FUNDAMENTARI TEORETICE PRIVIND STOCURILE

DELIMITARI SI STRUCTURI PRIVIND STOCURILE

Stocurile fac parte din activul circulant al întreprinderii sub forma bunurilor si serviciilor care intervin în ciclul de exploatare:

fie pentru a fi vândute în aceeasi stare sau dupa prelucrarea lor în procesul de

productie;

b) fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.

Caracteristica de bazǎ a acestora este ca intra si ies în sau din patrimoniul întreprinderii în mod ciclic, durata unui ciclu nefiind mai mare de un an. Cu ocazia finalizarii fiecarui ciclu de exploatare se realizeaza înlocuirea diferitelor forme concrete de stocuri cu exemplare noi din aceeasi speta.

Ciclul de exploatare si natura stocurilor sunt determinate de tipul întreprinderii. Astfel, în cazul unei întreprinderi de productie, ciclul de exploatare poate fi sintetizat astfel:

întreprinderea cumpara materii prime si materiale consumabile care figureaza în

activul circulant sub forma stocurilor de materii prime si materiale consumabile;

materiile prime si materialele consumabile sunt supuse prelucrarii în cadrul

procesului de fabricatie, rezultând bunuri sau servicii în curs de prelucrare sau prestare sub forma stocurilor de productie în curs de executie;

dupa ultima operatie de prelucrare se obtine productia finita;

produsele sunt vândute tertilor, operatie ce genereaza drepturi ale întreprinderii

asupra acestora, fie sub forma creantelor, dacǎ decontarea se realizeaza într-un interval mai mare de timp, fie sub forma efectelor comerciale de primit, daca decontarea se face pe baza acestor instrumente;

la data scadentei facturii sau efectului comercial, întreprinderile încaseaza con-

travaloarea productiei livrate, operatie în urma careia creantele se transforma în disponibilitati banesti;

cu disponibilitatile banesti, întreprinderea cumpara din nou materii prime si materiale si ciclul de exploatare reîncepe.

Din punct de vedere contabil, stocurile si productia în curs de executie sunt delimitate tinând cont de natura fizica si destinatia economica a acestora în urmatoarele structuri:

marfuri, respectiv bunuri pe care întreprinderea le cumpara în vederea revânzarii;

materii prime, respectiv bunuri utilizate direct la fabricarea produselor si se regasesc în produsul finit, integral sau partial, fie în starea lor initialǎ, fie transformate;

materiale consumabile ce ajutǎ la procesul de fabricatie, fara a se regasi în produsul finit;

produse, respectiv semifabricate;

animale si pasari;

ambalaje.

În categoria stocurilor sunt incluse, potrivit Regulamentului privind aplicarea Legii contabilitatii si obiectele de inventar, baracamentele si amenajarile provizorii.

Tinând cont de locul de existentǎ, stocurile prezentate mai sus se delimiteaza pe urmatoarele structuri:

stocuri aflate în depozitele întreprinderii;

stocuri aflate la terti sub forma materiilor prime, materialelor consumabile

în curs de aprovizionare sau sosite si nereceptionate;

stocuri trimise la terti pentru prelucrare sau reparare.

Un rol important în contabilitatea stocurilor îl reprezinta IAS. O problema fundamentala în contabilizarea stocurilor o constituie valoarea costului ce urmeaza

a fi recunoscut drept activ si reportat pâna când veniturile aferente sunt recunoscute.

Standardul furnizeaza indicatii practice referitoare la procedeele de determinare a costului care sunt utilizate la calcularea stocurilor.

Valoarea realizabila netǎ este pretul de vânzare estimat ce ar putea fi obtinut pe parcursul desfasurarii normale a activitatii, mai putin costurile estimate pentru finalizarea bunului si a costurilor necesare vânzarii.

Stocurile includ bunurile cumparate si detinute cu scopul revânzarii.

În ceea ce priveste evaluarea stocurilor, acestea trebuie evaluate la valoarea cea mai micǎ dintre cost si valoarea realizabila neta.

Costul stocurilor trebuie sǎ cuprinda toate costurile aferente achizitiei si prelucrarii, precum si alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma si în locul în care se gasesc în prezent.

Costurile de achizitie a stocurilor cuprind pretul de cumparare, taxe de import si alte taxe ( cu exceptia acelora pe care întreprinderea le poate recupera de la autoritatile fiscale ), costuri de transport, manipulare si alte costuri care pot fi atribuite direct achizitiei de produse finite, materiale si servicii.

Reducerile comerciale, rabaturile si alte elemente similare sunt deduse pentru a determina costul de achizitie.

Costurile de achizitie pot include diferente de curs valutar care au aparut direct din achizitionarea recenta de bunuri facturate în valuta doar în acele cazuri rare care sunt permise prin tratamentul alternativ prevazut la IAS 21 – „Efectele variatiei cursurilor de schimb valutar”. Aceste diferente de curs valutar se limiteaza doar la acelea care au rezultat dintr-o depreciere monetara accentuata împotriva careia nu exista nici un mijloc practic de acoperire si care afecteaza datorii care nu pot fi decontate, rezultate din achizitia recenta a stocurilor.

Costurile de prelucrare includ costurile direct aferente unitatilor produse, cum ar fi costurile cu manopera directa. De asemenea ele includ si alocarea sistematica a regiei de productie, fixa si variabila, generata de transformarea materialelor în produse finite.

Regia fixa de productie consta în acele costuri indirecte de productie care ramân relativ constante, indiferent de volumul productiei, cum sunt: amortizarea,întretinerea sectiilor si utilajelor, precum si costurile cu conducerea si administrarea sectiilor.

Regia variabila de productie consta în acele costuri indirecte de productie care variaza direct proportional sau aproape direct proportional cu volumul productiei, cum sunt costurile indirecte cu materii prime si materiale si cu forta de munca.

Capacitatea normala de productie este productia estimata a fi obtinuta, în medie, de-a lungul unui anumit numar de perioade sau sezoane, în conditii normale, având în vedere si pierderea de capacitate rezultata din întretinerea planificata a echipamentului.

Atunci când costurile de prelucrare nu se pot identifica distinct pentru fiecare produs în parte, acestea se aloca pe baza unei metode rationale, aplicate cu consecventa. Alocarea se poate baza pe valoarea de vânzare relativa pe fiecare produs, fie în stadiul de productie în care produsele devin identificabile, fie în momentul finalizarii procesului de productie.

Produsele secundare au o valoare nesemnificativa si sunt evaluate la valoarea realizabila neta si aceasta valoare se deduce din costul produsului principal.

Costul stocurilor unui prestator de servicii consta, în primul rând, din manopera si din alte costuri legate de personalul însarcinat cu supravegherea, precum si regiile corespunzatoare. Costurile cu personalul angajat în activitatea de desfacere si administratie, ci sunt recunoscute drept cheltuieli în perioada în care au loc.

1.1.Tehnici de masurare a costurilor

Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor si a consumabilelor, manoperei, eficientei si capacitatii de productie.

Costurile bunurilor vândute este calculat prin deducerea marjei brute din pretul de vânzare al stocurilor. Procentajul marjei brute utilizat ia în considerare stocurile al caror pret a fost redus sub pretul de vânzare initial. Adesea este utilizat un procent mediu pentru fiecare departament.

1.Formule de determinarea a costului

Costul acestor stocuri care nu sunt de obicei fungibile si al acelor bunuri sau servicii produse si destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifica a costurilor individuale.

Identificarea specifica a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor.

Metoda FIFO presupune cǎ primele elemente cumparate sunt cele care se vând primele si prin urmare elementele care ramân în stoc la sfârsitul perioadei sunt cele care au fost cumparate sau produse cel mai recent.

Metoda costului ponderat calculeaza costul fiecarui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei si a costului elementelor similare produse sau cumparate în timpul perioadei. Media poate fi calculata periodic sau dupa receptia fiecarui transport în functie de circumstantele în care se gaseste întreprinderea.

Metoda LIFO presupune cǎ ultimele elemente cumparate sau produse se vor vinde primele si prin urmare, elementele ramase în stoc la sfârsitul perioadei sunt cele produse sau cumparate primele.

1.3.Valoarea realizabila neta

Costul stocurilor este nerecuperabil dacǎ acele costuri au suferit deteriorari, au fost uzate moral integral sau partial sau preturile lor de vânzare s-au diminuat.

Costul stocurilor este nerecuperabil si în conditiile în care au crescut costurile estimate pentru finalizare sau costurile estimate necesare pentru a efectua vânzarea. Practica diminuarii valorii stocurilor sub cost, pâna la valoarea realizabila neta, este consecventa cu principiul conform caruia activele nu trebuie reflectate în bilant la o valoare mai mare decât valoarea care se poate obtine prin utilizarea sau prin vânzarea lor. Stocurile sunt diminuate pâna la valoarea realizabila neta, element cu element. Uneori însa, poate fi mai adecvat sǎ se grupeze elementele similare sau conexe. Prestatorul de servicii cumuleaza costurile în functie de fiecare serviciu, pentru care va fi stabilit un pret de vânzare distinct.

Estimarea valorii realizabile nete se bazeaza pe cele mai credibile dovezi în momentul în care are loc estimarea valorii stocurilor care se asteapta a fi realizata. Aceste estimari iau în considerare fluctuatiile de pret si de cost care sunt direct legate de evenimentele ce au intervenit dupa terminarea perioadei, în masura în care aceste evenimente confirma conditiile existente la sfârsitul perioadei.

Estimarea valorii realizabile nete însa în considerare, de asemenea, scopul pentru care stocurile sunt detinute. În situatia în care cantitatea contractata este mai mica decât cea detinuta, valoarea realizabila neta a surplusului se va determina pornind de la preturile generale de vânzare practicate pe piata. Provizioanele pot aparea din contractele ferme de vânzare peste costurile detinute sau din contractele ferme de cumparare.

Valoarea materialelor si a consumabilelor folosite în productie nu este diminuata sub cost daca se estimeaza cǎ produsul finit în care urmeaza sǎ se încorporeze vor fi vândute pentru un pret mai mare sau egal cu costul lor. Totusi dacǎ se estimeaza ca acest cost al produsului finit va depasi valoarea realizabila neta, atunci si costul materialelor aferente se diminueaza pâna la valoarea realizabila neta. În aceste cazuri, costul de înlocuire a materialelor poate fi cea mai adecvata masura a valorii realizabile nete.

1.4.Recunoasterea drept cheltuiala

Atunci când stocurile sunt vândute, valoarea contabila a stocurilor trebuie recunoscuta ca o cheltuiala în perioada în care a fost recunoscut venitul corespunzator.

Valoarea oricarei diminuari a stocurilor pâna la valoarea realizabila neta si toate pierderile de stocuri trebuie recunoscute drept cheltuiala în perioada în care are loc diminuarea sau pierderea.

Valoarea oricarei stornari a diminuarii valorii stocurilor ca urmare a unei cresteri a valorii realizabile nete trebuie recunoscuta ca o reducere a cheltuielii cu stocurile în perioada în care stornarea a avut loc.

Procesul de recunoastere ca o cheltuiala a valorii stocurilor vândute duce la

conectarea costurilor la venituri.

1.5.Prezentarea informatiilor

Situatia financiara trebuie sǎ prezinte urmatoarele informatii:

Politicele contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv metodele folosite pentru determinarea costului;

Valoarea contabila totala a stocurilor si valoarea contabila a categoriilor de stocuri, grupate într-un mod adecvat întreprinderii;

Valoarea contabila a acestor stocuri care au fost evaluate la valoarea realizabila neta;

Valoarea oricaror stornari ale diminuarii valorii stocurilor;

Evenimentele care au dus la aparitia unor astfel de stornari ale diminuarii valorii stocurilor;

Valoarea stocurilor gajate ca garantie în costul datoriilor.

Cele mai întâlnite clasificari ale stocurilor cuprind:

1.marfuri

materii prime

3.materiale

4.productie în curs de executie

5.produse finite

În cazul în care costul stocurilor este determinat prin metoda LIFO, situatia financiara trebuie sa prezinte diferenta între valoarea stocurilor specificata în bilant si una din urmatoarele valori :

valoarea cea mai mica dintre valoarea calculata conform metodei FIFO si valoarea realizabila neta;

valoarea cea mai mica dintre costul curent la data bilantului si valoarea realizabila neta.

Costul stocurilor recunoscute ca o cheltuiala în cursul perioadei consta din acele costuri care fusesera anterior incluse în evaluarea stocurilor vândute, regia de productie nealocata si valoarea anormala a costurilor de productie a stocurilor.

Circumstantele specifice întreprinderii pot face necesara si includerea altor costuri cum ar fi costurile de distributie. Întreprinderea prezinta costurile de exploatare clasificate dupa natura lor si imputabile veniturilor perioadei. În acest caz, întreprinderea prezinta costurile recunoscute drept cheltuiala cu materia prima, costurile cu manopera si alte costuri de exploatare împreuna cu valoarea modificarii nete a stocurilor aferente perioadei.

2. IMPORTANTA STOCURILOR ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII

Desfasurarea activitatii de catre orice agent economic presupune interventia unui mari diversitati de active circulante materiale. Întrucât activele circulante materiale intervin în activitatea economica prin crearea unor stocuri de valori materiale destinate de a asigura continuitatea proceselor de productie, de desfacere si a altor procese economice, ele se mai numesc si stocuri de productie în curs de executie.

În raport de forma fizica pe care o îmbraca bunurile materiale si de pozitia pe care o ocupa în cadrul ciclului de exploatare (aprovizionare-productie-desfacere ) se disting urmatoarele structuri:

materii prime care participa direct la fabricarea produselor si se

regasesc în produsul finit integral sau partial, fie în starea lor initiala, fie transformate;

materiale consumabile (materiale auxiliare, combustibil, materiale de

ambalat, piese de schimb) ce ajuta la procesul de productie sau de exploatare fara a se regasi în produsul finit;

productie în curs de executie;

produse (semifabricatele finite, reziduale);

Semifabricatele finite sunt produse care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricatie si nu mai au nevoie de prelucrari ulterioare în cadrul unitatii patrimoniale, putând fi depozitate în vederea livrarii sau expediate direct clientilor.

animale si pasari;

marfuri-sunt bunuri pe care unitatea le cumpara în vederea revânzarii;

ambalajele ce vor fi înregistrate în categoria obiectelor de inventar sau

ca produse finite.

Contabilitatea are sarcina de a urmari operativ procesul de aprovizionare, adica înregistrarea consumurilor de materii prime si materiale, asigurarea gestionarii corespunzatoare a stocurilor si reducerea imobilizarilor ca o componenta a aprovizionarii tehnico-materiale.

Datorita multiplelor functii pe care le îndeplinesc, a implicatiilor asupra utilizarii capacitatilor de productie, resurselor de munca, a asigurarii resurselor materiale necesare proceselor productive este necesara adaptarea stocurilor la conditiile create în economie.

3. GESTIONAREA SI FINANTAREA STOCURILOR

Functionarea normala si continua a ciclului de exploatare necesita existenta unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele de activitate a întreprinderii.

Stocurile de mijloace circulante înglobeaza materii prime si materiale aflate în diferite faze ale prelucrarii, precum si sub forma produselor finite, a mijloacelor în decontare (creante asupra clientilor si debitorilor) si disponibilitatilor banesti în casa sau banca.

Importanta deosebita a mijloacelor circulante în structura economica a întreprinderii consta în faptul ca acestea devin, pe parcursul procesului de productie, depozitarul valorii cedate de celelalte elemente ale structurii cum ar fi : personalul, mijloacele fixe, informatiile si mediul.

Stocurile se exprima fizic si valoric dar pot fi determinate si în numar de zile.

CA ( fara TVA )

Vr =

Stoc mediu global

Stocul mediu global poate fi calculat în doua moduri :

Stoc initial + Stoc final

1. Stoc mediu global =

2

Stoc mediu global = stoc sf trim I + stoc sf trim II + stoc sf trim III + stoc sf trim IV

4

Exemplu:

20.000 + 5000

1. Stoc mediu global = = 36.000

2

51.800.000

Vr = = 1.438,89

36.000

1000 + 16.000 + 15.000 + 9.000

Stoc mediu global = = 13.000

4

51.800.000

Vr = = 3.984,61

13.000

În scopul identificarii aspectelor favorabile, dar mai ales celor nefavorabile ale gestionarii resurselor, se recomanda determinarea vitezei de rotatie pe fiecare categorie de stocuri, dupa cum urmeaza:

Materii prime cuprinse în vânzari ( fara TVA )

Vr materii prime =

Stoc mediu de materii prime

180.000.000

= = 15.000

1000

Numarul de rotatii ale diferitelor categorii de stocuri difera în functie de natura activitatii si de conditiile de gestiune din întreprinderea respectiva.

Din punct de vedere fizic, stocurile reprezinta cantitatile de materiale, de produse sau de marfuri necesare fiecarei faze a ciclului de exploatare pentru a asigura desfasurarea continua si ritmica a acestuia. Necesitatea constituirii stocurilor deriva din caracterul continuu al productiei (sau al desfacerii lor) în raport cu caracterul discontinuu al aprovizionarilor.

Marimea financiara a stocurilor este data de marimea capitalurilor necesare pentru constituirea si pastrarea lor. Capitalurile alocate nu pot fi recuperate decât dupa ce stocurile respective parcurg întreg ciclul de exploatare si sunt valorificate prin vânzarea si încasarea produselor sau serviciilor realizate de întreprindere. Pe toata aceasta durata de imobilizare capitalurile ramân blocate fara posibilitatea de a fi utilizate în alte plasamente rentabile.

Cheltuielile de aprovizionare continua pot fi atât de mari încât este mai economica organizarea aprovizionarii în mod discontinuu, la intervale. Atunci va apare necesitatea constituirii de stocuri care sa asigure alimentarea productiei între cele doua reaprovizionari succesive.

Exista si alternativa de a constitui stocuri suficient de mari pentru a reduce numarul aprovizionarilor. Organizarea activitatii de exploatare cu stocuri succesive (peste necesarul curent) antreneaza costuri ridicate de depozitare si pastrare mai ales de oportunitate a capitalurilor imobilizate pe durata de stationare a acestor stocuri. În concluzie, cheltuielile suplimentare inutile în gestiunea stocurilor sunt generate, pe de o parte de stocurile insuficiente, iar pe de alta parte de stocurile ex-

cesive.

Nivelul optim al stocurilor trebuie sa tina seama de:

conditii reale de aprovizionare;

reducerea capitalurilor blocate;

cresterea eficientei economice.

Marimea optima a stocurilor va fi aceea care armonizeaza relatia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca) variabile în functie de numarul aprovizionarilor si cele de depozitare (Cd) care variaza în raport cu marimea stocurilor. Pentru stabilirea stocului optim de materii prime si de materiale trebuie sa se gaseasca o solutie matematica între :

a) reînnoirea frecventa a stocurilor, având ca efect cresterea cheltuielilor de transport-aprovizionare (pe comenzi), dar si reducerea cheltuielilor de pastrare-depozitare;

b) reînnoirea stocurilor la intervale lungi, cu efecte asupra reducerii cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar si al cresterii cheltuielilor de pastrare-depozitare.

Modelul Wilson-Within care optimizeaza marimea stocurilor porneste de la costul total (Ct = Ca +Cd) cu formarea stocurilor, care se doreste a fi minim, în conditiile maximizarii rentabilitatii activitatii de exploatare.

Ct = Ca + Cd

N                        TxS

Ct = * Ca + * Cd în care:

S                         2

S = marimea optima a stocului

N = necesarul anula de aprovizionat

Ca = costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari

T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului

Cd = costul de depozitare pe unitate de stoc în unitatea de timp

2N * Ca

Sopt =

T * Cd

N

Nr. de aprov. =

Sopt

S * T

i =

N

unde T = numarul de zile calendaristice din perioada considerata

Intervalul mediu între aprovizionarile consecutive (i) se determina cu ajutorul mediei aritmetice ponderate :

Σqi * ti

i =

Σqi

Stocul curent mediu se determina în functie de necesarul mediu zilnic de aprovizionat ( N/360 ) si de intervalul mediu între aprovizionari (i) astfel :

Scrt = ( N/360 ) * i

Pentru a evita întreruperile, în procesul de productie se constituie stocuri de siguranta. O politica echilibrata recomanda constituirea stocului de siguranta la un nivel care minimizeaza cheltuielile determinate de „ruptura de stoc„ si de existenta stocurilor excesive.

Stocul de siguranta mediu se determina în functie de necesarul mediu zilnic si de intervalul mediu de abatere fata de intervalele contractuale sau fata de intervalul mediu între aprovizionari astfel :

Ssig = ( N/ 360 ) * s

Σqî * ta

s = unde

Σqî

ta = numarul zilelor de întârziere în aprovizionari

qî = cantitatile aprovizionate la termenele întârziate

s = intervalul pentru stocul de siguranta

Exemplu:

7.160.000

i = = 76,17 zile

94.000

N = Σ Qf * nc * pa = (8.000 * 5 * 5.000) + (7.000 * 7 * 6.000)

= 494.000.000

494.000.000

Scrt = * 76 = 104.280.000 lei

360

494.000.000

Ssig =    * 8,44 zile = 11.580.000 lei

360

456.000

s = = 8,44 zile

54.000

Alegerea nivelului activelor circulante ca si a modelului de finantare al acestora, este legata de atitudinea personala a conducerii întreprinderii privind optimizarea relatiei rentabilitate-risc.

Nivelul activelor circulante se fundamenteaza, de regula, pe vânzarile previzionate.

Astfel, cresterea activelor circulante, pentru un nivel constant al productiei si vânzarilor, daca aceasta reduce riscul de insolvabilitate, conduce la o diminuare a ratei de randament a activelor totale detinute de întreprindere. În opozitie, un nivel scazut al activelor conduce la o rentabilitate ridicata dar si la un grad de risc la fel de ridicat.

Raportul dintre vânzari si nivelul activelor circulante necesare pentru ridicarea cifrei de afaceri este specific fiecarei întreprinderi. În raport de aceasta se pot mentine trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu diferite efecte asupra rentabilitatii si riscului:

politica ofensiva sau agresiva;

politica defensiva;

3. politica echilibrata.

Politica ofensiva este promovata de acei conducatori de întreprindere care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Sunt dispusi sa accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichiditati si de insolvabilitate a întreprinderii, mizând pe rentabilitatea mult mai ridicata a accelerarii rotatiei, a cresterii gradului de lichiditate al activelor circulante.

Politica defensiva îsi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri si lichiditati ridicate. Pentru orice crestere a cifrei de afaceri ei se preocupa si de cresterea corespunzatoare a stocurilor care asigura continuitatea activitatii de exploatare.

3. Politica echilibrata se bazeaza pe faptul ca cresterea cifrei de afaceri se realizeaza cu un stoc curent de marime corespunzatoare noii cifre de afaceri, pe când stocul de siguranta este determinat la acel nivel care egalizeaza costurile lipsei de stoc si costurile ridicate ale stocurilor excesive.

Necesarul de finantare a ciclului de exploatare exprima nevoia totala de capitaluri pentru procurarea stocurilor.

Determinarea stocurilor constituie baza determinarii fondurilor banesti asigurate prin autofinantare sau împrumuturi pe termen scurt bancare sau comerciale. Nivelul stocurilor trebuie sa exprime nevoile reale de fonduri, abaterile creând greutati financiare pentru ca apar imobilizari de fonduri în cazul supradimensionarii necesitatilor sau pericolul nerealizarii volumului de productie în cazul subdimensionarii.

Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare urmareste realizarea aceluiasi obiectiv de crestere a rentabilitatii întreprinderii si de diminuare a riscului.

Exista doua metode de determinare a necesarului de finantare a ciclului de exploatare si anume:

metode analitice;

metode sintetice.

Metodele analitice presupun determinarea marimii necesarului de finantare a ciclului de exploatare pe elemente de stocuri, iar în cadrul elementelor de stocuri calculul analitic se desfasoara pe fiecare material sau produs nominalizat si pe fiecare fel de stoc.

Metodele sintetice armonizeaza raportul dintre costul mai redus al fundamentarii necesarului de finantare a ciclului de exploatare si utilitatea apropiata a marimilor necesarului de finantare a ciclului de exploatare determinate prin metodele analitice.

Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate în urmatorul mod:

în faza de aprovizionare, de cantitatile de materii prime si materiile necesare

productiei si de pretul unitar de aprovizionare;

în faza de productie, de volumul materialelor date în consum si de nivelul cheltuielilor de fabricatie pe diferite faze de productie;

în faza de desfacere, de costul de productie inclusiv cheltuielile generale de

administratie al produselor finite predate la magazie si de cheltuielile pentru livrarea acestora catre beneficiari;

în faza de încasare, de costul complet al produselor expediate.

Timpul între doua reconstituiri succesive ale stocurilor se determina de asemenea ca o medie aritmetica (simpla sau ponderata) a duratelor efective înregistrate în perioada anterioara, corelate cu cele prevazute în contractele viitoare de aprovizionare si de desfacere.

Pentru diferitele categorii de stocuri componenta timp este determinata astfel:

în faza de aprovizionare, de urmatorii timpi: intervalul mediu între doua

aprovizionari succesive de materiale, intervalul mediu pentru formarea stocului de siguranta, intervalul pentru stocul de conditionare, intervalul pentru transportul interior între depozitul central si depozitele sectiilor de productie;

în faza de productie, de durata ciclului de fabricatie din fisa tehnologica a

produsului;

în faza de desfacere, de durata medie de stationare a produselor finite în

magazie;

în faza de încasare, de durata medie de încasare a produselor expediate.

Pentru fiecare stoc de materiale semnificative, necesarul de finantat mediu anual se determina dupa relatia:

Nec. mat. = ( N/360 ) * ( i + s + c + t )

2

în care:

N = necesarul valoric anual din materia prima semnificativa

N =    Σ ( qi * nci * pai )

unde:

qi = cantitatea de produse programata a se fabrica

nci = norma de consum specifica fiecarui produs

pai = pretul de aprovizionare unitar

i = 1,n produse ce urmeaza a se fabrica

i = intervalul de timp mediu între aprovizionari

s = intervalul pentru stocul de siguranta

c = intervalul pentru stocul de conditionare

t = intervalul pentru transportul interior

Exemplu:

494.000.000 76,17

Nec. mat. = * + 8,44 + 5 + 3 = 25.169,15 lei

360 2

Intervalul mediu între doua aprovizionari succesive se ia la jumatate pentru ca se considera ca are loc constituirea instantanee a stocului curent la întreaga sa marime, iar trecerea în consum a materialelor are loc treptat si continuu pâna la epuizarea stocului.

Pentru elementele nesemnificative de materiale, necesarul de finantat mediu anual se determina conform relatiei urmatoare:

Cheltuieli diverse

Nec. diverse = * Σ Nec. semnificative

ΣCheltuieli semnificative

Decizia de finantare finalizeaza echilibrul financiar dintre nevoia de finantare a activelor circulante si sursele mobilizate pentru finantarea acesteia.

Sursele de finantare a ciclului de exploatare sunt :

surse proprii;

surse atrase;

surse împrumutate.

Reînnoirea permanenta a stocurilor pentru asigurarea continuitatii productiei si ritmicitatii vânzarilor determina o nevoie de capital cvasipermanenta. Se pune astfel problema existentei unor surse permanente pentru finantarea acestor nevoi. Aceasta sursa este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezinta un surplus de resurse permanente angajate din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente. Reprezinta o marja de siguranta pentru activitatea de exploatare care beneficiaza de o sursa sigura de capitalizat pe un termen lung si pentru care nu exista preocupare de a fi reînnoita.

Fond de rulment global (FRG) = ( Capitaluri proprii + Datorii financiare

( pe termen lung )) – Imobilizari

Fond de rulment propriu ( FRP ) = Capitaluri proprii – Imobilizari

Fond de rulment împrumutat = Fond de rulment global – Fond de rulment   

propriu

Exemplu:

FRG = (1.500.000.000 + 500.000.000) – 300.000.000 = 1.700.000.000 lei

FRP = 1.500.000.000 – 300.000.000 = 1.200.000.000 lei

FRÎ = 1.700.000.000 - 1.200.000.000 = 500.000.000 lei

Odata cu reînnoirea stocurilor se produce si reînnoirea în proportii, aproximativ egale, a datoriilor de exploatare (salariati, furnizori, stat).

Caracterul reînnoibil al stocurilor, pe de o parte, si al datoriilor de exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia neta de capitaluri pentru finantarea ciclului de exploatare sa se manifeste la nivelul diferentei dintre necesarul de finantare a ciclului de exploatare si datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment.

b) Echilibrul financiar pe termen scurt se bazeaza în cea mai mare parte pe sursele temporare de la terti în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor (intrarea si receptia materialelor, prestarea manoperei) si cel al scadentei platii. Se urmareste echilibrul între durata de lichiditate a activelor circulante si durata de scadenta a datoriilor de exploatare.

c) Daca sursele proprii si atrase sunt insuficiente pentru finantarea stocurilor, întreprinderea apeleaza la credite bancare pe termen scurt (de trezorerie sau de scont).

Creditele de trezorerie se acorda întreprinderilor de catre bancile comerciale în limita unui plafon convenit anterior.