GESTIUNEA RISCULUI DE RATA A DOBANZII

1 Riscul de piata si componentele sale

1.1. Riscul de piata

Alaturi de riscul de credit , riscul de piata reprezinta componenta principala a sistemului de gestiune a riscurilor financiare in conditiile in care banca opereaza pe piete financiare dezvoltate. Pierderile generate de acest risc pot fi semnificative si pot antrena falimentul societatii bancare daca schimbarile de pe piata sunt dramatice. Astfel, riscul de piata exprima probabilitatea ca o variatie a conditiilor de pe pietele financiare sa afecteze negativ profitul bancii.

Modificarea conditiilor de pe pietele financiare poate afecta banca prin trei canale de transmisie interdependente, dar care sunt gestionate separat : prin variatia tendintei de evolutie si a nivelului ratelor dobanzilor, prin variatia cursului valutar si deci a valorii in moneda nationala a diferitelor active si pasive externe si, in fine, prin variatia cursului activelor financiare care poate afecta valoarea de piata a portofoliului de titluri detinute de banca.

1.2. Volatilitatea financiara si riscul

Daca factorii care determina cererea si oferta se modifica semnificativ, cursurile activelor financiare corespunzatoare vor afisa si ele variatii semnificative pentru a restabili echilibrul de piata. Aceasta volatilitate are urmatoarele dimensiuni : frecventa, amplitudinea si viteza.

Modificarile frecvente , de amploare si rapide ale preturilor activelor financiare sunt o caracteristica a unor piete financiare eficiente, aceasta implicand faptul ca fortele care modifica cererea si oferta activelor financiare se echilibreaza prin modificari rapide ale pretului. Deoarece reflecta functionarea eficienta a pietelor financiare, volatilitatea pretului activelor financiare nu ar trebui sa fie ingrijoratoare pentru autoritatea bancara. Cu toate acestea, volatilitatea preturilor poate expune semnificativ atat pe participantii la tranzactii pe piata cat si pe neparticipanti la riscuri financiare.

Schimbarea este principala sursa de volatilitate si de vulnerabilitate a pietelor financiare, procesul de schimbare a structurilor financiare modificand capacitatea relativa a diferitelor institutii si piete de a prelucra eficient informatiile de care depinde functionarea regulata a pietelor.

Riscul de piata se refera la posibilitatea de a afecta pozitiv sau negativ valoarea de piata si/sau profitul unei institutii financiare ca urmare a producerii unei variatii de pret neasteptate. Expunerea la acest risc poate fi diferita de la o institutie financiara la alta, volatilitatea activelor financiare implicand risc de piata doar daca aceasta volatilitate nu a fost anticipata.

In practica financiara exista mai multe modele care simuleaza mecanismele de transmitere a volatilitatii de la o piata nationala la alta, concluzia generala fiind ca exista un grad puternic de conexiune a diferitelor piete financiare si de transmitere a realitatii bursiere.

Gestiunea riscului de piata se poate realiza prin transferarea riscurilor prin asigurare , prin gestiunea activelor si a pasivelor si prin folosirea instrumentelor derivate (hedging). Acestea din urma pot reduce riscurile, dar nu pot elimina necesitatea unei capitalizari corespunzatoare. Nu exista o protectie perfecta iar unele riscuri raman in mod inevitabil nediversificabile, repartitia capitalului in capital explicit ( asigurat de firme ) si capital implicit fiind una din cele mai dificile probleme de management a pietelor financiare.

2 Gestiunea riscului de rata a dobanzii

2.1. Indicatorii marjei dobanzii bancare

Riscul de variatie adversa a ratei dobanzii este definit ca fiind acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii sub influenta unei modificari adverse a nivelului dobanzilor pe piata. Riscul isi gaseste originea in " existenta activelor si pasivelor cu dobanzi fixe care, in plus, difera ca scadente si conditii de remunerare" (Sylvie de Coussergues: Gestion de la banque, 1992). El poate fi generat si de detinerea de active/pasive cu dobanzi variabile , atunci cand ele fie au perioade de reevaluare mari, fie au baze de indexare diferite. Acest din urma aspect este de regula ignorat in gestiunea riscului de rata a dobanzii, pentru ca da nastere unor expuneri sensibil mai mici decat in cazul instrumentelor cu rata fixa a dobanzii.

In functie de caracteristicile cash flow-urilor generate de activele si pasivele bancii, modificarea ratelor dobanzii poate determina cresterea sau scaderea veniturilor nete din dobanzi, precum si a valorii activelor si pasivelor sale. La inceputul anilor '80, multe banci comerciale occidentale au suferit probleme majore din cauza diminuarii marjelor nete ale dobanzii, si au intrat in criza de fonduri, desi pierderile din creditele acordate au fost nesemnificative. Nu a fost deloc surprinzator ca valoarea lor pe piata a scazut pana cand multe dintre ele au devenit insolvabile.

Eforturile de gestionare a riscului ratei dobanzii forteaza bancile sa-si stabileasca obiective financiare clare in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, sa-si masoare expunerea la risc si sa formuleze strategii, politici sau proceduri pentru atingerea acestor obiective. Obiectivul general al managementului activelor si pasivelor este formularea strategiilor si intreprinderea masurilor care sa modeleze bilantul bancii in asa fel incat sa contribuie la maximizarea sau cel putin stabilizarea marjei nete a dobanzii, in conditiile unui nivel acceptabil de risc. Minimizarea expunerii globale a bancii la acest risc presupune deci atat maximizarea marjei cat si minimizarea volatilitatii ei. In conditiile in care marjele sunt in scadere , stabilizarea nivelului lor devine obiectivul principal, abia dupa aceea putandu-se incerca o maximizare a acestui nivel.

Gestiunea marjei dobanzii bancare devine astfel obiectiv de gestiune a riscului, desi, prin natura sa, marja dobanzii bancare este un indicator de rentabilitate. Se impune deci sa clarificam continutul si modul de determinare ale acestui indicator.

Marja dobanzii este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari, in esenta acest indicator oferind o masura a raportului dintre veniturile obtinute din dobanzi si cheltuielile facute cu dobanzile bonificate. In practica bancara se folosesc trei indicatori ai marjei dobanzii : marja absoluta , marja procentuala bruta si marja procentuala neta.

Marja absoluta a dobanzii bancare se calculeaza prin diferenta astfel :

M_absoluta = Suma veniturilor din dobanzi - Suma cheltuielilor cu plata dobanzii

Indicatorul Marja absoluta a dobanzii bancare exprima capacitatea bancii de a-si acoperi cheltuielile. O marja adecvata a dobanzii bancare este aceea care este suficienta pentru a sustine sarcina bancara si a obtine un profit satisfacator (in concordanta cu obiectivele strategice stabilite).

Sarcina bancara este definita ca reprezentand diferenta dintre alte cheltuieli bancare si alte venituri bancare. Sub presiunea reducerii marjelor dobanzii, sarcina bancara - traditional pozitiva - s-a transformat intr-o marime negativa prin cresterea aportului altor venituri decat cele din dobanzi.

Marja procentuala bruta a dobanzii bancare se calculeaza in mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobanzii la suma activelor investite (de la care se incaseaza dobanzi).

Marja procentuala neta a dobanzii bancare se calculeaza ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii percepute si nivelul mediu al dobanzii bonificate.

2.2. Factori care influenteaza sensibilitatea bancii la variatia ratei dobanzii pe piata

Sensibilitatea bancii la variatia dobanzii poate fi definita ca variatia marjei dobanzii bancare in functie de variatia dobanzii pe piata ca urmare a actiunii unor factori specifici. Acestia sunt factori endogeni si exogeni.

Factorii endogeni sunt importanti pentru gestiunea riscului de piata deoarece ei pot fi gestionati si, actionandu-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc (sensibilitatea bancii). Principalii factori endogeni sunt : structura activelor si pasivelor bancare, calitatea si esalonarea scadentelor creditelor, scadenta fondurilor atrase.

Factorii exogeni sunt determinati de evolutia conditiilor economice generale care se reflecta in nivelul ratelor dobanzii pe piata. Ei nu pot fi controlati sau influentati de banca dar pot fi anticipati cu destula precizie, mai ales pentru ratele pe termen scurt.

Factorii exogeni depind in ultima instanta de fazele ciclului economic. De exemplu, in faza de expansiune se manifesta o cerere mare de fonduri de imprumut iar ratele dobanzii sunt in crestere, crestere care are asupra bancii efecte de volum, structura si rentabilitate. Volumul activitatii bancare este influentat in sensul cresterii sale deoarece, crescand cererea de credite, cresc activele precum si sursele atrase de banca. In acelasi timp, poate fi alterata si structura bilantului. Activele isi schimba structura in favoarea creditelor si in defavoarea portofoliului de titluri, iar pasivele vor inregistra o crestere a ponderii fondurilor imprumutate, probabil direct de pe piata prin emisiune de certificate de depozit. Rentabilitatea poate fi sensibil imbunatatita caci marjele procentuale pot creste, chiar pentru un nivel dat al marjei absolute.

2. Instrumente utilizate pentru managementul riscului de rata a dobanzii

Riscul ratei dobanzii se repercuteaza asupra bancii sub doua forme:

risc de exploatare, care consta in diminuarea veniturilor din dobanzi;

risc de bilant, care consta in deteriorarea situatiei patrimoniale a bancii (diminuarea capitalului propriu ca urmare a unei evolutii adverse a ratei dobanzii).

Pentru diminuarea riscului de exploatare, a pierderilor ce pot aparea la un activ sau pasiv se poate recurge la o acoperire:

ferma, prin contracte Futures, negociate pe pietele organizate, adoptand o pozitie de sens contrar fata de o pozitie deja luata pe piata monetara;

acorduri FRA (Forward Rate Agreement), incheiate pe piata OTC, prin care se fixeaza o rata de dobanda pentru un imprumut fictiv angajat la o data viitoare pentru o perioada determinata;

contracte SWAP, prin care se schimba rata rambursarilor intre cele doua parti, de la cea variabila la cea fixa si invers, pentru o valoare negociata a capitalului imprumutat;

optionala, prin contracte OPTIONS, tranzactionate pe piete organizate, prin cumpararea sau vanzarea de contracte CALL sau PUT, in functie de expunerea la rata dobanzii sau prin contracte de limitare a dobanzii pe piata OTC de tip CAP, FLOOR sau COOLAR, prin care se poate garanta fie un nivel minim al dobanzii incasate, fie o dobanda maxima platita, fie ambele, indiferent de evolutia dobanzii pe piata.

Pentru administrarea riscului ratei dobanzii la nivel de bilant se utilizeaza doua modele de analiza : modelul diferentei intre activele si pasivele sensibile la dobanda (GAP) si modelul ecartului duratei de recuperare a investitiei (DURATION GAP).

2.4. Strategiile de management al activelor si pasivelor

Inainte de a discuta despre tehnicile de management integrat al activelor si pasivelor , trebuie analizate distinct strategiile de management al activelor si de management al pasivelor.

2.4.1. Strategia de management al activelor

Aceste strategii pornesc de la premisa ca suma si tipul depozitelor pe care le are o banca, precum si volumul altor imprumuturi pe care aceasta le poate atrage depind in cea mai mare masura de clientii sai. Conform acestei opinii, agentii economici si persoanele fizice sunt aceia care determina sumele relative de depozite si disponibilitatile pe care doresc sa le pastreze in banca. In aceasta situatie, deciziile pe care conducerea bancii le poate lua se refera nu atat la depozite, ci la domeniul investitiilor, plasamentelor, in general la domeniul activelor. Banca isi exercita controlul asupra alocarii depozitelor pe care le atrage, hotarand cine primeste credite si pe ce termene.

In conditiile acestei strategii de management al activelor, necesarul de lichiditate al bancii este asigurat printr-o administrare atenta a creditelor. Creditele se acorda in marea lor majoritate pe termen scurt, pentru a fi acoperite din depozitele existente. Fiind pe termen scurt, ele finanteaza in general necesarul de capital circulant al clientelei. La finele ciclului capitalului circulant, clientul isi va vinde produsele si va obtine lichiditatile necesare pentru rambursarea creditului. In aceste conditii, banca se poate baza pe lichiditatile din recuperarea creditelor, iar in situatia in care necesarul sau de lichiditati este mai mare, ea se poate pregati pentru asemenea situatii, investind in titluri de stat sau alte active usor lichidabile. Astfel, strategia de management al activelor se bazeaza pe ideea ca banca isi poate acoperi necesarul de lichiditati prin convertirea activelor in numerar.

Din pacate, principalul activ al bancii, reprezentat de credite, nu se transforma intotdeauna cu usurinta in numerar, in special atunci cand economia este in recesiune. Unele credite trebuie reesalonate, ceea ce inseamna ca banca va trebui sa gaseasca noi surse de finantare. Mai mult, o banca trebuie sa fie pregatita sa acorde credite si pe termen lung, in functie de cerintele clientilor. Dar o astfel de decizie presupune noi surse de finantare, pe langa cele din depozitele pe termen scurt.

2.4.2. Strategia de management al pasivelor

Pe masura ce competitia intre banci creste, in special in domeniul dobanzilor, bancile trebuie sa acorde o atentie tot mai mare atragerii de noi surse de finantare si monitorizarii structurii si costurilor depozitelor si celorlalte pasive bancare. Bancile trebuie sa remodeleze sursele de finantare in concordanta cu anumite obiective bine definite:

atragerea de surse care sa minimizeze costul fondurilor, fapt care permite obtinerea unui profit mai mare si, astfel, cresterea capitalului;

stabilirea unei structuri a depozitelor, imprumuturilor si capitalului care sa asigure nivelul dorit de stabilitate a fondurilor disponibile, astfel incat banca sa le poata plasa in active cu randament inalt, ceea ce impune deseori investirea fondurilor pe o durata mai mare si la un risc mai mare.

2.4. Strategia de management integrat al activelor si pasivelor

Managementul integrat al activelor si pasivelor reprezinta o parte integranta a procesului de gestiune in cadrul unei societati bancare sau institutii financiare, fiind apreciat, in general, ca o componenta pe termen scurt a procesului de gestiune, punand accentul pe managementul bilantului contabil de zi cu zi sau saptamana cu saptamana.

Obiectivele managementului activelor si pasivelor bancare constau in cresterea veniturilor bancii din plasamente, coroborat cu scaderea costurilor resurselor atrase, in conditiile mentinerii unui risc aceptabil si respectarii reglementarilor in vigoare cu privire la adecvarea capitalului si lichiditatea bancii.

Managementul integrat pune accentul pe marja neta de dobanda a institutiei financiare, care se exprima ca diferenta intre dobanda incasata din investitiile financiare si dobanda platita pentru sursele atrase.

Principalul obiectiv al managementului activelor si pasivelor este acela de a controla marja neta de dobanda, acest control putand fi de natura ofensiva sau defensiva.

In cazul unui management defensiv, scopul este de a face ca marja neta de dobanda sa depinda cat mai putin de modificarile ratelor dobanzilor pe piata. In cazul unui management integrat ofensiv, scopul este de a mari marja neta de dobanda prin schimbari in structura portofoliului de investitii financiare a societatii bancare respective.

Atat o strategie defensiva, cat si o strategie ofensiva sunt influentate de sensibilitatea activelor si pasivelor existente in portofoliul institutiei fata de schimbarile ratelor dobanzii pe piata. Gradul de anticipare si de cunoastere ale eventualelor schimbari viitoare de rata a dobanzii pe piata este diferit pentru cele doua tipuri de management. Astfel, succesul unui management ofensiv depinde de abilitatea si capacitatea de a previziona schimbarile ratelor pe piata, in timp ce in cazul unui management defensiv, scopul fiind ca portofoliul de active si pasive existent sa depinda cat mai putin de variatiile ratei dobanzii, schimbarile de pe piata (crestere sau scadere) influenteaza mai putin aceasta strategie.

In cadrul analizei sensibilitatii activelor si pasivelor (GAP analysis), toate activele si pasivele sunt clasificate in doua categorii:

a) active si pasive sensibile la variatia nivelului general al ratelor dobanzii pe piata;

b) active si pasive insensibile la variatia nivelului general al ratelor dobanzii pe piata.

Activele (pasivele) sensibile sunt considerate acelea ale caror venituri (costuri) prin dobanda variaza functie de nivelul ratei dobanzii existente pe piata, intr-un anumit interval de timp. Activele (pasivele) insensibile sunt considerate acelea ale caror venituri (costuri) prin dobanda nu variaza functie de nivelul ratei dobanzii pe piata, intr-un anumit interval de timp.

Alegerea intervalului de timp pentru care se masoara sensibilitatea activelor si pasivelor este foarte important, intr-un orizont de timp foarte mare (de exemplu, peste un an), toate activele si pasivele fiind sensibile.

In clasificarea activelor si pasivelor in sensibile sau nesensibile la variatiile ratei dobanzii, se tine cont si de scadenta acestora. Astfel, sunt considerate active sensibile la rata dobanzii toate acele active care au scadenta sub un an (titluri de valoare, credite pe termen scurt), precum si creditele acordate cu rata variabila a dobanzii indiferent de termen. Toate celelalte active sunt considerate nesensibile la variatiile ratei dobanzii - titluri de valoare pe termen lung, credite pe termen lung, disponibil in conturi curente, numerar, alte active.

Sunt considerate pasive sensibile la rata dobanzii acele pasive care au scadenta pe termen scurt (depozite la termen sub un an, depozite atrase de pe piata monetara interbancara, certificate de depozit pe termen scurt), celelalte pasive fiind considerate a fi nesensibile la variatiile ratei dobanzii (depozite pe termen lung, certificate de depozit pe termen lung).

Efectul pe care il poate avea variatia ratelor dobanzii pe piata asupra marjei nete de dobanda si, deci implicit asupra profitabilitatii societatii bancare se cuantifica prin diferentele dintre activele sensibile si pasivele sensibile la dobanda. Aceasta diferenta (GAP) poate fi exprimata in mai multe moduri:

in valoare absoluta :

GAP = ASD - PSD , unde:

ASD = active sensibile la dobanda

PSD = pasive sensibile la dobanda

in valoare relativa (raportata la total active) :

GAP_% = GAP / Total active

prin Indicatorul de sensibilitate la rata dobanzii (ISD) :

ISD = ASD / PSD

Ultimele doua forme de reprezentare a GAP permit compararea sensibilitatii pentru diferite institutii financiare. Daca valoarea GAP este pozitiva, institutia financiara are o sensibilitate fata de active (ceea ce inseamna automat ca si GAP relativ este pozitiv iar indicatorul de sensibilitate este supraunitar), societatea inregistrand o crestere a marjei nete de dobanda cand rata dobanzii pe piata creste, respectiv o scadere a marjei nete cand ratele dobanzii scad pe piata.

In mod simetric, institutiile financiare care sunt sensibile la pasive vor inregistra o scadere a marjei nete de dobanda cand creste rata dobanzii pe piata, deoarece prin cresterea ratei dobanzii pe piata creste costul surselor de finantare. De asemenea, societatile bancare care sunt sensibile la pasive vor inregistra o crestere a marjei nete de dobanda cand scade dobanda pe piata, scazand costul surselor de finantare.

2.4.4. Managementul sensibilitatii activelor si pasivelor (GAP Management)

Managementul sensibilitatii activelor si pasivelor poate conduce la o abordare agresiva sau defensiva. In cazul unui management agresiv, strategie include doua etape:

previzionarea schimbarilor ratelor dobanzii pe piata;

ajustarea portofoliului de ative si pasive sensibile la dobanda pentru a profita de schimbarile de rata a dobanzii pe piata.

In cazul previziunii de crestere a ratelor dobanzii, o societate bancara cu un GAP pozitiv va inregistra o crestere a marjei nete, profitul bancii crescand deoarece veniturile obtinute pe baza activelor sensibile la dobanda cresc mai mult decat costurile de atragere a resurselor.

O institutie financiara care previzioneaza o crestere a ratelor dobanzii pe piata, dar nu are in acel moment un GAP pozitiv, va trebui sa-si ajusteze portofoliul de active, putand sa scurteze scadenta activelor sale prin vanzarea titlurilor de valoare pe termen lung si folosind fondurile obtinute pentru a cumpara titluri de valoare pe termen scurt. De asemenea, banca ar putea creste nivelul creditelor acordate cu rate variabile ale dobanzii. Toate aceste modificari vor avea ca rezultat cresterea volumului activelor sensibile la dobanda, ceea ce se va reflecta in cresterea veniturilor din exploatare.

O alta strategie, in cazul previziunii cresterii ratei dobanzii in conditiile unui GAP negativ, ar putea fi marirea exigibilitatii surselor de finantare, aceasta operatiune putandu-se efectua prin vanzarea de certificate de depozit pe termen lung. Folosind o astfel de strategie, efectul de crestere a ratei dobanzii pe piata asupra costurilor surselor de finantare va fi mai redus, contribuind la cresterea marjei nete.

In cazul previziunilor de scadere a ratelor dobanzii pe piata, ajustarile ce trebuie efectuate in cazul unui management agresiv sunt inverse, urmarindu-se obtinerea unui GAP negativ. Scadentele activelor cu rata fixa a dobanzii trebuie marite, iar volumul activelor cu rata variabila a dobanzii trebuie redus. In ceea ce priveste pasivele, trebuie scurtata exigibilitatea acestora.

In cazul unui management defensiv, nu se urmareste obtinerea unui profit din schimbarile de rata a dobanzii pe piata, ci prevenirea unor efecte negative asupra profitabilitatii existente, prin reducerea volatilitatii marjei nete de dobanda. In acest caz, GAP=0.

In managementul defensiv, principalul obiectiv il reprezinta mentinerea unui echilibru intre activele si pasivele sensibile la rata dobanzii, cresterea ratelor determinand cresteri egale ale veniturilor si cheltuielilor astfel incat marja neta sa ramana practic neschimbata.

In mod similar, scaderile de rata a dobanzii pe piata vor produce reduceri ale veniturilor si cheltuielilor aproximativ egale, ceea ce va conduce la mentinerea aceleiasi marje nete.

O strategie defensiva nu este obligatorie una pasiva, uneori fiind necesare modificari in structura portofoliului de active si pasive pentru a mentine GAP nemodificat.

Iata cum se prezinta, dupa "restructurarea" bilantului in functie de sensibilitatea la dobanda, raportul de sensibilitate pe intervalele de o luna, 3 luni, 6 luni si un an.

Fiecare coloana din tabelul de mai sus include elementele de activ si de pasiv ale caror dobanda se poate modifica in intervalul de timp respectiv. Spre exemplu, din totalul depozitelor constituite la terte banci in valoare de 3277 miliarde lei, la depozite in suma de 3224 miliarde lei dobanda se poate modifica la intervalul de o luna, deoarece ele ajung la scadenta in termen de o luna. La depozite in suma de 50 miliarde lei, dobanda se poate modifica in intervalul 30-90 zile, ceea ce inseamna ca in intervalul de 3 luni, depozitele la care se poate modifica dobanda sunt in suma de 3274 miliarde lei (3224+50).

Din analiza cifrelor de mai sus rezulta ca in fiecare perioada, banca este sensibila din punct de vedere al pasivelor. Aceasta inseamna ca orice crestere a dobanzilor va afecta negativ marja dobanzii intr-o perioada scurta de timp, in special pe intervalul de scadenta la o luna. Practic, sursele de finantare cu scadenta la o luna ( in valoare de 17050 miliarde lei ) finanteaza aproape in intregime totalul activelor sensibile la dobanda pe interval de timp de un an (15176 miliarde lei).

Daca analizam - in exemplul nostru - relatia depozite clienti-credite, se poate observa ca numai depozitele cu scadenta la o luna (in suma de 16844 miliarde lei) finanteaza in intregime toate creditele acordate de banca ( in suma de 9938 miliarde lei), ramanand o suma de aproximativ 6900 miliarde lei din care se finanteaza celelalte plasamente pe termene mai mari de o luna. Situatia este foarte riscanta. Concurenta pe piata bancara romaneasca este din ce in ce mai mare. Daca bancile concurente majoreaza dobanda la depozitele la o luna, pentru a-si mentine clientela, banca din exemplul dat va fi nevoita sa procedeze la fel. Dar, tot din cauza concurentei, s-ar putea ca banca noastra sa nu poata majora dobanzile la credite si celelalte plasamente sau cel putin nu atat de mult cat sa compenseze cresterea dobanzii la depozite, si astfel venitul sau net din dobanzi se va diminua prin cresterea costurilor cu dobanzile la sursele de finantare.

Situatia creditelor si depozitelor detaliate pe scadente va arata dupa cum urmeaza:

Avand in vedere aceasta situatie si faptul ca pe piata romaneasca de capital nu exista instrumente care sa permita neutralizarea riscului de rata a dobanzii, ar trebui sa se incerce o restructurare a depozitelor. Restructurarea depozitelor ar presupune acordarea de dobanzi mai favorabile la depozitele pe termene mai mari, pentru a atrage resurse pe termen mai lung. Bineinteles, o astfel de decizie trebuie luata in corelare si cu celelalte riscuri, in special dupa analizarea impactului acestei decizii asupra lichiditatii bancii.

2.4.5. Dificultati in gestiunea sensibilitati activelor si pasivelor

O prima dificultate care apare in aplicarea acestei metode este selectarea orizontului de timp de aplicare, impartirea activelor si pasivelor in sensibile sau nesensibile la modificarea ratelor dobanzii pe piata necesitand stabilirea unui orizont de timp (o luna, un trimestru, un an). Selectarea unui anumit orizont de timp creeaza probleme in sensul ca , in cadrul acestui interval trebuie considerat ca activele si pasivele bancii sunt scadente in acelasi moment (de exemplu, intr-un interval de 30 de zile, toate activele si pasivele care au scadenta in acest interval sunt considerate a fi scadente la sfarsitul intervalului). O solutie pentru a depasi aceasta problema este de a imparti activele si pasivele sensibile la dobanda, in functie de scadenta, pe intervale mai mici.

Este evident ca aceasta abordare a GAP management, pe intervale de timp mai mici (in cadrul unui orizont de timp dat) ajuta managementul bancii sa cuantifice mai bine efectul pe care il are modificarea ratei dobanzii pe piata asupra profitului net. Cu cat intervalele alese sunt mai mici, cu atat metoda este mai eficienta.

O a doua dificultate care apare in aplicarea acestei metode este presupunerea ca exista un coeficient de corelare de 100% intre schimbarile care au loc in ratele dobanzii pe piata si modificarile (cresteri sau descresteri) ale veniturilor si/sau costurilor portofoliului de active si pasive. Acest lucru nu se intampla in practica.

Cea de-a treia, si cea mai semnificativa problema este aceea ca metoda ia in considerare valoarea contabila si nu valoarea de piata a capitalului. Prin managementul activelor si pasivelor unei societati bancare se poate ajusta portofoliul institutiei astfel incat profitul sa creasca in urma schimbarilor ratelor dobanzii, dar valoarea de piata a bancii sa scada. Managementul agresiv al activelor si pasivelor, bazat pe previziunile ratei dobanzii mareste si nivelul si riscul de a suferi pierderi. Un management agresiv al activelor si pasivelor poate mari nivelul profitului, dar in acelasi timp mareste si volatilitatea acestuia, putand duce la micsorarea valorii de piata a bancii.

Pentru a inlatura aceasta problema a metodei clasice GAP management, se foloseste metoda managementului sensibilitatii in functie de durata (Duration GAP Management).

In contextul activitatii financiar-bancare din tara noastra, in absenta unor instrumente financiare care sa permita adaptarea rapida a structurii activelor si pasivelor sensibile la variatiile de pe piata a ratei dobanzii, consider ca trebuie folosita de catre banci varianta managementului defensiv (GAP=0) pentru a evita riscuri suplimentare prin restructurarea portofoliului

2.4.6. Modelul ecartului de durata de recuperare a investitiei (Duration GAP)

Conceptul de durata (DURATION) este rezultatul studiilor lui Frederick Macaulay (1938), durata fiind un termen aplicat de regula obligatiunilor dar el poate fi folosit pentru analiza oricarui flux de venituri. Relatia generala de calcul este:

T T*CF

∑

i=1 (1+r)^t

T T CF_t

∑

i=1 (1+r)^t

unde :

D reprezinta durata de imunizare (recuperare);

CF_t reprezinta cashflow-ul aferent activului (pasivului) in anul t;

T reprezinta scadenta activului (pasivului);

r reprezinta rata dobanzii pe piata.

Dat fiind modul sau de calcul, durata este un indicator temporal, ea exprimand "marimea intervalului de timp necesar pentru a recupera pretul unui activ (portofoliu) stabilit ca valoare actuala a tuturor fluxurilor de venituri asociate detinerii lui" (Sylvie de Coussergues: Gestion de la banque, 1992). Metoda se constituie intr-o masura mult mai buna a expunerii la riscul de rata a dobanzii decat GAP Management deoarece ia in calcul si momentul in care intervin fluxurile de dobanzi pe perioada de viata a elementelor de activ si de pasiv.

Relevanta majora a duratei consta in utilizarea sa in gestionarea expunerii la riscul de rata a dobanzii, pe baza sa banca putandu-si imuniza bilantul fata de variatiile ratei de dobanda.

La nivelul intregului bilant, analiza duratei compara variatia valorii de piata a portofoliului de active ale bancii cu variatia valorii de piata a portofoliului de pasive (exceptand capitalul propriu), permitand egalarea fluctuatiilor acestora, astfel incat valoarea de piata a capitalului propriu al bancii sa ramana insensibila la fluctuatiile pe piata ale ratei dobanzii.

Expunerea totala se calculeaza prin intermediul ecartului duratelor activului si pasivului. Pentru aceasta trebuie determinate durata activului si durata pasivului:

n

D_A = ∑ X A _i * D A _i

i=1

n

D_P = ∑ X P _i * D P _i

i=1

unde:

D _A reprezinta durata portofoliului de active;

D P reprezinta durata portofoliului de pasive;

X A _i reprezinta ponderea valorii de piata a activului i in valoarea totala de piata a activului bancii;

X P _i reprezinta ponderea valorii de piata a pasivului i in valoarea totala de piata a pasivului bancii;

Scopul urmarit de banca este ca sensibilitatea activului net (capitalului propriu) sa tinda la zero, adica ∆CP=0.

∆CP = ∆A - ∆P

Din modelul duratei avem:

∆A -D _A* ∆ r

A  g 1+r

∆P -D _P* ∆ r

P  gggg1+r

De aici rezulta ca variatia valorii de piata a portofoliului de active (pasive) la variatia ratei dobanzii pe piata (∆r) va fi :

∆A = - D _A * A * ∆r

1+r

∆P = - D _P * P * ∆ r

1+r

Sensibilitatea capitalului propriu al bancii la modificarea ratei dobanzii va fi data de:

∆CP = ∆A - ∆P = - (D _A - D _P * P ) * A * ∆ r

A 1+r

∆CP = - DGAP * A * ∆ r

1+r

unde k = P/A este gradul de indatorare al bancii, fiind perceput ca pondere a finantarii activelor bancii prin intermediul depozitelor atrase, nefiind inclus capitalul propriu.

Se poate observa ca numai doi dintre factorii care influenteaza modificarea capitalului propriu pot fi controlati de managementul bancii, variatia dobanzii pe piata fiind un factor exogen. Imunizarea la rata dobanzii va presupune reducerea la zero a ecartului de durata (DGAP=D_A - D _P*k), fapt ce se poate realiza prin modificarea duratei activului, a duratei pasivului sau a efectului de parghie (a levierului financiar al bancii).

Efectul modificarii ratei de dobanda asupra capitalului propriu al bancii se poate imparti in trei componente:

DURATION GAP sau GAP-ul duratei ajustat cu gradul de indatorare al societatii bancare, care masoara gradul de corelare al duratelor la active si la pasive. Cu cat acest GAP este mai mare, cu atat expunerea capitalului propriu al bancii la variatiile ratei de dobanda este mai mare. Trebuie avut in vedere faptul ca in cazul in care durata portofoliului de active este mai mare decat durata portofoliului de pasive ajustata cu levierul financiar k, banca este vulnerabila la orice crestere a ratei dobanzii pe piata, aceasta putand determina decapitalizarea bancii.

Marimea bancii, reflectata prin volumul activelor sale. Cu cat activele bancii sunt mai mari, cu atat expunerea potentiala a activului net este mai mare.

Marimea fluctuatiei ratei dobanzii. Cu cat aceasta fluctuatie este mai mare, cu atat expunerea la riscul de dobanda este mai mare.

Periodic, organele de supraveghere monitorizeaza gradul de solvabilitate al bancii, respectiv ponderea capitalului propriu in totalul activului bancii ( CP/A) sau gradul de capitalizare al bancii. In conditiile in care se stabileste de catre Banca Centrala un nivel minim al ratei de solvabilitate, bancile vor cauta sa imunizeze aceasta rata fata de variatia ratei dobanzii. Deci, obiectivul managementului ecartului de durata nu mai este ∆CP=0 , ci ∆(CP/A)=0. Astfel, portofoliul realizat pentru a obtine ∆CP=0 este diferit ca durate corelate de cel ce asigura ∆(CP/A)=0. In aceste conditii:

Daca obiectivul este ∆CP=0, structura bilantului va fi aleasa astfel incat D_A= k * D _p.

Pentru a asigura ∆(CP/A)=0, managerul trebuie sa realizeze portofoliul de active si pasive astfel incat:

∆(CP/A) = ∆CP - CP * ∆A = 0

A₀ A₀²

∆ r

∆(CP/A) = 1+r [(D_P*P₀ - D_A*A₀)*A₀+(A₀-P₀)*D_A*A₀]

A₀²

∆ r

∆(CP/A) = 1+r (D_P*A₀*P₀ - D_A *A₀*P₀) = 0

A₀²

Deci, pentru a imuniza rata de solvabilitate, conditia ce trebuie indeplinita este D_A= D_P.

In analiza managementului GAP-ului de durata se considera cu nu exista nerambursari sau plati inainte de scadenta la active si nici retrageri inainte de termen la pasive. Pentru exemplificare, vom porni de la bilantul ipotetic al unei banci, considerandu-se ca activele si pasivele prezinta rate de dobanda fixe, iar rata dobanzii pe piata este egala cu 40 %. Avand in vedere faptul ca modelul opereaza cu valori de piata, vom transforma valorile contabile, pe baza premisei ca valoarea de piata a unui activ (pasiv) este egala cu suma cashflow-urilor actualizate generate de activul (pasivul respectiv).

DGAP = D _A - k*D_P = 2,38 - (860/1113,08)*1,92 = 0,90 ani

Durata medie a activelor depaseste durata medie a pasivelor, fapt ce pune in evidenta riscul ratei dobanzii. In cazul in care ratele dobanzilor se modifica, valoarea activelor si pasivelor se va schimba, ceea ce va determina si modificari in valoarea de piata a capitalului propriu fata de valoarea initiala.

Presupunem ca rata dobanzii de piata creste cu 1 %, caz in care valoarea de piata a activelor si pasivelor se va modifica conform ecuatiei:

∆P = - ∆ r * D * P

1+r

In conditiile unei rate a dobanzii de 41 % , valoarea de piata a activelor si pasivelor se va modifica dupa cum urmeaza

Se observa ca cresterea ratei dobanzii pe piata a determinat ca valoarea activelor sa scada cu 18,93 miliarde lei, iar a pasivelor cu 11,82 miliarde lei, reducerea mai accentuata a valorii activelor datorandu-se faptului ca durata medie a activelor (2,38 ani) este mai mare decat durata medie a pasivelor (1,92 ani). Ecartul de durata este pozitiv, deci valoarea de piata a capitalului propriu scade ca urmare a cresterii ratei dobanzii.

In vederea determinarii variatiei capitalului, se foloseste ecuatia:

∆CP = - DGAP * A * ∆ r

1+r

∆CP = - 0,90 * 1113,08 * 0,01 = -7,11 miliarde lei

1+0,4

Pentru a proteja capitalul propriu la variatiile ratei dobanzii, banca trebuie sa aiba ecartul de durata DGAP=0, situatie pe care o poate obtine fie diminuand duratele elementelor de activ, fie crescand duratele elementelor de pasiv. Pentru exemplificare, alegem scaderea duratei medii a activelor cu 0,5 ani , de la 2,38 ani la 1,88 ani si cresterea duratei medii a pasivelor cu 0,52 ani , de la 1,92 ani la 2,44 ani. In aceasta situatie:

DGAP = 1,88 - 0,77*2,44 = 0

Pentru a obtine aceasta imunizare, banca opereaza modificari in structura:

- activului : scad plasamentele in certificate de trezorerie cu X miliarde lei si cresc depozitele constituite la banci cu aceeasi suma;

- pasivului : scad depozitele atrase de la alte banci cu Y miliarde lei si cresc resursele atrase prin certificatele de depozit vandute clientilor cu aceeasi valoare.

Cele doua modificari (X si Y) se determina din formula de calcul a duratelor medii ale activului si pasivului:

D _A = 3,22 * 334,91 - X + 1* 85,71+ X + 2,51* 592,46 = 1,88

1113,08 1113,08 1113,08

X=250,69 miliarde lei

D_P = 1* 360 - Y + 2,59 * 500 + Y = 2,44

860 860

Y=281,25 miliarde lei

Structura bilantului la valori de piata pentru DGAP=0 va fi:

Modelul DURATION GAP Management a avut numeroase critici, considerandu-se ca se intampina mari dificultati in aplicarea sa practica, unul dintre impedimente fiind costurile ridicate si perioada lunga de timp necesare pentru restructurarea bilantului. Chiar daca acest argument putea fi valabil in trecut sau pentru pietele de capital slab dezvoltate, amplificarea in prezent a operatiunilor de titlurizare si vanzare a creantelor usureaza considerabil viteza si costul imunizarii.

Un alt inconvenient se refera la necesitatea restructurarii permanente a bilantului pentru a se mentine imunizarea la rata dobanzii. Managerii bancilor efectueza insa aceasta operatiune periodic (e.g. trimestrial) gasind astfel un echilibru intre pierderile ce ar putea fi inregistrate ca urmare a modificarii ratei dobanzii pe piata si costurile modificarii structurii bilantului.

De asemenea, criticile scot in evidenta faptul ca modelul este viabil doar pentru modificari mici ale ratei dobanzii, putandu-se totusi opera modificari in model in asa fel incat acesta sa poata fi utilizat si pentru variatii mari ale dobanzilor pe piata.

In concluzie, strategiile de imunizare pe baza de durata sunt utile, mai mult, recentele modele propuse de FED si Banca Reglementelor Internationale pentru monitorizarea expunerii la rata dobanzii fiind bazate pe durata.