Functia de productie

Functia de productie

Marimea, structura si dinamica ofertei de bunuri si servicii sunt rezultatul comportamentului de piata al producatorului. Acesta doreste sa castige tot mai multi bani, sa-si maximizeze profitul. Managerii unei firme sunt confruntati permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de productie, care sa le asigure un anumit nivel al productiei si sa le permita maximizarea profitului.

Problema esentiala o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Raspunsul depinde de cunostintele tehnologice si de capacitatea manageriala a intreprinzatorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. In acelasi timp, se va avea in vedere volumul maxim posibil al productiei ce se obtine cu o cantitate data de resurse.

Dupa ce si-a fixat obiectul activitatii, intreprinzatorul elaboreaza un ghid al actiunii sale rationale, prin care se determina:

modalitatile sau metodele de fabricatie;

volumul sau nivelul productiei.

Asadar, la baza ofertei de bunuri si servicii se afla functia de productie. Aceste limite ale productiei, ca si relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun (pentru a satisface cerintele pietei) si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acestuia, sunt exprimate prin functia de productie.

In general, aceasta este o relatie de tipul , in care Q - volumul productiei, iar   sunt factorii de productie utilizati.

Cel mai adesea, functia de productie se prezinta ca o relatie a doi factori de tipul ,

unde :

K - factorul capital;

L - factorul munca.

Cand unul din factori se anuleaza, si productia este egala cu zero. Factorii de productia K si L se combina si substituie intre ei, iar fiecarei combinatii in cantitati diferite din cei doi factori ii corespunde un numar Q, care reprezinta nivelul maxim al productiei ce poate fi obtinuta intr-un timp determinat (un an). Rationamentul nostru porneste, de asemenea de la ipoteza ca exista posibilitati aproape nelimitate de inlocuire a unei cantitati date dintr-un factor cu o alta cantitate mai mare din celalalt factor, pastrand acelasi volum al productiei.

In analiza comportamentului producatorului este folosita, de regula, functia de productie omogena. O functie de productie de tipul:

este omogena de gradul n daca

unde:

n =constanta;

x numar real pozitiv.

O functie de productie omogena lineara des intalnita este functia Cobb-Douglas, dupa numele celor care au folosit-o pentru analiza productiei.

unde:

A - constanta specifica fiecarei economii nationale;

α si β - coeficienti de elasticitate a productiei in raport cu fiecare din factorii de productie utilizati.

Dar avantajele economiei de scara nu sunt nelimitate. Pe masura ce firma creste in dimensiuni, ele tind sa se reduca in timp si incep sa se manifeste pierderi de scara. Acestea tin in mod esential de greutatile intampinate de manageri, atunci cand dimensiunea firmei devine considerabila, cand incepe sa se manifeste rigiditate in functionarea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusa si chiar risipa. Toate acestea caracterizeaza ceea ce se numeste pierderi interne de scara sau dezeconomii de scara.

Combinarea judicioasa a factorilor de productie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alaturi de strategia minimizarii costurilor, la optimizarea comportamentului producatorilor.