GESTIUNEA RISCULUI DE CREDIT

Riscul de credit reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, intrucat se infiltreaza la nivelul unei game largi de servicii si expuneri. In ultimii ani, am fost martorii unei intensificari a impactului negativ al acestui risc pe plan international, in timp ce, pentru economiile in tranzitie, potentialul sau de producere se poate spune ca este supradimensionat de evolutiile financiare fluctuante ale societatilor comerciale si gradul mare de indatorare al acestora.

Prima cerinta pentru gestionarea cu succes a riscului de credit consta in existenta unei "culturi" solide in acest domeniu, concept indefinibil ca atare, dar care incorporeaza rationamentele apriorice ale managementului bancar. O cultura puternica presupune mentinerea unui echilibru prudent intre dezvoltarea afacerii, pe de o parte, si controlul calitatii, pe de alta parte, preocuparea de a prescrie limite de asumare a riscului in termeni de sectoare, clase, tipuri de finantare si nume individuale de clieti/parteneri, elaborarea in scris a politicilor de credit coerente si cuprinzatoare, fara a accepta obisnuitele abateri in activitatea practica.

Un management bancar care isi impune standarde inalte de conduita conteaza pe un comportament similar din partea clientilor. De regula, garantiile nu sunt un substituent pentru analiza de fond a afacerilor si perspectivelor unui client, pentru identificarea corecta a mijloacelor sale de rambursare a imprumutului. In completarea informatiilor standard utilizate la analiza acordarii unui credit, o deosebita importanta revine specificarii limitelor de facilitati ( expunerea maxim recomandata ) si incadrarea clientului intr-o anumita categorie de creditare - care prin definitie implica determinarea ratei anticipate de pierdere la nivel de portofoliu.

Expunerile trebuie clasificate dupa perioada ramasa pana la scadenta, avand in vedere relatia potrivit careia cu cat acestea sunt mai mari, cu atat este mai mare si potentialul de volatilitate, incertitudinea veniturilor si deci riscul. In scopul monitorizarii si stabilirii de limite, expunerile de credite se recomanda a fi masurate prin suma maxima supusa riscului, ceea ce corespunde mai exact practicilor contabile actuale. In acest context putem vorbi despre expuneri conventionale - cand suma supusa riscului este reprezentata direct de un sold contabil ( credite, plasamente pe piata monetara, finantarea tranzactiilor comerciale, achizitionarea efectelor de comert, etc.), expuneri echivalente creditului - cand contractul intre banca si client are pe piata o valoare de inlocuire fluctuanta ( categorie in care sunt incluse toate instrumentele financiare derivate ), expuneri in timpul zilei sau de decontare, considerate in mod gresit ca fiind expuneri nesemnificative, deoarece sunt dificil de observat si dispar repede ( ex: sistemul de decontari interbancare, decontari valutare, imprumuturi pe piata monetara etc.).

Rolul calitatii portofoliului de credite bancare

Principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor pe primul loc se afla creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta in mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii '80, intre acestea se inscriu:

-neatentia in formularea normelor de creditare;

-prezenta unor conditii de creditare prea generoase, cuplata cu lipsa unor normative clare;

-nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;

-concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piese;

-slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);

-cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;

-sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;

-necunoasterea fluxurilor de trezorerie a clientilor;

-creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).

Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurale de acest gen, care duc la cresterea pierderilor la portofoliul de credit, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal de un profesionalism ireprosabil, care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor ) din timp.

1.1. Politica de creditare

Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, nu doar un exercitiu academic, ea trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut complet.

1.2. Formularea politicii de creditare

O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:

-selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;

-selectia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

-incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietelor pe care opereza banca.

Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.

1.3 Riscul individual de creditare

Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva, ( a fluxului de incasari), orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate a debitorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit este,deci, de o importanta majora pentru banca. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima daca probabilitatea de rambursare o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agent economic, persoana privata, stat.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:capacitatea de plata, caracterul debitorului-dorinta sa de a face plata, capitalul-averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciaza ca principalele slabiciuni in gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, aprecierea interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.

In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie, de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperativele de credit.

Creditele personale sunt, de regula plafonate absolut - indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului, pentru ca aceste informatii nici nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma de bani (oferta limitata, de regula, la de doua -trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si cu o rata a dobanzii relativ mare;clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.

Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.

Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pe doua grupe distincte :cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru acordarea creditului.

Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicata dacat in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitori cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte garantii reale.

In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare ) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil ) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste de regula doar 25% desi pot fi suportate fara probleme si rate de rambursat relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbata in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.

1.4 Selectarea creditelor acordate debitorilor din alte tari.

Riscul de tara se defineste ca fiind riscul de nerambursare generat de o insolvabilitate determinata de localizarea geografica a debitorului si nu de deteriorarea situatiei lui financiare. Nu este un risc de credit propriu-zis caci insolvabilitatea debitorului nu ii este proprie. El apare ca risc:

-specific organismelor guvernamentale, institutiilor/intreprinderilor publice, statelor debitoare sau

-suplimentar pentru persoane sau agenti a caror insolvabilitate este determinata de localizarea geografica fara o deteriorare a situatiei financiare.

Riscul de tara are doua dimensiuni: politica si economica.

Riscul politic sau riscul suveran este primul element al riscului de tara si exprima gradul de instabilitate politica. Aceasta poate provoca situatii de o gravitate deosebita pentru creditor, intre care:

-repunerea in discutie sau renegocierea unor contracte;

-limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

-limitarea sau interzicerea iesirilor de capital;

-nationalizarea, cu sau fara despagubire;

-refuzul de a recunoaste angajamentele guvernelor anterioare;

-anularea datoriei externe sau suspendarea platilor.

Toti acesti factori pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate si a dobanzilor aferente.

Riscul economic, a doua dimensiune a riscului da tara, este generat de incapacitatea autoritatilor monetare ale tarii respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor. Debitorul poate fi solvabil si capabil sa degaje o capacitate de rambursare suficienta dar lipsa de rezerve in devize nu permite realizarea transferului spre exterior.

Cel mai adesea, insa, riscul politic, economic si de creditare propriu-zis sunt impletite, situatia economica, politica si financiara a tarii putind fi deteriorata.In acest context se impune o abordare globala a riscului de tara.

Metodele de analiza a riscului de tara sunt numeroase, caci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt doua directii de studiu:metoda indicatorilor de risc si teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizata si se bazeaza pe metode Delphi. Riscul de tara se determina prin parcurgerea urmatoarelor etape:

-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situatia politica, economica si financiara a tarii. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenta la o zona de conflict, rolul jucat de militari, puterea militara. Criteriile economice sunt structura importurilor si a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare si datoria externa, raportul dintre serviciul datoriei si exporturi;

-interogarea expertilor asupra pertinentei acestor criterii, cerandu-le sa le ierarhizeze si noteze totodata;

-ponderarea criteriilor in functie de importanta lor si apoi calcularea unei note care sa indice riscul total.

In esenta, metoda este foarte asemanatoare cu credit scoring, doar ca in loc de analiza discriminatorie se foloseste interogarea expertilor.

Teoria valorii firmei are la baza evaluarea valorii economiei tarii respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balantei comerciale. Apoi aceasta valoare a economiei se compara cu datoria interna.

Un exemplu de indicator de risc de tara pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.

Acest indicator a fost pus la punct in SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabileste pe baza a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putand fi notat de la 0 la 4 puncte, in functie de risc ( 0 pentru risc maxim).

Exemplu de indicator BERI de risc de tara

Tabelul nr.2.1.

Tarile sunt clasificate, in functie de punctajul obtinut, astfel:

<= 40 Þ inaceptabile;

Þ riscuri ridicate;

Þ riscuri moderate;

>= 70 Þ riscuri reduse.

In functie de aceasta apreciere creditorii stabilesc daca acorda sau nu creditul, precum si conditiile de creditare (garantii, termen de rambursare, rata a dobanzii).

1.5 Gestiunea riscului de credit global

Principiile gestiunii riscului de credit global

Gestiunea riscului de credit global are la baza doua principii: diviziunea si limitarea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare urmareste evitarea concentrarii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor in special. Concentrarea clientilor intr-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasa pentru o banca universala: in perioada de recesiune pot interveni greutati de exploatare. In sfera creditarii particularilor, diversificarea portofoliului este in primul rand o diversificare teritoriala. La creditarea agentilor economici impotanta este diversificarea sectoriala sau economica, iar in ceea ce priveste clientii suverani -diversificarea geografica. In cazul Romaniei bancile isi propun o diversificare a portofoliilor institutioanle prin dezvoltarea activitatilor de creditare a sectorului privat.

Pe de alta parte se poate intampla ca intreprinderi de talie mare sa aiba nevoie de creditare care sa depaseasca limita rezonabila de angajament a unei singure banci. De regula, acolo unde gradul de dezvoltare a pietelor o permite, astfel de firme recurg direct la piete pentru a-si asigura finantarea fara intremediar. O alta solutie o reprezinta constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar este anasamblul bancilor unei singure intreprinderi mari, anasamblu structurat si organizat de o maniera precisa. Aceasta solutie are dezavantajul ca dilueaza responsabilitate bancilor participante, dar si avantajul divizarii riscurilor. Pool-ul permite participarea bancilor mici la finantarea marilor intreprinderi (operatie mai putin riscanta si mai putin costisitoare ) si are si autoritate mai mare in impunerea unui plan de redresare a debitorului in caz de dificultata.

Limitarea riscurilor are caracter normativ si autonormativ. Fiecare banca, in functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sai proprii, asigura limitaea riscurilor in doua feluri: global si analitic, astfel:

-fixind o limita proprie, interna, angajamentul sau global in operatii riscante, (dar rentabile). Se stabileste o limita maxima (de ex. 75%) pentru ponderea activitatilor (plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar.

-fixind plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificari semnificative ale situatiei economice a acestor grupe sa ii afecteze negativ expunerea lor.

Se mai pot stabili plafoane de tip "stop-loss" care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.

Foarte utile se pot dovedi si limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criza, limite greu de definit in momentul in care criza se produce;preferabil este ca banca sa fie pregatita pentru eventualitatea producerii unei crize, oricat de improbabila ar parea aceasta intr-un context dat.

Pe de alta parte, banca centrala, ca autoritate bancara, isi asuma resposabilitatea limitarii expunerii consolidate la risc in cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autoritatii bancare este de impulsionare, cotrol si sanctionare.

Normele se refera la limitarea riscurilor si vizeaza imprumuturile mari acordate clientilor de catre societatile bancare (Norme BNR 5/1992). Conform acestor norme un imprumut este mare cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garantiilor si altor angajamente asumate in numele acestui client, depaseste 10% din capitalul propriu al societatii bancare. Se considera un singur debitor orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza impreuna sau cu titlu individual de imprumuturi acordate de aceeasi banca si care sunt legate economic intre ele. Suma totala a acestor imprumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depasi de 8 ori nivelul capitalul propriu al societatii bancare. Imprumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depasi 20% din capitalul propriu al societatii bancare.

Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate in directiva privind riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul mare este definit tot relativ la capital-10% din capitalul propriu si capitalul suplimentar; nici unul dintre acesti debitori nu poate avea fata de banca angajamente mai mari de 25% din capital iar daca debitorul este compania mama, o subsidiara sau alta companie afiliata la acelasi holding, atunci limita este de 20%. Suma acestor riscuri nu poate depasi de 8 ori capitalul bancii. Regula a fost implementata de toate statele membre la nivel national pana la 1 ianuarie 1994.

In Romania clasificarea clientilor se face tinand seama de evaluarea performantelor financiare ale clientilor si de capacitatea acestora de a-si onora la scadenta datoria (Norme 3/1994 ale BNR).

In conformitate cu acestea, evaluarea performantelor financiare se face de catre fiecare societate bancara si creditele vor fi incluse in una din urmatoarele categorii:

-categoria A: perfomante foarte bune, care permit achitarea la scadenta a datoriei, cu mentinerea acestor performante;

-categoria B: perfomante bune, dar fara certitudine pe o perspectiva medie;

-categoria C: perfomante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire;

-categoria D: perfomante financiare scazute si ciclice;

-categoria E: pierderi si incapacitatea rambursarii.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

-bun: rambursari dupa scadentar, cu in intarziere maxima de 7 zile;

-slab:intarzieri la scadentar de pana la 30 zile;

-necorespunzator: intarzieri la scadentar peste 30 zile;

In functie de aceste doua criterii, creditele se clasifica in cale cinci categorii astfel:(vezi tabelul )

Sursa.BNR.Normele 3/1994

Creditele neperformante

Sunt cele la care apar evenimente la scadentar, intotdeauna creditele din categoriile indoielnice si substandard. Pierderilea au inceput si ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante sunt cele care genereaza pentru banca cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins in cazul creditelor trecutela pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic si care sunt acoperite din fondul de rezerva sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzatoare a activului si pasivului banci, deci la o restrangere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt pastrate in portofoliu caci nu sunt inca pierderi si au sanse reale de a nu deveni pierderi daca sunt gestionate corespunzator.

Problema este ca ansamblul cheltuielilor legate de gestiunea lor este foarte mare. Pentru banca, aceste cheltuieli includ:

-cresterea prelevarilor obligatorii pentru fondul de rezerva: 50%din valoarea creditului (fonduri avansate plus dobanzi minus garantii) in cazul creditelor indoielnice si 20% in cazul creditelor sub standard;

-cresterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separata si preferentiala a acestor credite care deja creaza probleme; acestea pot sa apara ca un cost de oportunitate sau ca o cheltuiala suplimentara. Costul de oportunitate apare pentru ca personalul bancii acorda o atentie sporita acestor credite, fara a asigura bancii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; se consuma mai mult timp (mai mult personal conventional ) in contacte directe cu clientul, analize si verificari suplimentare. Cheltuielile suplimentare propriu-zise apar daca banca apeleaza la terti pentru rezolvarea unor probleme de specialitate: servicii de evaluare, consultanta, avocati, etc;

-cresterea cheltuielilor juridice in cazul apelului la instanta de judecata;

-deteriorarea imaginii bancii fata de actionari, autoritatea bancara si clienti, in aceasta ordine si in masura in care ponderea creditelor neperformante este in crestere sau a atins deja cote ridicate fata de situatia inregistrata la celelalte banci din sistem.

Pentru minimizarea acestor cheltuieli calea cea mai economicoasa este cresterea calitatii creditelor din portofoliu. Aceasta nu depinde insa exclusiv de actiunile bancii, caci in cele mai multe cazuri un ansamblu de factori (interni si externi) concura la deteriorarea calitatii clientului si la reducerea capacitatii sale de a rambursa creditul. In acest context banca trebuie sa asigure optimizarea factorilor interni de care depinde calitatea potofoliu. Aceasta se poate realiza prin eliminarea erorilor comise de personalul bancii si prin detectia prematura a potentialului de deteriorare a calitatii debitorilor.

Principala cauza a aparitiei creditelor neperformante ramane, oricand si oriunde, incompetenta sau neatentia personalului bancii. Intre cele mai frecvente greseli comise in practica de inspectorii bancii (personalul operativ) se inscriu urmatoarele:

-interviul inadecvat; intervievarea este o operatie dificila; ea necesita experienta, disponibilitate si calitati deosebite de ascultator din partea functionarului bancii. Interviul nu trebuie insa sa se transforme intr-o discutie prieteneasca trebuie sa se axeze pe intrebari la obiect si este de preferat ca lista acestor intrebari sa fie pusa de seful de compartiment la dispozitia fiecarui inspector, adaptata la specificul portofoliului de credite si de clientii pe care acesta ii gireaza. Inspectorul trebuie sa urmareasca obtinerea unor raspunsuri complete, indiferent de turnura pe care o poate lua discutia la un moment dat si fara a uita ca el o conduce. In afara de urmarirea si consemnarea raspunsurilor la intrebari, inspectorul trebuie sa incerce sa aprecieze si calitatile celui intervievat; aceasta pentru a putea discerne eventuale tentative de disimulare a adevarului si pentru a putea aprecia caracterul clientului,stiut fiind ca acesta reprezinta unul dintre factorii esentiali ai calitatii creditului .Daca interviul este efectuat necorespunzator, atunci exista mari (ne)sanse ca aprecierea initiala a clientului sa fie necorespunzatoare si atunci riscam fie sa respingem de la creditare un client viabil, fie sa acceptam un client neperformant sau neserios care va crea bancii probleme pe parcurs, fara o deteriorare a parametrilor sai operationali, deci fara posibilitatea unei avertizari prealabile (doar pentru ca s-a pornit de la o premisa gresita in ceea ce-l priveste). In acest context evaluarea pe baza de punctaj ajuta mult la cresterea gradului de obiectivitate a interviului, permitind si o oarecare comparabilitate a clientilor de un anumit tip.

-Analiza financiara necorespunzatoare; calitatea ei si, cu atat mai putin, utilitatea ei nu trebuie puse la indoiala pentru nici una dintre categoriile de credite acordate de banca. Este evident ca ea are un rol preponderent in luarea deciziei de creditare si in reevaluarea pe parcurs a calitatii clientului in cazul creditelor institutionale; nu trebuie insa neglijat nici in cazul clientilor individuali, desi realizarea ei revine relativ mai scumpa dat fiind valoarea mai redusa a acestor credite. Din nou evaluarea pe baza de punctaj reduce semnificativ aceste cheltuieli si omogenizeaza atat baza de date, cat si aprecierea bancii referitoare la calitatea diferitilor clienti. Inspectorul trebuie sa se convinga de faptul ca datele primite sunt cele reale si actuale si sa se convinga de faptul ca datele primite sunt cele reale si actuale si sa urmareasca procedura sau algoritmul prestabilit de normele interne de creditare. Daca sistemul de indicatori este relevant si daca algoritmii sunt corect formulati si aplicati, atunci si rezultatele trebuie sa fie edificatoare. Folosirea unui soft adecvat si nu foarte scump permite practic eliminarea tuturor erorilor de calcul. Raman de evitat doar cele referitoare la baza de date si de interpretare (daca nu avem punctaj sau daca punctajul este chiar la limita baremului).

-Necunoasterea activitatii clientului;poate crea probleme extrem de serioase data fiind incapacitatea inspectorului de a interpreta corect informatiile de care dispune si de a aprecia riscul sectorial specific domeniului (pietelor) de operare al clientului respectiv. In acest caz el poate aprecia corect doar in mod intamplator evolutia nevoilor de finantare, esalonarea ratelor de rambursare, garantiile solicitate, valoarea si pretul creditului. Principala dificultate, la care normele de creditare nu pot suplini capacitatea si experienta indicatorului, este cea legata de lichiditatea clientului si esalonarea rambursarii. La o esalonare necorespunzatoare si clientul va fi nemultumit caci va trebui sa depuna un efort suplimentar pentru a-si onora obligatiile, si banca ar putea avea de pierdut daca acest client nu reuseste sa faca fata acestor dificultati suplimentare, practic create de banca.

-Garantarea defectoasa a creditelor; garantarea poate crea probleme fie bancii, fie clientului in cazul in care ea nu se incadreaza in normele stabilite de banca. Pentru client problemele pot sa apara la o garantare excesiva; el poate fi nemutumit si, daca nu este client captiv sau foarte vechi si, mai ales atunci cand conditiile de servire oferite de concurenti sunt mai avantajoase, banca il poate pierde. Pentru banca riscul este mare daca nu s-au solicitat garantiile corespunzatoare din punct de vedere caliatativ si cantitativ. Aceasta deoarece in caz de lichiditate a acestora banca nu poate acoperi angajamentele clientului respectiv si, cu toata cheltuiala suplimentara legata de angajarea unor proceduri specifice, ea se afla de fapt in pierdere. Inspectorul sau personalul compartimentului de specialitate trebuie sa verifice cu atentie si cu resposabilitate existenta, concordanta cu normele interne si valoarea garantiilor oferite.

-Documentatia incorecta; este o conditie de calitate extrem de usor de indeplinit daca nu exista intentia de frauda, daca nu se da dovada de subiectivism si daca se acorda suficienta atentie angajarii raspunderii bancii prin semnaturi autorizate.

-Controlul si urmarirea calitatii clientilor;s unt proceduri care se angajeaza atat initial cat si periodic, pe parcursul derularii ansamblului raporturilor dintre banca si client si nu exclusiv pe parcursul procesului de creditare. Permit inspectorului formarea unei imagini corecte si actuale referitoare la capacitatea de plata a clientului si evolutia acestuia, esentiala pentru luarea unor

2 Indicatorii riscului de credit

Cuantificarea expunerii globale a bancii la riscul de credit se realizeaza prin analiza si monitorizarea permanenta a unui sistem de indicatori care se pot grupa in trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamica si indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de structura sau de pondere exprima procentual structura activelor bancare sau a portofoliului de credite, la un moment dat. Astfel, se pot folosi ca indicatori de risc monitorizati unul sau mai multi dintre urmatorii:

Ponderea creditelor in total active -cu cat aceasta pondere este mai ridicata, cu atat activitatea bancara este perceputa ca fiind mai riscanta; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei masuri si/sau praguri de alerta;

Ponderea creditelor de calitate medie in total credite-este un indicator care exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioara (din punctul de vedere al riscului de credit) in total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele in observatie, creditele substandard si cele indoielnice;

Ponderea pierderilor la porofoliul de credite in total credite- valoarea acestui indicator trebuie sa fie cat mai mica pentru ca portofoliul sa fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de credit;

Alti indicatori de structura ai riscului de credit utilizeaza in formula de calcul rezervele si provizionele pe care bancile si le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:

Ponderea rezervelor pentru pierderi din credite in total credite, raport care exprima sintetic asteptarile manageriale privind evolutia calitatii portofoliului de credite acordate;

Ponderea provizioanelor pentru pierderi din credite in totalul pierderilor nete, raport care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banca in politica sa de creditare;

Profitul brut / Provizioane pentru pierderi din credite * 100, respectiv costul acoperirii riscului de credit asumat de banca.

Indicatorii de dinamica exprima evolutia in timp a unor indicatori valorici a caror marime este corelata cu evolutia riscului de credit:

Dinamica rezervei generale pentru riscul de credit - exprima felul in care conducerea bancii anticipeaza evolutia riscului de credit: cu cat crestere rezerva, cu atat se poate presupune ca banca se asteapta la pierderi mai mari si deci, la o scadere a calitatii portofoliului de credite. Aceasta informatie trebuie interpretata in contextul dat de dinamica portofoliului de credite, caci daca cei doi parametri cresc in acelasi ritm, atunci nu poate fi vorba de o crestere a expunerii la risc. In plus, in functie de reglementarile legale privind constituirea si finantarea rezervei pentru riscul de credit, este posibil ca banca sa foloseasca o politica diferita de finantare a fondului, pentru obtinerea unor avantaje fiscale;

Dinamica creditelor totale-este interpretat ca indicator al riscului de credit atunci cand exprima o crestere accelerata. Aceasta deoarece se presupune, in baza experientei, ca fiecare institutie bancara are o capacitate limitata de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Aceasta capacitate este limitata de performantele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorica si, in general, de ansamblul resurselor bancii si de modul lor de gestionare.

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul si fondurile bancare, sunt important de monitorizat deoarece dau o expresie cantitativa raportului dintre expunerea la risc si sursa de finantare a acesteia. Se pot utiliza ca indicatori:

Ponderea profitului net in total credite; profitul net este sursa principala de finantare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinatie. Calculat in aceasta forma, indicatorul este cel mai adesea supraunitar;

Raportul dintre rezerva pentru riscul de credit si pierderile inregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie sa fie supraunitar, pentru a putea aprecia ca mangementul este prudent.

Desi nici unul dintre indicatorii mai sus mentionati nu reprezinta un instrment de predictie perfect, putem afirma ca nivelul necorespunzator al unuia dintre acestia ( sau al mai multora ) constituie in sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

3 Principiile analizei riscului de creditare

Intreaga analiza a riscului de credit este realizata in scopul evaluarii bonitatii clientului, a posibilitatii sale reale de rambursare a creditului la scadenta. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care sa asigure luarea in considerare a tuturor aspectelor financiare sau nonfinanciare care au impact asupra clientului, a activitatii sale, a profitului sau si a capacitatii de rambursare. Printre aceste principii puntem mentiona cei sase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul, Colateralul, Conditiile si Controlul.

Pe de alta parte, pentru cunoasterea si evaluarea situatiei economico-financiare prezente si de perspectiva a clientilor sai, precum si pentru aprecierea riscului bancar in activitatea de creditare, banca trebuie sa-si asigure o baza de informatii asupra fiecarui client pe care sa o actualizeze si sa o monitorizeze permanent.

Principalele surse de informatii folosite de banci pentru asigurarea bazei de informatii in vederea monitorizarii clientilor sunt:

a) Informatii obtinute de la client:

- din cererea de deschidere de cont, cererea de credit, etc;

- din Contractul de societate si Statutul societatii;

- din bilanturile contabile, contul de profit si pierdere, raportarile contabile perioadice, balantele de verificare si din alte situatii financiare.

b) Informatii din evidentele bancii privind:

- volumul total de credite aprobate, duratele de rambursare;

- volumul de incasari si plati lunare;

- incidente aparute in derularea operatiunilor de plati fara numerar, a operatiunilor de creditare;

- serviciul datoriei.

c) Informatii din surse exterioare, care pot fi obtinute de la:

- B.N.R.;

- Registrul Comertului;

- organisme specializate;

- alte banci si organisme care au relatii cu clientii;

- Comisia Nationala pentru Statistica etc.

Pentru analiza permanenta a clientului, consider ca trebuie avuti in vedere urmatorii parametrii de monitorizare:

1. Persoanele juridice sunt constituite conform legii sub diferite forme de organizare juridica : societate cu raspundere limitata, societati pe actiuni, regii autonome, asociatii familiale etc. Aceste informatii sunt preluate din Contractul de asociere si Statutul de functionare al clientului.

2. Pe baza acelorasi surse de informatii, se va monitoriza capitalul social subscris de client, capitalul varsat si cat reprezinta acesta din primul, precum si evolutia acestuia in decursul anilor. In acest sens, este semnificativa modificarea in sensul diminuarii, acest lucru fiind de multe ori determinat de pierderile din perioadele anterioare, fapt ce conduce la concluzia ca agentul economic nu a avut o activitate eficienta care sa-i permita obtinerea unui beneficiu.

De asemenea, monitorizarea capitalului social, precum si a capitalului propriu trebuie sa fie permanenta, evolutia acestuia dovedind puterea economica mare a clientului ( care a obtinut profit din care a alimentat aceste fonduri proprii ).

3. Prudenta bancara presupune, de asemenea, cunoasterea si intelegerea activitatii clientilor bancii. Cunoasterea activitatii desfasurate de client in perioada anterioara, precum si a previziunilor pentru viitor dau posibilitatea bancii sa ia masuri pentru diminuarea si prevenirea riscului in vederea recuperarii creditului si a incasarii dobanzilor.

Urmarirea activitatii clientului presupune mai intai verificarea legalitatii activitatii acestuia, in sensul ca trebuie verificat daca activitatea clientului se situeaza in prevederile legale sau este o activitate interzisa, legata de economia subterana, care poate produce prejudicii atat statului cat si bancii. In acest caz, prejudiciile morale sunt tot la fel de mari precum cele materiale.

Alti indicatori care trebuie avuti in vedere la monitorizarea activitatii clientului sunt:

- evolutia activitatii si profitul acesteia;

- caracterul activitatii: permanent, sezonier, ciclic;

- sfera de activitate: productie, comert, prestari servicii.

4. Un alt parametru de monitorizare a clientului il constituie daca acesta prezinta garantii pentru utilizarea cu eficienta a unui posibil imprumut, precum si rambursarea integrala la scadenta a creditului si achitarea dobanzilor aferente. Un rol important al acestui parametru il constituie implicarea clientului in procesele juridice atat in calitate de reclamant, cat si de parat ( mai ales ).

Implicarea in procese juridice in calitate de reclamant conduce la concluzia ca mediul economic de relatii cu clientul nu este unul favorabil, existand astfel posibilitatea unui blocaj financiar prin neincasarea marfurilor sau prestatiilor efectuate.

Implicarea in procese juridice in calitate de parat trebuie sa constituie pentru bancile comerciale un criteriu de neacordare a unor credite si de neexpunere sub nici un fel fata de acest client.

Monitorizarea vizeaza credibilitatea clientului, ca element psihologic esential, cu privire la formarea de catre banca a convingerilor referitoare la calitatile morale si profesionale ale managerilor agentilor economici solicitanti de credite, ale principalilor asociati si colaboratori ( precum si la reputatia lor privita prin calitatea produselor, serviciilor si a modului de indeplinire a obligatiilor asumate in relatia cu partenerii de afaceri ).

Monitorizarea managementului activitatii trebuie sa surprinda urmatoarele aspecte:

pregatirea profesionala, prestigiul si experienta in ramura sau sectorul de activitate;

experienta in functii de conducere si reputatia echipei manageriale;

conducerea este asigurata de o echipa sau de o singura persoana, cunoscand ca, in cele mai multe cazuri, conducerea in echipa poate avea rezultate mai bune decat luarea deciziilor de catre o singura persoana;

asigurarea succesiunii manageriale;

gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societatii, fiind de asteptat ca implicarea conducerii sa fie cu atat mai ridicata cu cat gradul de participare la capital este mai mare;

structura conducerii, specializarea in functie de aptitudinile in domeniul tehnic, financiar-contabil, marketing;

moralitatea persoanelor din conducere;

perioada de rotatie a pesonalului de conducere care poate constitui un semnal atunci cand este prea scurta ( cateva luni ) sau prea indelungata ( reste 10-20 de ani ).

Strategia clientului reprezinta un alt sector de monitorizare a clientului. Din acest punct de vedere trebuie urmarite unrmatoarele aspecte:

existenta unei strategii pe urmatorii 3-5 ani : daca aceasta este realista, realizabila sau cu risc de esec;

modalitatile de realizare a strategiei propuse;

alternative si implicatii in cazul nerealizarii strategiei propuse;

existenta sau nu a planurilor de restructurare sau redresare financiara.

Un alt parametru care trebuie urmarit il constituie pozitia clientului pe piata produselor si relatiile contractuale ale acestuia cu alti agenti economici. Aici trebuie monitorizate urmatoarele aspecte:

concurentii: numarul si marimea concurentilor, reputatia lor, caracteristicile produselor fabricate de acesta etc;

segmentul de piata detinut: in crestere sau in declin, cuantificabil sau necuantificabil;

portofoliul de clienti: numar, reputatie, dependenta de anumiti clienti, modalitatea de vanzare ( pe credit comercial sau cu plata directa );

relatia cu furnizorii: numar, dependenta de anumiti furnizori, modalitatea de plata ( la vedere sau la un anumit interval de timp );

politica de preturi : nivel fata de concurenta, facilitati.

Pentru a efectua o apreciere finala corespunzatoare asupra bonitatii clientilor, ofiterii de credit din bancile comerciale vor urmari coroborarea rezultatelor si interpretarea tuturor parametrilor prezentati mai sus, intr-un sistem unitar care sa scoata in evidenta punctele tari si salbe ale clientului si, mai ales, sa poata conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.

Pentru minitorizarea clientului, referitor la aspecte care nu tin de natura analizei financiare, consider ca parametrii propusi in schema de mai sus constituie elemente esentiale pentru caracterizarea eligibilitatii unui client.

Monitorizarea propusa va conduce, pe baza stabilirii unor calificative pentru fiecare parametru, la un grafic cu puncte forte si slabe ale clientului, astfel incat clientii din portofoliul unei banci comerciale sa fie grupati in trei categorii:

clienti eligibili pentru imprumuturi, indicand o siguranta ridicata pentru rambursare;

clienti eligibili pentru imprumuturi, dar clasificarea acestora este : "ATENTIE ", acordarea presupunand riscuri care trebuie asigurate;

clienti care nu sunt eligibili pentru imprumuturi, neexistand siguranta rambursarii acestora.

4 Rolul urmaririi derularii creditului in gestiunea riscului de credit

Imprumutul bancar este un raport juridic complex, fiind un contract de adeziune in care una din cele doua parti, respectiv debitorul, adera la conditiile bancii. Normele bancare care stabilesc conditiile de creditare nu deroga de la lege si nici nu aduc in completare aspecte considerate lacunare in lege. Ele asigura cadrul optim organizatoric de aplicare a legislatiei in domeniul bancar, in general, si in cel al creditarii, in special, structurand conditiile si modalitatile de optimizare a relatiei client-banca.

Normele bancare asigura, pornind de la legislatia in vigoaresi practica in domeniu, conditiile pentru armonizarea principalilor indicatori ai activitatii bancare: rentabilitate, solvabilitate, risc bancar, randamentul activelor, marja profitului, etc.

Desi este un contract de adeziune, conventia de imprumut bancar nu incalca principiul consacrat in dreptul civil care vizeaza libertatea contractuala, ea rezidand in lposibilitatea clientului de a opta sau nu pentru un imprumut bancar. Conditiile care stau la baza contractului de imprumut bancar reiesite din prevederile legale, normele BNR si normele proprii ale bancii nu sunt de natura a ingradi libertatea contractuala, ci ele au menirea de a asigura un cadru ordonat si posibil de controlat privind protectia bancii si a clientilor sai.

Dintre produsele oferite de banca clientilor sai, creditul este cel mai important produse in termeni de rentabilitate, dar si cu cel mai mare grad de risc, mai ales in conditiile unei economii in care legea cererii si ofertei nu functioneaza.

Din momentul aprobarii acordarii creditului de catre banca in cadrul raportului juridic care ia fiinta, societatii bancare creditoare ii revine nu numai obligatia de a pune la dispozitia imprumutatului sumele de bani care fac obiectul contractului de credit, dar si aceea de a monitoriza daca creditul este utilizat conform destinatiei contractale.

Faza urmaririi derularii creditului trebuie sa inceapa - conceptual - inca de la analiza documentatiei de credit si a conditiilor pentru acordarea sa. Conceptul de urmarire a derularii creditului este unul complex, in aceeasi masura ca si raportul juridic pe care il genereaza - contractul de credit bancar. El vizeaza atat aspecte concrete privind urmarirea utilizarii banilor acordati conform destinatiei stabilite prin conventia de credit, cat si un complex de actiuni colaterale pe fondul mentinerii unei relatii eficiente intre client si banca.

Cunoasterea clientului in complexitatea evolutiei sale ca persoana juridica, cat si a comportamentului si a trasaturilor psiho-sociale ale asociatilor si persoanelor care reprezinta legal societatea este o necesitate pe tot parcursul derularii contractului de credit bancar.

Contactele periodice cu reprezentantii societatii creditate joaca un rol deosebit in procesul de urmarire a creditului. Orice abatere a clientului de la principalele clauze contractuale, sanctionabila potrivit contractului de credit, permite bancii sa suspende creditarea pana la analiza si clarificarea conditiilor care impiedica derularea normala a creditului. Intre aceste pot fi considerate cauze obiective:

instabilitatea economica si legislativa;

rata ridicata a inflatiei ( care erodeaza capitalurile si distorsioneaza bilantul );

caderea unei piete interne sau externe.

, cat si cauze subiective:

management defectuos din lipsa de cunostinte si preocupare;

conflicte majore intre asociati care pun in pericol perspectivele afacerii si uneori chiar ale firmei;

boale sau decesul unuia dintre asociati, mai ales acolo unde sunt in numar mic sau la societatile cu asociat unic si unde mostenitorii nu sunt intotdeauna in masura sa conduca mai departe afacerea.

Urmarirea derularii creditului trebuie facuta discret si profesional. Un loc important in procesul de urmarire a derularii credituluiil joaca supravegherea situatiei garantiilor. Expertizate si evaluate, garantiile materiale trebuie sa fie in permanenta in atentia bancii, legalitatea si lichiditatea acestora fiind elemente esentiale ale garantarii creditelor.

Pentru mentinerea, reintregirea si dezvoltarea fondurilor proprii, banii imprumutati prin contractele de credit bancar trebuie rambursati. Acesta nu este doar un principiu care tine de deontologia profesiei de bancher, ci insasi esenta activitatii de creditare. Cand debitele la credite ajung restante, creditul inscriindu-se in categoria celor neperformante, consider ca exista in principal doua cai de recuperare a debitelor:

una amiabila, care nu vizeaza valorificarea garantiilor, bazata pe intelegere si colaborare intre banca si client;

una care vizeaza valorificarea garantiilor prin executarea silita pe baza unei hotarari judecatoresti a conturilor si a bunurilor aflate in garantie.

Calea amiabila de recuperare a debitelor este abordabila atunci cand neplata dobanzilor si a ratelor restante se datoreaza in principal unor cauze obiective. Inca din fazele preliminare ale acordarii creditului, ofiterul de credut trebuie sa urmareasca atent atitudinea clientului fata de credit. Daca clientul este interesat de nivelul dobanzilor, a comisioanelor si a spezelor, daca se straduieste sa negocieze cat mai mult conditii mai bune pentru el si firma sa, aceasta inseamna ca afacerea il preocupa in mod serios si se gandeste la rambursarea imprumutului solicitat. In situatia in care clientul trateaza cu usurinta aspectele privind costuriloe creditului, fiindu-I indiferente sau neinteresandu-l nivelul dobanzilor, spezelor si comisioanelor ci doar rapiditatea cu care poate primi banii, aceasta inseamna ca el se gandeste mai putin sau in ultimul rand la restituirea catre banca a sumelor imprumutate.

Calea amiabila de recuperare a debitelor vizeaza gasirea impreuna cu clientul a solutiilor de rezolvare a situatiei, solutii intre care se numara:

acordarea de catre specialistii bancii de consultanta financiar-contabila, manageriala, juridica, marketing, acolo unde este cazul;

sprijin acordat clientului prin directiile de marketing si corespondenti bancari din banca pentru ca, prin intermediul bancilor de corespondent din diferite tari, sa gaseasca parteneri de afaceri care printr-o infuzie de capital sa schimbe situatia firmei;

acordarea de sprijin din partea bancii pe principiile marketingului modern, in gasirea unor clienti pentru produsele si serviciile oferite de debitorul in cauza;

acolo unde debitele restante nu sunt foarte mari, unde din studiul de fezabilitate si din contractele de livrare a produselor sau serviciilor rezulta ca exista o piata sigura si conditii pentru vanzarea produsului, unde intarzierile platii costurilor creditului se datoreaza unor cauze obiective care nu impieteaza in totalitate afacerea, unde clientul este serios si lucreaza de mai mult timp cu banca, o solutie oportuna este suplimentarea creditului acordat clientului. Aceasta presupune acordarea unui nou credit clientului, nu pentru a-si plati debitele restante fata de banca, ci pentru a se asigura relansarea afacerii sub supravegherea stricta a specialistilor bancii.

O alta modalitate de reechilibrare a situatiei create prin debitele restante este cea a atragerii de noi garantii de la client, daca este posibil cat mai lichide. Solutia nu protejeaza creditul pe termen scurt, insa in perspectiva transformarii sale intr-unul litigios, masura poate fi binevenita.

Calea litigioasa vizeaza cererea facuta instantei de judecata competente pentru investirea cu formula executorie a conventiei de credit care potrivit legii bancare are regim de titlu executoriu.

Problema recuperarii debitelor restante este una complexa si delicata, mai ales in conditiile unei economii instabile asa cum este mediul economic in care opereaza clientii bancilor din Romania. Esentiala in aceasta problema ramane activitatea de prevenire a situatiilor care pot conduce la credite neperformante, cu debite restante mari si greu de recuperat, iar aceasta actiune trebuie sa inceapa, la fel ca si cea de urmarire a derularii creditelor inca de la analiza facuta pentru acordarea creditului.

In aceasta actiune de prevenire si protectie a bancii fata de creditele neperformante, care in final duc la diminuarea fondurilor proprii ale bancii, un rol deosebit de important il are contractul de credit. Respectarea conditiilor de fond si de forma cerute de lege, formularea clara si corecta a tuturor clauzelor menite sa asigure protectia bancii si a clientului, sunt cerinte obligatorii ale contractului de credit.

Monitorizarea atenta si profesionala atat a operatiunilor in conturile clientului, cat si a evolutiei bilantului clientului, a modului in care isi gestioneaza afacerea, contractele incheiate si seriozitatea respectarii angajamentelor fata de parteneri reprezinta conditii esentiale pentru o buna derulare a procesului de creditare.

5 Control si norme prudentiale bancare

Controlul prudential are ca obiectiv impiedicarea manifestarii riscurilor interne cat si externe, la nivelul nuei institutii bancare, precum si evitarea propagarii acestora. La nivel microeconomic, controlul prudential consta in gestionarea interna a activitatii, tinand seama de evolutia constrangerilor care se exercita din exterior, respectiv modificari ale cadrului de desfasurare a activitatii sau redefiniri ale regulilor prudentiale la nivel national ori international.

Controlul intern corespunde autocontrolului prin care se poate ameliora nivelul rezultatelor financiare si raportul dintre costuri si randament. Un control intern eficient constituie un instrument de gestiune indispensabil bunei functionari a institutiilor de credit si completeaza in mod necesar masurile prudentiale.

Ultimele mari crize monetare si financiare, crach-ul de pe piata obligatiunilor din 1994, criza din Mexic 1994-1995, criza asiatica din 1997 au determinat o serie de dificultati in gestionarea riscurilor, ceea ce a creat conditiile pentru intarirea rolului controlului bancar.

Gestiunea interna a bancilor trebuie sa permita realizarea obiectivelor definite in cadrul functionarii lor si satisfacerea conditiilor impuse de autoritatile care sunt responsabile. Din punct de vedere al continutului, prin controlul intern se urmaresc urmatorele obiective : aplicarea metodelor de gestiune clasica, introducerea unei gestiuni dinamice a bilantului, adoptarea normelor prudentiale interne.

Concurenta sporita dintre banci si alte institutii financiare a conferit o importanta sporita rentabilitatii in cadrul politicii de gestionare a bancilor si a perspectivelor lor de dezvoltare. Identificarea "centrelor de profit" a permis o mai buna gestionare si coordonare a rentabilitatii, iar in cadrul politicii de creditare, bancile au trebuit sa-si flexibilizeze activitatea in scopul ameliorarii rentabilitatii si a securitatii. Crizele manifestate la sfarsitul anilor '80, ca urmare a riscurilor imobiliare au impus institutiilor de credit o anumita orientare spre calitatea creantelor bancare prin metoda previzionarii creantelor riscante, care reprezinta pentru banca, costul reducerii riscului de credit.

Introducerea unei gestiuni dinamice a bilantului a fost realizata, pentru prima data in SUA in decursul anilor '70 sub denumirea de "Assets and Liabilities Management" si s-a generalizat in celelalte tari sub denumirea de "managementul activelor si pasivelor". O asemenea modalitate de gestionare a activitatii consta in cautarea tuturor formelor de manifestare ale riscului, pornind de la analiza fiecarui post de bilant, depasindu-se astfel, examinarea soldurilor contabile. Gestiunea activelor si pasivelor bancare vizeaza toate riscurile financiare ( rate dobanzii, rata de schimb, lichiditate, risc de faliment), iar metodologia presupune parcurgerea urmatoarelor etape: inventar, evaluare, consolidarea riscurilor financiare, respectiv acoperirea acestora.

Diferitele probleme care au stat la originea falimentelor bancare au ridicat problema unei mai bune evaluari a riscurilor. Cautarile bancilor in directia gasirii unor metode eficiente de evaluare au condus la dezvoltarea metodologiei RAROC " Risk Adjusted Return on Capital" propusa de Banker's Trust, si a celei denumite VAR ( Value at Risk ), propusa de J.P. Morgan.

Evaluarea riscului prin metoda RAROC presupune luarea in consideratie a costului mediu al riscului si determinarea randamentului asupra fondurilor proprii.

Generalizarea acestor doua metode de evaluare a riscurilor dupa anul 1993 se explica prin dorinta bancilor de a impune o alternativa la modelul standard dezvoltat de Comitetul de la Basel, cosiderat inadecvat de o multime de banci comerciale.

Regulile prudentiale bancare care se exprima, cel mai adesea, prin anumite raporturi au sfera de cuprindere principalele aspecte ale gestiunii bancare, respectarea acestora orientand in mod decisiv strategia bancara si permitand armonizarea cu legislatia europeana si internationala. Pentru tarile membre ale UE, prudenta bancara poate fi cuantificata prin urmatoarele instrumente: solvabilitatea bancara, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de adaptare la riscul de piata, nivelul participatiilor finaciare, nivelul capitalului minim. La nivelul fiecarei tari exista si niveluri proprii ale unor raporturi, precum raportul de lichiditate si coeficientul fondurilor proprii si al resurselor permanente.

Analiza diferitelor norme prudentiale evidentiaza existenta unor caracteristici comune, si anume:

a)      Nivelurile impuse prin reglementarile prudentiale nu constituie rezultatul unor studii teoretice aprofundate sau al unor demonstratii obiective. Nimeni nu poate afirma ca raportul de solvabilitate de 8% este cel mai bun nivel. De asemenea, nu s-a demonstrat inca existenta unei corelatii inverse intre raportul fondurilor proprii ponderate si falimentul bancar, neexistand justificari incontestabile nici cu privire la modul de calcul al riscului de piata sal al restrictiilor de lichiditate;

b)      O alta caracteristica este aceea ca reglementarile prudentiale vizeaza, in mod esential, institutiile de credit, spre deosebire de constrangerile prudentiale din domeniul industrial care vizeaza produsele ( marime, componenta, etc.);

c)      Pentru majoritatea reglementarilor, instrumentul central de masura il constituie notiunea de fonduri proprii, ceea ce face posibila armonizarea la nivel european si international a regulilor adoptate.

Principalii indicatori de prudenta bancara sunt prezentati in cele ce urmeaza:

1. Coeficientul de adecvare a fondurilor proprii

Dupa cum au evidentiat crizele financiare din ultimul deceniu, evenimentele de pe piata de capital pot pune in pericol soliditatea institutiilor de credit si securitatea pietelor bursiere. In aceste conditii, luarea in considerare a riscurilor de piata a devenit necesara pentru largirea notiunii de raport de solvabilitate sau a Normei Cooke.

2. Coeficientul de lichiditate este impus tuturor bancilor si institutiilor de credit, care sunt obligate sa respecte un raport egal cel putin cu 100% intre elementele de activ si elementele de pasiv considerate exigibile pe o perioada de o luna. Acest coeficient este calculat pentru fiecare luna pe baza elementelor disponibile in ultima zi a lunii precedente, iar nivelul minim de 100% trebuie respectat in permanenta.

3. Coeficientul fondurilor proprii si al resurselor permanente urmareste sa impiedice o crestere excesiva a riscului de lichiditate, limitand posibilitatile de finantare ale utilizatorilor pe o perioada mai mare de 5 ani, pe baza resurselor monetare. Acest coeficient corespunde unui coeficient de lichiditate pe 5 ani, si se determina ca raport intre resursele pe termen lung si utilizarile pe termen lung. Rezultatul trebuie sa fie egal cu cel putin 60%, ceea ce inseamna ca totalul resurselor pe termen lung trebuie sa reprezinte cel putin 60% din totalul utilizarilor pe termen lung.

Acest raport nu trebuie confundat cu coeficientul de solvabilitate, intrucat ia in considerare resursele si utilizarile pe termen lung. Experienta bancilor a demonstrat ca acolo unde este respectat raportul de solvabilitate, sunt indeplinite si exigentele coeficientului fondurilor proprii si al resurselor permanente. Datorita acestui motiv, oportunitatea de a se mentine un astfel de indicator este reexaminata de catre autoritatile de control din tarile unde are aplicabilitate.

Alte reglementari prudentiale

Dintre numeroasele alete dispozitii legislative sau reglementari care incadreaza activitatea bancara, retin atentia o serie de constrangeri prudentiale, dintre care:

controlul conditiilor de acces la profesia bancara;

obligativitatea controlului intern;

supravegherea creditelor subtarifate, neremunerate corespunzator.

1 Prudenta bancara administrarea si limitarea riscului de credit in Romania

In Romania, reglementarile prudentiale se regasesc in legi si alte acte normative, respectiv in Legea bancara nr.58/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, in Normele nr. 8/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, privind limitarea riscului de credit si Norma nr. 17/2003 privind administrarea riscurilor semnificative, proces focalizat pe analiza profilului de risc, in vederea maximizarii raportului dintre risc si profit in diferite domenii de activitate ale unei institutii de credit.

Regulamentul privind organizarea si functionarea Centralei Riscurilor Bancare, Regulamentul nr.3/2002 privind constituirea de provizioane, Normele nr.3/2002 privind standardele de cunoastere a clientelei.

In Legea bancara nr. 58/1998, Capitolul IX, in Sectiunea a III-a intitulata "Cerinte prudentiale" sunt precizate principalele obligatii ale bancilor in ceea ce priveste respectarea unor indicatori de pudenta bancara. In acest sens, Art.45 precizeaza: Bancile trebuie sa respecte cerintele prudentiale, la nivel individual sau consolidat, dupa caz, prevazute in reglementarile emise de Banca Nationala a Romaniei, care se refera, fara a fi limitative, la:

solvabilitate;

lichiditate;

expunerea maxima fata de un singur debitor;

expunerea fata de persoanele aflate in relatii speciale cu banca;

riscul valutar;

calitatea activelor, constituirea si utilizarea provizioanelor de risc;

organizare si control intern.

Totodata, valoarea totala a investitiilor pe termen lung ale unei banci in valorile mobiliare emise de o societate comerciala nu poate depasi:

20% din capitalul social al societatii comerciale respective;

10% din fondurile proprii ale bancii.

Valoarea totala a investitiilor pe termen lung ale bancii in valorile mobiliare emise de asemenea societati comerciale nu poate depasi 50 % din fondurile proprii ale bancii. Valoarea totala a investitiilor unei banci in valori mobiliare, efectuate in nume si cont propriu, nu poate depasi nivelul de 100% din fondurile sale proprii, cu exceptia celor in titluri de stat.

In completare la prevederile Legii bancare, au fost emise Normele nr.8/1999, modificata prin Norma nr. 20/01.04.2003, care reglementeaza supravegherea de catre BNR a solvabilitatii, a expunerilor mari si a expunerilor acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca.

Astfel, din punct de vedere al indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport intre nivelul fondurilor proprii si expunerea neta ( expunerea din active bilantiere si extrabilantiere ) reglementarile stabilesc un nivel minim de 12 %. Acelasi indicator, calculat ca raport intre nivelul capitalului proprii si expunerea neta trebuie sa fie de minim 8 %.

Referitor la supravegherea expunerilor mari ( expunerea neta fata de un singur debitor, a carei valoarea reprezinta cel putin 10 % din fondurile proprii ale bancii ), Normele nr. 8/1999 precizeaza ca nivelul unei asemenea expuneri nu poate depasi 20 % din fondurile proprii ale bancii, iar suma totala a acestor expuneri nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii. In scopul determinarii indicatorului de solvabilitate, bancile trebuie sa procedeze la incadrarea activelor pe categorii de risc, iar elementele din afara bilantului sunt incadrate in categorii de risc prin transformare in echivalent credit pe baza unor coeficienti de conversie.

Din punct de vedere al supravegherii imprumuturilor acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca, trebuie precizat ca Normele nr. 8/1999 limiteaza suma totala a acestora la 20 % din fondurile proprii ale bancii, iar pentru creditele acordate personalului propriu si familiilor acestuia, limita este stabilita la 6,5 % din fondurile proprii.

Pentru a avea un sistem de control intern eficient institutiile de credit trebuie sa identifice si sa evalueze permanent riscurile semnificative care pot periclita atingerea obiectivelor controlului intern.

Identificarea si evaluarea riscurilor semnificative trebuie sa se faca atat la nivel de ansamblu al unei institutii de credit, cat si la toate nivelurile organizatorice ale acesteia, trebuie sa acopere toate activitatile si sa tina cont de aparitia unor noi activitati.

Identificarea si evaluarea riscurilor semnificative trebuie sa se realizeze cu luarea in considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii organizatorice, natura activitatilor desfasurate, calitatea personalului si fluctuatia acestuia) si a factorilor externi (de exemplu: conditii economice, schimbari legislative sau legate de mediul concurential in sectorul bancar, progrese tehnologice).

Procesul de evaluare a riscurilor trebuie sa includa identificarea atat a riscurilor care sunt controlabile de catre institutiile de credit, cat si a celor necontrolabile. In cazul riscurilor controlabile, institutiile de credit trebuie sa stabileasca daca isi asuma integral aceste riscuri sau masura in care doresc sa le reduca prin proceduri de control. In cazul riscurilor necontrolabile, institutiile de credit trebuie sa decida daca le accepta sau daca elimina ori reduc nivelul activitatilor afectate de riscurile respective.

Evaluarea riscurilor semnificative trebuie efectuata si in conditiile unor scenarii alternative, inclusiv in conditii de criza.

Evaluarea riscurilor se va realiza de catre specialisti din cadrul institutiilor de credit care nu au responsabilitati in realizarea performantei comerciale si financiare.

Institutiile de credit trebuie sa revizuiasca activitatile de control pentru a identifica si evalua in mod corespunzator orice riscuri noi sau care au atins pragul de la care acestea le considera riscuri semnificative.

Institutiile de credit trebuie sa ia masuri pe linia administrarii urmatoarelor riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piata, riscul de lichiditate, riscul operational si riscul reputational.

In domeniul administrarii riscurilor semnificative, consiliul de administratie al institutiilor de credit are cel putin urmatoarele atributii:

a) sa aprobe si sa reconsidere profilul de risc al acestora;

b) sa aprobe politicile privind administrarea riscurilor respective, sa le analizeze periodic, cel putin anual, si sa dispuna revizuirea acestora, dupa caz;

c) sa asigure luarea de catre conducatorii institutiei de credit a masurilor necesare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si controlul riscurilor, inclusiv pentru activitatile externalizate;

d) sa aprobe procedurile de stabilire a competentelor si a responsabilitatilor in domeniul administrarii riscurilor;

e) sa aprobe externalizarea unor activitati;

f) sa aprobe politica de instruire a personalului;

In domeniul administrarii riscurilor semnificative, conducatorii institutiilor de credit sunt responsabili cel putin pentru urmatoarele:

a) implementarea strategiilor aprobate de consiliul de administratie si asigurarea comunicarii acestora personalului implicat in punerea lor in aplicare;

b) asigurarea comunicarii politicilor si procedurilor pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si controlul riscurilor personalului implicat in punerea lor in aplicare;

c) mentinerea unor sisteme de raportare corespunzatoare a expunerilor la riscuri, precum si a altor aspecte legate de riscuri;

d) mentinerea limitelor corespunzatoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru conditii de criza, in conformitate cu marimea, complexitatea si situatia financiara a institutiei de credit;

e) mentinerea eficientei si eficacitatii sistemului de control intern;

f) analizarea oportunitatii externalizarii unor activitati prin prisma riscurilor implicate de externalizare;

g) supravegherea si monitorizarea contractului de externalizare;

h) asigurarea unui personal calificat, avand experienta si cunostintele necesare;

i) asigurarea instruirii corespunzatoare a personalului;

j) asigurarea concordantei politicilor de remunerare a personalului cu strategia institutiei de credit privind riscurile.

In procesul de administrare a riscurilor, institutiile de credit trebuie sa constituie un comitet de administrare a riscurilor, potrivit prevederilor sectiunii a 5-a din prezentul capitol.

Institutiile de credit trebuie sa opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul si strategia pentru fiecare risc semnificativ, inclusiv in ceea ce priveste activitatile externalizate.

Institutiile de credit vor stabili tipurile de riscuri pe care sunt pregatite sa le asume, precum si pragul de la care un risc este considerat semnificativ. La stabilirea acestora se vor avea in vedere natura, dimensiunea si complexitatea activitatii.

Strategia institutiilor de credit privind administrarea riscurilor semnificative trebuie sa determine raportul dintre risc si profit pe care institutia de credit il considera acceptabil in conditiile asigurarii continuitatii activitatii acesteia pe baze sanatoase si prudente.

Institutiile de credit trebuie sa adopte politici pentru administrarea riscurilor semnificative, in vederea implementarii profilului de risc ales. Politicile respective trebuie sa corespunda strategiilor generale, sa fie corelate cu nivelul fondurilor proprii ale institutiilor de credit si cu experienta acestora in administrarea riscurilor, precum si cu disponibilitatea de expunere la risc stabilita de consiliul de administratie.

Politicile privind administrarea riscurilor semnificative, corespunzatoare naturii, dimensiunii si complexitatii activitatilor institutiilor de credit, trebuie sa fie transpuse in mod clar si transparent in norme interne, proceduri, inclusiv in manuale si coduri de conduita, facandu-se distinctie intre standardele generale aplicabile intregului personal si regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal.

Pentru activitatea de tipul 'electronic banking', inclusiv cea de emisiune si administrare de moneda electronica, institutiile de credit trebuie sa dezvolte politici si proceduri care sa asigure integritatea, autenticitatea si confidentialitatea datelor, precum si securitatea proceselor de operare.

Politicile de administrare a riscurilor semnificative trebuie sa asigure, dupa caz, stabilirea cel putin a:

a) unui sistem de proceduri de autorizare a operatiunilor afectate de riscurile respective;

b) unui sistem de stabilire a limitelor expunerii la risc si de monitorizare a acestora, care sa reflecte profilul de risc ales si care sa fie in conformitate cu legislatia si cu reglementarile in vigoare; limitele stabilite la nivelul activitatilor si/sau compartimentelor/sediilor secundare trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de ansamblu al institutiilor de credit;

c) unui sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum si altor aspecte legate de riscuri catre nivelurile de conducere corespunzatoare;

d) unui sistem de proceduri pentru situatii neprevazute;

e) unor criterii de recrutare si remunerare a personalului, care sa stabileasca standarde ridicate pentru pregatirea, experienta si integritatea acestuia;

f) unui program de instruire a personalului;

O alta reglementare importanta pentru gestiunea riscului de credit o constituie Regulamentul privind organizarea si functionarea Centralei Riscurilor Bancare si a Biroului Roman de Credit infiintat in 2003.

Centrala Riscurilor Bancare este un centru de intermediere care gestioneaza in numele Bancii Nationale a Romaniei informatia de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, in conditiile pastrarii secretului bancar.

Informatia de risc bancar este informatia care se raporteaza de catre banci, se prelucreaza si se difuzeaza de Centrala Riscurilor Bancare, cuprinzand datele de identificare a unui debitor - persoana fizica sau juridica nonbancara rezidenta - si operatiunile in lei si in valuta prin care bancile se expun la risc fata de acel debitor. Aceste operatiuni sunt:

a)      Acordarea de credite;

b)      Asumarea de angajamente de catre banca, in numele debitorului, fata de o persoana fizica sau o persoana juridica nonbancara;

c)      Asumarea de angajamente de catre banca, in numele debitorului, fata de alta banca.

In acest sens, Regulamentul privind organizarea si functionarea la Banca Nationala a Romaniei a Centralei Riscurilor Bancare introduce 2 concepte ale riscului:

Riscul individualeste suma valorilor operatiunilor prevazute mai sus, raportata la centrala Riscurilor Bancare de o persoana declaranta pentru un debitor - persoana fizica sau juridica nonbancara rezidenta - cu conditia sa fie egala sau mai mare decat limita de raportare. In fapt, riscul individual reprezinta expunerea unei banci fata de un debitor, determinandu-se de catre persoana declaranta

Riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante pentru aceeasi persoana recenzata, mai putin valoarea angajamentelor asumate de catre banci in numele persoanei recenzate fata de alte banci. Riscul global reprezinta expunerea intregului sistem bancar din Romania fata de o singura persoana recenzata, determinandu-se de catre Centrala Riscurilor Bancare.

Perioada de raportare este intervalul cuprins intre datele de 1 si 15 ale lunii in care se raporteaza informatia de risc bancar aferenta lunii anterioare.

Structura informationala a Centralei Riscurilor Bancare

Centrala Riscurilor Bancare organizeaza si gestioneaza o baza de date care cuprinde:

a)      Registrul central al creditelor, care contine informatiile de risc bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate si difuzate de Centrala Riscurilor Bancare in vederea valorificarii de catre utilizatori, in conditiile pastrarii secretului bancar;

b)      Registrul creditelor restante, care este alimentat lunar de Registrul central al creditelor cu informatii de risc bancar referitoare la persoanele recenzate si la creditele restante ale acestora fata de intreg sistemul bancar din Romania.

Fluxul transmiterii si inscrierii informatiei de risc bancar in Registrul central al creditelor este prezentat in urmatoarea diagrama:

Fluxul informational al Centralei Riscurilor Bancare

Centralele bancilor - persoane juridice romane

CENTRALA RISCURILOR BANCARE

Transmiterea informatiei  Inscrierea, prelucrarea Difuzarea informatiei

si stocarea informatiei

Fiecare persoana declaranta este obligata sa raporteze la Centrala Riscurilor Bancare, lunar, in perioada de raportare, informatia de risc bancar pentru fiecare debitor care indeplineste conditia de a fi raportat, respectiv ca banca sa fi inregistrat fata de acesta risc individual. In acest sens, persoana declaranta va folosi urmatoarele proceduri:

Procedura de raportare a debitorilor trebuie folosita in cazul raportarii pentru prima data la Centrala Riscurilor Bancare a unui debitor de catre respectiva persoana declaranta sau in cazul in care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de catre aceeasi persoana declaranta au suferit modificari.

Procedura de raportare a riscurilor individuale trebuie folosita in cazul in care debitorul indeplineste conditia de a fi raportat.

Procedura de stergere a riscurilor trebuie folosita in cazul in care un risc raportat anterior nu mai este intregistrat in evidentele contabile ale bancii si debitorul respectiv indeplineste conditia de a fi raportat la Centrala riscurilor Bancare.

Procedura de stergere a unui debitor trebuie folosita in cazul in care un debitor nu mai indeplineste conditia de a fi raportat de catre persoana declaranta.

Difuzarea informatiei de risc bancar

Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar fiecarei persoane declarante, din proprie initiativa, informatia referitoare la riscul global pentru fiecare debitor raportat de aceasta in luna respectiva.

Totodata, Centrala Riscurilor Bancare transmite la cerere oricarei persoane declarante informatii referitoare la creditele restante pe ultimii 2 ani, evidentiate in Registrul creditelor restante, pentru oricare debitor raportat de catre aceasta in luna respectiva.

Orice unitate bancara poate solicita Centralei Riscurilor Bancare, prin intermediul propriei persoane declarante, informatia de risc bancar referitoare la orice persoana fizica sau juridica nonbancara rezidenta, cu conditia sa aiba acordul scris al acesteia ( in conformitate cu prevederile Art.37 din Legea nr. 58/1998 ). In cazul in care informatia de risc bancar solicitata de banca se refera la un debitor raportat de aceasta in ultima perioada de raportare incheiata , nu este necesar acordul acestuia.

Dintre masurile adoptate de Banca Nationala a Romaniei in vederea imbunatatirii calitatii prudentei bancare se remarca:

cresterea exigentei in sanctionarea bancilor;

continuarea perfectionarii profesionale a supraveghetorilor bancari;

politica prudenta in autorizarea de noi banci;

implementarea si perfectionarea unui sistem de avertizare timpurie, care in cursul anului 2000 s-a transformat intr-un sistem uniform de rating bancar si avertizare timpurie CAMPL. Acest sistem permite clasificarea bancilor in functie de evaluarea urmatorilor indicatori:

adecvarea capitalului ( C );

calitatea activelor ( A );

management ( M );

profitabilitate ( P );

lichiditate ( L ).

Sistemul de avertizare timpurie permite detrminarea rating-ului pentru fiecare din cele 5 obiective urmarite si stabilirea unui scor final si a unui rating compus pentru fiecare banca, prin atribuirea acestora a unuia din calificativele: foarte bun, bun, in observatie, nesatisfacator, critic.

La inceputul anului 2002, Banca Nationala a Romaniei a adoptat Normele nr. 3/2002 privind standardele de cunoastere a clientelei, norme care se aplica bancilor, persoane juridice romane si reprezinta un cadru general pentru elaborarea de cate acestea a politicilor si procedurilor proprii de cunoastere a clientelei, ca parte esentiala a unei gestiuni prudente a riscului si a unor sisteme eficiente de control intern.

In scopul asigurarii desfasurarii activitatii bancare in conformitate cu cerintele legii, inclusiv cu legislatia privind prevenirea si sanctionarea spalarii banilor si cu regulile unei practici bancare prudente si sanatoase, bancile trebuie sa adopte politici si proceduri eficiente de cunoastere a clientelei, denumite Programe de cunoastere a clientelei, care sa promoveze inalte standarde etice si profesionale si sa previna folosirea bancii de catre clientpentru desfasurarea unor activitati de natura infractionala sau a altor activitati contrare legii.

In acest sens, fiecare banca va elabora un program propriu de cunoastere a clientelei, care sa corespunda naturii, marimii, complexitatii si intinderii activitatii sale si sa fie adaptat la gradul de risc asociat categoriilor de clienti pentru care aceasta presteaza servicii bancare.

Programele de cunoastere a clientelei trebuie sa cuprinda cel putin urmatoarele:

o politica de acceptare a clientului;

proceduri de identificare a clientului si de incadrare a acestuia in categoria de clientela corespunzatoare;

modalitati de intocmire si pastrare a evidentelor corespunzatoare;

monitorizarea operatiunilor derulate prin conturi in scopul detectarii tranzactiilor suspecte si procedura de raportare a acestora;

modalitati de abordare a tranzactiilor in si/sau din jurisdictiile in care nu exista reglementari corespunzatoare in domeniul prevenirii spalarii banilor;

programe de pregatire a personalului in domeniul cunoasterii clientului.

Ca raspuns la adoptarea normelor nr.3/2002, S.C. Raiffeisen Bank S.A. a adoptat Circulara nr. 501/ 04.06.2002 care reglementeaza procedurile de cunoastere a clientelei. In acest sens, evaluarea riscului legat de clientela se realizeaza pe baza urmatoarelor criteri:

a) Obiect de activitate

b) Tipul de produse sau servicii bancare

c) Situatia geografica a clientului si/sau furnizorilor acestuia

d) Controlul unei entitati cu sau fara personalitate juridica de catre o persoana publica

e) pozitia publica detinuta de clientul persoana fizica

In conformitate cu Regulamentul nr.2/2000 referitor la clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si la constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, in vederea aprecierii calitatii creditelor acordate, bancile procedeaza la o clasificare a acestora pe baza a doua criterii : serviciul datoriei si initierea de proceduri judiciare. Din combinarea acestor doua criterii rezulta o clasificare a creditelor in 5 categorii, in cazul clientelei din sectorul nebancar(tabelul nr.1) si in 4 categorii , in cazul clientelei din sectorul bancar (tabelul nr.2):

Criterii de incadrare pe categorii de clasificare a creditelor, pentru sectorul nebancar

Criterii de incadrare pe categorii de clasificare a creditelor, pentru sectorul bancar

Trebuie precizat faptul ca in cazul in care unui singur debitor i s-au acordat mai multe credite, banca le va incadra intr-o singura categorie de clasificare, pe baza principiului declasarii prin contaminare, respectiv luarea in considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.

Pe baza clasificarii portofoliului de credite, bancile calculeaza lunar volumul provizioanelor prin aplicarea coeficientilor de provizionare aferenti fiecarei categorii de credit.

In scopul imbunatatirii procedurii de clasificare a creditelor si de constituire a provizioanelor, BNR a emis, in acest an, Regulamentul nr.3 privind clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc. Astfel, conform acestuia, creditele si plasamentele se clasifica in urmatoarele categorii:

standard

in observatie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar)

substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar)

indoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar)

pierdere.

Clasificarea creditelor si plasamentelor se face prin aplicarea simultana a urmatoarelor criterii:

serviciul datoriei

performanta financiara

initierea de proceduri judiciare.

Categoriile de performanta financiara vor fi notate de la A la E, in ordinea descrescatoare a calitatii acesteia. In cazul clientelei din sectorul bancar, precum si in cazul persoanelor fizice, performanta financiara va fi considerata in categoria A. Evaluarea performantei financiare a unei entitati economice din sectorul nebancar conduce la incadrarea acesteia intr-una din cele 5 categorii de performanta financiara.

Bancile vor putea incadra performanta financiara a clientilor din sectorul nebancar direct in categoria A, fara efectuarea evaluarii, doar in urmatoarele conditii:

imposibilitatea evaluarii performantei financiare a clientilor (nou infiintati, fara activitate)

entitatile economice respective beneficiaza de finantare de la banca pentru proiecte care au la baza studii de fezabilitate evaluate si aprobate de catre Comitetul de risc al bancii.

Criterii de incadrare pe categorii de clasificare a creditelor, pentru sectorul nebancar

*in cazul initierii de proceduri judiciare, creditele sunt incadrate in categoria pierdere.

In cazul creditelor acordate sectorului bancar, acestea sunt clasificate in categoria standard, daca serviciul datoriei nu depaseste 7 zile si in categoria pierdere, daca serviciul datoriei este de minimum 8 zile(in cazul in care nu s-au initiat proceduri judiciare).

Implementarea prevederilor acestui regulament se va efectua gradual, dupa cum urmeaza:

a.)     In perioada 1 iulie 2002 - 31 martie 2003, necesarul de provizioane specifice de risc de credit se va calcula atat conform Regulamentului nr.2/2000, cat si Regulamentului nr.3/2002:

In cazul in care din aplicarea Regulamentului nr.3/2002 rezulta diferente in plus in ceea ce priveste nivelul necesarului provizioanelor specifice de risc de credit, bancile vor constitui si/sau regulariza provizioanele specifice de risc de credit cel putin in functie de de nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit determinat conform Regulamentului nr.2/2000 la care se va adauga 50% din diferenta reprezentand necesarul de provizioane specifice de risc de credit determinat in plus conform Regulamentului nr.3/2002;

In cazul in care din aplicarea Regulamentului nr.3/2002 rezulta diferente in minus in ceea ce priveste nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit, bancile vor constitui si/sau vor regulariza provizioanele specifice de risc de credit conform Regulamentului nr.3/2002;

b.)    Incepand cu data de 1 aprilie 2003, bancile vor constitui si/sau vor regulariza provizioanele specifice de risc de credit in functie de nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit determinat potrivit Regulamentului nr.3/2003.

Dezvoltarea unui sistem performant de analiza si evaluare a portofoliului de credite, precum si de determinare a nivelului optim de provizionare, reprezinta un domeniu de interes deosebit pentru conducerea bancii, cu atat mai mult cu cat volatilitatea mediului economic - specifica tarilor in tranzitie - determina necesitatea unor abordari prudente in activitatea bancilor.