, in raport cu eforturile depuse pentru obtinerea rezultatelor economice care satisfac trebuintele oamenilor.

In principiu, prin eficienta economica este evidentiata si comensurata relatia complexa dintre efecte, respectiv rezultatele activitatilor economice si eforturile (cheltuielile) depuse pentru obtinerea lor. Eficienta este cu atat mai mare cu cat la aceeasi cantitate de factori de productie utilizati se obtine o valoare a productiei mai mare, sau cand o cantitate data de rezultate este obtinuta cu un consum minim de factori de productie.

Continutul complex al conceptului de eficienta economica isi gaseste expresia in forme diferite.

O prima modalitate de exprimare a eficientei economice o constituie randamentul factorilor de productie utilizati determinat baza raportului dintre valoarea productiei obtinute si consumul de factori de productie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul firmei, valoarea productiei se exprima prin cifra de a afaceri, adica volumul total al incasarilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de productie se poate exprima in unitati naturale sau in forma baneasca.

Randamentul factorilor de productie masoara valoarea productiei obtinute la o unitate de factori de productie utilizati si, in acest caz, sporirea eficientei presupune maximizarea volumului rezultatelor cu un consum dat de factori, ceea ce este posibil in economie atunci cand cererea este in expansiune sau capacitatea de absorbtie a pietei este suficienta pentru ca intreprinderea sa poata mari oferta.

Ca alternativa, eficienta economica se poate exprima si sub forma consumului specific de factori de productie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP) si volumul rezultatelor obtinute (Q). Acest raport exprima eforturile (consumul de factori) necesare pentru a obtine o unitate de productie sau de venit. In cazul acestei variante de determinare, sporirea eficientei economice presupune minimizarea consumului de factori pentru obtinerea unui volum dat de productie si se intalneste in economie atunci cand cererea pe piata nu mai creste, sau in situatia cand oferta de factori de productie este limitata.

Expresia specifica a eficientei utilizarii factorilor de productie este productivitatea (W) care stabileste o relatie cantitativa intre productia obtinuta (Q) si factorii de productie (FP) utilizati pentru obtinerea acesteia.

Raportul desemneaza nivelul productivitatii in conditii date de loc si timp.

Modificarea in timp a nivelului productivitatii, exprima dinamica acesteia si se masoara prin indicele de crestere a productivitatii . Dinamica productivitatii reflecta progresul calitativ al factorilor de productie ca si mai buna combinare si utilizare a acestora.

Deci, in esenta, notiunea de productivitate desemneaza rodnicia sau eficienta cu care sunt folositi factorii de productie intr-un cadru dat (firma, intreprindere, economie) si intr-un orizont de timp determinat, dinamica sa fiind expresia cresterii acestei eficiente in timp.

Astfel conceputa, productivitatea, rezultatele productiei pot fi raportate la fiecare factor ca si la toti factorii de productie utilizati.

Eficienta combinarii factorilor de productie orientata spre obtinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprima prin productivitatea sau randamentul factorilor de productie.

In sens larg, productivitatea se defineste ca "raport intre cantitatea de bogatie produsa si cantitatea de resurse absorbite in cursul producerii ei".[1]

Deci, practic, ea se determina ca raport intre rezultatele obtinute (productia) si eforturile depuse pentru a le obtine (factorii de productie utilizati).

Exista diferite modalitati de abordare a productivitatii. Astfel, dupa maniera de masurare a rezultatelor, evidentiem:

a) productivitatea fizica, care masoara randamentele in natura ale utilizarii factorilor de productie, fiind exprimata in unitati fizice (naturale sau natural - conventionale);

b) productivitatea (masurata) valorica, care permite masura-rea in termeni financiari-monetari a eficientei. Ea este larg utilizata in gestiunea intreprinderilor moderne.

O alta tipologie a productivitatii are in vedere notiunile:

c) productivitatea bruta, care apreciaza ansamblul productiei in raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizati. In acest caz, productia este privita ca o "productie finala", deci, ca suma a valorilor adaugate de diferitele activitati de productie;

d) productivitatea neta, care are in vedere eliminarea din productia finala a valorii achizitiilor exterioare si a costului utilizarii capitalului instalat (amortismentele) pentru a incerca sa autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.

In conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea muncii si cea a capitalului se utilizeaza si notiunea de productivitate aparenta, prin care se sugereaza ca provenienta valorii adaugate nu este intotdeauna cunoscuta corect, caci productia nu se obtine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicita noi tipuri de masini si utilaje, implicit, si o noua organizare a muncii.

In literatura de specialitate, productivitatea este abordata, insa, in special, pe cele doua tipuri consacrate, si anume:

a) productivitatea globala, care surprinde efectele combinarii tuturor factorilor de productie, masurand performanta si eficienta de ansamblu a acestora;

b) productivitatea partiala a fiecarui factor de productie, care exprima productia obtinuta prin utilizarea fiecarui factor de productie consumat (munca, capital etc.).

Productivitatea globala a tuturor factorilor de productie prezinta o serie de dificultati in planul determinarii sale corecte, motiv pentru care, in general, analiza microeconomica traditionala este focalizata pe determinarea si urmarirea evolutiei productivitatii unui singur factor de productie.

Productivitatea partiala exprima eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de productie (munca, capital etc.) si se masoara ca o marime medie.

Productivitatea medie (W_i) a unui factor de productie este expresia raportului dintre marimea productiei (Q) si cantitatea (X_i) utilizata din factorul respectiv:

unde i este un indicator folosit pentru factorii de productie. Acest indicator reflecta deci, cate unitati (fizice sau valorice) de efect util (productie) revine la o unitate (fizica sau valorica) de efort (factor de productiei).

Productivitatea marginala (W_m) reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare din factorul i, ceilalti factori ramanand constanti[2], si se determina potrivit formulei de calcul:

Analiza pe termen scurt a comportamentului producatorului in raport cu unul dintre factorii de productie (in conditiile respectarii clauzei caeteris paribus) pune in evidenta variatia productivitatii acestui factor si a relatiei dintre productie, productivitatea medie si productivitatea marginala

Daca avem, insa, in vedere analiza pe termen lung si foarte lung, atunci toti factorii de productie devin variabili si, ca atare, productia trebuie abordata in raport cu variatia simultana a tuturor factorilor de productie.

Va trebui, deci, sa analizam randamentul global al factorilor de productie, care va putea fi crescator, constant sau descrescator. Factorul care isi pune amprenta in mod semnificativ, pe termen lung si foarte lung, este progresul tehnic.[3]

Rezulta ca, in afara randamentelor medii si marginale, in teoria microeconomica moderna o importanta deosebita are abordarea din perspectiva randamentelor globale si factoriale. In cazul analizei randamentelor globale se pun in evidenta consecintele modificarii simultane a tuturor factorilor de productie, in timp ce, in cel al analogiei randamentelor factoriale intereseaza doar consecintele variatiei unui singur factor de productie.

Consideram, in acest sens, ca este utila prezentarea, in continuare, a diferitelor randamente factoriale, cu accent pe productivitatea muncii si, respectiv, pe randamentul capitalului.

1. Productivitatea muncii

Avand in vedere ca munca este factorul de productie cel mai important al oricarei activitati economice, productivitatea muncii este cel mai mult utilizata in procesul de evaluare a eficientei economice.

Productivitatea muncii exprima eficienta cu care este consumata munca. Ea poate fi inteleasa si ca forta productiva a muncii, adica sub forma capacitatii (posibilitatii) fortei de munca de a crea, intr-o perioada de timp, un anumit volum de bunuri si de a presta anumite servicii.

De obicei, eficienta muncii este identificata cu productivitatea muncii. Daca avem in vedere ca productivitatea muncii reprezinta eficienta cu care este cheltuita munca si ca toate cheltuielile au la originea lor munca, atunci aceasta nu este altceva decat eficienta muncii, iar suprapunerea echivalenta stabilita intre cele doua notiuni pare sa fie corecta. Sunt situatii, totusi, cand efectul muncii este mult mai cuprinzator decat produsul muncii, el nefiind dat numai de productie. Cu cat inaintam de la micro spre mezo si macroeconomie, cu atat mai mare devine sfera efectelor muncii, in sensul cuprinderii atat a elementelor care se pot masura, cat si a celor nemasurabile. In aprecierea productivitatii muncii se iau in considerare doar acele efecte care se pot masura. Literatura de specialitate formuleaza, insa, si opinia conform careia productivitatea muncii se deosebeste de eficienta muncii, chiar daca efectul muncii nu ar contine aceste elemente nemasurabile. Astfel, pornind de la faptul ca productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de productie si munca cheltuita pentru obtinerea ei si ca efectul productiei se masoara prin produsul final (util sau inutil), se considera ca sporirea "productiei unor produse inutile poate mari productivitatea muncii, dar reduce eficienta ei"[4]. Dar piata nu ia in considerare decat acele produse utile, care corespund unor trebuinte reale ale omului. Deci, din acest punct de vedere, nu este posibil ca intr-o intreprindere sa creasca productivitatea muncii si sa scada eficienta ei.

De asemenea, privind aceasta eficienta nu numai din punctul de vedere al efectelor utile masurabile, ci si sub aspectul implicatiilor ecologice,[5] este posibil ca intr-o intreprindere productivitatea muncii sa creasca, dar, prin poluarea mediului inconjurator si prin ignorarea in general a problemelor mediului, eficienta activitatii sa nu raspunda unui criteriu de baza, acela al calitatii.

Marimea productivitatii muncii se masoara fie prin cantitatea si calitatea bunurilor obtinute cu o unitate de munca, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic. Productivitatea muncii se poate determina ca o marime medie si, respectiv, ca productivitate marginala.

Raportul dintre productie (Q) si factorul munca (L) sau dintre munca si productie masoara productivitatea medie a muncii (W_L).

Productivitatea marginala a muncii (W_mL) reprezinta suplimentul de productie () obtinut ca urmare a utilizarii unei cantitati suplimentare de munca (), in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti. Ea se exprima prin relatia:

sau ca derivata partiala a functiei de productie in raport cu factorul munca:

Comparandu-se cu evolutia productiei ca urmare a modificarii factorului munca, se vor stabili limitele productivitatii medii si marginale intre care se poate obtine productia optima. Se elimina situatiile cand productivitatea marginala a unui factor este negativa, alegandu-se cele in care productivitatea medie si marginala sunt descrescatoare, dar raman pozitive.[6]

In practica economica, se folosesc diferite modalitati de exprimare a productiei si a cheltuielilor de munca. Astfel, productia se exprima in unitati naturale, natural-conventionale si valorice, iar cheltuielile de munca se pot exprima in unitati de timp sau numar de salariati, ceea ce inseamna ca si masurarea productivitatii muncii se face in unitati fizice (naturale), natural-conventionale si valorice.

Munca depusa in activitatile economice se prezinta ca munca individuala si munca sociala, ceea ce face ca si productivitatea muncii sa apara in dubla ipostaza: individuala si sociala.

Productivitatea muncii individuale reprezinta randamentul sau eficienta cu care este utilizat factorul uman la nivelul fiecarui agent economic in functie de conditiile specifice de inzestrare tehnica, organizare, calificare si intensitate a muncii. Ea se masoara fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obtinute in unitatea de timp (W) fie invers prin timpul consumat (t) pentru obtinerea unei unitati de produs.

W = Q sau t = Q = W

unde:

W - productivitatea muncii; ,

Q - cantitatea totala de produse obtinute;

L - timpul de munca total cheltuit pentru obtinerea lui Q;

t - timpul de munca cheltuit pentru obtinerea unei unitati de produs.

In aceste relatii, productia (Q) se exprima in unitati naturale fizice, natural-conventionale sau valorice, iar cheltuiala de munca in unitati de timp (om-ore) sau numar de salariati.

Productivitatea muncii sociale (nationale) exprima eficacitatea cheltuielii totale de munca prin productia de bunuri materiale si servicii la nivelul economiei nationale. Productivitatea muncii sociale nu se determina ca o medie a productivitatilor individuale, ci ca un raport intre indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale cum sunt venitul national (VN), produsul intern brut (PIB) etc., si populatia ocupata sau activa (L).

Cresterea productivitatii muncii inseamna procesul prin care acelasi volum de munca se concretizeaza intr-o cantitate mai mare de bunuri, sau, invers, aceeasi cantitate de bunuri se realizeaza cu un volum mai mic de munca. Acest proces presupune schimbari esentiale in intregul proces de munca, in modul de imbinare si utilizare a factorilor de productie, schimbari datorita carora timpul de munca pentru producerea unui bun se reduce, astfel incat aceeasi cantitate de munca dobandeste proprietatea de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Tendinta obiectiva de a economisi munca sociala isi gaseste expresia in legea cresterii productivitatii muncii, care reflecta raportul de cauzalitate intre nivelul dezvoltarii factorilor materiali de productie si randamentul factorului uman.

Productivitatea fizica a muncii, desi reflecta exact gradul de eficienta al muncii, are o aplicabilitate limitata, deoarece poate fi folosita numai pentru intreprinderi cu productii omogene. In conditiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelasi tip, pentru calculul productivitatii muncii se foloseste metoda unitatilor natural-conventionale, care asigura conditii unitare de masurare pentru toate produsele de acelasi tip. Exprimarea productivitatii muncii in unitati valorice are avantajul ca permite o apreciere unitara a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse si, implicit, compatibilitatea intre ramuri si la nivelul economiei nationale. Exista si o serie de inconveniente ce decurg din faptul ca pretul se modifica in raport cu cererea si oferta; sortimentele produse (care au preturi diferite) se schimba, ceea ce modifica nivelul real si dinamica productivitatii muncii. Productivitatea muncii se poate calcula pe ora, zi, luna, trimestru, an, pe un lucrator, la nivelul unitatii economice, ramura sau la nivelul economiei nationale, utilizandu-se corespunzator diferiti indicatori prin care se masoara rezultatele la fiecare din aceste niveluri. Prin raportarea venitului national la numarul de lucratori se determina productivitatea muncii la nivel national si se exprima "gradul de utilizare a fortelor economice din punct de vedere national".[7]

De altfel, productivitatea muncii trebuie inteleasa ca sinteza a folosirii factorilor de productie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci si de calitatea ei, de marimea capitalului utilizat etc., fiind, in opinia noastra, expresia cea mai cuprinzatoare a complexitatii procesului de productie.

2. Randamentul capitalului

Legatura dintre capital si rezultatele productiei este pusa in evidenta de randamentul capitalului. Aceasta exprima eficienta cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relatiei efort-efect, randamentul capitalului se prezinta sub forma coeficientului capitalului si exprima necesarul de capital pentru obtinerea unei unitati de productie.

Daca se raporteaza capitalul utilizat (K) la volumul productiei obtinute intr-o perioada data (Q), se determina coeficientul mediu al capitalului (k):

Daca se raporteaza cresterea capitalului () la cresterea productiei () intr-un interval de timp se determina coeficientul marginal al capitalului:

Acesta exprima sporul de capital necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie, in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti. Potrivit relatiei efect-efort; randamentul capitalului se prezinta ca productivitate a capitalului.

Daca se raporteaza productia obtinuta la capitalul utilizat se determina productivitatea medie a capitalului:

Se poate deduce ca , deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Daca se raporteaza sporul de productie la cresterea capitalului se determina productivitatea marginala a capitalului:

Se poate deduce ca , deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Productivitatea marginala a capitalului reflecta suplimentul de productie antrenat de crestere cu o unitate a capitalului (in conditiile respectarii clauzei caeteris paribus).

Totodata, se poate calcula randamentul viitor al capitalului[8] ca raport intre sporul de productie si capital Aceasta se apreciaza pe baza sporului de venituri scontate a se obtine de catre un intreprinzator de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de functionare. Productivitatea marginala a capitalului apare, astfel, sub forma unui raport intre randamentul viitor al bunurilor de capital si pretul lor de oferta, iar evolutia ei va influenta noile investitii.

Randamentul capitalului, atat sub forma coeficientului, cat si a productivitatii capitalului se poate calcula la nivel national, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate si la nivel macroeconomic. Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate in special pentru capitalul fix, de a carui evolutie cantitativa, structurala si cantitativa depinde, intr-o masura importanta, dezvoltarea economica.

Studiind problema productivitatii factorilor de productie, Mihail Manoilescu aprecia ca "intre productivitatea muncii si productivitatea capitalului, prima este cea mai importanta, cresterea ei fiind semnul real si clar al prosperitatii omenesti. Cat priveste productivitatea capitalului, ea este de natura secundara, capitalul nefiind la randul lui decat o creatie a omului, a muncii omenesti". In mod asemanator se poate analiza randamentul tuturor celorlalti factori de productie. In ceea ce priveste factorul natural, este necesar sa se tina seama de particularitatile acestuia, in sensul ca el este un dar al naturii si mai putin un rezultat al muncii acumulate si are un puternic caracter limitat, fapt ce impune necesitatea protejarii, conservarii si utilizarii lui rationale. Analiza eficientei factorului natural vizeaza, deci, atat efectele sub forma sporului de productie, cat si pe cele privind gospodarirea si protejarea resurselor, pastrarea echilibrului ecologic si a starii de sanatate a populatiei, astfel incat sa se poata asigura o gospodarire durabila din punct de vedere economic, ecologic si social.

3. Cresterea productivitatii

Agentii economici urmaresc sa obtina un nivel ridicat al productivitatii factorilor de productie, un rezultat mai mare cu acelasi efort (consum de factori de productie) sau acelasi rezultat cu un efort mai mic. Vom analiza cresterea productivitatii pe exemplul productivitatii muncii.

Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se caracterizeaza printr-o masa mai mare de bunuri si servicii sau invers, aceeasi masa de bunuri se realizeaza cu un volum mai mic de munca; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare in factorii de productie, in modul de combinare a lor si, deci, in modul de desfasurare a procesului de munca, o cantitate data de munca dobandind forta de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Productivitatea muncii creste si prin obtinerea aceleiasi productii, dar de calitate superioara, in conditiile mentinerii consumului de munca pe unitatea de produs sau chiar ale scaderii lui. In conditiile contemporane, nevoia de a economisi timpul de munca se accentueaza datorita amplificarii si diversificarii necesitatilor, maririi timpului destinat stiintei si culturii, ridicarii nivelului de pregatire profesionala a fortei de munca etc.

Pe fondul unei tendinte de crestere a productivitatii muncii, apar situatii specifice de scadere a acesteia, in conditiile existentei unor disfunctionalitati in economie: somaj, inflatie, un anume stadiu pe care il parcurge evolutia ciclica a dezvoltarii economice, accentuarea caracterului deficitar al unor resurse etc.

Productivitatea este influentata de[9]:

factori naturali ca, de exemplu: conditiile de clima, de fertilitate, adancimea sau bogatia unui zacamant etc.;

factori tehnici, care se refera la nivelul de stiinta si tehnica la un moment dat, la tehnologie, inventie etc.;

factori economici, cum sunt: nivelul de organizare a productiei si a muncii, calificarea salariatilor, cointeresarea materiala;

factori sociali, care se refera la conditiile de munca si de viata, responsabilitate, nivelul de cunostinte, justitie, legile civile, politice;

factori psihologici, care influenteaza comportamentul si rezultatele producatorilor apartinand aceleiasi categorii de calificare, in raport cu gradul lor de adaptabilitate la conditiile specifice ale muncii (motivatia in munca si satisfactia pe care le-o ofera aceasta, climatul relatiilor de munca, al vietii de familie, gradul si modul in care sunt satisfacute unele nevoi sociale etc.);

factori structurali, care influenteaza productivitatea muncii prin modificarile ce au loc fie in structura pe produse, pe sortimente a productiei unei intreprinderi, fie in structura economiei nationale;

factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale in economia mondiala in cadrul carora includem: tipurile de specializare tehnica si economica, capacitatea de performanta si competitivitatea produselor pe piata mondiala etc.

Exista diferite modalitati prin care, actionand in sensul factorilor, se poate obtine o crestere a productivitatii muncii.

Progresul stiintific si tehnic determina o revolutionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale si energetice. Se perfectioneaza tehnicile si tehnologiile de fabricatie, se inlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante, se modifica structura fortei de munca si, prin toate acestea, se realizeaza economisirea muncii pe ansamblul economic. In acelasi timp, stiinta potenteaza tot mai mult munca, asigurand conditiile pentru sporirea eficacitatii ei. Perfectionarea proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului tehnic, duce si ea la cresterea productivitatii mucii, fie prin reducerea consumului de munca pe unitatea de produs, fie prin economisirea factorului material al productiei.

Prin cresterea calificarii, aceeasi cantitate de munca dobandeste capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix si, in consecinta, de a produce mai multe bunuri (se amplifica stocul de capital uman). Forta de munca calificata este mai productiva, deoarece cunostintele si indemanarea pe care le poseda lucratorul permit acestuia sa foloseasca mai rational timpul de munca si sa utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic, sa produca bunuri de calitate superioara etc.

Nivelul productivitatii este determinat atat de numarul cadrelor calificate existente in intreaga economie, cat si de modul cum acestea se distribuie in profil de ramura si teritorial, de modul cum se asigura folosirea lor la locurile de munca in intreprindere, de posibilitatea adaptarii lor la caracterul mobil al productiei moderne, la modificarile din diviziunea sociala a muncii etc.

Asupra productivitatii influenteaza direct si revolutia manageriala, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice, folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc. Productivitatea este, inainte de toate, o problema de organizare, care presupune o combinatie, in cea mai eficace maniera, a cantitatilor disponibile de diverse categorii de munca, de capital si resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale si servicii cat mai utile, mai multe si de calitate mai buna.

M. Didier, reflectand legatura randamentului muncii cu randamentul celorlalti factori de productie, apreciaza, pe baza datelor, ca acesta se datoreaza unei mai bune pregatiri a fortei de munca, unei mai bune organizari a muncii, unei mai accentuate automatizari a productiei, unor utilaje mai bune, unui efort de echipare fara precedent. In prezent, se investeste in fiecare an de trei-patru ori mai mult decat in anii '50 si mai mult de noua ori decat la inceputul secolului al XX - lea. Masinile si utilajele sunt mai performante ceea ce conduce la cresterea productivitatii si, deci, la obtinerea unei productii mai mari. In medie, munca este astazi de trei ori mai productiva decat acum 30 de ani.

Cresterea productivitatii muncii si a celorlalti factori de productie are o serie de efecte economice si sociale atat pentru activitatea de productie propriu-zisa, pentru conditia omului in productie, cat si pentru conditia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea factorilor de productie consumati; reducerea costului de productie; cresterea productiei, a competitivitatii bunurilor obtinute; cresterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de munca si cresterea timpului liber.