Capitalul intreprinderii, costul si structura financiara

Costul capitalului propriu reprezinta de fapt rata rentabilitatii ceruta de actionarii intreprinderii, care sa remunereze investitia lor in firma respectiva. Semnificative in acest sens sunt marimea profitului viitor si hotararile adunarii generale a actionarilor cu privire la proportia distribuirii profitului net pentru dividende. Rata rentabilitatii ceruta de actionari este un cost de oportunitate fundamentat pe rentabilitatea asteptata de investitori pentru investitii cu acelasi risc. In absenta unor operatiuni cum ar fi rascumpararea actiunilor, vanzarea actiunilor detinute, achizitii sau lichidare voluntara, actionarii vor obtine castiguri numai din dividende.

Metode de determinare a costului capitalului propriu.

Modelul Gordon-Shapiro.

Este cea mai simpla metoda de estimare a costului capitalului propriu, fiind o varianta simplificata a valorii actualizate a fluxului de lichiditati viitoare pe care le genereaza actiunile: dividende si pret de vanzare. Rata de actualizare utilizata este rata rentabilitatii cuvenita actionarilor, tinand cont de perspectivele intreprinderii si de riscul pe care acestea le incorporeaza. In utilizarea acestui model pot aparea probleme determinate de:

estimarea ratei de crestere a dividendului/actiune (g);

modalitatea de plata efectiva a dividendului, care poate fi facuta si altfel decat anual (de exemplu trimestrial);

existenta unui decalaj temporar intre momentul la care se aplica modelul pentru determinarea costului capitalului propriu si momentul platii urmatorului dividend.

Formula de calcul a costului capitalului este:

k_e=D₁/V₀+g 

unde:

D₁/V₀ - randamentul prin dividende/actiune;

g  - rata de crestere a dividendului/ actiune.

Folosirea modelului Gordon-Shapiro si a variantelor acestuia pentru estimarea costului capitalului propriu are si dezavantaje.

Ca dezavantaje putem evidentia:

a)      poate fi aplicat numai intreprinderilor care platesc dividende, cu rata de crestere constanta in timp;

b)      nu se ia in calcul in mod explicit riscul titlului. Exista totusi o ajustare implicita la risc pentru care se opereaza cu pretul curent al actiunii (P₀), care-l il incorporeaza. Cu cat riscul este mai mare, cu atat pretul curent P₀ este mai mic si costul capitalului creste.

c)      Costul capitalului propriu este foarte sensibil la evolutia lui g.

Modelul C.A.P.M

Acest model realizeaza o legatura directa intre rentabilitatea si riscul unui activ. Utilizarea acestui model pentru estimarea costului capitalului propriu impune calcularea b_firma, estimarea ratei fara risc (R_f) si a primei de risc [E(R_m) - R_f)]. Aplicarea practica a modelului implica o serie de probleme, cum ar fi alegerea metodei de determinare a coeficientului de volatilitate b(I) sau estimarea ratei fara risc si a primei de risc.

Formula de calcul a costului capitalului propriu potrivit acestui model este:

E(K_e)=R_f+b*[E(R_m)-R_f] ,

Unde:

R_f  - rata dobinzii fara risc;

b - volatilitatea titlului, expresie a riscului sistematic al acestuia in raport cu portofoliul pietei;

E(R_m) - rentabilitatea asteptata a portofoliului pietei.

Determinarea costului autofinantarii

Acoperirea nevoilor globale de finatare se poate face prin finantare interna (autofinatare) sau prin finantare externa. Autofinantarea se afla in strinsa legatura cu politica de dividend si cu politica de amortizare practicata de intreprindere, avind insa avantaje si dezavantaje.

Avanatajele sunt:

evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piata financiara;

se amelioreaza situatia financiara a intreprinderii si se mentine flexibilitatea pentru eventuale imprumuturi viitoare.

Dezavantajele sunt:

riscul ca resursele interne mobilizate sa fie insuficiente in raport cu necesarul de investitii al intreprinderii;

nemultumirea actionarilor, care vor primi dividende mai reduse, si a personalului, care nu mai primeste cota de participare la profit;

indepartarea ]ntreprinderii de piata capitalului.

Sursele de autofinantare provin din profitul net reinvestit, amortizari, fiecare cu propriul sau cost.

Atunci cind sursele de finantare interna provin din incorporarea in reserve a profitului net reinvestit, se poate spune ca autofinantarea este gratuita, pentru actionarii nu solicita o remunerare a rezervelor, ci numai a actiunilor pe care le detin. Insa, daca profitul net acumulat la rezerve se utilizaeaza pentru finantarea unor proiecte de investitii, actionarii vor solicita o rentabilitate suficienta pentru acoperirea riscului implicat de noua investitie, ceea ce va determina un cost indirect al autofinantarii egal cu costul mediu ponderat al capitalului.

Daca rezervele astfel constituite sunt utilizate pentru cresterea capitalului social prin distribuirea de actiuni gratuite, atunci costul autofinantarii este de fapt costul capitalurilor proprii.

Costul capitalului imprumutat. Sursele proprii de finantare aflate la dispozitia intreprinderii pot fi insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finantare a intreprinderii, fie mai putin rentabile si de aceea aceasta apeleaza la alte mijloace: emisiunea de oobligatiuni, credite bancare pe termen lung sau scurt, credite-furnizori si alte datorii. In general capitalurile provenite din indatorare pe termen scurt, pentru finantarea nevoilor temporare.

Se poate spune ca, intr-un mediu economic fara fiscalitate, rata dobinzii platita la creditul contractat reprezinta costul capitalului imprumutat. Deductibilitatea dobinzilor platite din profitul impozabil determina economii fiscale din indatorare, ceea ce reduce practice costul datoriilor fata de rata dobinzii platita. De asemenea, primele de emisiune si rambursare, alaturi de costurile de emisiune a imprumutului, determina in final un cost al capitalului imprumutat diferit de rata dobinzii nominale.

Pentru determinarea costului capitalului imprumutat pot fi utilizate doua metode:

I Metode exogene:

Prin negocierea cu potentialii finantatori;

In baza ratelor dobinzilor de pe piata practicate la credite cu un risc similar riscului asociat obligatiunilor emise de intreprinderea analizata;

In baza ratelor dobinzii efectiv bonificate de catre intreprinderile din ramura data.

II Metode endogene:

Intreprinderea poate estima costul capitalului imprumutat si in baza ratelor dobinzilor aferente obligatiunilor emise de intreprindere, denumita metoda randamentului la scadenta (Yeld to Maturity, YTM). Utilizarea practica a metodei induce o serie de dificultati determinate de:

alegerea ratei cuponului pe baza careia se va estima randamentul la scadenta;

alegerea intre rata cuponului inainte si, respectiv dupa impozitare. Alegerea trebuie sa ia in considerare modul in care sunt definite cash flow-urile proiectului de investitii pentru care se calculeaza costul capitalului imprumutat;

frecventa cu care trebuie actualizat costul datoriilor intreprinderii.

Pe baza estimarii ratei curente a cuponului se poate calcula randamentul la scadenta daca valorile mobiliare ale intreprinderii sunt cotate la bursa. Pentru ca lansarea unui imprumut obligatar sa aiba success, firma trebuie sa asigure investitorilor o rentabilitate cel putin egala cu randamentul la scadenta (yeld to maturity, YTM) pentru obligatiunile deja emise. Randamentul la scadenta reprezinta rata dobinzii ce ar fi cistigata de un investitor la obligatiuni similare care a cumparat titlul la pretul current si pe care il pastreaza pina la scadenta.

Costul capitalului imprumutat va creste peste randamentul la maturitate sub impactul costurilor administrative, al diverselor taxe implicate de o noua emisiune, denumite generic costuri de emisiune ("flotation costs"). Astfel costul datoriilor (K_d) sub impactul fiscalitatii poate fi redata de formula urmatoare:

K_d=YTM * (1- t),

Unde:

t - cota impozitului pe venit.

Costurile de emisiune vor majora valoarea indicatorului "yeld to maturity". Aceste costuri au particularitatea ca sunt platite la momentul emisiunii, dar se pot recupera pe totaa durata de viata a imprumutului. Deci vom avea:

K_d^fc=YTM_fc*(1-t),

Unde:

K_d^fc  - costul datoriilor dupa impozitare, tinind con de costurile de emisiune ale imprumutului;

YTM_fc  - randamentul la maturitate sub impactul fiscalitatii si al costurilor de emisiune.

estimarea rentabilitatii asteptate de creditori impune determinarea sensibilitatii platilor catre acestia sub influenta factorilor macroeconomici. Pentru identificarea costului datoriilor se poate utiliza modelul CAPM, ceea ce va presupune calcularea b_datorii

Costul datoriilor la momentul t se va calcula dupa formula:

k_dat,t = Rf_t + bdatorii E(Rm) - Rf_t

unde:

Rf_t - rata rentabilitatii pentru o obligatiune fara risc cu aceeasi maturitate ca si cea a datoriilor analizate;

E(Rm)-Rf_t - prima de risc pentru portofoliul pietii.

Limitele indatorarii. Decizia pentru o anumita structura a capitalurilor intreprinderii trebuie sa tina cont de riscurile asociate indatorarii, riscuri ce pot compensa sau chiar anula efectele sale pozitive. Identificarea sau cuantificarea acestor riscuri prin intermediul primelor de risc reprezinta o etapa importanta in estimarea ratelor de actualizare a fluxurilor de numerar generate de intreprindere.

Printre riscurile ce pot aparea in cazul in care intreprinderea se finanteaza din contul capitalului imprumutat putem enumera:

Riscul de lichiditate.In cazul finantarii activitatii intreprinderii cele mai rapid si usor de obtinut sunt sursele imprumutate. Astfel, creditul poate servi atat pentru rezolvarea crizelor temporare de trezorerie, cat si pentru finantarea investitiilor de dezvoltare.

Riscul de lichiditate apare atunci cind politica de finantare a fost elaborata fara coerenta in raport cu strategia firmei si cu evolutiile viitoare previzibile ale relatiilor de afaceri actuale. In asa fel in conditiile lipsei de lichiditati se va ajunge pe viitor la incetarea platilor.

Riscul obtinerii de pierderi. Efectele pozitive ale indatorarii sunt generate de economiile fiscale pe care intreprinderea le obtine prin deductibilitatea cheltuielilor cu dobanzile. Aceste economii de impozit pot fi obtinute insa doar daca intreprinderea degaja un rezultat de exploatare superior acestor cheltuieli, adica rentabilitatea sa economica este mai mare decit rata de dobanda la creditele contractate.

Constringeri din partea partenerilor. Cresterea indatorarii peste capacitatea de rambursare efectiva a firmei constituie un semnal de alarma atat pentru creditori, cat si pentru partenerii de afaceri. O structura dezechilibrata, bazata mai mult pe resurse atrase, comporta o crestere a riscului firmei, respectiv un transfer al acestuia catre tertii implicati in relatii de afaceri sau de creditare cu intreprinderea.

Riscul de insolvabilitate. O data cu cresterea indatorarii creste si riscul ca intreprinderea sa intre in incapacitate de plata. De la un anumit grad de indatorare, avantajele obtinute din economiile fiscale vor fi echilibrate de creserea costurilor asociate riscului de insolvabilitate al intreprinderii. Modelul Miller-Modigliani, in varianta sa clasica, nu a luat in calcul posibilitatea aparitiei problemelor financiare, care pot genera probleme destul de grave intreprinderii sau chiar insolvabilitatea.

Tema: Gestiunea financiara pe termen scurt

Nevoile de finantare a intreprinderii Intrre momentele in care intreprinderea angajeaza cheltuieli de exploatatie si cel in care incaseaza pretul produselor vandute se scurge un interval de timp mai scurt sau mai lung. In aceasta perioada intreprinderea trebuie sa cumpere materiale, servicii, sa plateasca salarii, sa regleze diferite cheltuieli referitoare la fabricatie, la stocare si la distributia produselor, deci trebuie sa avanseze fondurile pe care le va recupera la sfarsitul perioadei. Nevoile de finantare care rezulta din activitatea normala a intreprinderii se identifica cu activele curente, cu creantele asupra clientilor, precum si cu incasarea minimala care corespund activitatii operationale curente. Salariile si celelalte cheltuieli sunt incluse in valorile operationale ca si produsele vandute clientilor. Nevoile de finantare aparute din ciclul operational sunt acoperite din resursele ciclului operational, respectiv din creditul furnizorilor. Activitatea unei intreprinderi este rareori uniforma.
In cursul unei perioade de timp nevoile de finantare sunt realocate, fondul de rulment net poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare aparute din aceste fluctuatii dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor in perioadele de varf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare.
In majoritatea cazurilor intreprinderea nu poate acoperi totalitatea nevoilor in perioadele de varf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare. Ea apeleaza la credite bancare pe termen scurt pentru a face fata fluctuatiilor activitatilor lor de unde rezulta ca egalitatea nevoilor de finantare rezultate din cliclul operational sunt egale cu fondul de rulment + creditul furnizori + credite bancare pe termen scurt.
Intreprinderea are nevoie sa finanteze moderinzarea echipamentelor si tehnologiilor sale, precum si inventiile pe care le impune strategia sa de dezvoltare. Reinnoirea si modernizarea echipamentelor reprezinta o necesitate care rezulta din uzura suferita de acestea ca urmare a utilizarii lor. Nevoile de finantare determinate de reinnoirea echipamentului sunt superioare valorii de amortismente anuale dar aparitia unor noi nevoi fac necesare resurse noi. Daca intreprinderea doreste sa dezvolte noi activitati trebuie sa aiba in vedere investitii noi. Investitiile de finantat nu au toate un caracter material si astfel se deosebesc achizitionarea de active corporale, necorporale, participatiile la activitatea altor intreprinderi, precum si imprumuturile acordate sau creantele de finantat pentru intreprinderi. Acoperirea nevoilor de finantare a activelor fixe se face cu prioritate din resurse permanente. Se deosebesc resursele proprii si alte resurse. Resursele proprii se refera in primul rand la autofinantarea ce reprezinta partea resurselor adusa de activitatea intreprinderii si capitalurile aduse de catre proprietarul intreprinderii. In categoria altor resurse intra:- resursele imprumutate pe termen mediu si lung prin emisiunea de obligatiuni sau prin intermediul stabilimentelor financiare de credit,- resursele aparute din cesionarea imobilizarilor sau din incasarile creantelor pe termen mediu si lung.

Surse de finantare pe termen scurt. Deciziile de finantare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor de finantare pe termen lung , insa acest caracter al deciziilor nu presupune deloc ca sunt mai putin importante dimpotriva o eroare in procesul luarii deciziei pe termen scurt poate antrena dupa sine pierderi insemnate sau chiar incetarea platilor .

Spre deosebire de finantarea pe termen lung, care vizeaza active imobilizate, cu un anumit grad de independenta fata de fluctuatiile procesului economic specific, finantarea pe termen scurt vizeaza activele de exploatare al caror cuantumum variaza promt in functie de cresterea sau descresterea activitatii de la un an la altul sau de la un sezon la altul.

Multe intreprinderi inregistreaza variatii insemnate ale activitatii economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante sa fie finantat in masura posibilitatilor din capital permanent, iar necesitatile care apar in perioadele de virf ale activitatii intreprinderii sa fie finantate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu usurinta nevoilor reale de finantare . O asemenea strategie de finantare pe termen scurt permite folosirea resurselor proprii, atrase si imprumutate, cu efecte favorabile pe linia economisirii si rentabilitatii .

Succesul activitatii de zi cu zi a intreprinderii depinde in mare masura de eficienta gestiunii activelor si pasivelor curente, ambele aceste mari obiecte ale gestiunii financiare fiind interdependente .

Lichiditatea si eficacitatea utilizarii activelor curente sunt determinate in mare masura de nivelul fondului de rulment net. Pentru desfasurarea in bune conditii a activitatii unei intreprinderi, prezinta importanta atat stabilirea cit mai exacta a volumului fondurilor acoperitoare, cat si caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia din metodele de acoperire financiara.

Acoperirea financiara a activelor circulante intr-o anumita proportie cu fonduri proprii este avantajoasa atat pentru independenta intreprinderilor respective, cat si pentru costul mai redus al capitalului propriu in comparatie cu costul creditelor - mai ales in conditiile actualelor dobanzi inalte.

In conditii normale insa nu este recomandabil sa se exagereze pe linia formarii capitalului propriu pentru finantarea activelor curente, pentru ca el sa nu ramina neutilizat si deci nefructificat in perioadele cu actvitate mai redusa. De fiecare data este oportun sa se gaseasca modelul optim de imbinare a finantarii prin fonduri proprii cu finantarea prin angajamente pe termen scurt. Responsabilitatea formarii fondurilor proprii si a apelului la credite, ca surse de finantare a activelor circulante, ca si intreaga strategie a dezvoltarii sunt probleme care depind de posibilitatile financiare ale societatilor pe actiuni si de deciziile pe care le iau cu privire la repartizarea profiturilor.

Principala sursa de finantare a activelor circulante pentru societatile pe actiuni este profitul. Se formeaza astfel legatura intre calitatea activitatii si finantarea activelor circulante. Conducerea intreprinderii decide in fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectata cresterii fondurilor proprii pentru finantarea activelor circulante. In dimensionarea profitului destinat finantarii activelor circulante se tine seama si de posibilitatea folosirii pentru aceeasi destinatie a resurselor atrase si in primul rind a pasivelor stabile.

Prin pasive stabile se intelege datoria minima permanenta a societatii catre terti, persoane fizice sau juridice, rezultata din decalajul de timp dintre aparitia obligatiilor de plata si stingerea obligatiilor. Ca urmare a faptului ca au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finantarea activelor circulante. Astfel de datorii minime permanente apar in urma relatiilor contractuale dintre intreprindere si furnizorii sai, bugetul statului, salariatii proprii.

In practica financiara, la nivelul intreprinderilor, se cunosc doua metode de calculare a pasivelor stabile, in functie de sursele generatoare ale acestora: metoda numarului de zile intarziere si metoda soldurilor zilnice.

Prima metoda se aplica in cazul aprovizionarilor cu materii prime, materiale, marfuri, combustibil etc., determinarea volumului pasivelor stabile efectuindu-se in functie de sumele prevazute pentru aceste aprovizionari si numarul zilelor de intirziere intre aparitia obligatiilor de plata si stingerea datoriilor.

PS = A*t / T , unde :

PS - pasive stabile

A - volumul aprovizionarilor anuale sau trimestriale

t - numarul de zile de la sosirea livrarilor pina la efectuarea platilor

T - numarul de zile ale perioadei ce se ia in consideratie

A doua metoda - metoda soldurilor zilnice - se aplica in cazul fondului de salarii, contributii pentru asigurari sociale, pentru somaj, taxa pe valoarea adaugata, impozitul pe venit. Pentru fiecare din aceste surse se calculeaza mai intii obligatia zilnica, prin impartirea la 90. In functie de periodicitatea legala a platilor respective se calculeaza, pentru fiecare zi din luna si fiecare sursa, volumul obligatiilor, urmind ca ulterior sa se insumeze. Se formeaza astfel solduri totale ale datoriilor zilnice in cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold, care constituie pasivele stabile ce se iau in considerare in luna respectiva.

Finantarea activitatii pe termen scurt se face in general pe seama fondului de rulment, a creditelor furnizor si a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate sa o detina unul sau altul din elementele mentionate.

Fondul de rulment serveste pentru a masura conditiile echilibrului financiar care rezulta din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumita data, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.

Fondul de rulment este totodata si un indicator de lichiditate: cu cat fondul de rulment este mai mare, cu atat mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finantarea activelor circulante.

In marime absoluta, fondul de rulment se determina in doua variante :

Fond de rulment = Capital permanent - Active imobilizate 

Ambele modalitati de calcul conduc la acelasi rezultat, insa prima metoda este aceea care creeaza posibilitatea aprecierii asupra modalitatii de finantare a investitiilor.

Din punct de vedere al continutului sau, fondul de rulment poate fi de patru feluri :

a) fond de rulment brut (FRB) se mai numeste fond de rulment total sao economic si desemneaza toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate in bani intr-un termen mai mic de un an, astfel incit sa se reinoiasca, sa se efectueze cel putin o rotatie, un rulment.

Ca un ansamblu al elementelor de activ, el se compune din: stocuri diversse, cerante clienti, avansuri acordate furnizorilor, disponibilitati banesti in casa, in cont, in carnete de cecuri eliberate.

b) fond de rulment net (FRN) sau permanent reprezinta partea din capitaluli permanent care poate fi utilizata pentru finantarea activelor circulante sau excedentul axctivelor circulante cu lichiditati pe termen mai mic de un an, fata de datoriile pe termen mai mic de un an. Fondul de rulment net poate fi calculat si el prin doua formule :

FRN = Capital permanent - Active imobilizate

FRN = Actice circulante - Datorii pe termen scurt

c) Fondul de rulment propriu (FRP) defineste exedentul capitalului propriu fata de activele imobilizate si manifesta autonomia de care dispune o intreprindere in materie de finantare a investitiilor. FRP se calculeaza in doua moduri :

FRP = Capital propriu - Imobilizari 

FRP = FRN- FRP

O parte componenta a capitalului imprumutat este creditul pe termen scurt, adica contractarea de datorii cu termenul de scadenta mai mic de un an in scopul asigurarii fondurilor pentru operatiuni ce privesc desfasurarea ciclului operational.

Prezenta creditului pe termen scurt in ansamblul relatiilor de formare a resurselor este cu atat mai importanta cu cat el constituie o resursa cu pondere mare in completarea fondurilor agentilor economici. In conditiile cind unitatile economice lucreaza rentabil este mai avantajos sa se apeleze la credite pe termen scurt pentru cresetrea activitatii, decat sa se astepte cand prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii indestulatoare.

Atat la acordare, cat si pentru intreaga perioada de utilizare, debitorii trebuie sa garanteze creditele cu valori materiale si resurse financiare prevazute a se realiza in suma cel putin egala cu creditul primit. Existenta garantiei constituie o certitudine pentru banca in ceea ce priveste recuperarea sumelor imprumutate, in cazul nerambursarii la termen a creditului. In garantia creditului poate intra orice bun din patrimoniul intreprinderii: stocuri, mijloace banesti in cont, resurse financiare prevazute a se realiza in viitor. Nu pot constitui garantii stocurile de calitate necorespunzatoare, cu termen depasit, depozitate in conditii improprii etc.

Creditele pe termen scurt pot imbraca diverse forme , asa ca :

1) creditul furnizor care ia nastere in momentul in care furnizorul accepta sa nu fie platit odata cu livrarea marfurilor, iar pentru a nu avea dificultati de casa furnizorul cere clientului sau permisiunea de a trage trate cu scadenta corespunzatoare. In acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la banca in vederea refacerii lichiditatii .

2) Datorii fata de diversi creantieri reprezinta sumele datorate si neplatite si cuprind :

a)      salarii datorate personalului ;

b)      impozite datorate bugetului statului ;

c)      sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate in domeniul protectiei sociale

d)      dividende de platit asociatilor si actionarilor .

Credite bancare pe termen scurt . Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurata prin finalizarea ciclului operational fata de rambursarea creditelor pe termen mediu si lung , care se efectueaza in baza unei activitati rentabile si a marjei brute de autofinantare . Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o incasare prevazuta sau gradul de solvabilitate al intreprinderii

Din toate variantele de finantare pe termen scurt prezentate mai sus managerul financiar trebuie sa aleaga varianta optima, tinind cont de urmatoarele aspecte :

▫ cost

▫ influenta asupra indicatorilor financiari

▫ influenta asupra ratingului companiei

▫ risc

▫ limitari , cum ar fi nivelul minim de capital circulant

▫ flexibilitate

▫ conjunctura posibila pe piata monetara , de exemplu ratele dobanzilor viitoare

▫ rata inflatiei

▫ fiscalitate

Costul creditului pe termen scurt nu se limiteaza la rata dobinzii, desi aceasta reprezinta elementul de baza, ci trebuie luate in consideratie si diverse comisioane si taxe percepute de banci in functie de risc, de calitatea garantiilor oferite de debitori, de bonitatea acestora, precum si de posibilitatile de refinantare ale bancilor.

Strategii de investire si de finantare a activelor curente

Deciziile privind finantarea pe termen scurt trebuie corelate mereu cu activele ce trebuie finantate din aceste investitii si sunt asemanatoare cu cele pe termen lung.

De exemplu, deciziile referitoare la structura capitalului si buget reflecta alegerea intre alternativele care au loc in limitele dilemei: risc sau profitabilitate.

Teoriile financiare nu determina cu exactitate scopul de baza al actionarilor - maximizarea profitului- si tin cont de actiunea lui la luarea deciziilor referitoare la activele curente.

Politica gestiunii activelor curente include 2 directii de baza:

1. nivelurile optime ale activelor curente (in total si pe fiecare articol in parte);

2.sursele de finantare ale activelor curente.

Stategiile de investire in activele curente.

Desi nu exista o delimitare stricta intre diferite strategii, de obicei, se evidentiaza trei strategii posibile de investire in active curente:

1) Investitii libere (disponibile) in active curente - sume relativ mari se pastreaza sub forma de mijloace banesti, titluri de valoare pe termen scurt, stocuri de marfuri si materiale. Practica stimularii vanzarilor pe seama politicii de credit liberale (cota vanzarilor in credit este inalta, inclusiv a agentilor economici cu istoria de credit neverificata), conduce la nivelul inalt al creantelor. In practica internationala prin investitii libere in active curente se subinteleg investitiile care depasesc 30 % din volumul vanzarilor.

2) Investitii limitate in active curente - sume de mijloace sub forma de numerar (sau in conturi bancare), valori mobiliare, materiale si creante ce se minimizeaza dupa caz. In conditiile politicii respective are loc accelerarea vitezei de rotatie a activelor si astfel fiecare leu al activelor curente lucreaza mai eficient.

3) Politica investitiilor moderate in active curente reprezinta o strategie plasata intre cele doua strategii enumerate mai sus.

Principalele reguli ale finantarii activitatii intreprinderii sunt:
- capitaluri permanente trebuie sa acopere cel putin activele fixe;
- fondul de rulment net trebuie sa acopere nivelul de finantare ale ciclului operational completand creditul furnizor si creditele bancare pe termen scurt;
- capitalurile proprii trebuie sa acopere riscurile la intreprinderi pentru finantarea imobilizarilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite si finantarea se face diferit;
- imobilizarile nelegate de o fabricatie precisa si care au o durata lunga de functionare sunt finantate din imprumuturi pe termen lung;
- imobilizarile legate de o fabricatie precisa se finanteaza din credite pe termen mijlociu.

Finantarea activitatii operazionale se poate efectua:
- diminuand nevoile de fond de rulment sau marind creditul furnizor;
- solicitand creditul bancar pe termen scurt;
- sporind fondul de rulment.
Cresterea interna sau externa a intreprinderii poate avea loc si prin utilizarea resurselor interne, a profiturilor realizate si nedistrihbuite.
Gestiunea financiara pe termen lung Finantarea cresterii intreprinderii face necesara existenta resurselor permanente iar in acest scop se poate recurge fie la capitaluri proprii, fie la indatorarea intreprinderii. Indatorarea intreprinderii poate avea loc prin recurgerea la banci, stabilimente financiare specializate sau la imprumutul obligatar.
Bancile acorda credite pe termen mijlociu pentru cumpararea de active fixe, stabilimentele financiare acorda imprumuturi pe termen mediu si lung intreprinderilor care nu se pot adresa pietei financiare.

Surse de finantare pe termen lung. Finantarea pe termen lung a intreprinderii presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza in diverse forme, in functie de conditiile concrete ale intreprinderii si ale pietii financiare.

Autofinantarea sau finantarea interna este cel mai raspindit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finantare o parte a profitului obtinut in perioada de gestiune si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de inlocuire a activelor imobilizate, cat si o crestere a activului economic.

Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul intreprinderii reprezentand, deci, surse interne. In principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si financiare, adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozitive si negative, respectiv dintre incasari si plati .

Excedentul brut de resurse se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum si din fondul de amortizare creat. De altfel , excedentul brut de resurse poate fi calculat in doua moduri :

fie ca diferenta dintre totalul incasarilor din activitatea economico-financiara si totalul cheltuielilor efectuate, tinind cont ca amortizarea , desi este o cheltuiala cuprinsa in costuri , nu ocazioneaza fluxuri negative de iesire;

fie ca o suma a unor elemente diferite cum ar fi salarii, impozite, dobanzi platite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate insa in functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si a politicii de indatorare. Utilizarea surselor de finantare interne sub forma autofinantarii nu trebuie sa fie exclusivista pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. In cazul in care rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru intreprindere si deci utilizarea surselor interne in finantare nu este indicata.

Cresteri de capital Prima faza de finantare a unei societati reprezinta constituirea de capital social care este prima sursa de finantare.

In cazul in care intreprinderea isi propune dezvoltarea activitatii sau adoptarea unor proiecte noi, care urmaresc o crestere economica cu scopul multiplicarii rentabilitatii, se impune cresterea capitalului social pe diferite cai. Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii ca si autofinantarea Deosebirea consta in faptul ca, in timp ce autofinantarea este practic o finantare interna, realizata prin efortul propriu al intreprinderii, respectiv prin capitalizarea unei parti a profitului, cresterea de capital reprezinta o finantare externa prin fonduri proprii aduse din afara societatii pe actiuni de catre actionari. Din acest punct de vedere, cresterile de capital se aseamana cu finantarea prin indatorarea care este tot o finantare externa .

Cresterea capitalului social se poate face prin noi aporturi in numerar, prin incorporarea rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

▪ Cresterile de capital prin noi aporturi in numerar conduc la sporirea mijloacelor banesti ale societatii, la cresterea lichiditatii financiare. Cresterile de capital, reprezentand aport de lichiditate, se mai pot analiza si ca vinzari de actiuni.

Din pozitia emitentului emisiunea actiunilor privilegiate are atit avantaje cit si dezavantaje. Printre avantaje putem numi:

in comparatie cu obligatiunile la care remunerarea este obligatorie , in cazul actiunilor plata dividendelor , inclusiv si in cazul celor privilegiate poate fi aminata ( dividendele se capitalizeaza in cazul in care la sfirsitul perioadei de gestiune nu sunt resurse suficiente ) ;

intrucit detinatorii actiunilor privilegiate nu au dreptul la vot , emitind astfel de actiuni compania evita asa-numita " diluare " a capitalului .

Ca dezavantaj principal al emisiunii actiunilor privilegiate pentru emitent este faptul ca plata dividendelor in cazul actiunilor privilegiate poarta mai mult un caracter obligatoriu, adica reprezinta niste cheltuieli financiare permanente ceea ce mareste riscul financiar al intreprinderii. In afara de aceasta caracterul permanent al platii dividendelor poate duce si la pierderi directe din partea emitentului.

Cresterile de capital, indiferent de forma in care au loc, conduc la intarirea fondului de rulment al societatii si deci la intarirea echilibrului financiar, intrucat cresterea capitalului permanent, determinata de sporirea capitalului social nu este insotita imediat de o sporire imediata a activelor imobilizate. Aceasta ameliorare a fondului de rulment este insa tranzitorie pentru ca ulterior fondurile se investesc si in active imobilizate.

▪ Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor nu adduce resurse financiare noi pentru firma: ea este o operatiune fara flux financiar intrucat, si pina la incorporarea in capitalul social, intreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.

Sub aspect tehnic, cresterea capitalului prin incorporarea rezervelor se poate face fie prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni, fie prin emisiune de noi actiuni de aceeasi categorie si valoare nominala cu cele existente anterior. Oricare ar fi modalitatea tehnica, aceasta cale de sporire a capitalului are drept urmare consolidarea increderii partenerilor. Prin cresterea capitalului social intreprinderea isi poate garanta mai bine creditele primite.

▪ Cresterea prin conversiunea datoriilor este caracteristica marilor societati pe actiuni care anterior au efectuau imprumuturi obligatare emitind obligatiuni convertibile in actiuni .Convertirea obligatiunilor in actiuni provoaca o crestere de capital fara un flux financiar pozitiv. Pe total, sursele societatii ramin aceleasi, numai ca imprumutul obligatar devine acumcapital social, cu alte cuvinate imprumutul la termen, are ulterior perspectiva de a se transforma in capital propriu prin conversiune.

O alta modalitate de procurare a resurselor de finantare este vinzarea actiunilor de catre societate, aceasta incadrindu-se in categoria operatiunilor asupra capitalului propriu. Finantarea prin vinzarea actiunilor are avantajul de a nu trebui sa ramburseze capitalul obtinut si, totodata, de a nu datora actionarilor o remunerare fixa, ceea ce este de natura sa reduca riscul financiar. Inconvenientul utilizarii ueni astfet de surse de finantare rezida in faptul ca este mai scumpa decit producerea imprumutului ca urmare a volumului dividendelor asteptate de actionari si a diverselor cheltuieli de emisiune si vinzare de actiuni. De aceea intreprinderile care doresc sa investeasca apeleaza la aceasta cale de finantare in cazurile cind apelul la imprumut este dificil sau nu este posibil.

Finantari prin angajamente la termen. Creditele pe termen mijlociu si lung sunt foarte variate in economia de piata , dar in mare se pot imparti in trei categorii :

apelul la economii publice, respective imprumuturi obligatare ;

apelul la organisme specializate, respective la credite bancare ;

creditul - contract de inchiriere .

(1) Imprumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor financiare necesare asigurarii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plati asumate. El este accesibil numai marilor societati pe actiuni sau statului. Este cunoscut faptul ca pentru intreprinderi, de multe ori, capitalulu propriu este nesatisfacator, iar cresterea acestuia prezinta greutati atat sub aspectul conditiilor juridice, cat mai ales ca urmare a reticentei subscrisurilor determinata de existenta riscului de pierdere pentru conducatorii intreprinderii sau pentru actionarii majoritari. Pe de alta parte, finantarea intreprinderilor prin apelarea la credite bancare se dovedeste adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat si a conditiilor contractului de credit, cerute de banci. Acesti factori fac ca intreprinderile sa recurga la imprumuturi obligatare care prezinta avantajul esential ca remuneratia se deduce din profitul impozabil, facindu-le mai accesibile.

Pentru stat, recurgerea la imprumutul obligatar urmareste finantarea investitiilorstatului sau acoperirea deficitului bugetar prin mijloace mai sanatoase decat apelul la credite externe sau interne .

Rolul creditului obligatar pentru societatile private este relativ minor in comparatie cu creditul bancar. In schimb, bancile care crediteaza intreprinzatorii privati pot apela in mare masura la astfel de imprumuturi obligatare, ceea ce inseamna in ultima instanta ca si intreprinderile beneficiaza de sumele constituite. De regula, numai societatile cotate la bursa pot lansa imprumuturi obligatare.

Costul imprumutului se materializeaza in dobanzi care se platesc periodic sub forma de cupoane.

Pentru a constitui o reala sursa de finantare, imprumutul obligatar prezinta un sir de caracteristici:

suma imprumutului nu este limitata juridic, societatea stabilind-o in funcsie de nevoile de fonduri si de capacitatea de rambursare. In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata de situatia pe piata financiara, adica de posibilitatile de absorbtie ale acesteia;

durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietii: daca rata dobanzii pe piata este scazuta, este firesc sa se prefer imprumutul pe termen mai lung si, dimpotriva, cind rata dobanzii este ridicata, imprumuturile se contracteaza pe termene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate;

costul capitalului imprumutat (rata dobanzii) se stabileste in functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in activitatea societatii comerciale si dupa durata imprumutului. Nivelul ratei dobanzii trebuie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vinda intr-un termen rezonabil;

valoarea nominala (VN) a obligatiunilor este cea inscrisa pe titlu si la care se calculeaza dobanda annual sau semestrial, sub forma de cupoane.

pretul de emisiune (PEM) serveste societatii care solicita imprumutul sa obtina resursele necesare finantarii activitatii sale. El reprezinta suma platita de cel ce cumpara o obligatiune si este inmultit cu numarul de obligatiuni puse in vinzare, pentru a afla suma imprumutului obligatar;

Pretul de rambursare (PR) sau valoarea de rambursare este suma pe care o plateste intreprinderea detinatoare de obligatiuni la scadenta imprumutului.

Ca sursa de finantare pe termen lung, imprumutul obligatar este adesea preferat emisiunii de actiuni, pentru avantajele pe care le confera.

Imprumutul obligatar este mai putin costisitor decat o emisiune de actiuni, in ciuda faptului ca rata dobanzii asupra obligatiunilor este in mod obisnuit mai ridicata decit dividendele. In plus intervine si incidenta fiscala, in sensul ca dobanzile platite micsoreaza baza impozabila, ceea ce nu este cazul dividendelor.

Asadar, finantarea prin indatorare genereaza surse pentru reinvestire, superioare finantarii prin fonduri proprii pe calea emisiuni de actiuni. Se mai poate adauga ca finantarea prin imprumut evita riscul pierderii controlului asupra societatii, risc present in cazul finantarii prin emisiune de actiuni (in cazul scaderii cursului bursier al actiunilor).

Daca finantarea prin obligatiuni creeaza incontestabil avantaje consistente, trebuie spus in acelasi timp ca obligatiunile comporta un risc mai mare pentru intreprindere decit finantarea prin emisiune de actiuni. In cazul imprumutului obligatar, societatea trebuie sa plateasca dobinzi periodic cu caracter obligatoriu, in timp ce plata dividendelor, chiar in cazul actiunilor cu privilegiul de dividend, nu este obligatorie in fiecare an. Apoi societatea este obligata in fiecare an sa ramburseze imprumuturile obligatare, ceea ce conduce la micsorarea lichiditatilor, in timp ce finantarea prin actiuni nu trebuie restituita. In sfirsit, in caz de recesiune economica, societatea finantata prin obligatiuni va avea greutati mai mari pentru efectuarea platilor decit in cazul finantarii prin emisiune de actiuni.

(2) Credite de la institutii financiare specializate

In unele tari, operatiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat prin intermediul unor institutii fiananciare specializate, bancile comerciale ocupindu-se mai mult cu creditarea pe termen mediu si scurt, avind reticente in a-si mobiliza capitalurile pentru perioade indelungate .

Daca imprumutul se realizeaza din fondurile publice, statul poate creea facilitati pentru imprumutati sub forma de subventii, usurarea fiscalitatii, diverse indemnizatii, in cazul in care statul este cointeresat sa intervina in mod direct.

Daca imprumutul se realizeaza de la diverse organisme financiare specializate, facilitatile oferite de stat se pot materializa in compensarea partiala a costului imprumutului, garantarea imprumuturilor efectuate de intreprinzatori.

Institutiile financiare specializate joaca un rol important de intermediar intre piata fiananciara si intreprinderi. De cele mai multe ori, intreprinderile mici si mijlocii nu au acces la piata financiara; institutiile se imprumuta de pe piata financiara si la rindul sau imprumuta interprinderile mici si mijlocii, dirijeaza resursele catre diverse sectoare prioritare. Institutiile sunt controlate de catre stat pentru a atinge obiectivele economice si sociale propuse. Ele acorda credite directe sau intervin prin credit pe termen mijlociu mobilizabil.

Rata dobanzii este mai scazuta decat nivelul atins pe piata financiara, durata creditului mai lunga (10-15 ani), la care se adauga unele facilitati fiscale ca exoneratii sau reduceri si aminari de taxe sau impozite ; rezulta un credit avantajos, un ajutor financiar indirect.

Credite bancare pe termen mijlociu (2-7 ani) joaca un rol important in finantarea interprinderilor, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investitii in echipament de productie cu durate de functionare relativ scurte, in amenajari, constructii usoare, cheltuieli pentru inovari-cercetari sau pentru operatiuni de export. Toate conditiile creditului se negociaza intre banca si intreprindere (debitor): rata dobanzii, termenul de rambursare, eventuala perioada de gratie, penalizari etc.

(3)Creditul - contract de inchiriere (arenda, leasing).

In literatura de specialitate acest credit poarta denumirea de leasing sau credit - bail si reprezinta o operatiune de finantare care permite intreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie un fond de investitie, ci platind o chirie. In fapt, acest credit reprezinta si o metoda de finantare care in esenta se poate asimila imprumutului. Intreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitie ce se construiesc cu acest credit, nu are calitatea de proprietar, ci de uzurfructier, un fel de chirias in acest contract.

Intreprinderea isi alege bunul pe care doreste sa il exploateze, examinind ea insasi impreuna cu furnizorul caracteristicile tehnice si conditiile de cumparare; contractul intra in functiune incepind cu livrarea materialului catre utilizator , durata incheierii este prevazuta in general pentru peroada de viata economica sau pentru perioada amortizarii fiscale; la expirarea termenului contractului de inchiriere exista trei posibilitati : fie inapoierea bunului catre proprietar, fie cumpararea lui la o valoare reziduala prevazuta in contract, fie reinnoirea creditului leasing.

Avantajele creditului - leasing :

Pe plan financiar, creditul - contract de inchiriere este o operatiune care nu modifica structura financiara a intreprinderii, ci numai angajamentele de plata anuale. Capitalul propriu ramine neangajat, ceea ce creeaza intreprinderii posibilitatea unor imprumuturi bancare.

Spre deosebire de creditul bancar, creditul leasing acopera 100% valoarea bunului inchiriat, intreprinderea putindu-si rezerva capitalul propriu; operatiunile de imprumut obisnuit , nu acopera in general decit 50 - 60% din valoarea proiectelor de finantat restul concretizindu-se in participarea cu fonduri proprii. Aceasta sursa de finantare permite dezvoltarea fara a pune in pericol autonomia financiara. Creditul leasing are insa si inconveniente concretizate in faptul ca efectueaza autofinantarea viitoare ca urmare a obligatiilor periodice de plata. Ratele practicate, respectiv redeventele care acumuleaza chiria, comisionul de serviciu si cotele de risc sunt relativ riscante, ceea ce impune necesitatea obtinerii unei rentabilitati cel putin acoperitoare.

Tema: Planificarea financiara

Previziunea financiara a intreprinderii este rezultatul activitatii managerilor intreprinderii si reprezinta continutul si realizarea finantelor si rolului finantelor la nivel macro si micro- economic si participa la fundamentarea programului

economic in cadrul mecanismului economic de piata. Previziunea financiara este un proces complex si multilateral de fundamentare, elaborare si aprobare a bugetului de venituri si cheltuieli si de urmarire a realizarii indicatorilor financiari prevazuti. Previziunea financiara include:

constituirea fondurilor

executarea circuitului prin schimbarea formei functionale

repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implica realizarea repartitiei in interiorul intreprinderii si in afara acesteia.

Previziunea financiara este determinata de prevederile programului economic si presupune fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui program economic propriu.

Previziunea financiara ca principala activitate de planificare la nivelul intreprinderii imbraca diferite forme si depinde de orizontul de timp pentru care se realizeaza:

1. previziunea financiara pe TL (3-5 ani) - in baza careia se intocmesc planuri financiare de orientare generala care definesc imaginea viitoare a intreprinderii prin:

descrierea produselor oferite

a proiectelor de fabricatie a noilor produse

a proiectelor de cucerire a noilor piete

a proiectelor de orientare si modelare generala a structurii activitatii interne a intreprinderii

2. previziunea financiara pe TS in baza careia de obicei se intocmesc bugetele intreprinderii.

Bugetele sunt destinate nevoilor interne a intreprinderii si cuprind realizarea scopului propus in perioada bugetara. Elaborarea bugetului favorizeaza implimentarea unui sistem eficient de control prin compararea realizarilor cu previziunile si luarea masurilor corecte la momentul oportun. De aici rezulta ca sistemul bugetar trebuie sa aiba o componenta a previziunii financiare si o componenta a controlului bugetar. Astfel se vor compara permanent rezultatele reale ale gestiunii activitatii intreprinderi cu prevederile cifrate in bugete in scopul stabilirii cauzelor, abaterilor si informarii conducerii.

Metodele previziunii financiare sunt:

metoda procentelor din vinzari.

metoda normativa de previziune a echilibrului financiar

metoda analitica

In practica previziunii financiare se cunosc urmatoarele tipuri de bugete:

buget continuu (glisant)

buget periodic

buget- proiect

buget pe centre de responsabilitate

buget general

bugete statice (fixe)

Echilibrul financiar tine seama de sructura si repartizarea fondurilor pe fiecare dintre elementele structurii de producere si pentru achitarea obligatiilor financiare , precum si pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie de resurse si totalurile.

Diagnosticul financiar Analiza financiara are ca obiect evaluarea politicii financiare a intreprinderii intr-o perioada trecuta si facilitarea luarii in cadrul acestei a unor decizii viitoare.

Obiectivul diagnosticului financiar este de a masura rentabilitatea capitaluri lor intreprinderii si a evalua conditiile de echilibru economic si financiar pentru a stabili nivelul gradului de risc (economic, financiar si de faliment) al intreprinderii.

Situatia financiara a intreprinderii va fi apreciata ca pozitiva daca in urma diagnosticului ei financiar rezulta o rentabilitate acoperitoare pentru riscurile pe care investitorii si le asuma prin avansarea capitalurilor lor in activele intreprinderii.

Ratele de rentabilitate definesc raportul dintre venitul privit in cursul unei perioade de timp determinata si masa capitalurilor investite in intreprindere in aceeasi perioada. Formula de principiu care divulga acest raport este:

Profit net Rata de rentabilitate ----- ----- --------------

Capitaluri investite 

Rata rentabilitatii financiare (R_e) se determina ca raport intre profitul net si suma capitalurilor investite:

=

Rata rentabilitatii economice masoara randamentul capitalurilor proprii detinute de actionari, ea remunereaza proprietarii actiunilor prin acordarea de dividende acestora si prin sporirea rezervelor care reprezinta o crestere a averii lor.

Rata este des utilizata ca instrument de analiza financiara, dar trebuie avute in vedere neajunsurile create de metodologia determinarii profitului net datorita regimului aplicat in calculul amortizarilor, provizioanelor, cel al cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal.

Pentru intreprinderile cotate la bursa se poate calcula un randament bursier al acestora, determinat de castigul de capital prin cresterea cursului actiunilor si de dividendele ce revin la o actiune. Pentru aceasta se calculeaza un indicator numit coeficientul de capitalizare bursiera (PER = price euming ratio):

Cursul bursier al actiunii

PER ---------

Profitul per actiune

Indicatorul ne arata de cate ori investitorii sunt dispusi sa cumpere profitul per actiune, conducand la o buna comparatie a intreprinderilor din aceeasi ramura economica. Indicatorul care exprima gradul de profitabilitate al intreprinderii, acesta fiind profitul per actiune (EPS).

Riscul economic exprima volatilitatea rezultatului economic la conditiile de exploatare. Analiza riscului economic se face din mai multe puncte de vedere:

Analiza relatiei cost-volum-rezultat, numita si analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate se calculeaza:

in unitati fizice

unde:

Q - cantitatea de produse aferenta punctului critic

Cf_t - cheltuieli fixe totale

P_v- Pretul de vanzare pe unitate de produs

C_v - cheltuieli variabile pe unitate de produs

M_v - marja cheltuielilor variabile viitoare

in unitati valorice

unde:

CA - cifra de afaceri aferenta a punctului critic

- rata medie a cheltuielilor variabile

R_{m v}- rata marjei a cheltuielilor variabile

Studiu de caz:

-Pregatit un raport privind problemele financiare pentru managerul general si actionarii intreprinderii

( max o pagina).

-Ce factori veti lua in consideratie la analiza functiei de manager financiar in structura organizationala. Ce tip de structura ati prefera..

-Completati planul strategic al Companiei XX utilizind pratici si experienta din domeniul in care activati, elaborati un plan de actiuni si cuantificati efectele si eforturile utilizind aspecte privind valoarea in timp a banilor.

Planul Strategic al companiei XX

Dezvoltarea serviciilor informationale si necesitatile consumatorului se modifica odata cu progresul economic si dezvoltarea noilor tehnologii. Cumparatorul a devenit arbitrul diverselor propuneri cu aceeasi destinatie Oportunitatile, riscurile, punctele slabe, punctele tari, misiunea, obiectivele intrprinderii sunt urmatoarele.

Acest plan strategic isi propune urmatoarele oportunitati, riscuri, puncte slabe si puncte tari ale afacerii intreprinderii:

IMAGINEA

Viziunea de promovare pe piata a companiei XX in urmatorii 3-4 ani este:

XX este amplasat la 20 km or. Chisinau. In cadrul intreprinderii vor activa xxx personae care activeaya in departamentul de dezvoltare si cercetare, marketing, personal ethnic etc. XX va oferi ZZZZ produse si va promova servicii suplimentare la o un numar variat de client ice constituie ZZ % din segnmentul de piatalocala si ZZ % pe piata externa. Ofertele companiei XX sunt si vor fi avantajoase din punct de vedere ethnic si calitate. Compania XX va continua sa-si largesca sfera de activitate in acest domeniu, penetrand noi piete si segmente de piata. Aceasta va majora fluxurile de lichiditati ale intreprinderii.

Misiunea intreprinderii

Intentia si rolul de baza al intreprinderii XX se defineste ca: Tehnologii informationale avansate,design,stocare, procesare de date pentru clienti fideli. Produsele se ofera agentilor economic ce activeaza in domeniul industriei XXX utiliyate de diversi specialisti.

Valorile (Performantele) Intreprinderii

Performantele intreprinderii XX includ urmatoarele:

      XX activeaya in baza standardelor de cea mai inalta calitate in relatiile cu clientii, furnizorii, de mediu etc.

      XX are un climat favorabil in care se incurajeaza inovatiile si prosperitatea printer angajati. Intreprinderea prospera financiar si are asteptari reale in viitor.

Objectivele afacerii

Obiectivele pe termen lung ale intreprinderii sunt urmatoarele:

Promovarea politicii agresive si majorarea profiturilor actionarilor.

De a deveni o companie de elita in sisteme informationale pe urmatoarele segmente de piata.

Strategii cheie

Strategiile promovate de intreprinderea XX:

1. Accelerarea lansarii produselor noi propuse de echipa cercetare deyvoltare
2. Extinderea relatiilor cu alte companii din acest domeniu
3. Majorarea capitalului propriu
4. Recrutarea noilor specilisti in sectia marketing si vinzari
5. Promovarea serviciilor pe noi segmente de piata
6. Atragerea investitiilor in marime de ZZZ pe 10 ani

Urmatoarele strategii importante vor fi realizate:

1. Participarea la expozitii de vinyari
2. Dezvoltarea planurilor financiare si de marketing
3. Cautarea de noi piete
4. Reducerea costurilor administrative

Scopuri majore

Urmatoarele obiective vor fi atinse in urmatoarii 3-4 ani:

      Atingerea nivelului de vinzari de xx mii lei pina in 200X

      Obtinerea profiturilor anuale in marime de xx mii lei in 200X

      Asigurarea xx% din xx segmental de piata catre 200X

      A deveni cel mai mare furnizor de xxx sisteme in xx tari in xx ani

      Angajarea a xxx personae inclusiv xx% ingineri calificati catre 200X

      Deschiderea oficiilor de vinzari (agenti) in numar de xx pe pietele cheie inainte de anul 200X

Programe si actiuni strategice

Urmatoarele programe si actiuni strtegice vor fi implementate:

1. Elaborarea planului de afaceri si dezvoltarea relatiilor de parteneriat in urmatoarele 6-9 luni.
2. Angajarea directorului commercial si personalul ethnic in urmatoarele 3-4 ani.
3. Analiza resurselor de cercetare dezvoltare
4. Dezvoltarea si implementarea planului de dezvoltare comerciala
5. Eficientizarea politicii de credit