Elaborarea ipotezelor stiintifice. Mijloace de analiza, de identificare a ipotezelor si de masurare a fenomenului economic

Elaborarea ipotezelor stiintifice. Mijloace de analiza, de identificare a ipotezelor si de masurare a fenomenului economic

1. Abordarea sistemica a fenomenului economic: tipuri de variabile si de relatii cauzale

Observarea stiintifica, si mai ales, cercetarile expozitiv-descrip-tive pun in evidenta cercetatorului multe informatii pretioase despre insusirile si proprietatile fenomenului economic.

Cu toate acestea, clarificarile pe care ni le furnizeaza raman in mare masura in sfera exterioara, fenomenologica, la suprafata problemei cercetate. Ele aduc elemente, oricum, cu totul insuficiente de intelegere a esentei fenomenului, a mecanismelor interne, a principiilor si legilor lui de miscare si evolutie.

Un mare pas inainte in eliminarea acestor neajunsuri si insuficiente, in apropierea cercetatorului economist de esenta si mecanismele intime ale fenomenului economic il constituie utilizarea teoriei sistemelor.

1.1. Conceptul de sistem

Prin sistem se intelege un ansamblu de elemente a caror legatura (interactiune) duce la aparitia unor proprietati definitorii specifice, pe care nu le poseda partile constitutive ale ansamblului, adica la aparitia unor insusiri integrative. In acelasi sens, al nevoii abordarii sistemice a fenomenelor economice, trebuie aratat ca teoria generala a sistemelor este o forma a cunoasterii stiintifice care studiaza proprietatile, principiile si legile caracteristice sistemelor in general, indiferent de varietatea, natura elementelor lor componente si de relatiile dintre ele. Ea este un cadru teoretic capabil sa explice modul cum se produc procesele si fenomenele studiate.

Iata acum o serie de caracteristici definitorii, de detaliu ale oricarui sistem economic:

. orice obiect sau fenomen economic poate fi privit ca un sistem de elemente independente, sau de alte formatii care sunt componente ale unui sistem mai mare;

.   unul si acelasi obiect poate fi vazut ca sistem din unghiuri diferite, economic, social, politic etc, potrivit nevoilor de cunoastere stiintifica a realitatii;

.   pentru a examina un fenomen ca sistem, trebuie sa-1 separam (izolam relativ) de alte fenomene si sa-1 individualizam ca pe un lucru independent, definit cat mai riguros si univoc, astfel incat cercetatorul sa-i cunoasca granitele;

.   orice sistem este alcatuit din doua componente: elemente si conexiuni (legaturi); conexiunea este un anumit raport intre elementele pe care le reuneste in cadrul functionarii sistemului; conexiunile pot fi legaturi cauzale, legaturi de coordonare a functiilor, a succesiunii sau a simultaneitatii sau raporturi de subordonare care nu exprima relatii cauzale etc. Prin conexiune se pun in evidenta si raporturi de interdependenta a sistemului cu oricare alte sisteme; conexiunile reunesc elemente intr-un tot si in felul acesta delimiteaza sistemul respectiv de toate celelalte sisteme; elementele reprezinta sistemul prin intermediul conexiunilor. Ele confera sistemului caracterul de specificitate, calitativ;

.   cand se defineste un sistem, se poate alege in mod arbitrar numai una din componente (elemente). A doua componenta rezulta, in mod firesc, din analiza insusirilor obiective ale fenomenului, procesului sau obiectului cercetat;

.   orice sistem are o structura, o stare; structura este o ordine relativ stabila, calitativ determinata a conexiunilor interne dintre elementele sistemului. Structura este componenta cantitativa a fenomenului, o ordine specifica in care sunt legate intre ele elementele sistemului; rolul calitativ hotarator il au conexiunile dintre elemente si dintre sistemul respectiv si mediul inconjurator; conexiunile sunt conditia de desfasurare a miscarii fenomenului; ea ajuta la explicarea fenomenului ale carui elemente se afla in interactiune permanenta; din aceasta cauza, teoria generala a sistemelor este o componenta de baza a ciberneticii si, deci, o premisa de baza a modelarii;

.   sistemul este dinamic; conexiunile sistemului se schimba in timp, si odata cu ele se modifica si starea sistemului; organizarea interna a obiectelor si a fenomenelor se perfectioneaza mereu sub impulsul miscarii, al dezvoltarii obiectului;

.   sistemele dinamice complexe au un caracter cibernetic si aleator; caracterul aleator al realizarii conexiunilor pune in evidenta caracterul aleator al sistemului; comportarea sistemelor cibernetice este determinata de conexiunile informationale; sistemele cibernetice au conexiuni inverse si acestea au un rol determinant in autoreglarea lor;

.   conexiunea inversa este actiunea iesirii din sistem asupra intrarii in sistem; ea determina comportarea fata de mediul exterior;

.   un sistem cibernetic este stabil atunci cand, indiferent de modificarea intrarilor, el este stabil la iesire.

in baza tuturor acestor remarci, cercetatorul economist va trebui sa verifice daca fenomenul studiat se comporta astfel sau nu.

1.2. Relatia cauzala. Forme si modalitati de identificare si de ordonare a variabilelor economice

Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic, legatura cauzala are de departe rolul cel mai important in descoperirea mecanismului ascuns, in cunoasterea esentei oricarui proces sau fenomen economic.

Cunoasterea stiintifica consta in stabilirea cauzelor producerii fenomenului economic. Marele filosof Fr. Bacon (1561-1626) sublinia ca "a sti cu adevarat inseamna a sti prin intermediul cauzelor' (vero scire per causas scire), iar B. Spinoza (1632-1677) releva poate chiar mai direct "cauza fiind data, efectul decurge cu necesitate' (Ex causa data necesario sequitur effectus).

Relatia cauzala - asa cum decurge din caracteristicile sistemelor inainte relevate - este o legatura temporala, obiectiva intre doua procese sau fenomene (doua sisteme) sau doua elemente care se succed, unul, in calitate de cauza, provocand pe celalalt, in calitate de efect.

Relatiile de cauzalitate sunt foarte complexe, frecvent imbracand si alte forme, cum sunt: relatii de conditionare si relatii de interdependenta etc.

Relatia de conditionare este o relatie conform careia prezenta sau inlaturarea anumitor factori, fara a fi determinante pentru aparitia unui efect, sunt insa indispensabile pentru realizarea procesului, respectiv a efectului. Actiunea unei cauze se manifesta intotdeauna in anumite conditii care influenteaza corelatia cauza-efect. Sustinand actiunea cauzei, conditia isi pune pecetea pe manifestarea ei individuala, grabind sau incetinind, stimuland sau franand aparitia unui anumit efect.

Relatia de interdependenta este o alta forma a legaturii cauzale, cand un proces sau fenomen (cauza) determina pe altul (efect), dar si reciproca este valabila. Astfel, in procesul miscarii realitatii, cauza si efectul isi pot schimba locul si rolul, respectiv, ceea ce intr-un sistem apare ca efect poate deveni cauza in alt sistem si invers. De mentionat este si faptul ca odata aparut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care 1-a generat, influentand-o.

Procesul de cunoastere a cauzalitatii este o cunoastere prin abstractizare, deoarece, din multitudinea de cauze si conditii, numai unele se dovedesc necesare si suficiente pentru explicarea sau producerea efectului.

Cauzalitatea poate imbraca o forma simpla, atunci cand efectul (y) este determinat de o singura cauza-factor (x); relatia este considerata de tip determinist, un singur factor fiind suficient pentru producerea fenomenului, conform functiei y = f(x).

In economie insa, de cele mai multe ori, un fenomen y este determinat de un ansamblu de factori (x_;), astfel ca relatia devine multifactorial alcatuita y = f(xi, x₂,Xi,x_n); in acest caz, fenomenul y este de tip probabilistic, deoarece variabila x este aici o conditie necesara, dar insuficienta pentru generarea efectului y.

Se intelege, din cele aratate, ca studiul cauzalitatii este un pas important in formularea ipotezei, in cunoasterea esentei fenomenului economic, a mecanismelor lui ascunse.

Studiul cauzalitatii este insa un proces extrem de complex si de dificil. El include, in esenta, doua momente decisive: a) identificarea variabilelor-factori; b) stabilirea relatiilor functionale. Sa le examinam, pe fiecare, sumar, in cele ce urmeaza.

a) Identificarea variabilelor-factori are menirea sa precizeze variabilele atat sub aspect nominal, cat si sub aspectele lor calitative, cum ar fi variabile-cauza (endogene, exogene, statice, dinamice etc), precum si variabile-conditii, cum sunt conditiile necesare, intamplatoare, suficiente etc.

In procesul de identificare a variabilelor este necesar sa se obtina, in primul rand, informatii asupra masurii in care variabila-cauza (conditie) este sau nu concomitenta cu variabila-efect. In al doilea rand, cercetatorul trebuie sa observe daca relatia de concomitenta sau de asociere dintre cele doua variabile nu este o simpla prezenta (sau intamplatoare) sau include si variatii ale nivelelor celor doua variabile (si variabila-cauza si variabila-efect). In al treilea rand, chiar daca cele doua variabile (si cauza si efectul) includ variatii de nivel, acestea nu pot conduce neaparat la concluzia unei relatii cauzale reale, intrucat este posibil ca variatia acestora sa fie influentata fie de factori-cauze aleatorii, fie de variabile neluate explicit in seama in studiul fenomenului respectiv.

Pentru a da un raspuns, este necesar, in al patrulea rand, sa se observe daca variatia factorului-cauza precede cu adevarat variatia factorului-efect. Si in fine, in al cincilea rand, trebuie observat daca aceasta relatie de succesiune, cauza-efect, mai ales sub aspectul nivelului de variatie al fiecaruia (cauza si efect) nu exista si influente ale altor factori-cauza care genereaza variatia efectului.

Cum aceasta alternativa - influenta altor factori - este o situatie foarte frecventa in randul fenomenelor economice, vom putea introduce, alaturi de cele doua variabile (A-cauza si B-efect), un numar nelimitat de alti factori. Pentru simplificare, alaturi de A si B, vom introduce doar unul singur. Vom observa ca cel de-al treilea factor, C, poate interveni in mai multe feluri asupra relatiei A - B, si anume:

.   Cand legatura cauzala dintre A si B se dovedeste, in cele din urma, a fi falsa. De exemplu, intre calificare (A) si productivitatea muncii (B) este o legatura teoretica recunoscuta. Daca alaturi de acestea se introduce variabila C, inzestrarea tehnica a muncii (It), vom observa ca aceasta din urma determina si calificarea (A) si productivitatea muncii (B); in consecinta, aici legatura cauzala dintre A si B se dovedeste a fi falsa, intrucat variabila C preia si detine integral legatura dintre A si B.

.   in alte situatii variabila C preia doar partial legatura dintre A si B, restul ramanand determinata de aceste variabile (A si B). De exemplu, variabila C, inzestrarea tehnica a muncii (It) determina numai 50% din cresterea productivitatii muncii (A) si din cresterea salariului (B); cealalta parte de 50% din cresterea salariului (B) fiind determinata de restul (50%) din cresterea productivitatii muncii (A).

.   Cand legatura dintre A si B se realizeaza prin intermedierea variabilei C, dupa modelul A -> C -> B.

Daca C determina pe A (A <- C), asocierea intre A si B este falsa. Dam aici un exemplu, cand A (densitatea plantelor) este determinata de cantitatea de umiditate (C), adica A <- C; insa cantitatea de umiditate (C) determina si productia la ha (B), deci intre cei trei factori (A, B, C) se realizeaza un model A <- C -> B diferit de cel de la care am pornit initial (A -> C -> B).

Daca, dimpotriva, volumul umiditatii (A) determina densitatea plantelor (C) dupa modelul A -> C, atunci variabila C este un factor intermediar intre A si B, realizand modelul initial A -> C -> B.

. Cazul in care factorul C este un efect cauzal aditiv. Respectiv, alaturi de influenta lui A asupra lui B (A -> B) se iveste un factor C care se alatura de A in determinarea lui B, dupa modelul:

Dam aici mai multe exemple:

Densitatea -

plantelor (A)

Recoltarea la timp (C)

-► Productia la ha (B)

Calitatea solului (A)--------- ► Productia la ha (B)

Recoltarea la timp (C)'

Cresterea salariului (A) --- ► Oferta de forta de

--^ munca (B)

Alte venituri, ^ timp liber (C)

. Cand doi factori (A si C) interactioneaza asupra lui B, in forma:

A-_ inzestrarea

^B,adica: tehnica (A)

C*

^ Productivitatea muncii (B)

Calificarea fortei de munca (C)

b) Stabilirea de relatii functionale intre variabile

Aceasta operatiune - fundamentala in orice domeniu al stiintei -intervine numai dupa ce s-a constatat ca intre doua sau mai multe variabile exista legaturi cauzale. Ea consta in precizarea cu rigoare a pozitiei pe care urmeaza sa o ocupe, intr-o relatie functionala, variabilele identificate si anterior analizate: care variabile sunt factori-cauze si care variabila este efectul, respectiv care variabile sunt independente (x_;) si care variabila este dependenta (y).

Aceasta problema este, insa, cat se poate de dificila, necesitand o analiza speciala. Faptul este pe deplin explicabil daca tinem seama ca in practica una si aceeasi variabila poate ocupa intr-un sistem o pozitie de variabila independenta, iar intr-un alt sistem studiat ocupa pozitia de variabila dependenta.

Sa luam, in acest sens, ca exemplu relatia dintre productivitatea muncii (w) si salariul mediu (s), la care ne-am mai referit si in paragraful precedent. Astfel, daca tinem seama ca salariul nu se poate extinde dincolo de limitele sferei mai largi careia ii apartine (productivitatea muncii) si ca aceasta este sursa si a altor venituri (ale capitalului etc), intelegem ca productivitatea muncii (w) este variabila independenta (x), pe cat timp salariul (s) este variabila dependenta (y). Functia care se constituie poate fi simpla: s = f(w) sau de mai multe variabile: s = f(w_i).

Insa exista si sisteme de functii in cadrul carora cele doua variabile, productivitatea muncii si salariul mediu, isi schimba pozitiile: productivitatea muncii devine variabila dependenta (y), iar salariul variabila independenta (x); adica w = f(s). Aceste pozitii schimbate ale celor doua variabile se produc atunci cand este vorba de crearea sistemelor salariale de sprijinire a cresterii productivitatii muncii, respectiv cand cresterea productivitatii muncii trebuie sprijinita si sustinuta de un model de crestere a salariului capabil sa fundamenteze cresterea salariului pentru motivarea personalului, in vederea sporirii productivitatii muncii.

Procesul de identificare a variabilelor si de precizare a locului si rolului fiecareia in cadrul sistemelor studiate in vederea formularii si apoi a verificarii ipotezelor stiintifice continua si sub alte aspecte, in paragrafele urmatoare cu ajutorul metodelor logice si ale statisticii matematice.

2. Mijloace si modalitati de analiza, de identificare a variabilelor si de masurare economica

Explicarea stiintifica a fenomenului economic se realizeaza cu un ansamblu foarte complex, variat de metode, mijloace, tehnici si instrumente.

Aceasta exigenta rezulta nu numai din complexitatea fenomenelor economice cercetate, dar si din caracterul imperfect sau partial util al oricarei metode de cercetare, de calcul si analiza.

Planeta Neptun a fost descoperita prin calcul si nu prin observatie. Daca din aceste imprejurari astronomul si matematicianul pot face ierarhii ale celor doua modalitati, economistii nu pot face acest lucru; 144 pentru economisti si observarea si calculul isi indeplinesc un rol propriu, specific, dar convergent cu nevoia sporirii valorii si preciziei cunoasterii stiintifice. In consecinta, nevoile cercetarii stiintifice economice pot fi satisfacute corespunzator numai de un ansamblu de metode, tehnici si instrumente, care se completeaza reciproc.

intreaga gama de metode, tehnici si instrumente de cercetare trebuie sa se adecveze intotdeauna in raport cu particularitatile si cerintele concrete ale fenomenului economic cercetat. Nu exista aproape niciodata metode si tehnici unice si mai ales o aplicare mecanica, fara adecvarea lor la cerintele si particularitatile fenomenului cercetat. Ori de cate ori nu se realizeaza aceasta adecvare a metodelor si tehnicilor in raport cu fenomenul economic, are loc o trunchiere a realitatii, o cunoastere imperfecta a fenomenului cercetat, iar erorile marcheaza concluziile teoretice si solutiile practice, precum si capacitatea teoriei economice de afirmare ca stiinta si de sprijinire a practicii.

2.1. Folosirea mijloacelor logice. Inductia si deductia

in epistemologie, domeniu caruia, asa cum am vazut, ii apartine si metodologia cercetarii stiintifice economice (obiectul cursului nostru), operatiunea logica de inductie si deductie poarta denumirea generica de inferare.

Inferarea este "o operatiune logica prin care se admite o judecata (al carei adevar nu este verificabil direct) in virtutea unei legaturi a ei cu alte judecati considerate adevarate'¹.

Dintr-o perspectiva mai noua este pusa in circulatie astazi si o alta definitie, practic identica, dar pe care o redam in speranta ca vom realiza o mai buna intelegere a continutului procesului de inferare. Astfel, inferarea este considerata "o operatiune rationala prin care, pe baza acceptarii mai mult sau mai putin categorice a unor enunturi numite premise, se trece la acceptarea unui alt enunt numit concluzie'².

in cadrul acestei definitii se cere retinut ca trecerea de la premise la concluzie se face astfel incat certitudinea acceptarii concluziei nu depaseste certitudinea acceptarii premiselor ca fiind cel mult egala cu premisele.

Din analiza continutului celor doua definitii rezulta ca inferarea si principalele ei tipuri - inductiva si deductiva - asigura posibilitatea adancirii cunoasterii intregului edificiu al stiintei economice, a cunoasterii mecanismelor acestuia in plan explicativ, predictiv, justificativ, al testarii multicriteriale etc.

Inferarea inductiva si cea deductiva dau posibilitatea impletirii analizei (din premise) cu sinteza (proprie concluziei).

Astfel, in baza analizei, fenomenul cercetat se descompune in partile sale componente, se fac observatii si experiente din care - prin inductie - se trag concluzii generale; adica se merge de la fenomenul economic la cauzele care il determina, de la cauze mai particulare la cauze mai generale, pana cand se finalizeaza argumentatia printr-o maxima generalizare.

Procesul de sinteza porneste in sens invers - deductiv - de la cunoasterea si reunirea partilor componente desprinse prin analiza; respectiv, sinteza admite cauzele (si legaturile fenomenului) ca fiind descoperite si stabilite ca principii cu ajutorul carora se explica fenomenul provenit din ele, explicatiile luand forma unei demonstratii.

Inferentele inductive si deductive se deosebesc: in timp ce inductia genereaza inferente nedemonstrabile, inferarea prin deductie este demonstrabila.

Studiul deosebirilor intre inferenta inductiva si inferenta deductiva face astazi obiectul unei adanci controverse. in esenta, se respinge inductia, recunoscandu-se doar deductia, in principal pentru ca aceasta din urma are un caracter demonstrabil. Orice enunturi de observatie care nu se deduc strict din teorii sunt considerate false.

Se recunoaste ca inferarea prin deductie a facut obiectul unor studii mai aprofundate, dar alti cercetatori, intre care si romani, abordeaza cele doua forme de inferare in mod echilibrat, considerand ca inductia, deductia se impletesc si se completeaza reciproc in procesul de cercetare stiintifica propriu-zisa, punand in evidenta, o data in plus, caracterul procesual al adevarului, al cunoasterii stiintifice. 146

Unii cercetatori si oameni de stiinta apreciaza ca, mai ales in cazul fenomenelor mai dificile, de mare complexitate, se impune ca analiza sa preceada sinteza. In al doilea rand, se impune concluzia ca nu exista metoda "minune'; cea mai buna metoda de argumentare "este aceea pe care o admite natura lucrurilor' (Newton).

2.1.1. Inferarea prin metoda inductiva. Forme de inferare inductiva

Inductia este o forma de inferare, de cunoastere a realitatii obiective, de apropiere de adevar, de cunoastere a adevarului. Specificitatea inferarii prin inductie (in randul formelor de inferare existente) consta in apropierea si cunoasterea adevarului pe calea (drumul) de la premise particulare (individuale) la general, la ipoteze si concluzii generale. Mijlocul de inferare, de parcurgere a acestui drum, este abstractizarea stiintifica, obtinerea de modele cu grad de abstractizare a realitatii tot mai ridicat. Cu alte cuvinte, prin abstractizarea stiintifica se realizeaza ridicarea cunoasterii mai aproape de esenta fenomenului, parcurgandu-se etape, cum sunt ipoteza, legea, teoria.

Inductia are o serie de avantaje ca: este mai convingatoare, mai clara, mai usor de cunoscut prin senzatie si deci mai accesibila multimii.

Aristotel a indicat mijloacele care ne ajuta sa gasim rationamentele, conform nevoilor. Acestea se rezuma la urmatoarele:

.   formareapremiselor;

.   deosebirea multiplelor sensuri ale cuvintelor;

.   descoperirea deosebirilor dintre lucruri;

.   cautarea asemanarilor.

Studiul inferentei inductive demonstreaza ca premisele (individuale sau particulare) determina concluzia (generalul) numai cu o anumita probabilitate, iar gradul de certitudine al concluziei este mai mic decat cel al premiselor.

intre cauzele care determina caracterul probabil al concluziei in cazul inferentelor inductive (nedeductive) mentionam:

. in cazul inferentei deductive avem de-a face cu o concluzie certa daca premisele sale sunt adevarate, iar operatia logica de inferare se efectueaza corect, in timp ce in cazul inferentei inductive, chiar daca premisele de la care se pleaca sunt adevarate, iar operatia de inducere este corecta, concluzia va fi totusi probabila; . desi sunt sigure, premisele nu includ o cantitate suficienta de informatie pentru a fundamenta concluzia, iar operatia logica de generalizare prin inductie nu asigura, din premise, posibilitatea inferarii cu certitudine a concluziei generale. Altfel zis, din adevarul propozitiilor particulare nu putem deduce sigur adevarul concluziei universale. Ilustrarea afirmatiei rezulta din cunoscutul patrat logic, propozitia particulara adevarata "unii S sunt P' este compatibila si cu "toti S sunt P', dar si cu "unii S nu sunt P'. Asa se explica faptul ca se infereaza prin inductie astfel: daca "unii S sunt P', atunci este probabil ca "toti S sunt P'.

Pentru stiinta economica implicatiile sunt uriase pentru ca ni se pare evident ca practica si realitatea obiectiva nu mai pot reprezenta un punct de plecare si de verificare a generalizarilor abstracte, mai ales daca inferarea prin inductie este respinsa si abandonata. Erorile in stiinta economica se pot majora si amplifica, daca generalizarea se face exclusiv din directie opusa, de la general (actuala teorie) la particular.

O sumara trecere in revista a formelor inductiei permite o mai buna cunoastere a valorii reale a acestei forme de inferare tot mai contestate in unele cercuri stiintifice.

Inductia completa

Inductia completa presupune un rationament inferential bazat pe cel putin doua caracteristici, ca in exemplul urmator:

E = numarul de elevi ai clasei a V-a; si L = inaltimea peste un metru.

Procedeul de inferare este simplu: se verifica elev cu elev din clasa a V-a daca fiecare are inaltimea peste lm; se constata ca fiecare elev din clasa a V-a are inaltimea de lm; se conchide ca intreaga clasa de elevi are inaltimea de lm.

Inferenta inductiva completa este certa in acest caz, pentru ca toti elevii clasei a V-a au sigur o inaltime de peste lm. De aceea, inductia completa mai poarta denumirea de inductie completa totalizanta sau perfecta. Ea se foloseste in corelatie si cu forme ale inferarii prin deductie; in stiinta se utilizeaza pentru a releva legi intermediare, cu o generalitate mijlocie.

Inductia incompleta

Inductia incompleta este o inferare intemeiata pe studiul unui numar redus de cazuri din cate cuprinde o clasa de obiecte si fenomene economice. in acest caz, concluzia rezultata din studiul unui numar finit, redus de cazuri, se trage asupra tuturor cazurilor, practic numeroase sau chiar infinite existente in clasa de obiecte si fenomene economice.

Extinderea concluziei reiesite din studiul unui numar redus de cazuri asupra intregii clase de cazuri explica de ce aceasta metoda de inferare poarta denumirea de inductie incompleta sau amplificatoare.

Din aceasta imprejurare, desi toate premisele, cazurile studiate sunt adevarate, concluzia este amplificata (extinsa la toata clasa de obiecte si fenomene economice), nu mai are un caracter cert, ea este doar probabil adevarata.

Inductia incompleta poate fi ilustrata schematic in felul urmator:

Ei, E₂, E₃. poseda proprietatea L;

Ei, E₂, E₃. apartin clasei R.

Concluzia este: toti componentii clasei R poseda probabil proprietatea L; conditia de baza a acestei concluzii amplificatoare, probabile este ca propozitia formulata sa fie nehotarata, adica "unii E' sa nu excluda pe "toti E'.

Daca propozitia este hotarata, in sensul ca "numai unii E sunt L' este evident ca se exclude posibilitatea inferarii (generalizarii) prin inductia incompleta.

Conceptul de probabil utilizat mai sus (in logica inductiei) este diferit de acela al teoriei probabilitatilor si al statisticii; in judecatile inductive se folosesc delimitari conceptuale mai largi, ca de pilda: "improbabil practic', "putin probabil', "destul de probabil', "foarte probabil', pana la "practic cert'.

in literatura epistemologica se examineaza in detaliu si alte forme de inferare inductiva mai putin utilizate in economie, cum sunt: inductia prin simpla enumerare (populara), inductia prin eliminare, inductia cauzala ca inferenta plauzibila.

2.1.2. Inferarea prin metoda deductiva. Forme de inferare deductiva

Daca in conditiile inductiei, inferarea avea loc pornind de la individual la general, metoda deductiva se caracterizeaza si se defineste prin faptul ca parcurge drumul invers, de la general la particular.

Chiar daca ar parea identice datorita comunitatii drumului parcurs, cele doua metode se deosebesc fundamental. In timp ce inferarea inductiva este contestata pana la respingere, inferarea deductiva s-a impus mai convingator in lumea stiintifica, intrucat presupune ca din propozitii adevarate se deduc, cu ajutorul logicii formale, si alte propozitii adevarate.

Pe drumul de la individual la general, inferarea inductiva era logic probabila si subiectiv incerta, pe cat timp in conditiile metodei deductive, inferentele sunt logic necesare si subiectiv certe.

Din aceste considerente, inferarea deductiva este considerata ca asigura o arie mai larga de cunoastere si este mai operativa.

Inferentele deductive sunt logic necesare, asa cum precizeaza Aristotel, din doua motive definitorii:

a)   premisele constituie conditia suficienta a concluziei; premisele fiind date, rezulta de la sine ca concluzia le urmeaza cu necesitate, este logic necesara. Se atrage insa atentia ca, uneori, aceeasi concluzie poate deriva si din alte premise;

b)  valoarea de adevar a premiselor se transmite concluziei, dar aceasta din urma nu poate spune mai mult adevar decat rezulta din premise.

Inferentele deductive sunt subiectiv certe, asa cum rezulta din transpunerea pragmatica a celor doua aspecte mentionate de Aristotel, si anume:

a)    acceptarea premiselor este suficienta pentru acceptarea concluziei;

b)   gradul de certitudine cu care cercetatorul accepta concluzia este egal cu gradul de certitudine cu care el accepta premisele.

intelegerea esentei inferarii deductive reclama sa aratam ca, in timp ce premisele de la care se porneste au valoare de adevar, inferentele nu se pot evalua ca adevarate sau false, ci doar drept corecte sau, dupa caz, incorecte.

Aprecierea corectitudinii inferentelor se cere facuta dintr-o dubla perspectiva: una materiala si alta formala.

Corectitudinea materiala se realizeaza pe baza adevarului enunturilor componente. Inferenta care are premise adevarate este material corecta, iar inferenta care are chiar si numai o premisa falsa, contine o eroare, nu este corecta material.

Si corectitudinea formala este o conditie necesara a validitatii inferentelor. O inferenta (concluzie) care deriva in mod logic din premise (care respecta legile generale ale gandirii) este considerata formal corecta. Daca inferenta (concluzia) nu deriva in mod logic din premise, ea contine o eroare formala.

in concluzie, o inferenta este corecta daca satisface aceasta exigenta in mod cumulativ, si material si formal.

Inferentele deductive sau trecerea de la general la particular se realizeaza la nivelul unor termeni generali (la nivelul claselor), cu ajutorul unor legi logice (principii si reguli), cum sunt: noncontradictia, independenta, completitudinea, identitatea, substitutia uniforma etc.

a) Noncontradictia axiomelor - intre axiome nu pot exista sau nu pot fi deduse contradictii logice. Nerespectarea acesteia compromite nu numai teoriile formalizate (in care s-ar putea deriva orice formula fara a deosebi adevarul de fals), ci si teoriile cu continut factual. Din acest punct de vedere, legea noncontradictiei are un rol preventiv si corectiv.

b)Independenta axiomelor consta in imposibilitatea demonstrarii unei axiome (din sistemul deductiv) din celelalte axiome ale sistemului;

c) Completitudinea sistemului se impune cand, pe baza axiomelor din sistem, se pot infera deductiv toate propozitiile adevarate din domeniul cercetat;

d) Legea identitatii este menita sa impiedice aparitia de denaturari
(paralogisme) si sofisme de genul: iarba este verde, verde este adjectiv, deci rezulta ca
iarba este adjectiv.

Se intelege ca ea reglementeaza efectuarea de substitutii uniforme corecte; fara respectarea legii identitatii rigoarea stiintifica este imposibila;

e) Regula substitutiei uniforme ocupa un loc special in sistemul deductiv, cu
aplicatii in logica formala si in matematica. Ea se aplica apeland la identitatea logica
(pentru ca una si aceeasi variabila se inlocuieste peste tot cu aceeasi expresie) si la
echivalenta logica (daca doua formule se deduc una din cealalta, atunci ele se pot
substitui una cu cealalta).

Studiile de specialitate acuza lipsa unei metateorii a confirmarii

care sa explice atat inferarea inductiva, cat si inferarea deductiva, in stransa lor interdependenta. Cu toate acestea, metodele existente, atat din perspectiva inductiva, cat si deductiva, dezvaluie cu claritate caracterul procesual al cunoasterii adevarului stiintific obiectiv.

Practica inferarii inductive si deductive subliniaza ideea ca folosirea limbajului de observatie faciliteaza afirmarea adevarului, atata timp cat nu se incearca sa se realizeze inferari in afara domeniului cercetat.

2.2. Masurarea economica si formularea ipotezelor

Dupa observarea si cunoasterea calitatii fenomenului, a structurii si insusirilor sale definitorii, incepe masurarea economica, statistico-matematica.

Masurarea economica reprezinta o conditie esentiala, de baza a cunoasterii stiintifice, a afirmarii pe mai departe si a consolidarii stiintei economice.

Cu ajutorul masurarii economice se realizeaza aprofundarea analizei economice, se determina si se cunosc dimensiunile fenomenelor economice si structurile lor interne.

Analiza calitativa desfasurata pentru cunoasterea fenomenului econo-mic, pentru evidentierea conexiunilor si cauzalitatii acestora, observarea stiintifica, efortul de inferare inductiva si deductiva nu se pot finaliza si concretiza fara masurarea stiintifica. Masurarea stiintifica indeplineste un rol covarsitor in procesul de formulare a ipotezelor si mai ales in acela de verificare a ipotezelor si concluziilor stiintifice, atat pentru progresul teoriei, cat si al practicii economice. Cu ajutorul masurarii economice se realizeaza analiza aprofundata, numerica a proceselor si fenomenelor economice, se depaseste stadiul cercetarii stiintifice economice empirice, descriptive. Se poate spune deci, chiar si cu o anumita exagerare, ca stiinta economica incepe de acolo de unde incepe masurarea fenomenelor economice.

Astazi nimeni nu neaga ca expresia numerica in cercetarea stiintifica economica a insemnat o imensa cotitura in cunoasterea stiintifica. Acest progres in stiinta economica 1-a marcat insusi William Petty, parintele economiei politice si chiar unul din inventatorii si fondatorii statisticii (a se vedea lucrarea sa de capatai Aritmetica politica, publicata in anul 1690). In opera acestui precursor al stiintei economice isi are obarsia conceptul modern de masurare a fenomenelor economice - de indicator.

2.2.1. Indicatori si unitati de masura

Indicatorul este o caracteristica sau insusire (proprietate) exprimata numeric a unei categorii economice sau sociale, bine definita in timp si spatiu. El presupune un continut real si o forma de exprimare specifica.

Oricat de dezvoltat este astazi sistemul de indicatori statistici, masurarea economica este un proces deosebit de complex si dificil. Sau, mai precis, tocmai datorita complexitatii si dificultatii masurarii fenomenelor economice, sistemul de indicatori statistici a evoluat considerabil si continua si in zilele noastre. Din aceeasi complexitate a masurarii fenomenelor economice, in sfera acesteia s-a dezvoltat nu numai statistica, institutia statistica, dar au fost atrase si instrumente din alte stiinte (matematica s.a.).

Pentru a intelege cat de cat complexitatea si dificultatea masurarii fenomenelor economice - carora trebuie sa le faca fata statistica 152 si in masura mereu crescanda matematica si alte discipline - vom insista in continuare asupra catorva aspecte deosebit de relevante.

a) Economia, fenomenul economic este complex si dificil de
masurat, in primul rand, pentru ca el se manifesta la cel putin trei niveluri:

.   macroeconomic (nivel national si nivel international);

.   mezoeconomic (nivel de ramura, subramura si nivel teritorial);

.   microeconomic (nivel de firma).

Nu este greu de inteles ca, in conditiile acestor trei niveluri, fenomenul economic - unul si acelasi - are particularitati de care nu se poate face abstractie in procesul analizei economice, al alegerii mijloacelor si metodelor de masurare economica;

b) Oricare ar fi nivelul sau de agregare, fenomenul economic, in
functie de nevoile analizei, poate si trebuie exprimat in unul, mai
multe sau chiar toate unitatile de masura:

.   unitati naturale - corespunzator proprietatilor, caracteristicilor sau insusirilor fizico-naturale ale componentelor sau elementelor pentru care se cerceteaza si determina anumite sau anumita dimensiune (suprafata, lungime, volum, greutate);

.   unitati natural-conventionale sunt utilizate ori de cate ori volumul unei activitati economice nu poate fi comensurat si agregat decat dupa ce un element comun al acesteia este adoptat ca etalon de masura al intregii activitati. in practica, se utilizeaza coeficienti de echivalenta a intregii activitati economice, dupa care se insumeaza volumul acesteia. De exemplu, productia de tractoare de diferite puteri (CP) se converteste in tractorul luat ca etalon (15CP), dupa care se insumeaza fara dificultati;

.   unitati de timp de munca (ore) se utilizeaza prin exprimarea unei activitati diferite, neomogene, in volum de timp cheltuit pentru realizarea unei productii (activitati). Evident, folosirea timpului de munca pentru calculul productivitatii, atunci cand factorul considerat este munca (numar salariati si mai ales numarul de ore prestate efectiv);

.   unitati valorice (banesti) se utilizeaza frecvent prin convertirea productiei fizice de diferite dimensiuni si calitati, cu ajutorul preturilor, in valori, in volum valoric al productiei (activitatii). Banii sunt cel mai vechi instrument de masurare economica.

Se poate lesne observa ca, pe baza unitatilor de masura prezentate, fenomenul economic (productia, activitatea) poate fi studiat pe orice nivel de agregare (macro, mezo si microeconomic).

c) Fenomenul economic (macro, mezo si microeconomic) are nu
numai o dimensiune numerica cantitativa, ci si una calitativa. Asa
cum fenomenul economic, oriunde si oricand este o unitate concreta a
cantitatii cu calitatea, tot astfel masurarea economica nu poate face abstractie de una sau alta dintre aceste doua laturi, fara a distorsiona sau afecta fenomenul economic. Este adevarat ca unii indicatori reflecta mult mai pregnant o latura cantitativa (cei fizici, natural-conventionali si in unitati de timp de munca), insa indicatorii valorici au sarcina si trebuie sa reflecte deopotriva, atat latura cantitativa, cat si latura calitativa. In teorie, dar si in practica, s-a evidentiat ca niciun indicator nu este perfect, considerarea corespunzatoare a celor doua laturi, cantitativa si calitativa, in procesul de masurare economica, putandu-se realiza doar pe baza unui sistem de indicatori. In fine, in ultimele decenii, s-a mai pus in evidenta ca nici indicatorii valorici nu evalueaza in mod corespunzator latura calitativa a activitatii economice - cum ar fi eficienta economica si calitatea mediului, faptul ca eficienta economica, un indicator de regula calitativ, nu reflecta corespunzator ca, odata cu cresterea ei, calitatea mediului se reduce. Este tot astfel cazul relatiei contestate astazi intre PIB/locuitor si mediul ambiant, ca si intre PIB/locuitor si nivelul dezvoltarii umane;

d) Fenomenul economic static, la un moment dat, este si prin excelenta dinamic; miscarea, dinamica sa este absoluta, ca si miscarea din fizica in raport cu repaosul care este relativ. In consecinta, de aici se intelege ca pe langa importanta deosebita a masurarii economice statice (la un moment dat), o mare insemnatate si sarcini de o complexitate enorma se pun pentru masurarea economica in miscare, in dinamica.

Din aceasta cauza, a raportului dintre static si dinamic, mari probleme se pun atat pentru cercetarea si masurarea statistica, cat si pentru cercetarea si masurarea economica in general, cu ajutorul metodelor matematice, cibernetice, sistemice etc.

. masurarea statica (in statistica si in economie) examineaza si evalueaza fenomenul economic si conexiunile lui la un moment dat. Marimea, structura, calitatea si repartitia productiei sau a populatiei etc., la un moment dat, fac, desigur, abstractie de latura lor dinamica. De aceea, concluziile analizei si masurarii statice nu se pot extinde dincolo de sfera acesteia, asupra evolutiei, dinamicii fenomenului economic;

. masurarea dinamica (statistica si economica) asigura evaluarea cat mai precisa a fenomenului economic in evolutia sa, temporal. Se are in vedere evidentierea variatiilor si particularitatilor lui in timp (tendinte, regularitati, variatii etc), factorii care determina intreaga sa miscare; studiile si masuratorile de dinamica se fac nu numai pentru trecut, ci si, pe aceasta baza, pentru viitor, sub forma de prognoze.

In ambele cazuri ale cercetarii si masurarii dinamice, ca si in cercetarea si masurarea statica a fenomenului economic se cer luate in seama si bine evidentiate proportiile si contributiile celor doua laturi, atat cantitativa, cat si calitativa.

e) In construirea unor indicatori, cu toate eforturile de reflectare a calitatii, procesele de agregare (insumare) conduc totusi la "pierderea' sau subevaluarea unor aspecte particulare, specifice, esentiale, calitative, definitorii pentru fenomenul masurat.

Din aceste considerente, in teoria si practica statistica-mate-matica de masurare economica s-au elaborat si alte mijloace complementare de analiza si convertire a laturilor calitative in dimensiuni numerice cantitative, cum sunt, in special: tehnicile de scalare si tehnicile de vizualizare a calitatii si specificitatii fenomenelor economice.

. Tehnicile de scalare includ o serie de particularitati, asa cum rezulta din cele de maijos:

.   scala nominala permite clasificarea subiectilor studiati in doua-trei grupe in raport cu proprietatea (insusirea) ce a fost scalata, dar fara ierarhizarea lor dupa intensitatea fenomenului cercetat si fara masurarea distantelor care separa aceste grupe. De exemplu, un grup de intervievati care prefera vacanta la mare, grupul celor care nu o prefera si grupul celor nedecisi. Se pot efectua mai multe scale nominale in vederea asigurarii unei mari omogenitati a grupelor in ce priveste aspectul scalat (vacanta la mare, un produs cosmetic, un produs alimentar, un medicament etc.);

.   scala ordinala realizeaza ierarhia a cinci produse de incaltaminte dupa un criteriu de referinta - confortul, respectandu-se ierarhia care urmeaza: primul produs, al doilea, al treilea etc. De observat ca in aceasta scala nu se spune nimic despre distantele (diferentele) dintre produse;

.   scala interval utilizeaza unitati de masura egale care fac posibila atat stabilirea ordinii starilor analizate mai inainte, cat si a distantelor dintre intervale.

. Tehnicile de vizualizare au un rol important, pentru ca realizeaza legatura dintre o notiune abstracta si reprezentarea pe care o efectueaza cercetatorul; ele redau

evolutia sau/si structura unui fenomen economic prin reprezentare grafica mult mai sugestiva decat datele oricarui tabel.

Alaturi de grafice, tehnica vizualizarii include si reprezentarea de scheme. in cadrul acesteia se retin componentele principale ale fenomenului si legaturile dintre acestea, ceea ce faciliteaza deslusirea lesnicioasa a esentei fenomenului. in fine, in unele domenii (economia muncii) se utilizeaza si tehnica filmarii sau inregistrarii video.

f) Masurarea economica, statistico-matematica, capabila sa oglindeasca atat latura cantitativa, cat si latura calitativa, indeosebi pentru analiza fenomenelor complexe, multifunctionale, foloseste indicatori exprimati si in alte unitati de masura, ca de pilda:

.    marimi

.    marimi medii;

.    indici;

.    coeficienti de variatie;

.    coeficienti de concentrare - dispersie;

.    coeficienti de corelatie si regresie;

.    coeficienti de elasticitate;

.    parametrii ecuatiilor estimatoare etc.

Cu ajutorul acestor indicatori se iau in seama, in procesul de masurare economica, toate exigentele masurarii economice. Astfel, pe baza acestor indicatori de masurare economica, se reliefeaza caracteristici ale insusirilor care tin de esenta fenomenului cercetat, si anume: nivelul si structura fenomenului, tendinte (ritmuri) sau dinamici ale fenomenului, relatiile de interdependenta si conexiune dintre acest fenomen si alte fenomene, dintre acest fenomen si structurile sale interne etc.

Dintre toate dimensiunile masurarii economice, inainte examinate, cea privind masurarea cantitativa si calitativa ramane in continuare in atentia noastra, pentru ca de acest obiectiv depind in final cercetarea propriu-zisa, cunoasterea aprofundata a fenomenului economic, formularea si verificarea ipotezelor si modelelor econo-metrice.

2.2.2. Procedee de masurare calitativa

Cunoasterea cauzala a fenomenelor economice se realizeaza cu ajutorul unui ansamblu de procedee de masurare, de multa vreme consacrate si larg utilizate astazi, pretutindeni, in tara si in lume.

Redam in cele ce urmeaza, inainte de toate, procedeele de masurare calitativa, deoarece acestea asigura cunoasterea esentei fenomenului, deslusirea si precizarea legaturilor cauzale. Numai dupa aceasta se poate trece la prezentarea procedeelor cantitative care permit masurarea, cuantificarea influentelor pe care le exercita asupra fenomenului economic diferitele elemente componente sau diversi factori.

Procedeele de masurare economica calitativa - intemeiate pe abstractia stiintifica realizata cu ajutorul inductiei si deductiei -vizeaza, in principal:

.   relevarea si precizarea elementelor si factorilor care explica fenomenul sau procesul economic studiat;

.   evidentierea clara a relatiilor de conditionare dintre fiecare element (factor) si fenomenul sau procesul cercetat;

.   precizarea relatiilor de conditionare dintre elementele (factorii) interne fenomenului si cele din mediul extern al acestuia, cu alte fenomene economice;

.   conceperea si construirea de modele economice care sa expliciteze si sa reprezinte cat mai corect fenomenul economic studiat.

Procedeele de analiza calitativa, de formulare a ipotezelor si de explicare cauzala (factoriala) elaborate de John Stuart Mili (1806-1873) si utilizate si astazi sunt urmatoarele:

a) Procedeul (metoda) concordantei

Este denumit procedeul concordantei, deoarece adveniente causa, advenient effectus, adica, daca este prezenta cauza este prezent si efectul.

Regula procedeului: Daca in toate complexele cauzale (factoriale) alcatuite exista o singura componenta, insusire care se repeta, atunci aceasta constanta este cauza fenomenului cercetat (efectului), conform schemei:

complexe factoriale fenomenul investigat

(1)ABC - a

(2)ADE - a

(3)AFG - a

Deci A-- - a

A se afla in asociere constanta cu diferiti alti factori in fiecare complex factorial al fenomenului investigat (a); in consecinta, spunem ca A este cauza fenomenului studiat (a).

Procedeul concordantei consta in faptul ca in economia de piata, toate categoriile de participanti: patroni, tarani, salariati, someri, indiferent de particularitatile lor, de forma si dimensiunea castigului, toti au un comportament rational, conlucreaza si reiau permanent procesul economic in virtutea unei cauze comune, unice - castigul (nevoia sau interesul).

b) Procedeul (metoda) diferentei

Consta in compararea a doua complexe cauzale, unul in care cauza explicativa apare, iar in celalalt cauza nu apare. Se utilizeaza pentru separarea influentei factorului considerat a fi cauza a fenomenului cercetat

Regula procedeului consta in faptul ca, daca doua complexe de factori (imprejurari) difera doar printr-o singura imprejurare (factor, circumstanta), astfel ca, in primul caz, cauza cautata apare, iar, in al doilea caz, aceeasi cauza nu apare, atunci se poate considera ca aceasta circumstanta este probabil cauza, conform schemei:

(1) A,B,C - a

Deci A-- -a

Procedeul diferentei a stat la baza descoperirilor vitaminei C prin identificarea alimentelor care genereaza scorbut si alimente care nu genereaza scorbut.

in economie are o mare utilizare pentru ca fenomenele economice sunt complexe, multifactorial determinate si este de mare insemnatate sa separam influenta fiecaruia. Procedeul este simplu, modificand, rand pe rand, cate unul din complexul cauzal constituit, restul fiind pastrat constant, la nivelul perioadei de baza, sau la nivelul aflat dupa determinarea influentei. Un exemplu concret il constituie complexul cauzal (factorial) al volumului economiilor din reducerea pretului de cost si complexul cauzal al volumului beneficiului. Ambele complexe cauzale au trei factori comuni (volumul productiei, structura productiei si costul pe unitatea de produs). Spre deosebire de primul complex cauzal, al doilea complex, volumul beneficiului, are si un al patrulea factor care precizeaza volumul beneficiului - pretul de vanzare efectiv realizat.

c) Procedeul combinat (al concordantei si al diferentei)

Daca doua sau mai multe complexe cauzale includ fiecare in parte o imprejurare (circumstanta) pe care alte doua sau mai multe complexe nu o includ, se conchide ca imprejurarea care deosebeste cele doua grupuri de complexe este cauza sau cel putin partial cauza fenomenului investigat, conform schemei:

(1)ABC - a

(2)ADE - a

(3)AFG - a

(1)BC - -

(2)DE - -

(3)FG - -

Deci A-- - a

In economie, un exemplu clasic il reprezinta compararea structurii factoriale a P.I.B. cu structura factoriala a P.N.B. Ambii indicatori sintetici au aceiasi factori comuni, singura deosebire dintre ei este ca P.N.B. include un factor suplimentar - soldul activitatii firmelor in strainatate si activitatea economica a firmelor straine in tara.

Un alt exemplu clasic il reprezinta productia fabricata si productia marfa vanduta si incasata; aceasta din urma include in plus si influenta stocurilor de aprovizionare si de desfacere care poate reda o situatie buna sau o imobilizare de fonduri circulante.

d) Procedeul variatiilor concomitente

Se aplica atunci cand, intr-un complex cauzal, o circumstanta (imprejurare) variaza odata cu fenomenul cercetat. Daca din observatii se constata ca fenomenul cercetat variaza in acelasi fel odata cu circumstanta sau conditia sa cauzala, atunci se conchide ca aceasta este cauza fenomenului cercetat, conform schemei:

(1)A1BCD - a! (2)A2BCD - a₂ (3)A3BCD - a₃

De exemplu, Uniunea Europeana si Romania au in comun o serie de trasaturi identice sau similare; pe langa o serie de drepturi fundamentale ale omului, dreptul la viata, la munca, la locuinta, la o sursa de venit in caz de risc social etc, realizeaza si reforma in domeniul proprietatii, al circulatiei produselor la import si export, adera la moneda unica s.a.m.d.

2.2.3. Alte procedee de analiza calitativa

Aprofundarea naturii fenomenelor economice necesita si utilizarea altor metode de analiza care deschid perspectiva utilizarii celor examinate mai sus.

a) Procedeul diviziunii si descompunerii rezultatelor
Diviziunea si descompunerea rezultatelor prezinta interes din cel

putin trei puncte de vedere:

.    timpul de formare a rezultatelor - da posibilitatea evidentierii oricaror abateri fata de un reper, normativ (ritm) sau proiect etc.

.    diviziunea dupa locul de formare a rezultatelor, in raport cu conditiile create, cu nevoile, eficienta economica in profil teritorial-zonal etc;

.    diviziunea pe elemente componente ale rezultatelor are o mare importanta atat la nivel micro, mezo, cat si la nivel macroeconomic. Aceasta analiza deschide perspectiva aprofundarii masurarii legaturilor cauzal-factoriale pentru numerosi indicatori ai productiei, ai consumului, ai fortei de munca, ai formarii brute a capitalului fix, ai ramurilor in care toti acesti factori si productia sunt concentrati, unde cresterile sunt mai mari sau mai mici, stagnante etc.

b) Procedeul de grupare este o metoda de prelucrare cu ajutorul
careia se separa o comunitate cercetata in grupe calitativ-omogene de
unitati, in conformitate cu variatia uneia sau a mai multor caracteristici
comune tuturor unitatilor comunitatii, denumite in mod generic - caracte-
ristici de grupare. Alegerea caracteristicii de grupare se face in functie de
scopul cercetarii, de esenta fenomenului investigat. Orice grupare trebuie
sa asigure o separare a tipurilor calitative existente in cadrul unei comuni-
tati mai mici sau mai mari. Scopul gruparii este de a obtine indicatori
generalizatori, diferentiati pe grupe, astfel incat sa permita analiza apro-

A se vedea indeosebi Analiza activitatii economice a intreprinderilor industriale, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977. 160

fundata a proceselor si fenomenelor economice, determinarea tipurilor si structurilor, a legaturilor dintre procesele si fenomenele economice.

Criteriile de grupare difera dupa continut, forma de exprimare si variatia caracteristicii de grupare. Productia, consumul, factorii acestora pot f grupati dupa o serie mare de criterii relevante pentru insusirile lor cantitative si calitativ structurale.

c) Procedeul comparatiei

Asigurarea comparatiei are o importanta deosebita in masurarea economica. Toate abordarile din acest capitol de pana acum sunt subordonate in mare masura asigurarii comparabilitatii datelor.

Alegerea criteriului este de mare insemnatate pentru asigurarea unei baze de comparatie: perioada precedenta, alte firme, ramuri, tari, normative, standarde, date de proiect, date de laborator etc.

Comparatiile se pot face: in timp, in spatiu, mixte (timp si spatiu) etc.

Conditia esentiala a comparatiei este sa se asigure comparabilita-tea datelor, continutul lor sa fie omogen, unitatea de masura sa fie adecvata si unica.

Asigurarea comparabilitatii se cere realizata intotdeauna in functie de particularitatile fenomenului studiat, in functie de indicatorii analizati, in unitati de volum, in preturi comparabile, in unitati de timp si in unitati natural-conventionale.

In cazul compararii indicatorilor calitativi, se cer avuti in vedere si indicatori, cum sunt: rentabilitatea, costul unitar pe produs. Considerarea structurii productiei este obligatorie atat in comparatia indicatorilor calitativi, cat si a celor cantitativi.

In orice comparatie micro, mezo, macro sau mondoeconomica se cer cunoscute toate schimbarile metodologice in perioada la care se refera datele, unitatea de masura in toate analizele, si mai ales, in cele dinamice, un continut omogen al indicatorilor utilizati si, desigur, o buna baza de comparatie.

2.3. Modelul econometric. Mari valente de cunoastere si limite

2.3.1. Nevoia de modele pentru formularea ipotezei

In paragrafele precedente am examinat cele mai multe din principalele momente ale elaborarii (formularii) ipotezei in cercetarea stiintifica.

Scopul acestui nou paragraf este dublu: pe de o parte, de a adanci studiul relatiei cauzale pentru aprofundarea formularii ipotezei, iar pe de alta parte, de a ilustra modul de utilizare al modelului, oricare ar fi acesta, pentru verificarea ipotezei.

Modelul, asa cum rezulta din cele aratate mai sus, este un instrument de analiza calitativa si cantitativa a fenomenelor economice, util atat teoriei, cat si practicii economice. Evident, este un instrument mult evoluat, cel mai modern dintre toate metodele, tehnicile si instrumentele analizei economice. Astazi nu se poate concepe progresul cercetarii stiintei economice, dar si calitatea deciziei actului practic de conducere economica, fara model si modelare, care cunosc o foarte larga recunoastere si extindere.

Spre deosebire de cunoasterea comuna, careia ii sunt inaccesibile mecanismele si interactiunile economice ascunse, acestea raman, asa cum am mai aratat, in sarcina cunoasterii stiintifice, inclusiv a modelelor si modelarii economice.

"Omul - subliniaza academicianul roman Mircea Malita - nu lucreaza niciodata nemijlocit asupra realitatii, ci prin intermediul unui model mintal. Fara model lucreaza numai tropismele si instinctele. Cum arata Karl Marx, spre deosebire de albina, omul concepe hexagonul in minte si dupa aceea il deseneaza'. Mai mult, John M. Keynes, inca inainte ca modelul sa devina un instrument recunoscut, nici nu concepea economia in afara modelarii, subliniind ca "economia este o stiinta a carei gandire consta in termeni de modele'.

Modelul definit de Mircea Malita, in trasaturile sale cele mai caracteristice, este "un instrument stiintific pentru reprezentarea unor realitati care, prin scara si complexitatea lor, depasesc capacitatea de cuprindere a intuitiei sau a logicii discursive cu care stapanim fenomenologia vecinatatilor noastre imediate. Este foarte greu sa surprinzi in rationamentul curent totalitatea interdependentelor care au loc in sistemul economic dat'.

Modelul este o constructie umana, artificiala, care incearca, prin analogie, sa reprezinte realitatea cat mai veridic posibil. El este o reprezentare abstracta si simplificata a realitatii; in corpul modelului se redau doar elementele esentiale ale procesului sau fenomenului economic; pe masura cresterii gradului sau de abstractizare, in model se retin doar mecanismele si interactiunile cele mai ascunse ale realitatii.

Modelul nu este o descriere a realitatii nici atunci cand imbraca o forma literara, atat de necesara cand nu exista alta posibilitate de exprimare mai veridica. Deci el nu este in mod necesar alcatuit din ecuatii. Astazi insa, constructia de modele apeleaza frecvent la formalizari matematice. Sub acest aspect, modelul este un ansamblu de ecuatii care prezinta un sistem economic intr-o forma abstracta si simplificata, folosit mai ales pentru a evidentia cele mai profunde inlantuiri si interdependente ale lui cu alte procese si fenomene economice.

Modelele au patruns in mai toate sferele economiei, astfel ca, in prezent, reprezinta un spectru larg in continua si rapida extindere si diversificare. De aceea este cat se poate de inteles si nevoia invatarii construirii de modele.

2.3.2. Modele cu grad diferit de abstractizare

In functie de nivelul de abstractizare si generalizare la care se tinteste, este nevoie sau este posibil, modelele se impart in patru categorii principale:

.    Modelul imitativ al realitatii (denumit si iconic) se poate realiza in stadiu initial, de observare-perceptie; el contine imagini mentale sau material-fizice (fotografii, filme, benzi audio, video etc.); modelul este deci apropiat de realitate, identificandu-se usor, deoarece are un nivel redus de abstractizare;

.    Modelul de tip index are un grad superior de abstractizare, in continutul caruia se pastreaza doar insusiri esentiale, acelea care apartin de mecanismele interne ale sistemului cercetat, si anume: elementele componente si sistemele lor de legaturi, ca si dintre acestea si mediul exterior;

.    Modelul simbol (tip ipoteza, lege sau teorie) marcheaza un nivel si mai inalt de abstractizare si generalizare; in acest caz, simbolurile iau locul elementelor sistemului studiat; aceste simboluri sunt incluse intr-o definitie sau relatie logica-matematica de tipul legaturilor esentiale ale sistemului economic studiat;

.    Modelul cibernetic include gradul cel mai inalt de abstractizare; el se intemeiaza pe un sistem cu conexiune inversa (autoreglare). Acest model in forma simplificata include:

- intrari (x);

- procese de transformare (A);

- iesiri (y) rezultate din procesele de prelucrare;

- comanda si reglarea (Ax; A) si legaturile;

-   conexiuni directe intre intrari si structura de transformare (x - A), intre iesiri si mediul inconjurator (y - mediu) etc;

-   conexiuni inverse, ca de pilda, legatura de autoreglare intre iesiri si intrari (y -> x), cu ajutorul careia se corecteaza din mers functionarea sistemului.

Cu ajutorul diferitelor tipuri de modele, cu grade diferite de abstractizare si simplificare se poate si trebuie studiat unul si acelasi fenomen, pentru a realiza cea mai corecta si completa imagine asupra realitatii. Dintre aceste tipuri de modele existente se poate identifica acela care asigura cea mai buna cunoastere, cea mai mare apropiere de mecanismele ascunse care determina existenta, functionarea, reproducerea si evolutia fenomenului economic.

Aprecierea masurii in care modelul utilizat reflecta in mod adecvat si indeajuns fenomenul sau procesul economic se poate realiza numai in conditiile constatarii unui izomorfism (= identitati) intre structura modelului (intre structura teoriei formalizate in model) si structura fenomenului economic supus modelarii.

In consecinta, se intelege ca edificarea, constructia modelului ne dezvaluie felul cum se realizeaza structura modelului (adica teoria modelului, teoria descriptiva, teoria explicativa) si rolul pe care il joaca acest intreg subterfugiu teoretic in procesul de cunoastere.

2.3.3. Rolul modelului in elaborarea si definitivarea ipotezei

Gilbert Abraham Frois sintetizeaza intr-o schema simplificata (vezi mai jos) componentele de baza ale constructiei unui model si circuitele repetate care se cer realizate pana cand structura modelului este identica cu structura fenomenului cercetat.

Subterfugiul teoretic, adica teoria de care are nevoie cercetatorul, este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mai mult sau mai putin organizate, referitoare la un domeniu care trebuie riguros definit. Teoria, asa cum se vede din schema, este alcatuita dintr-un ansamblu de definitii si dintr-un ansamblu de ipoteze.

Definitiile (ilustrate prin formarea bruta a capitalului fix, tezaurizare, profit, productivitate etc.) au rolul de a preciza cu rigoare continutul si semnificatia unor termeni ai domeniului care face obiectul studiului. Definitiile (conceptele) sunt totusi intotdeauna imperfecte in fata realitatii empirice.

Ipotezele, o parte din acestea, au rolul sa precizeze conditiile de aplicare a teoriei (ca, de exemplu: economia este izolata de relatiile economice externe, competitivitatea in conditiile unei "stari date a tehnologiei', in domeniul veniturilor, "populatia nu economiseste' etc. Asupra acestor ipoteze-conditii initiale trebuie revenit permanent, in toate etapele de constructie a modelului; conditia ceteris paribus

poate fi acceptata doar pentru o secventa a cunoasterii. Aceste ipoteze initiale reprezinta, in fond, primul efort de abstractizare din model.

Schema simplificata a procesului de elaborare a unui model de cercetare stiintifica

Al doilea grup de ipoteze priveste comportamentul sau reactiile mediului analizat (comportamentul productivitatii pentru o stare data a tehnicii, comportamentul familiilor in cadrul consumului; nivelul de salarizare in conditii de deficit de mana de lucru etc).

Ipoteza nu poate fi tratata decat cu mare circumspectie din moment ce ea este o deschidere posibila catre adevar sau, mai exact, doar ca un cap de pod catre necunoscut.

Rezultatele teoretice sau implicatiile (consecintele) se dezvaluie in urma unui proces logic de deductie care se intemeiaza pe ansamblul de definitii si pe ansamblul de ipoteze. Rezultatele teoretice, o teorie prealabila sau subterfugiul teoretic reprezinta singura modalitate de a obtine observatii pretioase in confruntarea cu fenomenul economic studiat. Sublinierea este cu atat mai importanta cu cat unii mai putin avizati considera subterfugiul teoretic a fi inutil sau scolastic, abstract, steril (!). Daca ar fi asa, de regula, atunci "s-ar confunda aparenta cu esenta lucrurilor', asa cum remarca Karl Marx; sau, tot astfel, "o acumulare de fapte nu este stiinta, dupa cum o gramada de pietre nu este o casa' (Poincar).

In consecinta, reactiile de refuz al constructiilor teoretice sub motive ca vin din zona irealismului ipotezelor, de genul "este complicat' sau "asta nu are legatura cu realitatea', se cuvin respinse, intr-adevar, nu orice abstractizare a faptelor reale este interesanta si utila, dar orice teorie - abstractie a realului - este buna daca rezuma sau schematizeaza, simplifica si reprezinta bine si in timp util elemente importante, esentiale ale realului.

Adevarata dificultate a modelarii, a gandirii teoretice nu consta, asa cum s-ar putea crede, in gradul de abstractizare. Reprezentarile teoretice, abstracte, necesare progresului gandirii stiintifice se lovesc, cel mai adesea si puternic, de faptul ca multi economisti au despre stiinta doar o reprezentare intuitiva, numai de "bun simt'.

Observarea empirica, realizata sistematic, intr-o perioada suficient de lunga, de catre cercetatori si alti specialisti din practica, se confrunta cu rezultatele teoriei. Faptele empirice nu pot genera niciodata confirmarea teoriei, ci:

- fie infirmarea - in care caz ipotezele vechi se resping si se modifica in vederea definitivarii ipotezelor, pana cand acestea nu infirma

- daca nu infirma, observarea empirica nu poate totusi niciodata antrena confirmarea teoriei, ci doar o acceptare provizorie, in asteptarea unui singur fapt empiric care sa o infirme

in cadrul eforturilor cercetatorului pentru elaborarea modelului (teoriei), un loc cu totul aparte il ocupa enuntul, formularea ipotezelor.

Elaborarea ipotezelor este, asa cum am aratat mai sus, partea cea mai delicata si complicata de la inceputul si pana la sfarsitul procesului (circuitului) de elaborare a ipotezelor si a modelului in ansamblul lui. De fapt, cand ipoteza "nu infirma', practic modelul este construit, realizat. De aceea, in continuare trebuie sa acordam atentie elaborarii ipotezelor pentru ca aceasta echivaleaza practic cu insusirea tehnicii, a tehnologiei de modelare.

Efortul de abstractizare prilejuit de enuntul ipotezelor se realizeaza, asa cum am mai spus, in cadrul procesului de formulare a relatiilor functionale. De pilda, conform teoriei neoclasice, cantitatea (q) ceruta de un agent economic depinde de pretul (p) bunului respectiv: q = q(p); sau, conform lui Keynes, consumul familiilor (C) depinde de venitul lor (Y), adica C = C(Y).

In aceasta relatie functionala, cercetatorul precizeaza variabilele-ipoteza care frecvent imbraca formele:

.    variabila instantanee (pret etc);

.    variabila stoc (populatia recenzata la data inventarul de bunuri la data );

.    variabila flux (nasteri, decese, casatorii, nivelul venitului, consumului, productiei pe zi, decade, luna, trimestru, an etc).

A doua grupa de definitii se refera la precizarea statutului variabilelor, respectiv:

.    variabilele endogene (din interiorul corpului teoretic, al relatiei functionale ilustrate mai sus);

.    variabilele exogene (corpului teoretic), care se determina separat de acest corp, dar sunt date indispensabile pentru schema teoretica a modelului ales.

De retinut ca variabila poate fi endogena sau exogena, in functie de problema care se pune, astfel:

.    daca vrem sa aflam variatia nivelului venitului (Y), in raport cu eventualele variatii ale investitiei (I), vom scrie relatia Y = Y(I), pentru care vom cauta sa gasim ratia specifica a lui Y, in raport cu o unitate de I exogen;

.    dimpotriva, cand vrem sa evidentiem variatiile investitiei (I), aceasta apare ca o marime endogena, in raport cu volumul profitului firmei, care este variabila exogena, conform relatiei: I = I(p).

Relatiile functionale pot fi simple, ca in exemplele de mai sus, sau functii cu mai multe variabile de forma y = y(xi, x₂, . X; . x_n), in care y este dependent, variaza in functie de un numar mai mare de variabile. De pilda, productia unui bun (firme) este dependenta de numarul de salariati, de calificarea acestora, de instalatiile disponibile, de materiile prime, energie etc.

In acest proces de alegere a variabilelor explicative se savarsesc frecvent erori, deoarece:

. teoria incearca sa elimine relatiile, factorii secundari, functie specifica procesului de abstractizare;

. "tot ce este simplu este fals, iar tot ce nu este simplu este inutilizabil', asa cum spune Valry.

In fine, ar mai trebui sa atragem atentia ca, in modelare, relatiile dintre variabile ipoteze sunt de tipuri diferite (G.A. Frois):

.    ecuatii tehnice: Q = Q(K,L), in care productia (Q) este functie de stocul de capital (K) si de numarul de salariati folositi (L);

.    ecuatii de comportament: C = C(Y,A), in care consumul global al familiilor (C) depinde de venitul lor (Y) si de patrimoniul lor (A);

.    ecuatii de echilibru: O = D, in care avem de a face cu conditia de echilibru, oferta (O) sa fie egala cu cererea (D); ecuatia de echilibru nu trebuie confundata cu ecuatia de definitie;

.    ecuatii de definitie (identitate). De pilda, Keynes defineste economisirea globala (S) ca reprezentand partea din venitul national care nu este consumata, adica diferenta dintre venitul national (Y) si consum (C), din care rezulta ca ecuatia de definitie se formuleaza fie S = Y - C, fie Y = C + S, stiut fiind faptul ca venitul nu poate avea decat aceste doua destinatii.

Pe baza celor descifrate in legatura cu integrarea variabilelor-ipoteza in relatii functionale, putem acum sa aratam ca modelul economico-matematic apare ca un ansamblu de ecuatii in care se reliefeaza actiunea reciproca, inlantuirea, respectiv interdependenta dintre fenomene.

Pentru ilustrare, vom folosi cel mai cunoscut model, modelul keynesian clasic, simplificat. in constructia acestui model, cadrul de ipoteza retinut este cel al unei economii nationale (model macroeconomic), in care se face abstractie de relatiile economice externe si in care preturile sunt considerate stabile; economia este in situatie de subutilizare.

Cererea globala (D) se defineste ca suma a cererii de bunuri de consum (C) si a cererii de bunuri de investitie (I), conform ecuatiei:

(1) D = C + I (ecuatia de definitie)

Se determina nivelul de productie (Y) care poate satisface cererea globala care se scrie:

(2) Y = D (ecuatia de echilibru)

Consumul familiilor (C), considerat a fi o functie liniara de veniturile distribuite (egale cu contravaloarea productiei) este:

(3) C = cY (ecuatie de comportament)

Investitia firmelor (I) este o variabila exogena admisa a fi egala cu nivelul unei mari parti a aparatului productiv (i):

(4) I = i (ecuatii de comportament).

Sistemul celor patru ecuatii cu patru necunoscute (C, I, Y si D) permite obtinerea unei relatii intre nivelul de investitii (exogen) si nivelul venitului si al productiei.

inlocuind D, C si I in ecuatia (1) cu continutul ecuatiilor (2), (3), (4), se obtine: Y = D = C + I = cY + i .

Deci, Y - cY = I ; '

Y(l - c) = I Si Y= 1/(1 -c)

Aceasta ultima ecuatie exprima relatia dintre nivelul investitiei (T) si nivelul venitului sau al productiei (Y) prin intermediul lui T / (1 - c), care este multiplicatorul keynesian.

Modelul de mai sus, keynesian, este nu numai teoretic, fara date numerice, dar si simplificat Detalierea sa matematica si acoperirea cu date statistice implica o participare mai larga, interdisciplinara, singura garantie a evaluarii capacitatii explicative a modelului, respectiv ceea ce ne intereseaza cu deosebire, masura in care formularea ipotezei a fost corecta. Verificarea ipotezei face insa obiectul paragrafului urmator.

Pentru insusirea mai buna a bazelor elaborarii modelului, in special a formularii si verificarii ipotezei, este necesar sa cunoastem nu numai modele cu structuri simplificate, ci si scheme de modele cu structuri mai largi.

In acest sens, Nicolas Georgescu Roegen descifreaza, mult mai detaliat, componentele modelului economico-matematic, insa intr-o tipologie oarecum diferita. Astfel, savantul roman denumeste componentele modelului drept "caile de control cognitiv asupra lumii' si in randul acestora mentioneaza: absorbtie, descriptie, clasificare, masurare, experimentare, generalizare, explicare, predictie si evaluare.

Un alt savant roman, Nicolae N. Constantinescu, distinge, in cadrul metodei sale integrale de cercetare stiintifica, un numar aproape identic de componente ale procesului de modelare, si anume:

a)Definirea obiectului cercetarii si a sarcinii precise ce ii revine modelului in cadrul acesteia;

b)Precizarea conceptelor, indicatorilor si altor informatii relevante in ceea ce priveste reusita sau limitele modelului;

c)Studierea si selectarea celor mai importante insusiri (elemente, legaturi) ale fenomenului cercetat;

d)Elaborarea ipotezelor si restrictiilor pentru unul sau altul din factori, ca si pentru fenomenul economic in ansamblul sau;

e)Determinarea criteriului sau criteriilor de eficienta de maxim-minim (functia obiectiv) in vederea evidentierii variantei celei mai eficace;

f)  Construirea modelului (conform schemei simplificate analizate si ilustrarii ei pe baza modelului keynesian). Modelul construit poate fi de diferite tipuri (examinate anterior), statice sau dinamice, deterministe sau stochastice, macro, mezo sau microeconomice, partiale etc;

g) Analiza modelului si formularea concluziilor cantitative si calitative,
capacitatea de evaluare si predictie; cand este posibil, studiul insusirilor modelului
este insotit si de precizarea algoritmului de calcul, in concordanta cu desfasurarea
reala a fenomenului;

h) Interpretarea economica a rezultatelor calculelor cu ajutorul modelului;
transpunerea limbajului matematic in limbaj economic;

i) Verificarea rezultatelor, a ipotezelor si definitiilor care sunt puncte esen-
tiale de plecare in modelarea economico-matematica;

j) in afara de experiment si scenariu, verificarea modelului se face, evident, si prin incercarea de aplicare a sa in practica economica.

2.3.4. Limite ale modelelor si directii de perfectionare a modelarii matematice a fenomenelor economice

Modelarea matematica a ridicat considerabil puterea analizei economice, favorizand, alaturi de tehnica electronica de calcul, progresul stiintei economice, ca si practica economica, managementul macro si microeconomic.

Cu toate acestea, metodele matematice, inclusiv modelarea, suporta o serie de critici concentrate pe ideea ca nu satisfac pe deplin nevoile reale ale cunoasterii stiintifice, ale teoriei si practicii economice. Aceste critici se rezuma, in principal la urmatoarele:

a) Utilitatea modelelor macroeconomice, in special, nu este la inaltimea distinctiei de care se bucura. Slabiciunea acestor modele consta in faptul ca sunt bazate pe ipoteze privind comportamentul uman extrase din neant; ele nu fac obiectul unor operatiuni de abstractizare bazate pe observarea realitatii; ele sunt postulate pe baza ideilor care au fost in circulatie, din introspectie sau din conventiile sociale etc. si care sunt utilizate ca agregate sociale in modelare; elementele modelului n-au fost extrase dintr-o observare de fapte reale, iar relatia dintre ipoteza si observatie nu este reciproca.

Necazul nu consta aici in faptul ca s-a simplificat comportamentul uman (antreprenori, consumatori, posesori de capital etc.), deoarece simplificarea este inerenta intelegerii problemei. Adevaratul necaz consta in aceea ca comportamentul care prevaleaza in model nu este conform cu cel care prevaleaza in viata economica reala. Or, astazi este larg acceptata teza ca progresul modelelor este conditionat in cel mai inalt grad de cerinta de a asigura o mai buna armonizare a lor cu realitatea economica si sociala.

b) Preocuparea pentru modelare nu este dusa pana la capat,

respectiv constructia modelului in concordanta cu esenta si mecanismele interne ale fenomenului economic, cu elementele mai mult, mai putin sau necuantificabile. Nicolas Georgescu Roegen (s. a.) nu conteneste sa atraga atentia ca, desi introducerea metodelor matematice in cercetarea economica a reprezentat un progres calitativ, nu trebuie nicio clipa pierdut din vedere ca fenomenele economice, pe langa componenta lor cuantificabila, contin aspecte care nu pot fi reprezentate prin cantitati.

Aceeasi observatie o face, in esenta, si profesorul Nicolae N. Constantinescu atunci cand subliniaza ca "procedeele statistico-matematice nu pot conduce singure la epuizarea cunoasterii fenomenelor si proceselor economice si nici la adoptarea de decizii practice eficiente'. Pentru aceasta este necesar ca, pe langa cunoasterea temeinica a calitatii fenomenului economic, sa se ia in seama si alti factori (variabile) decat cei cuprinsi in analiza cu ajutorul acestor tehnici si procedee, si anume factori social-economici, cum sunt: managementul, experienta, valoarea ideii stiintifice, factori de ordin politic si motivationali, factori morali etc.

Daca nu se procedeaza astfel, asa cum afirma savantul american Milton Friedman, modelul matematic mai mult impresioneaza decat informeaza. Altfel zis, modelul impresioneaza, pe de o parte, si dezinformeaza, pe de alta parte.

c) Folosirea modelului ca instrument de analiza economica spo-
reste pericolul utilizarii cauzalitatii de tip liniar, mecanicist, in conditiile
in care un fenomen economic are o structura de elemente si relatii interne
care reclama modele neliniare. Aceleasi consecinte de liniarizare se
produc si prin utilizarea de modele logaritmice si semilogaritrnice.

Iata cum, din cele aratate de unii cercetatori, inclusiv romani, se atrage atentia ca metodologia cercetarii stiintifice poate falsifica realitatea economica, ajungandu-se la caricaturizarea acesteia, cu toate consecintele grave care decurg de aici.

Marginindu-ne la aceste observatii critice asupra modelarii, vom reliefa, in mod corespunzator, si cele mai importante cai de combatere a acestor neajunsuri, frecvent subliniate in literatura economica. Dintre acestea, retinem pe cele mai semnificative, si anume:

a) modelul are toate sansele sa fie un instrument eficient de analiza daca satisface cel putin trei exigente: daca modelul corespunde calitatii 178 fenomenului economic; daca informatia in ansamblu este reala; daca se dispune de posibilitati corespunzatoare de calcul si de analiza;

b) daca modelele nu dovedesc a avea o calitate corespunzatoare, atunci ele se cer completate cu alte procedee de analiza cum sunt: analiza input-output (balanta legaturilor dintre ramuri), sistemul contabilitatii nationale si, desigur, metode descriptive asupra mecanismelor interne ale fenomenului economic dificil de modelat in stadiul actual;

c)  modelarea, in optica acad. Mircea Malita, va putea depasi pragul determinat in parte si de starea actuala a modelelor matematice, daca se vor face deschideri semnificative in cel putin trei directii esentiale, si anume: elaborarea si utilizarea de concepte noi; pregatirea de mijloace si instrumente noi de masura a fenomenelor economice; realizarea de estimari ale factorilor invizibili;

d) desi dezvoltarea economica rezulta pretutindeni dintr-o serie de schimbari sociale, culturale, politice, economice care, la randul lor, aduc schimbari de naturi diverse, totusi, economistii nu poseda o clarviziune speciala care sa le permita sa aduca aceste diverse experiente istorice in relatii de cauzalitate directa intre principalii indicatori economici. Dar, economistii pot sa castige aceasta clarviziune studiind experientele istorice care se caracterizeaza prin diversitatea naturii umane, prin stralucirea unor personalitati, domnia anumitor convingeri, idei si comportamente, prin impactul atitudinii colective asupra actiunilor individuale si, inainte de toate, prin imensa lor complexitate.

Determinarea sistematica a raporturilor de cauzalitate in ceea ce priveste aceste situatii istorice, desi este in afara inclinatiei economistilor, totusi, pe masura ce ei studiaza istoria gandind, ei isi insusesc experienta si luciditatea necesare. Studiul istoriei serveste ca propedeutica; protejeaza impotriva miopiei specialistului si impotriva tendintei de simplificare abuziva a fenomenelor. Astazi se spune ca nu trebuie sa existe economist fara formatie matematica, dar ar trebui sa se adauge, cel putin in aceeasi masura, ca nu exista economist fara formatie istorica. (La Oxford exista un Centru de studii moderne specializat in studiul istoriei si al economiei).

Cu toate acestea, in multe stiinte, nivelul de consideratie tinde sa fie functie de raritate: cu cat este mai abstract, mai riguros si general, cu atat este mai distins. In stiinta economica cei care se consacra observarii directe a comportamentelor si aptitudinilor sunt considerati precum jucatorii de rezerva ai echipei.

Din aceste considerente, o astfel de scara de valori se cere schimbata, rasturnata: se afirma ca ar trebui sa se acorde mai multa consideratie aptitudinilor de observare decat celor de abstractizare si sa se plaseze perspicacitatea istoricului chiar inainte de rigoarea matematicianului. In acest sens, se arata ca, pentru a se dispune de si mai multe observatii privind comportamentul real, ar trebui sa se valorifice mult capacitatile acelora care stiu sa le stranga, ingeniozitatea in elaborarea metodelor, intelepciunea in colectarea faptelor, curiozitatea pentru relatiile dintre fenomene, promptitudinea in sesizarea detaliului semnificativ etc.

In aceasta privinta, Ch. Darwin afirma ca "am reflectat in ultima noapte la ceea ce face din om un descoperitor de lucruri inca necunoscute. Aceasta este o problema care te umple de perplexitate. Un mare numar de oameni foarte inteligenti - chiar mai inteligenti decat descoperitorii - nu descopera niciodata nimic. Totusi, dupa cat pot sa presupun, arta de a descoperi consta, de obicei, in a cauta cauzele si semnificatia a tot ceea ce se petrece. Aceasta implica un simt ascutit de observatie si cere o cunoastere la fel de aprofundata posibil a subiectului explorat'.

"Conditia principala a progresului stiintei economice - afirma profesorul Morgenstern - este perfectionarea spatelui empiric al acestei stiinte. Pana cand nu sunt acumulate suficiente date si observatii pentru generalizare, matematizarea va fi prematura, iar stiinta economica isi merita starea de subdezvoltare';

e) economistii sa acorde mai multa atentie metodologiilor utilizate de diversi autori. Se constata ca diferentele de metodologii utilizate conduc la concluzii si rezultate incomparabile. Confruntarea si adaptarea metodologiilor utilizate la fenomenele economice este o regula de aur a stiintei economice contemporane. In acelasi sens trebuie actionat si in legatura cu faptul ca, desi unii economisti folosesc definitii identice, rezultatele sunt diferite, deoarece fiecare acorda ponderi diferite uneia si aceleiasi laturi cercetate.

S-a pus in evidenta, in numeroase cazuri, ca modelul sa indemne la rationalitate si raspundere sporita din partea economistilor si, mai ales, a decidentilor pe care ei ii sfatuiesc.

Calea cea mai buna de urmat pentru a nu falsifica realitatea este ca teoria (modelul) sa faca predictii conforme cu realitatea, sa se verifice atat ipotezele, cat si concluziile lor; grija economistilor trebuie sa fie cu atat mai mare cu cat opereaza inevitabil cu abstractii care usor ii pot conduce in afara realitatii, daca nu sunt preocupati de permanenta confruntare cu faptele empirice, cu realitatea.