Sistemul de cercetare-dezvoltare in Romania

Delimitari conceptuale ale sistemului de cercetare-dezvoltare

Totalitatea deciziilor adoptate de catre autoritatile publice ale unui stat, orientate spre asigurarea activitatii in bune conditii a economiei pe teritoriul national, reprezinta politica economica a statului respectiv. Politica economica reprezinta in fond un arbitraj intre diferite tipuri de obiective si instrumente si exprima totalitatea optiunilor economice ale autoritatii publice. O politica economica eficienta poate fi realizata, suplimentar la multitudinea de masuri si actiuni intreprinse de autoritatile publice in acest scop, si prin promovarea unui ansamblu de masuri bazate pe sistemul de cercetare-dezvoltare.

Sistemul de cercetare-dezvoltare se defineste prin raportarea politicii economice la obiectul actiunii, in particular la deciziile luate de catre stat (autoritatile publice) in problema reglementarii conditiilor de desfasurare a activitatii de cercetare-dezvoltare, repartitiei si alocarii resurselor bugetare cu destinatie speciala.

Statul este principalul promotor al dezvoltarii durabile pe o temelie stiintifica si inovationala solida si avansata, ceea ce confera sistemului de cercetare-dezvoltare un statut de prioritate nationala.

Elementele manageriale in cercetare-dezvoltare

Noua conceptie a dezvoltarii umanitatii in mileniul trei presupune utilizarea obligatorie a cunostintelor stiintifice, tehnologiilor avansate si a inovatiilor in toate sferele activitatii sistemului de cercetare-dezvoltare.

Sistemul de cercetare-dezvoltare reprezinta activitatile de cercetare stiintifica si de dezvoltare tehnologica privite in ansamblu.

Sistemul de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul institutiilor de diferite tipuri, niveluri si forme in care se organizeaza activitatea de cercetare-dezvoltare.

Prin notiunea de "cercetare stiintifica" se subintelege totalitatea activitatilor de cercetare fundamentala si de cercetare aplicativa. Cercetarea stiintifica are ca parti componente principale: stiinta, tehnologiile stiintifice, produsele stiintifice si serviciile stiintifice.

La rindul sau cercetarea fundamentala reprezinta activitatea orientata spre obtinerea cunostintelor stiintifice noi despre natura si societate, precum si spre formularea si verificarea noilor ipoteze si teorii.

Cercetarea aplicativa reprezinta activitatea orientata spre largirea si utilizarea cunostintelor pentru realizarea de noi procese, tehnologii, produse sau servicii, care ar putea fi implementate in productie de catre agentii economici. Cercetarea aplicativa este o sursa a eficientei si o baza a succesului in competitia de pe piata nationala si cea internationala.

La sfirsitul anilor '80 pe plan mondial a aparut o idee noua, potrivit careia inovarea este determinata structural de factori economici si politici care influenteaza ritmul si sensul activitatii inovationale. Anume aceasta idee a stat la baza conceptului de "sistem national de inovare", introdus de economistul suedez Lundwall.

Pe plan international se cunosc trei modele principale de promovare a inovatiei :

1. Modelul american, ce pune accentul pe stimularea stiintei prin orientarea cercetarii fundamentale catre problemele ridicate de necesitatile tehnologice, prin crearea parcului de cercetare tip, "silicon valley"; a oficiilor de legatura cercetare-industrie a parcurilor stiintifice, care au introdus structuri noi ca incubatoarle de tehnologii si centrele de cercetare si cooperare cu industria.

2. Modelul japonez, care se axeaza pe dezvoltarea tehnologica in plan regional si este orientat mai mult spre inovare si concurenta si intr-o masura mai mica spre cercetarea fundamentala.

3. Modelul mixt, aplicat in tarile europene, este axat pe inovare si este orientat spre exigentele pietei in vederea dezvoltarii competitivitatii industriale.

Necesitatea crearii si consolidarii unui model national bazat pe cercetare-dezvoltare poate fi justificat reiesind din nevoia de schimbare si practica tarilor dezvoltate prin:

o       procesul de transfer tehnologic, care sa asigure durabilitatea dezvoltarii;

o       eficienta si conduita manageriala la micro nivel, in mediul stiintific, tehnologic, economic si comercial.

Elementul de baza al dezvoltarii economice a statului rezida in capacitatea de imbinare armonioasa a rezultatelor cercetarii-dezvoltarii si creativitatii stiintifice, a noilor tehnologii si a inovarii in activitatile economica, in abilitatea natiunilor de a concura pe pietele mondiale.

Evolutia marilor economii denota, ca in ultimele doua decenii, a inregistrat performante economice acele economii, care au redus substantial in valoarea produselor si serviciilor, ponderea materiilor prime, a energiei si a manoperei directe, marind in schimb ponderea informatiei, inteligentei, creatiei, organizarii.

Tarile prospere economic rezerva cercetarilor 2-3% din PIB, spre deosebire de Romania, care, dintr-un PIB mult mai mic, aloca in acest scop doar 0,46% in 2006

Pentru a ne ridica la nivelul tarilor avansate, deci pentru a asigura o competitivitate comparabila pe piata mondiala, Romania ar trebui sa aloce un procent mai mare din PIB decit tarile mentionate mai sus, dat fiind ca are de recuperat o serioasa raminere in urma. Totodata, aceasta sarcina ar trebui sa fie transferata, treptat, si intr-o masura tot mai mare, de la bugetul de stat la agentii economici, fundatii etc.

Potrivit principiilor generale ale dezvoltarii economice intre cercetare, economie si bunastarea sociala exista relatii de "feedback pozitiv", acesti trei factori determinindu-se reciproc. In acest sens eforturile de reorganizare a activitatilor de cercetare-dezvoltare in tara noastra trebuie corelate cu "spargerea" blocajelor economice si financiare, cu eliminarea apatiei industriei fata de utilizarea intensa a rezultatelor cercetarii, cu schimbarea mentalitatii, a responsabilitatilor din economie, cercetare, administratia publica si, implicit, a opiniei publice.

Competitivitatea capitalului uman este o calitate care poate fi valorificata doar prin competitie. O stiinta competitiva este posibila doar in conditiile competitiei interne si internationale, intre institutii, echipe de cercetare, cercetatori individuali, competitie in care miza poate fi reputatia stiintifica, posibilitatea de a publica in reviste sau la edituri prestigioase, pozitia sociala, recompensele materiale etc. Interactiunea obiectivelor mentionate mai sus creeaza de fapt o "piata a stiintei", implicind proprietatea intelectuala, competenta, reputatia profesionala s.a.m.d. Din perspectiva activitatii de cercetare-dezvoltare, "piata stiintei" nu este altceva decit piata a valorilor economice, a tehnologiilor si produselor noi, investitiilor, brevetelor, know-how etc. "Piata stiintei" se manifesta prin competitia pentru pentru: alocarea fondurilor, alegerea tematicii si proiectelor de cercetare si dezvoltare tehnologica, intre domenii si sfere de activitate, institutii de cercetare si, nu in ultima instanta, intre oamenii de stiinta. Un alt element al "pietei stiintei", intotdeauna l-a constituit competitia pentru recunoasterea in mediile stiintifice a rezultatelor cercetarii si a autorilor lor.

In acest context este relevanta paralela intre conceptul traditional de 'piata', ca institutie sociala pentru schimbul traditional de marfa-bani si conceptul de "piata a stiintei". In cazul competitiei pentru fonduri de cercetare similitudinea cu ceea ce se intimpla pe o piata reala este mai mare.

De fapt, nu este vorba de o singura piata uniforma, ci de un sistem de piete in interactiune.

Ziman (1991) identifica in cazul Marii Britanii urmatoarele piete in cadrul carora este monitorizata dinamica cercetarii academice:

1. "Piata institutionala nationala" (care se creeaza in cadrul finantarii de catre guvern a institutiilor publice de cercetare);

2. "Piata proiectelor de cercetare" (care vizeaza relatiile directe contractuale dintre echipele de cercetare si beneficiarii respectivelor lucrari de cercetare, obiectul schimbului fiind lucrarile de cercetare);

3. "Piata institutionala interna" (in care sefii echipelor, compartimentelor, sectiilor dintr-o institutie de cercetare se preteaza unor reguli comportamentale antreprenoriale, antrenindu-se in concurenta reciproca pentru obtinerea serviciilor tehnice si a fondurilor necesare noilor cercetari). Aceasta piata este una de tipul obtinerii de concesiuni;

4. "Piata locurilor de munca in cercetarea economica" (in care 'vinzatorii' isi ofera capacitatea de cercetare si posibilitatile de a primi alocatii pentru cercetarile proprii, iar 'cumparatorii' sunt diversele institutii de cercetare din tara si strainatate care doresc sa angajeze noi cercetatori, schimbul realizindu-se prin posturile de cercetare cu remunerarile respective);

5. "Piata reputatiei stiintifice" (in care 'vinzatorii' sunt cercetatorii stiintifici, 'marfurile' sunt rezultatele cercetarii, 'cumparatorii' sunt 'colegiile invizibile' ale comunitatii stiintifice', 'metoda de schimb' este semnalarea publica a autoritatii personale);

6. "Piata validarii rezultatelor de cercetare" (in care analiza critica inainte si dupa publicare, luarea in discutie in cadrul unor simpozioane publice, citarea in lucrari stiintifice a rezultatelor cercetarii etc. dau nastere unei piete specifice, care se afla in strinsa legatura cu piata reputatiei stiintifice si o conditioneaza);

7. "Piata proprietatii intelectuale" (cunoasterea este o marfa intangibila, a carei valoare depinde de contextul in care este transferata de la vinzator la cumparator. Doar o mica parte a knowhow - ului, care ajunge in tehnologii aducatoare de profit, poate fi protejata prin brevete).

Abordarea evolutiei stiintei in termeni economici pe piata este deosebit de utila, intrucit scoate in evidenta factorul competitiv, care a jucat intotdeauna un rol esential in dezvoltarea si consolidarea "pietei stiintei". Functionarea reala a "pietei stiintei" in economie nici pe departe si nu intotdeauna corespunde conceptelor teoretice. Acelasi lucru se intimpla si in cazul "pietei stiintei", cind conceptele stiintifico-teoretice difera de rezultatele implementarii lor. Asa cum functionarea reala a pietei in economie este diferita de modelul teoretic, are imperfectiuni, acelasi lucru se intimpla si in cazul pietei stiintei.

Dintre carentele acestor piete pot fi mentionate:

o       monopolul unui singur agent important pe piata institutionala (Departamentul Educatiei si Stiintei, (Marea Britanie), canalul pentru redistribuirea fondurilor alocate de guvern), care nu numai ca are posibilitatea controlului si repartizarii bugetului pentru stiinta, dar si de a impune multe din conditiile contractuale in cazul negocierilor individuale;

o       stabilirea tarifelor diferentiate pentru lucrarile de cercetare ale diferitelor institutii stiintifice;

o       incalcarea legilor competitiei loiale etc.

Munca de cercetare este cu preponderenta o munca in echipa avind o baza institutionala comuna. Utilizarea echipamentului de cercetare modern si a infrastructurii adecvate sint conditii inerente ale desfasurarii cu rezultate performante a activitatii de cercetare.

Exista trei tipuri de organizatii de cercetare:

o       organizatii publice, finantate de guvern sau din alte fonduri publice;

o       echipe/organizatiile de cercetare in cadrul institutiilor de invatamint superior;

o       organizatii de cercetare in cadrul unitatilor economice.

Sursele de finantare pot fi: (1) publice, de care beneficiaza in cea mai mare parte organizatiile publice de cercetare si universitatile de stat si (2) private, utilizate in general pentru cercetarea proprie a unitatilor economice.

Cercetarea in context international

Generarea si exploatarea de cunoastere au devenit surse vitale ale cresterii bunastarii pe plan global. Cunoasterea reprezinta totodata elementul central ce determina competitivitatea si ca atare statele lumii in special cele dezvoltate s-au angajat in generarea sistematica a acesteia dezvoltand sisteme nationale si interactiuni internationale tot mai sofisticate.

In acest mediu colaborativ si competitiv in acelasi timp semnificatia excelentei a cunoscut o crestere exponentiala. Entitatile si indivizii care ating acest nivel devin extrem de valorosi avand capacitatea de a atrage resurse si de a influenta atat mediul stiintific cat si sistemele socio-economice. Acesta este si motivul pentru care statele dezvoltate fac eforturi pentru a atrage oamenii de stiinta si ingineri cu performante deosebite si totodata de a atinge masa critica de cercetare in domenii strategice.

In lupta pentru excelenta universitatile, institutele publice de CD si celelalte entitati de cercetare de drept public joaca un rol sporit. Acestea sunt provocate sa se transforme in actori importanti pe piata cunoasterii atragand si dezvoltand resurse umane de varf si concentrand facilitati de cercetare importante.

Implicarea in cercetare si legaturile tot mai stranse cu mediul economic au devenit nu doar surse suplimentare de venit ci elemente intrinseci ale procesului de educatie si formare.

In triunghiul cunoasterii educatie-cercetare-inovare ultimul element este cel mai strans legat de impactul asupra bunastarii si totodata cel mai problematic din punct de vedere al politicilor conexe. Inovarea proces cu multe variabile are in centrul sau colaborarea dintre cercetare si industrie. In ultimul deceniu tarile dezvoltate au propus entitati intermediare sau forme de interactiune si colaborare prin care sa fie create punti intre cele doua sectoare alocand acestor entitati resurse financiare publice in crestere.

Uniunea Europeana depune eforturi pentru recuperarea decalajelor de crestere economica fata de Statele Unite asezand domeniul CDI la baza acestor demersuri. Revizuirea  Strategiei Lisabona in anul 2005 a reintarit obiectivul stabilit la Barcelona de a aloca 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare.

Actualmente principalele provocari carora trebuie sa le faca fata Uniunea Europeana pentru imbunatatirea capacitatii de inovare sunt legate de insuficienta concentrare in poli de excelenta capabili sa concureze pe plan global slaba integrare a elementelor in triunghiul cunoasterii insuficienta cercetare trans si interdisciplinara focalizata pe nevoile de inovare lipsa unor modele de guvernare si organizare a cercetarii si educatiei la nivel european costurile ridicate ale brevetarii in UE si mobilitatea redusa a cercetatorilor.

Pornind de la Programul Lisabona Uniunea Europeana a lansat pentru perioada 2007-2013 un set de initiative care privesc cercetarea si inovarea competitivitatea globala a universitatilor si institutelor de cercetare dezvoltarea aptitudinilor intreprenoriale si transferul cunoasterii in produse si servicii.

La nivelul comunitati liniile de politica stabilite isi gasesc corespondenta in programele prevazute in Cadrul Financiar 2007-2013 respectiv:

In Programul Cadru VII pentru Cercetare principalul instrument prin care se sustin activitatile de cercetare-dezvoltare colaborarea transnationala in domeniu cercetarea de frontiera (coordonata de Consiliul European al Cercetarii) si retelele de excelenta platformele tehnologice europene (grupuri de interes in principal firme si entitati de cercetare care definesc impreuna agende strategice de cercetare si care pot lansa si Initiative Tehnologice Comune implicand resurse publice si private substantiale).

In Programul privind Competitivitatea si Inovarea care sustine inovarea si dezvoltarea IMM-urilor oferind suport financiar (in special pentru start-up) sustinand o retea transnationala de transfer tehnologic precum si numeroase alte initiative fara a implica insa activitati de cercetare sau educatie.

In Programul Educatie & Pregatire 2010 prin care statele membre sunt sustinute in adaptarea sistemului de educatie si formare in directia atingerii obiectivelor Lisabona cuprinzand si o componenta de mobilitate si cooperare.

In Programele de coeziune economica si sociala prin intermediul carora statele sau mai exact regiunile sunt sustinute cu sume importante in directia reducerii decalajelor structurale domeniul CDI fiind recomandat ca unul prioritar.

Premisele interne

In prezent, in Romania exista prioritar trei sisteme de cercetare - dezvoltare - inovare :

- sistemul academic (Academia Romana si academiile de ramura) ;

- sistemul institutelor publice (aflate in subordinea / coordonarea ministerelor) ;

- sistemul universitar.

De asemenea, in actualul sistem national de CDI mai exista urmatoarele structuri de cercetare - dezvoltare - inovare :

- societati comerciale cu capital de stat, provenite din foste institute de ramura ;

- societati comerciale cu capital privat ;

- fundatii si asociatii private.

Sistemul de cercetare - dezvoltare - inovare (CDI) existent in Romania nu este in masura sa asigure promovarea dezvoltarii industriale, datorita unor slabiciuni ale acestuia, printre care cele mai importante sunt:

o       cheltuieli pentru CDI extrem de mici, in comparatie cu tarile industrializate;

o       absenta totala sau aproape totala a cercetarii - dezvoltarii in sectorul intreprinderilor, care este, in fond, principalul factor de inovare;

o       fragmentarea CDI din sectorul public si insuficienta orientare a acesteia spre nevoile sectorului industrial;

o       slabiciunea institutelor de CDI finantate din fonduri publice;

o       prioritate excesiva acordata de unele din aceste institute cercetarii fundamentale in detrimentul cercetarii aplicative;

o       atitudinea si mentalitatea cercetatorilor din aceste institute, care sunt preocupati mai mult de perspectivele de cariera decat de nevoile industriei nationale;

o       lipsa stimulentelor adecvate in favoarea CDI;

o       gestionarea defectuoasa a fondurilor de cercetare (manifestari stiintifice, expozitionale etc.);

o       valorificarea superficiala a rezultatelor CDI;

o       dotarea precara a activitatii de CDI;

o       lipsa unei analize periodice a corelatiei reale intre necesitatile societatii romanesti si programele prioritare ca directie de cercetare in cadrul PNCDI, astfel incat sa se asigure o crestere a ponderii proiectelor prioritare ce se vor adjudeca prin licitatie publica si in special al celor de interes comunitar (ex., apa potabila, apa uzata, gestionarea deseurilor, poluarea aerului si solului, energia, sanatatea);

o       descurajarea activitatilor de inventica prin aplicarea unor taxe exagerate in raport cu venitul inventatorilor;

o       criterii de evaluare la licitatia de proiecte de excelenta in neconcordanta cu scopul propus.

Pe de alta parte, in Romania mai exista, inca, o baza tehnico - materiala de CDI, creata anterior revolutiei anticomuniste, dar si o industrie a inovarii. Cu toate acestea, procesul inovativ a fost mult franat prin disparitia treptata a protagonistilor umani si institutionali, precum si prin micsorarea investitiilor si cheltuielilor din CDI.

Finantarea publica a cercetarii-dezvoltarii in Romania a evidentiat un proces radical de schimbare incepand cu anul 2005 odata cu prima crestere considerabila a ponderii din Produsul Intern Brut (PIB) alocat acestui domeniu. Ponderea cheltuielilor publice din PIB pentru cercetare-dezvoltare s-a dublat in intervalul 2005-2006 cresterea ulterioara avand ca tinta 1% in anul 2010.

Sistemul CDI are oportunitati reale pentru perioada 2007-2013. Aderarea la Uniunea Europeana creeaza o presiune asupra orientarii competitivitatii catre inovare cresterea economica prognozata putand sustine deplasarea intersului sectorului privat catre acest domeniu. Angajamentul politic de 1% din PIB destinat cheltuielilor publice pentru CD angajament important legat de raspunsul Romaniei la Strategia Lisabona este extrem de important.

Fondurile structurale destinate inovarii si dezvoltarii resursei umane sunt complementare investitiei publice in educatia tertiara si in CD si vor avea un rol important atat in dezvoltarea socio-economica a Romaniei cat si in diminuarea disparitatilor regionale. Actuala strategie isi propune sa contribuie esential la realizarea regiunilor cunoasterii in Romania.

Sistemul de invatamant prin contributia la dezvoltarea interesului si aptitudinilor de cercetare si inovare ale tinerilor pe intreg parcursul educational prin educatia in domeniul stiintei si tehnologiei formarea initiala a cercetatorilor (cu accent pe numarul si calitatea doctoranzilor) precum si prin calitatea educatiei tertiare reprezinta o componenta complementara esentiala.

Pornind de la situatia nationala si contextul international transformarea sistemului CDI in acord cu viziunea pe termen lung presupune raspunsuri la provocari precum: dezvoltarea capitalului uman pentru a raspunde nevoii de competitivitate a activitatii CDI; cresterea atractivitatii carierei in cercetare pentru atragerea cercetatorilor performanti in universitati si institutele publice de cercetare precum si a celor mai talentati tineri absolventi in programele de doctorat; reducerea fragmentarii prin stimularea cooperarii intr-un mediu puternic concurential; focalizarea investitiei publice in cercetare; orientarea investitiilor in CDI catre rezultate aflate pe frontiera cunoasterii si rezolvarea unor probleme de interes national sau cu aplicatii directe in practica socio-economica; dezvoltarea unei infrastructuri de CDI adecvate simultan cu cresterea gradului de utilizare; imbunatatirea ratei de succes in proiecte internationale si cresterea gradului de recuperare a contributiei la programul cadru de cercetare al UE; dezvoltarea cooperarii internationale.

Principii generale privind functionarea institutelor nationale de cercetare-dezvoltare

In conformitate cu prevederile Legii privind cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica institutele nationale de cercetare-dezvoltare ca forma de organizare institutionala specifica participa alaturi de celelalte institutii la desfasurarea activitatilor de cercetare-dezvoltare avand acces atat la resursele bugetare destinate acestui scop cat si la alte resurse puse la dispozitie direct de catre beneficiari (Figura 2).

Figura 2. Sistemul cercetarii stiintifice din Romania

In scopul asigurarii desfasurarii acestor activitati precum si a consolidarii competentei stiintifice si tehnologice in domeniile de interes national stabilite in acord cu strategia de dezvoltare a Romaniei institutele nationale de cercetare-dezvoltare:

o       functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara calculeaza amortismente si conduc evidenta contabila in regim economic.

o       au patrimoniu propriu si administreaza patrimoniul public si privat al statului pentru asigurarea desfasurarii activitatii.

o       pot desfasura in secundar activitati comerciale si de productie conform regulamentului propriu.

o       sunt sprijinite financiar de la bugetul de stat pentru realizarea unor investitii dotari aparatura echipamente si instalatii cu respectarea prevederilor legale in vigoare.

o       administreaza cu diligenta unui bun proprietar bunuri proprietate publica si privata a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale precum si bunurile proprii dobandite in conditiile legii sau realizate din venituri proprii.

o       intocmesc anual bugetul de venituri si cheltuieli bilantul contabil si contul de profit si pierdere potrivit metodologiei stabilite de Ministerul Finantelor Publice.

Totodata institutele nationale de cercetare-dezvoltare sunt obligate:

a. sa elaboreze strategii proprii;

b. sa asigure monitorizarea modului de indeplinire a obiectivelor prevazute in planurile proprii;

c. sa organizeze periodic verificari asupra activitatii economico - financiare precum si ale perfor-mantelor de management al cercetarii in scopul imbunatatirii acestora;

d. sa raporteze anual autoritatii de stat pentru cercetare -dezvoltare rezultatele

performantele stiintifice si impactul acestora in economie si in societate si sa le dea publicitatii prin orice mijloc posibil pentru o informare cat mai larga;

e. sa isi organizeze compartimente de marketing in vederea cresterii gradului de aplicabilitate a cercetarilor finantate din fonduri publice.

Conducerea institutului national se exercita de catre consiliul de administratie format din 7 sau 9 persoane din care fac parte in mod obligatoriu reprezentatul autoritatii de stat pentru cercetare-dezvoltare reprezentantul organului administratiei publice coordonator al institutului national reprezentantul Ministerului Finantelor Publice reprezentantul Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale si directorul general al institutului national care este si presedintele consiliului de administratie precum si presedintele Consiliului stiintific al institutului national.

Consiliul de administratie isi desfasoara activitatea in conformitate cu propriul regulament de organizare si functionare si hotaraste in toate problemele privind activitatea institutului national cu exceptia celor care potrivit legii sunt date in competenta altor organe.

Activitatea curenta a institutului national este condusa de directorul general numit prin ordin al conducatorului organului administratiei publice coordonator cu avizul autoritatii de stat pentru cercetare -dezvoltare conform rezultatelor concursului organizat potrivit prevederilor metodologiei elaborate in acest scop de autoritatea de stat pentru cercetare dezvoltare si aprobate prin hotarare a Guvernului.

Diferenta intre competenta stiintifica si competenta manageriala

Competenta este un atribut individual care implica emotional persoanele la care face referire. Implicarea emotionala este justificata cand lipsa unor criterii obiective impinge in fata aprecierile celor din jur, la care cel vizat nu poate interveni din modestie, convenienta sau falsa pudoare.

Experienta dovedeste ca in astfel de situatii impostura este cea care prolifereaza si pateaza adevaratele valori.

Lucrurile apar inca si mai pregnante in situatiile in care natura specifica a domeniului face necesara prezenta a mai multor competente, de regula una strict profesionala si alta cu caracter mai larg, colectiv.

Astfel de asocieri sunt cele de competenta profesionala si competenta manageriala sau competenta stiintifica si competenta manageriala.

Daca prima compententa se dobandeste prin efort individual, in perioade importante de timp si se bazeaza mai mult sau mai putin explicit pe o scolarizare temeinica, cea de-a doua competenta este adesea tratata ca o simpla consecinta a celei dintai.

O analiza superficiala a situatiilor comune indica un esesc pentru cei mai multi dintre profesionistii din domeniu care accepta sa preia atributii manageriale.

De ce accepta un profesionist atributele manageriale? Intrebarea nu este una simpla si ea este destinata sa priveasca fenomenul in complexitatea sa.

Se spune adesea ca experienta individuala dobandita in timp poate fi exploatata in beneficiul unui grup. Altruismul care mascheaza aceasta schimbare de pozitie este unul de fatada si nu are nicio legatura cu realitatea.

Pentru a justfica afirmatia este necesara o definire a competentei manageriale, in cazul acesta in domeniul stiintific.

Competenta manageriala in domeniul stiintific, reprezinta suma abilitatilor si actiunilor sistematice care permit derularea unor activitati eficiente prin exploatarea rationala si la randament optim a tuturor resurselor existente pentru atingerea scopurilor propuse.

Cercetarea stiintifica nu este o activitate repetabila chiar daca, in mod specific exista specializari destul de bine conturate care au trasaturi comune din punctul de vedere al activitatilor, tehnicilor, bazei materiale si chiar a temelor de solutionat.

Este vorba apoi despre activitati nu neaparat ciclice, astfel reluarea presupune o parte importanta noua, neabordata inca.

In al treilea rand, managementul stiitific presupune o resursa umana cu grad inalt de autonomie care provine de la un inalt grad de competenta profesionala atinsa.

Aparent, competenta profesionala si cea manageriala ajung la un conflict.

Doar aparent si acest lucru se intampla ori de cate ori se face apel la selectarea pe o cale oarecare a unor persoane cu competenta profesionala pentru pozitii care implica o competenta manageriala.

Trecerea pe noua pozitie, de conducere, nu se face enaparat prin renuntarea la exploatarea competentei profesionale si atunci conflictele sunt inerente.

Cele mai multe persoane, care fac un astfel de pas, refuza sa inteleaga ca daca accepta preluarea de atributii manageriale sunt obligate sa renunte la competenta profesionala dobandita anterior, oricare ar fi aceasta.

Trecerea pe noua pozitie este echivalenta unei recalificari, tot profesionale.

Aceasta recalificare presupune cunostiinte, tehnici, experienta, chiar si criterii de apreciere noi, cu totul diferite de cele anterioare , strict profesionale orientate spre un anumit domeniu specific de activitati.

Daca acestia sunt termenii in care se poate discuta despre competenta manageriala atunci putem reveni la argumentele si temele care-l fac pe profesionistul specializat sa acceada la pozitia manageriala.

Temerea ca acest loc ar putea fi ocupat de un "specialist mai putin calificat" este una care apare de multe ori ca o argumentare solida la trecerea pe o pozitie manageriala.

Desi omeneasca, o astfel de temere poate fi invocata exclusiv intr-un sistem in care confuzia dintre competente este cautata, cultivata si folosita ca o aura de a domina si nu de a construi.

Temerea este inca si mai prezenta in sistemele pe care convenim sa le numim "feudale" unde se presupune ca o persoana ajunsa in functie de conducere "intepeneste" in aceasta pozitie si-si creaza un ascendent permanent asupra celorlalti.

O alta justificare, inca si mai nefireasca este invocata in acele organizatii in care, in mod eclectic, o persoana este apreciata numai daca acumuleaza "orizont". Avem astfel directori - cercetatori, directori - oameni de stiinta, rectori - profesori - inventatori, rectori - oameni de stiinta.

Este greu sa nu se identifice aici compararea de genuri diverse cu singurul scop de a crea stari de inferioritate sau dimpotriva o pseudo - superioritate.

Astfel de situatii sunt tipice tuturor sistemelor sociale pe care le putem numi "plebiscitare" sau "politice". Este vorba de organizatii in care pozitiile manageriale sunt ocupate prin votul majoritar al colectivelor de angajati.

Romania ce urmeaza anului 1989 este un exemplu dintre cele mai reprezentative de situatii de acest gen. Consecinta a fost strecurarea spre functiile de conducere a unor persoane lipsite de absolut orice competenta manageriala reala dar care, din motive legate de regimul politic comunist pe care l-au slujit cu obedienta, posedau prin modul lor specific de selectie si instruire abilitati persuasive deosebite.

In toate situatiile in care o persoana provenita dintr-un mediu profesional specific, fie el stiintific fie academic, a ajuns pe o pozitie manageriala, s-a evitat cu grija prevederea de indicatori de performanta care sa-i asigure validarea activitatii.

Ca o concluzie, pot afirma ca existenta a doua tipuri distincte de competente, cea profesional - stiintifica si cea profesional - manageriala este o realitate.

Se mai poate sublinia ca nu exista nicio ratiune prin care o persoana cu un anumit tip de competenta sa nu o posede si pe cealalta.

Este de precizat ca o persoana pentru o pozitie manageriala trebuie sa fie calificata pentru acest tip de activitate si ideea ca o persoana se paote bucura la un moment dat de ambele tipuri de competenta, uzand de ambele, este un nonsens care nu ar trebui incurajat.

O maniera de descurajare a acestui tip de "concurenta neloiala" este introducerea indicatorilor reali ai unui contract de management corect .