Notiuni generale referitoare la relatiile economico-financiare cu furnizorii si clientii

Notiuni generale referitoare la relatiile economico-financiare cu furnizorii si clientii

1.1.1. Datorii si creante

In vederea realizarii obiectivului lor de activitate, agentii economici intra in relatii economice diverse, in cadrul procesului de aprovizionare si desfacere, relatii din care se nasc drepturi (creante) si obligatii (datorii).

In marea lor diversitate, aceste relatii se intrepatrund intr-un circuit in care fiecare agent economic se afla in dubla ipostaza, atat de vanzator, cat si de cumparator.

In functie de pozitia pe care agentul economic o are de o parte sau de cealalta parte a "tejghelei comerciale", se creeaza raporturi juridice de drepturi sau de obligatii. Strangerea acestor creante (datorii) se face de obicei prin intermediul mijloacelor banesti, utilizand:

operatiuni banesti de decontare cu numerar si fara numerar;

operatiuni de decontare prin efecte comerciale.

Obiectivul principal al contabilitatii financiare este furnizarea de informatii atat pentru necesitati proprii, cat si in relatiile cu intreprinderi, cu asociatii sau actionarii, cu clientii, furnizorii, bancile, sau organismele fiscale si alte persoane fizice sau juridice.

Relatiile cu partenerii sunt evidentiate in contabilitatea unei clase de conturi de terti. Se regasesc aici creantele fata de alte persoane, precum si datoriile intreprinderii.

"Creanta reprezinta contrapartea unei datorii si se concretizeaza in dreptul de a pretinde plata unei sume de bani, livrarea unui bun, prestarea unor servicii, executarea unei lucrari"[1].

Titularul unei creante este numit in mod generic "creditor". In desfasurarea activitatii sale, intreprinderea inregistreaza creante in relatiile cu tertii astfel: in relatiile cu clientii (creanta-client, efecte de primit), in relatiile cu furnizorii (furnizori-debitori).

"Datoria este obligatia contractata fata de un tert si care presupune plata unei sume de bani, prestarea de servicii, livrarea unui bun sau executarea de lucrari in folosul acestuia"[2].

In mod generic, cel care are o datorie poate fi numit debitor. Datoriile apar in relatiile dintre intreprindere si furnizori (furnizori, furnizori de imobilizari, efecte de platit), precum si cu clientii (clienti debitori).

Aparitia si evidentierea efectiva a creantelor si datoriilor se inregistreaza in baza documentelor justificative (factura, chitanta, stat de plata, decont, lista de avans), la valoarea lor nominala, adica valoarea lor efectiva in momentul aparitiei lor.

Trebuie subliniat faptul ca nu este permisa compensarea creantelor cu datoriile. Ele trebuie sa apara distinct in conturile intreprinderii, pentru ca acestea sa respecte cerinta de fidelitate a imaginii patrimoniului.

1.1.2. Definirea notiunilor de furnizori si clienti

Furnizorii sunt persoane juridice sau fizice, carora unitatile patrimoniale le sunt datoare cu valori pentru materialele, marfurile sau serviciile de care au beneficiat de la acele persoane si pentru care plata se face ulterior.

Datoriile fata de furnizori sunt datorii din exploatare, ce apar ca urmare a operatiilor de aprovizionare a unitatilor patrimoniale cu cele necesare in vederea desfasurarii in bune conditii a activitatii lor.

Obligatiile unitatilor patrimoniale fata de furnizorii lor se ridica la nivelul valorii bunurilor, lucrarilor si serviciilor primite, inclusiv cota de T.V.A. aferenta. In situatia in care furnizorul acorda reduceri comerciale, valoarea de inregistrare a obligatiei este la nivelul pretului comercial plus cota de T.V.A. aferenta. Cu alte cuvinte, valoarea de inscriere a datoriei intrate in patrimoniu este valoarea ei nominala de rambursare.

Factura este documentul de baza utilizat pentru consemnarea transferului de proprietate sau a realizarii lucrarilor sau serviciilor.

Datoriile in devize se inregistreaza in lei la cursul de schimb in vigoare la data efectuarii tranzactiei. Diferentele de curs valutar intre data inregistrarii datoriei si cea a platii se inregistreaza ca si cheltuieli sau minusuri financiare, dupa cum diferentele de curs valutar sunt nefavorabile sau favorabile.

Stingerea datoriilor fata de furnizori se face prin achitarea contravalorii datoriilor cu numerar, prin operatiuni de decontare fara numerar sau prin efecte comerciale.

Clientii sunt persoane fizice sau juridice, avand calitatea de cumparatori sau beneficiari potentiali ori efectivi ai bunurilor, lucrarilor sau serviciilor oferite spre vanzare de un agent economic.

Cea mai mare parte a creantelor agentilor economici sunt legate direct de exploatare, adica de acel domeniu care face obiectul principal al functionarii lor. Creantele fata de clienti rezulta ca urmare a vanzarii productiei, respectiv realizarii lucrarilor sau serviciilor si au in contrapartida venituri din exploatare.

Creantele intreprinderii fata de clientii sai isi au izvorul in schimbul de consimtamant, concretizat intr-o comanda ferma din partea clientului si acceptata de producator sau avand ca baza contractele incheiate.

Creantele devin certe in momentul transferului de proprietate pentru vanzari si in momentul realizarii lor pentru lucrari si servicii.

Transferul de proprietate se produce deci in momentul livrarii bunurilor, respectiv al realizarii lucrarilor sau prestatiilor de servicii, moment care corespunde cu facturarea.

Pe baza facturii, creantele se inregistreaza in contabilitate la valoarea de intrare in patrimoniu, care corespunde cu valoarea lor nominala.

In cazul in care se acorda reduceri comerciale, valoarea nominala este data de netul comercial, la care se adauga T.V.A. In situatia ca se acorda clientilor si reduceri financiare, valoarea nominala a creantei este data tot de netul comercial, scontul acordat inregistrandu-se separat, ca si o cheltuiala financiara.

Creantele in devize se inregistreaza in contabilitate in lei, la cursul de schimb in vigoare la data efectuarii operatiunilor.

Stingerea creantelor fata de clienti se face prin incasarea contravalorii acestora, pe baza decontarilor cu numerar, fara numerar sau prin efecte comerciale.

1.1.3. Efectele de comert

In conditiile economiei de piata, o amploare deosebita o iau vanzarile de bunuri, lucrari si servicii pe credit comercial, adica cu achitarea ulterioara, la un anumit termen stabilit, a pretului curent.

Creditul comercial este acordat pe termen scurt si este mijlocit de utilizarea efectelor de comert. Efectele de comert sunt titluri negociabile, care reprezinta creante decontabile la vedere sau la termen scurt, in beneficiul persoanelor care le poseda.

Sub aspect patrimonial, efectul comercial incorporeaza o creanta transmisibila odata cu trecerea acestuia din proprietatea unei persoane in proprietatea alteia.

In practica tarilor cu economie de piata, gama de efecte comerciale este foarte diversa: cel mai vechi este cambia, care este un act de comert; biletul la ordin semnat de un comerciant, este supus unor reglementari foarte apropiate cambiei; warantul este un bilet la ordin garantat prin gaj; cecul, desi nu este un act de comert prin forma sa, se bucura de o legislatie actuala copiata dupa cea referitoare la cambie; biletul la purtator si-a gasit aplicatii noi si importante in cadrul titlurilor de creante negociabile.

Cambia este un titlu de credit in temeiul caruia o persoana (emitent) se obliga sa plateasca neconditionat sau dispune sa se plateasca tot astfel, de catre alta persoana, la data si locul indicate in cambie, o suma de bani aceluia pe care cambia il desemneaza.

Cambia este de doua feluri:

bilet la ordin;

trata  sau polita.

Altfel spus, ordinul dat de o persoana numita tras, de a plati neconditionat o suma de bani determinata, la scadenta si la locul mentionat in cuprinsul titlului.

Elementele esentiale ale cambiei sunt:

denumirea de cambie;

ordinul de a plati o suma determinata;

numele persoanei care trebuie sa plateasca, trasul;

scadenta care poate fi: la vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la data emiterii sau la o zi fixa;

locul unde trebuie efectuata plata;

numele beneficiarului;

data si locul emiterii;

semnatura tragatorului.

Biletul la ordin este un titlu de credit girabil, formal si complet, care constata angajamentul emitentului (semnatarului) de a plati el insusi beneficiarului sau la ordinul acestuia, o suma de bani, la o data determinata. Legea bancara defineste, in mod implicit, biletul la ordin prin indicarea, intr-un formular tipizat, a elementelor pe care acesta trebuie sa le contina si anume: denumirea de bilet la ordin, promisiunea neconditionata de a plati o suma determinata, scadenta, locul platii, numele persoanei careia sau la ordinul careia se va plati, data si locul in care a fost emis biletul la ordin, semnatura celui care emite biletul la ordin.

Warantul este un titlu de credit reprezentativ al marfii incredintate spre pastrare depozitarului de catre deponent, titlu a carui transmitere prin gir are semnificatia constituirii unui gaj in favoarea giratorului. Ca titlu de credit, warantul poate fi nominativ, la ordin sau la purtator.

Cecul este un inscris prin care o persoana (tragator, emitent) da ordin unei banci (tras) sa plateasca o suma de bani unei terte persoane (beneficiar). Este platibil, in toate cazurile la vedere.

Acreditivul este o dispozitie financiara, data de o societate comerciala unei banci, de a plati din disponibilul existent in contul sau din banca, sau din creditul pe care aceasta i-l acorda unui beneficiar, o suma de bani unei terte persoane, in conditiile stabilite de emitentul dispozitiei. Acreditivul constituie o forma de asigurare anticipata a platii si se foloseste in cazul in care este prevazut ca modalitate de decontare, in contractele de vanzare - cumparare.

Compensarea, ca forma de decontare a drepturilor de creanta, consta in compensarea intre doi parteneri a drepturilor de creanta, cu obligatiile acestora, fie prin primirea in schimb de catre furnizor de la cumparator a unor marfuri.