I. Argumentarea

1. Ce este argumentarea ?

In activitatea noastra comunicativa cotidiana suntem pusi in mod curent in situatia de a sustine sau apara un punct de vedere, de a incerca sa ne convingem interlocutorul / interlocutorii de adevarul spuselor noastre, de a-i determina pe ceilalti sa actioneze intr-un anumit fel. In acelasi timp suntem in masura sa evaluam rationamentele partenerului / partenerilor de dialog si sa decidem daca aderam sau nu la afirmatiile sau pozitiile sale / lor. Cu alte cuvinte, argumentarea face parte din viata noastra cea de toate zilele.

Bazata pe o logica discursiva naturala, argumentarea este un fapt social si unul enuntiativ in acelasi timp. Ea este un demers prin care enuntiatorul vizeaza sa-si influenteze enuntiatarul, pentru a-l face sa adere la spusele sale. Prin argumentare se urmareste modificarea dispozitiei interioare a destinatarului, schimbarea convingerilor, credintelor, actiunilor, reprezentarilor sale.

Influentarea destinatarului se produce prin mijloace discursive. Discursul propriu argumentarii este un discurs eficace.

Argumentarea poate fi definita ca ansamblu de tehnici si de strategii discursive utilizate de un enuntiator pentru a modifica opiniilor auditoriului asupra unei chestiuni controversate, pentru a provoca o actiune din aprtea acestuia sau pentru a-l pregati in vederea unei actiuni.

Perelmann si Olbrechts-Tyteca o definesc, dupa cum am vazut, drept actiune care tinde sa modifice dispozitiile epistemice ale auditoriului.

Dominique Maingueneau considera argumentatia o actiune complexa finalizata, al carei sfarsit coincide cu adeziunea auditoriului la o teza prezentata de locutor.

Pentru Anscombre si Ducrot argumentatia este un discurs care comporta cel putin doua enunturi, E₁ si E₂, din care unul este dat pentru a-l autoriza, a-l justifica sau a-l impune pe celalalt.

Mariana Tutescu2 considera ca argumentatia este un ansamblu de strategii discursive care vizeaza adeziunea unuia sau a mai multor interlocutori la cele spuse de enuntiator.

Grize defineste argumentarea ca ansamblu al strategiilor discursive ale unui orator A care se adreseaza unui auditor B in vederea modificarii, intr-un sens dat, judecata lui B asupra situatiei S.

2. Trasaturile argumentarii

Argumentarea prezinta o serie de trasaturi definitorii, care o distinge de genul proxim, demonstratia. Acestea ar fi:

• caracterul polifonic (dialogic)
• caracterul inferential
• caracterul verosimil
• caracterul actional

2.1. Caracterul polifonic (dialogic) al argumentarii

Argumentarea presupune participarea mai multor instante argumentative, din care cel putin doua: subiectul argumentant (enuntiatorul sau producatorul argumentarii) si subiectul argumentat (auditorul sau destinatarul argumentarii).

Statutul subiectului argumentant sau al instantei emitatoare isi lasa amprenta asupra argumentarii, in sensul ca discursul poarta intotdeauna marcile sociale, psihologice, situationale, culturale si lingvistice ale producatorului sau.

O argumentare eficace presupune ca o conditie prealabila cunoasterea de catre emitator a celor carora li se adreseaza in vederea obtinerii adeziunii lor la teza propusa. Astfel, orice argumentare se organizeaza in jurul unui auditoriu.

Se face in general o distinctie intre destinatarul model, ideal sau abstract si destinatarul efectiv sau concret.

Pentru a-si construi argumentarea, enuntiatorul isi formeaza o reprezentare mentala despre destinatarul sau, care este dotat cu anumite cunostinte despre lume, are o anumita mentalitate, anumite prejudecati si un anumit orizont de asteptare. Aceasta reprezentare echivaleaza cu destinatarul model, fie el auditor sau cititor.

Auditoriul efectiv sau concret este format dintr-un numar variabil de indivizi, care pot corespunde sau nu reprezentarii mentale a enuntiatorului.

Desi lectura este prin definitie un act individual, cititorul este conceput si perceput de catre autor ca o fiinta colectiva, formata dintr-un numar nedeterminat de indivizi depersonalizati, reprezentare a cititorului abstract, dincolo de particularitatile individuale ale fiecarui cititor concret.

Diferenta esentiala intre auditoriul efectiv si cititorul concret consta in aceea ca primul poate modifica, prin interventiile sale, atat reprezentarea enuntiatorului asupra destinatarului model cat si discursul propriu-zis, care se adapteaza din mers la contextul enuntarii, in timp ce cel de al doilea nu poate avea o influenta directa si imediata.

Totusi absenta dialogului nu inseamna in nici un fel ca cei doi nu comunica. In conceptia interactionala despre limbaj, orice discurs este o constructie colectiva . Cu alte cuvinte, fara a fi neaparat dialogala, argumentatia este dialogica: atunci cand enuntiatorul comunica, destinatarul "comunica" si el, in sensul ca interpreteaza enunturile celuilalt si ca il influenteaza tot timpul prin reactiile sale directe sau presupuse. Dialogismul ii confera enuntiatarului statutul de co-enuntiator. Co-enuntiatorul este o instanta abstracta, un tu virtual, in functie de care enuntiatorul isi construieste argumentarea. Prezenta implicita a co-enuntiatorului il constrange pe enuntiator la un exercitiu de anticipare a asteptarilor acestui partener virtual si la punerea la punct a unor strategii discursive diverse, destinate sa-i modifice dispozitiile interioare in vederea aderarii la punctul de vedere exprimat.

Asa cum am vazut, Perelmann si Olbrechts-Tyteca vorbesc de trei tipuri de auditoriu: auditoriul universal, constituit de intreaga umanitate, interlocutorul sau auditoriul format, in cadrul dialogului, de persoana careia i se adreseaza subiectul argumentant, si subiectul el insusi, atunci cand acesta delibereaza sau isi reprezinta ratiunile actelor sale.

Auditoriul universal (cititor sau public) este construit de fiecare subiect argumentant pornind de la ceea ce stie el despre semenii sai. Fiecare cultura, fiecare individ are propria sa conceptie despre auditoiul universal. O argumentaie care se adreseaza unui auditoriu universal trebuie sa convinga de caracterul constrangator al ratiunilor prezentate, de evidenta lor, de validitatea lor absoluta si atemporala, in afara a tot ceea ce este intamplator, contingent.

Alegerea interlocutorului este determinata de scopurile pe care subiectul argumentator si le propune, dar si de parerea pe care o are despre acest auditor unic. Statutul interlocutorului isi lasa urmele in strategiile argumentative ale enuntiatorului.

Argumentarea in fata unui singur auditor pune problemea dialogului, a discutiei, a dezbaterii, a controversei. Adeziunea interlocutorului inseamna capitularea acestuia in fata evidentei valabilitatii tezei care i-a fost propusa. A convinge pe cineva echivaleaza cu a-l "invinge" prin argumentele prezentate.

Deliberarea cu sine insusi este o specie particulara de argumentare. Subiectul in cazul deliberarii este considerat adesea ca fiind incarnarea auditoriului universal.

Multiplicarea instantelor argumentative defineste caracterul dialogic sau polifonic al argumentarii.

In Les Mots du Discours O. Ducrot emite ipoteza alteritatii constitutive a oricarui discurs : "la pense d'autrui est constitutive de la mienne, et il est impossible de les sparer radicalement" . In interpretarea enunturilor se aude exprimandu-se o pluralitate de voci, adesea distincte de cea a locutorului. In mod simetric, exista mai multe grade in  destinaritate . Acest fenomen de suprapunere a vocilor in unul si acelasi enunt poarta numele de polifonie

Ducrot formuleaza distinctiile urmatoare :

• opozitia locutor vs alocutor: locutorul este cel care pronunta enuntul, alocutorul este persoana careia i se adreseaza enuntarea;
• opozitia enuntiator vs destinatar : enuntiatorul este agentul sursa a actelor ilocutionare, instanta care garanteaza adevarul continututlui enuntului, destinatarul fiind pacientul acestor acte;

Rezulta ca locutorul unui mesaj poate fi diferit de enuntiatorul care se exprima in el si, simetric, alocutorul diferit de destinatarul actului infaptuit. In felul acesta, locutorul se poate distanta de o asertiune pe care o pronunta dar pe care n-o asuma, dandu-l drept responsabil al ei pe un enuntiator cu care nu se identifica. Acest lucru antreneaza o a treia opozitie, cu doua niveluri:

opozitia locutor vs enuntiator si alocutor vs destinatar

Sa presupunem ca Victor spune, adresandu-se Mariei:

Ion m-a anuntat ca soseste in seara asta. Eu o sa-l astept la gara.

Este evident ca locutorul enuntului, Victor, este diferit de enuntiator, Ion, asa cum alocutorul, Maria, nu este si destinatarul mesajului, care, in cazul nostru este asimilat locutorului, Victor.

In Le Dire et le Dit , Ducrot nuanteaza conceptul de polifonie.

Autorul distinge mai intai subiectul vorbitor, fiinta empirica, de locutor, fiinta discursiva. Locutorul desemnat prin persoana intai poate fi diferit de autorul empiric al enuntului, chiar daca cele doua personaje coincid de regula in discursul oral. Sa presupunem ca A se afla in imposibilitatea de a scrie si ii dicteaza lui B o scrisoare adresata unui prieten. B va fi locutorul care produce enuntul (Dragul meu prieten, mi-am rupt mana dreapta..) al carui subiect empiric este A.

Situatia este aceeasi in cazul fictiunii narative la persoana I, in care locutorul-narator nu se confunda cu autorul empiric, scriitorul.

Exista pe de alta parte, in anumite enunturi, o pluralitate de responsabili dati ca fiind distincti si ireductibili. Este cazul a ceea ce Ducrot numeste fenomenele de dubla enuntare. Este vorba despre discursul direct raportat si despre ecourile imitative.

Daca Victor spune : Maria mi-a spus: Ma intorc vineri, discursul lui Victor contine doua marci ale persoanei I, mi si ma, care se refera la locutori diferiti : Victor si Maria. Acelasi lucru se petrece in roman, atunci cand naratorul principal introduce in discursul sau povestirea unui narator secund.

In dialoguri se intampla adesea ca locutorul sa reia cuvintele interlocutorului sau si sa le insereze in propriul sau discurs, producand un ecou imitativ :

A: Imi pare rau !

B: Imi pare rau ! Sincer sa fiu, ma indoiesc.

Cele doua marci ale persoanei I, imi si ma din replica lui B trimit la locutori diferiti : prima la A, a doua la B.

In cele doua cazuri analizate, din punct de vedere empiric enuntarea este opera unui singur subiect vorbitor, dar imaginea pe care o creeaza enuntul este cea a unui dialog . Evident, nu este vorba de ceea ce se intelege in mod curent prin dialog, care implica cel putin doi subiecti vorbitori, doua fiinte empirice, care produc cel putin doua enunturi (interventii) distincte.

Polifonia sau dialogismul este reperabil in interiorul uneia si aceleasi interventii, produse de un singur subiect vorbitor, disjunct in doi locutori diferiti, ceea ce da enuntului in cauza imaginea unei duble enuntari. Aceasta ar fi, dupa Ducrot, prima forma de polifonie.

Exista si o a doua forma, mai frecventa, care pune in scena voci ce nu apartin unor locutori diferiti ci unor enuntiatori. Ducrot intelege prin enuntiatori :  acele fiinte care se presupune ca se exprima prin enuntare, fara a li se putea atribui cuvinte precise : daca vorbesc o fac in sensul ca enuntarea e vazuta ca exprimand punctul lor de vedere, pozitia lor, atitudinea lor, dar nu in sensul material al termenului, cuvintele lor  .

Locutorul, raspunzator de enunt, da nastere prin intermediul acestuia, unor enuntiatori, carora le organizeaza punctele de vedere si atitudinile. Si propria sa pozitie poate sa se manifeste fie pentru ca el se asimileaza cu unul sau altul dintre enuntiatori, luandu-l ca reprezentant al sau (in acest caz enuntiatorul este actualizat), fie pur si simplu pentru ca a ales sa-i faca sa apara si pentru ca aparitia lor este semnificativa, chiar daca el nu se asimileaza cu ei.

Locutorul vorbeste in sensul in care naratorul povesteste sau, altfel spus, el este sursa discursului. Dar atitudinile exprimate in acest discurs pot fi atribuite unor enuntiatori de care el se distanteaza.

Putem exemplifica acest tip de polifonie prin enunturile de tipul : desigur P dar Q. Enuntul :

Desigur, Victor e inteligent, dar nu-si va lua examenele

pune in scena doi enuntiatori succesivi, E₁ si E₂, care argumenteaza in sens opus, locutorul asimilandu-se cu E₂ si asimilandu-si alocutorul cu E₁. Cu toate ca locutorul se declara de acord cu afirmatia lui E₁, el se distanteaza de acesta : el recunoaste ca Victor e inteligent, dar nu-si asuma afirmatia, ci il face responsabil pe E₁. Dimpotriva, el adopta punctul de vedere al lui E₂, cu care se identifica.

Simetric, in anumite enunturi, cum ar fi cele de tipul P de altfel Q, se poate constata disjunctia destinatarului in D₁ si D₂, locutorul construind doua imagini succesive ale alocutorului sau.

In enuntul :

Nu-mi place sa merg la munte, de altfel e vreme urata astazi

avem un prim argument, A₁ - nu-mi place sa merg la munte - suficient in sprijinul concluziei R - Nu voi merge la munte - al carei destinatar este D₁, si un al doilea argument, A₂ - e vreme urata astazi - in sprijinul aceleiasi concluzii R. Alocutorul, asimilat cu D₂, apare deci ca avand nevoie, pentru a admite concluzia R, de argumentul A₂ . Astfel, locutorul lui P de altfel Q da impresia ca intre P si Q a modificat imaginea pe care si-a facut-o despre alocutorul sau.

Lectura polifonica este foarte utila pentru explicitarea strategiilor argumentative de tipul interogatiei, al negatiei polemice, al paradoxului, al ironiei etc. Polifonia este prezenta in orice enunt care trimite la procesul enuntarii sale. In calitatea sa de alteritate interna, polifonia este deci parte constitutiva a fenomenului enuntarii.

2.2. Caracterul inferential al argumentarii

In discurs e necesara distinctia dintre continuturile explicite si cele implicite ale enunturilor. Continutul explicit corespunde grosso modo obiectului esential al mesajului, in timp ce continutul implicit nu constituie, in principiu, veritabilul obiect al zicerii. Cu alte cuvinte, explicitul corespunde sensului literal implicitul este ceea ce se ascunde printre randuri, lucrurile spuse pe jumatate.

Unii pragmaticieni pun semnul egal intre implicit si inferenta. Catherine Kerbrat-Orecchioni intelege prin inferenta "orice propzitie implicita ce poate fi extrasa dintr-un enunt si dedusa din continutul sau literal combinand informatii cu statul variabil (interne si externe) (adica lingvistice si extralingvistice sau situationale). Autoarea distinge doua tipuri de inferente : presupozitia si subintelesul.

Robert Martin vorbeste, la randul sau, de doua tipuri de inferente : inferentele necesare, independente de situatia de discurs, echivaland cu presupozitiile, si inferentele posibile, a caror realizare depinde de contextul situational, corespunzand subintelesurilor.

2.2.1.Presupozitia

Se discuta in general despre trei tipuri de presupozitii: logice, semantice si pragmatice.

2.2.1.1. Presupozitia logica

Din punct de vedere logic exista doua categorii de inferente necesare : implicatia si presupozitia. Ele apar ca relatii intre enunturi si pot fi studiate sub unghiul valorii lor de adevar.

Implicatia se defineste ca relatie intre doua enunturi P si Q, in care adevarul lui Q decurge in mod necesar din adevarul lui P. Enuntul P il implica pe Q daca atunci cand P este adevarat Q este si el adevarat. Nu putem deci afirma adevarul lui P si nega adevarul lui Q. Cu alte cuvinte, adevarul lui Q este o conditie necesara dar nu si suficienta pentru adevarul lui P, in timp ce adevarul lui P este o conditie suficienta pentru adevarul lui Q.

De exemplu, enuntul Victor este profesor (P) il implica pe Victor este un om (Q) pentru ca daca primul enunt este adevarat, cel de al doilea este si el. Adevarul primului este o conditie suficienta pentru adevarul celui de al doilea : este suficient ca cineva sa fie profesor pentru a infera de aici ca acel cineva este un om.

In acelasi timp, adevarul lui Q nu garanteaza adevarul lui P : afirmatia a fi om este o premisa necesara afirmatiei a fi profesor, dar nu si una suficienta, caci fiind om, poti fi elev, medic, sofer etc. Prim urmare, daca Q este fals, atunci P trebuie sa fie si el fals : daca Victor nu este un om, el nu poate fi nici profesor.

Pe de alta parte, daca P este fals, Q poate fi adevarat sau fals. Daca enuntul Victor este profesor (P) este fals (Victor nu este profesor), enuntul Victor este un om (Q) este adevarat, daca, de exemplu, Victor este pictor sau fals, daca Victor este un papagal.

Relatia de implicatie poate fi reprezentata prin tabloul urmator :

unde A = adevarat

F = fals

Presupozitia difera de implicatie prin aceea ca enuntul Q este adevarat atunci cand P este fals si P este lipsit de valoare de adevar (nu constituie un enunt) atunci cand Q este fals:

enuntul Fratele meu este bolnav (P) il presupune pe Am un frate (Q) pentru ca daca P este adevarat Q este si el adevarat, adica daca este adevarat ca fratele meu e bolnav, este adevarat si ca am un frate; daca P este fals , adica daca Fratele meu nu este bolnav, Q ramane totusi adevarat - chiar daca fratele meu nu e bolnav, am totusi un frate;. daca Q este fals, P nu poate fi nici adevarat, nici fals - daca nu am un frate, acesta nu poate fi nici bolnav, nici sanatos, enuntul Fratele meu e bolnav iese din discutie.

unde - (A sau F) = nici adevarat nici fals.

Presupozitia logica poate fi definita ca relatie de dubla implicatie necesara de la P la Q si de la ~ P la Q (unde ~ P = non P)

2.2.1.2. Presupozitia semantica

Din punct de vedere semantic presupozitia este partea implicita a sensului, care se opune asertiunii sau datului, partea explicita a continutului semantic al enuntului. Asertiunea si presupozitia constituie cele doua aspecte constitutive ale sensului oricarui enunt.

Asertiunea este o structura formata dintr-un predicat si un numar de argumente care il caracterizeaza. Ea corespunde cu ceea ce semantica generativa numeste reprezentarea semantica a frazei. De exemplu, verbul a cumpara are ca asertiune structura logico-semnatica urmatoare :

X fiinta umana₁ DOBANDESTE Y obiect de la Z fiinta umana₂ CONTRA PLATA

Semantica generativa mai postuleaza ca descrierea formei logice a frazei trebuie sa cuprinda si o descrierea presupozitiilor ei. Presupozitia verbului a cumpara va fi :

X fiinta umana NU POSEDA Y obiect intr-un moment anterior

Un enunt poate avea mai multe presupozitii, pornind de la constituentii sai diferiti. De exemplu enuntul

Fratele meu a acceptat cadoul pe care i l-am facut

are presupozitiile urmatoare:

Am un frate - care e in raport cu posesivul meu, si

I-am oferit fratelui meu un cadou - care se datoreaza verbului a accepta

Presupozitia semantica se caracterizeaza prin aceea ca rezista testelor negatiei, interogatiei, inlantuirii, imperativului si emfazei. Aceste operatii sintactice modifica doar datul, lasand neschimbat continutul presupus.

Enuntul El o asteapta pe Maria presupune Maria n-a sosit inca. Supus testelor mentionate, enuntul se modifica :

El n-o asteapta pe Maria.

O asteapta pe Maria ?

O asteapta pe Maria, care vine cu trenul de ora sapte.

Asteapt-o pe Maria !

Pe Maria o asteapta

nu si presupozia, care ramane tot Maria n-a sosit inca.

Exista mai multe tipuri de presupozitii semantice, dintre care mentionam:

presupozitiile existentiale ;

presupozitiile ordonarii semantice ;

presupozitiile factitive ;

presupozitiile morfematice.

Presupozitiile existentiale sunt vehiculate de grupurile nominale articulate cu un articol hotarat sau insotite de un echivalent al acestuia :

Orasul este frumos presupune Exista un oras

Toate cartile sunt importante presupune Exista carti

Pe de alta parte, circumstantii de cauza, de scop si de mod confera propozitiei principale statutul de presupozitie existentiala de ordin secund : o fraza ca Maria e nelinistita din cauza ca fiul sau intarzie are ca presupozitie Maria e nelinistita. Se poate dovedi acest lucru prin testul negatiei sau al interogatiei, care nu modifica valoarea de adevar a enuntului : Maria nu este nelinistita din cauza ca fiul sau intarzie presupune tot ca Maria este nelinistita , doar ca din alta cauza, de exemplu pentru ca risca sa-si piarda slujba.

Circumstantii de scop si de mod confera si ei principalei statutul de presupozitie :

Victor studiaza ca sa-si ia examenlele presupune Victor studiaza.

Merge incet presupune Merge

Presupozitiile ordonarii semantice se datoreaza definitiei semice a unitatilor lexicale. Ele marcheaza o antecedenta aspectuala sau temporala fata de continutul asertat. De pilda, verbele :

a se ridica a fi fost asezat

a iesi a fi fost inauntru

a continua a face in momentul T₀ tot ceea ce s-a facut pana in momentul T₀.

marcheaza o antecedenta aspectuala in raport cu sensul asertat.

Continutul unor verbe ca a denunta, a deschide, a accepta, a refuza etc. presupune o anterioritate temporala:

Te denunt Ai comis o infractiune

El deschide fereastra Fereastra era inchisa

Ea accepta cartea I s-a oferit o carte

Victor refuza s-o ajute pe Maria Maria i-a cerut ajutor lui Victor

Presupozitiile factitive

Predicatele factitive (verbe, adjective, adverbe) sunt acele predicate ale caror complemente sunt intotdeauna adevarate: a regreta a sti a ignora fericit multumit pertinent, neindoielnic evident din fericire (modalizatori ai enuntului). Ele presupun adevarul complementului / completivei lor:

Stii bine ca are dreptate Are dreptate

Ignora ca ai venit Ai venit

E fericit ca ninge Ninge

Evident ca minte Minte

Presupozitiile morfematice

Exista unele morfeme destinate sa introduca presupozitii, cum ar fi cele care marcheaza interogatia partiala: unde? ce? cine? etc.

Unde mergi ? Mergi undeva

Cine vine la cina ? Cineva vine la cina.

2.2.1.3. Presupozitia pragmatica

Din punct de vedere pragmatic, presupozitia se deosebeste de implicatie prin aceea ca ea poate fi negata de interlocutor :

Victor nu mai fumeaza. (P) Inainte Victor fuma (Q)

Dar Victor n-a fumat niciodata ! (negarea lui Q)

Aceasta inseamna ca presupozitia unui locutor poate fi falsa in lumea alocutorului. Ea contine o "agresivitate latenta", care demonstreaza vocatia polemica a limbajului natural, predispozitia sa pentru dezbaterea de idei. Pentru Ducrot, presupozitia pragmatica echivaleaza cu actul de a argumenta, mai exact ea este atitudinea locutorului fata de spusele sale. Caracterul polemic al limbajului este sustinut de folosirea unor morfeme sau conectori argumentativi precum : dar, chiar, si, deoarece, de vreme ce, caci, doar, doar daca nu etc.

Conectorii argumentativi sunt cuvinte care leaga enunturile si contextele lor. Ei au rolul de a asigura coerenta discursiva si argumentativa a enunturilor care le vehiculeaza. Conectorii nu afecteaza valoarea de adevar a acestora, ci contribuie la punerea in relatie a enuntului cu sistemul de credinte pe care el il exprima.

Un enunt precum : Vorbeste chiar si latina declanseaza presupozitia Este erudit, datorata conectorului chiar. Dovada este faptul ca in absenta lui chiar avem de-a face cu o simpla constatare - Vorbeste latina, care nu introduce nici o consideratie asupra calitatilor intelectuale ale subiectului in cauza si care declanseaza o alta presupozitie.

Intr-un enunt ca :

E inteligent dar lenes

presupozitia lui E inteligent - Va avea susces intr-o intreprindere de natura intelectuala, este contrazisa de presupozitia Va esua declansata de conectorul dar, care introduce un argument contrar primului - e lenes. Conectorul dar anti-implicativ apare in structuri de tipul P dar Q, orientand enuntul Q spre o concluzie contrara celei pe care ar presupune-o P.

Presupozitia pragmatica echivaleaza pentru alti teoreticieni cu conditiile prealabile de reusita a actelor de limbaj - acele conditii care asigura adecvarea unui enunt la situatia de discurs.

Astfel, presupozitiile pragmatice ale unui ordin precum Inchide fereastra sunt :

locutorul si alocutorul sau au o relatie care ii permite primului sa-i dea un ordin celui de al doilea ;

alocutorul se afla in situatia de a putea indeplini actiunea ceruta ;

locutorul se refera la o anumita fereastra (folosirea articolului hotarat o dovedeste) si are toate motivele sa creada ca alocutorul stie despre ce fereastra este vorba, fara a avea nevoie de o descriere suplimentara;

fereastra in discutie este deschisa in momentul enuntarii ;

locutorul vrea intr-adevar ca fereastra sa fie inchisa.

Fiind legate de procesul de enuntare, presupozitiile pragmatice se mai numesc si presupozitii ale enuntarii sau ale locutorului.

2.2.2. Subintelesul

Subintelesurile sunt inferente posibile, ale caror interpretare face sa intervina contextul enuntiativ sau situational.

Un enunt precum Este ora sapte va lasa sa se subinteleaga, in functie de contextul enuntarii sale: Grabeste-te, e tarziu! sau, dimpotriva, Ai tot timpul, e inca devreme.

Aceste valori sunt instabile, decodajul lor implicand un calcul interpretativ care antreneaza competentele lingvistice, enciclopedice, logice si pragmatice ale receptorului.

Spre deosebire de presupozitii, subintelesurile se caracterizeaza prin inconstanta lor. Ele pot fi descoperite cu ajutorul testului de anulare sau de neutralizare, fie cautandu-se situatii in care informatia problematica nu se actualizeaza, fie construindu-se o inlantuire care anuleaza eventualul subinteles si dovedind astfel tocmai statutul sau de inferenta posibila.

De exemplu, se intampla adeseori ca o structura de tipul Daca P atunci Q, care enunta la modul explicit ca P este conditia suficienta pentru Q sa duca la inferenta P este si conditia necesara a lui Q.

Un enunt precum Daca invat o sa-mi iau examenele duce la inferenta Daca nu invat n-o sa-mi iau examenele. Ori, acelasi tip de structura anuleaza subintelesul de conditie necesara intr-o formula de tipul Daca vrei cafea, spune-mi, pe care nimeni n-o va interpreta ca *Daca nu vrei cafea nu-mi spune. Aici eventualul subinteles este blocat de competenta logica a locutorului.

Un enunt ca Esti foarte frumoasa astazi genereaza un subinteles ca De obicei nu esti frumoasa, dovada fiind ca pentru a-l neutraliza e nevoie de o inlantuire de tipul Ca de obicei, de altfel, care il blocheaza.

In enuntul E tarziu, dar poti sa mai stai in pat, subintelesul Ar trebui sa te scoli este neutralizat de concesia poti sa mai stai in pat.

Exista diferite criterii de clasificare a subintelesurilor, printre care tipul de ancorare, gradul de evidenta si gradul de intentionalitate.

Putem vorbi de doua tipuri de ancorare a subintelesurilor: directa si indirecta. Ancorarea directa tine de intonatie de lexic sau de sintaxa.

Intr-un dialog ca:

Vai cat de rau arat

Nu !

intonatia normala a lui nu poate trimite la continutul sau explicit, literal si sa insemne deci Nu, nu arati rau !, dar o intonatie emfatica poate determina aparitia unui subinteles contrar: De acord, chiar arati rau.

In enuntul Iar a comis o poezie subintelesul Iar a scirs o poezie proasta este determinat de verbul a comite. Acesta presupune a face o actiune blamabila, de unde inferenta a scrie o poezie blamabila, adica proasta.

In enuntul Se zice ca si-ar fi parasit preitenii subintelesul Unii afirma acest lucru dar eu nu-l cred se datoreaza folosirii conditionalului, dovada este ca folosirea indicativului nu antreneaza acelasi subinteles: Se zice ca si-a parasit prietenii.

Ancorarea indirecta tine de contextul situational. Un enunt precum O secunda, te rog! Poate insemna: Ai putina rabdare!, Termin intr-o clipa!, Vin acuma !, Ma lasi sa spun si eu ceva? Etc., in functie de situatia discursiva.

Dupa gradul de evidenta si gradul de intentionalitate, subintelesurile pot fi mai mult sau mai putin stabile sau instabile, contestabile sau incontestabile, slabe sau sigure. Gradul de evidenta este in raport direct cu tipul de ancorare. Cu cat sunt mai discrete indiciile lingvistice ale unui subinteles, cu atat e mai necesar sa se apeleze, pentru a-l interpreta, la informatii de natura extralingvistica. Cu cat se apeleaza mai mult la datele extralingvistice, cu atat subintelesul este mai

Instabil, mai contestabil, mai slab. Dupa Catherine Kerbrat-Orecchioni , cu cat continutul este mai explicit, cu atat ar fi mai incorect s'-i negi existenta in enunt si, invers, cu cat continutul este mai implicit, cu atat ar fi mai incorect sa vrei sa-l imputi cu orice pret responsabilului enuntului.

Sa presupunem ca Victor tocmai a citit romanul lui Andrei. La intrebarea acestuia:

Cum ti se pare?

Victor poate sa raspunda, de exemplu:

a)      - Are calitati.

b)      - Are si calitati.

c)      - Lung.

Subintelesurile celor trei raspunsuri au grade diferite de evidenta. Din (a) se poate infera are si defecte, inferenta pe care Victor o poate nega cu rea credinta:

Cum ti se pare?

Are calitati

Dar si defecte, nu-i asa?

N-am spus-o eu, tu ai spus-o!

Din (b) se poate infera are mai ales defecte, subintelesul fiind mai sigur de data aceasta si mai greu de contestat. Subintelesul lui (c) este plictisitor e cel mai evident si, prin urmare, cel mai putin contestabil.

Dupa gradul de intentionalitate se poate face distinctia dintre a lasa sa se inteleaga, a face sa se inteleaga si a da de inteles. Atunci cand locutorul nu este constient de subintelesul pe care il declanseaza, adica atunci cand il produce involuntar, el nu face decat sa lase sa se inteleaga ceva. In aceasta categorie de subintelesuri s-ar putea include gafele. A spune cu buna credinta unei femei Astazi esti foarte frumoasa este un compliment in intentia locutorului, dar enuntul lasa sa se inteleaga De obicei esti urata, ceea ce constituie o gafa.

Daca locutorul vrea sa-si aduca destinatarul in situatia de a produce o anumita inferenta, el da de inteles ceva. Enuntul de mai sus, spus cu rea credinta, da de inteles De obicei esti urata.

De asemenea, un enunt ca Arati foarte bine astazi, adresat unei persoane bolnave pe care vrem s-o incurajam, ii va da de inteles Iti este mai bine, e evident sau Esti pe cale da te faci bine.

In fine, faci sa se inteleaga ceva atunci cand transgresezi in mod intentionat un principiu sau o maxima conversationala. Astfel, principiul cooperarii postuleaza colaborarea locutorilor. A nu raspunde la o intrebare adresata este o infractiune care face sa se inteleaga lucruri diferite, in functie de contextul discursiv: interlocutorul tau e suparat pe tine, se preface ca nu aude, nu-i convine intrebarea, nu stie ce sa raspunda, n-are timp sau chef sa-ti raspunda etc. Acelasi principiu este incalcat in dialogul urmator:

Poti sa-mi imprumuti suma asta de bani?

Stii cat e ceasul?

unde prin cea de a doua intrebare, care nu are nici o legatura cu prima, se face sa se inteleaga un raspuns negativ, adica refuzul de a imprumuta suma in chestiune.

Tipuri particulare de subintelesuri

Exista tipuri de subintelesuri care au intrat in constiinta publica sub numele de insinuare, de aluzie de ironie si de paradox, si care sunt prezente in repertoriul figurilor de gandire ale retoricii clasice.

Insinuarea este definita de C.Kerbrat-Orecchioni ca "subinteles rauvoitor", mai exact ca un "continut enuntat lq modul implicit in asa fel incat el sa descalifice pe alocutor sau o terta persoana" .

A spune, de pilda, despre o femeie urata Machiajul nu serveste la nimic inseamna a insinua ca eforturile sale de a-si ascunde uratenia sunt inutile.

Aluzia este un enunt care face referinta in mod implicit la persoane sau fapte cunoscute de interlocutori, ceea ce stabileste intre ei o anumita complicitate, pasnica sau agresiva. A-i spune copilului sau: Minciuna nu este o solutie, o stii bine inseamna a face aluzie la o minciuna anterioara si la consecintele sale dezagreabile.

Ironia este un tip de subinteles care penalizeaza un defect, o eroare de orice natura, un comportament inadecvat etc., pretinzandu-se aprobarea lor sau chair valorizarea lor pozitiva. Atunci cand persoana vizata de acest tip de subinteles este insusi locutorul, e vorba de autoironie. A-i spune cuiva, sau a-si spune siesi, dupa un esec evident: Buna treaba ! trimite evident la un subinteles ironic sau autoironic de tipul: Ai / am dat-o in bara!

Termenul de ironie califica de asemenea si enunturi care trebuie luate in sens literal, dar care se caracterizeaza pur si simplu prin valoarea lor de luare in deradere. Intra deci in categoria ironiei orice expresie batjocoritoare sau sarcastica.

Paradoxul este un enunt contradictoriu, net argumentativ, care neaga o evidenta referentiala sau o presupozitie existentiala, las'ndu-le in suspensie, eliberand un subinteles "deschis" la interpretarea destinatarului o data perplexitatea acestuia depasita, sau dirijat in directia dorita de locutor prin intermediul inlantuirii:

Il vedeti pe barbatul acesta? Ei bine, nu este un barbat.

(perplexitate urmata de eventuale subintelesuri "deschise" precum: o fi vreo femeie? vreun robot?

E un calculator (inlantuire orientativa pentru eventuale subintelesuri ca: E inteligent, rapid, ordonatca un calculator, sau : e inteligent dar rece, insensibil, impasibilca un calculator

Ironia si paradoxul sunt enunturi polifonice, care lasa se se auda doi enuntiatori corespunzand unor voci enuntiative sau puncte de vedere diferite: enuntiatorul E₁, care corespunde normalitatii semantice a enuntarilor si enuntiatorul E₂ care i se opune primului si care sustine o teza contrara. Universul de credinte al lui E₁ genereaza o lume potentiala M₁, coextensiva lumii reale M₀,, in timp ce universul de credinte al lui E₂ corespunde unei lumi contrafactuale, ireale, M₂, care da drept adevarata o propozitie admisa drept falsa in lumea reala M₀.

Ironia si paradoxul se bazeaza pe tensiunea creata de jonctiunea celor doua universuri de credinte cu cei doi enuntiatori ai lor. In cazul ironiei, universurile de credinte sunt contrare, in cazul paradoxului sunt contradictorii.

Argumentarea este cel mai adesea incompleta din punct de vedere logic. Premisele ei sunt rar explicite. Aceasta inseamna ca ea va lua de regula forma entimemei, comportand prin urmare propozitii implicite, ce urmeaza a fi deduse de catre subiectul argumentat.

In discurs, un enunt precum Tutunul dauneaza sanatatii este o premisa, mai exact majora, minora - Tu nu vrei sa te imbolnavesti - si concluzia - Deci, lasa-te de fumat- sunt deduse.

Implicitul discursului, caracterul sau inferential este o trasatura de baza a argumentatiei. Cel care trebuie sa expliciteze discursul, sa-i descopere verigile lipsa, esentiale pentru interpretarea semnificatiilor sale, este subiectul argumentat. Implicitul este dictat de ratiuni de economie. A spune totul incarca inutil discursul. Destinatarul acestuia are competenta logica si pragmatica necesara deducerii propozitiilor lipsa din cele date. Aceste "prescurtari" proprii argumentatiei naturale au rolul de a-l mobiliza pe argumentat, de a-l conduce spre o concluzie, spre una sau mai multe inferente. Este vorba aici de o adevarata strategie argumentativa: a-l lasa pe destinatar sa traga singur concluzia inseamna a-l integra, a-l face sa adere si a-l face sa creada ca rationamentul ce i se propune este atat de puternic incat concluzia nici macar nu merita a fi enuntat, e de la sine inteleasa.

Argumentarea este rationamentul realizat in limbaj natural sau logica de natura comunicativa a limbajului natural. Legile argumentatiei nu sunt cele ale demonstratiei logice. Implicatia logica si cea din limba naturala nu au aceeasi esenta. Pentru un logician enuntul Daca inveti o sa-ti iei toate examenele nu echivaleaza cu Daca nu inveti n-o sa-ti iei toate examenle, in timp ce in limbajul natural conditionalele sunt interpretare cel mai adesea ca enuntand o conditie necesara si suficienta. Asta pentru ca enuntul conditional tinde sa devina biconditional, invitand destinatarul sa infereze din "Daca P atunci Q" "Daca P atunci Q". Aceasta alunecare de la conditia suficienta la conditia necesara este definita ca principiu al perfectiunii conditionale sau al inferentei invitate.

Se vorbeste chiar despre un paradox al inferentei cu referire la silogism, conform caruia cele doua virtuti esentiale ale rationamentului - rigoarea si eficacitatea sunt greu de reconciliat, de aceea, in functie de circumstante, vom alege intre perfectiunea formala a argumentatiei si eficienta sa psiho-sociologica.

2.3. Caracterul verosimil al argumentarii

Demonstratia este domeniul adevaratului si al falsului, in timp ce domeniul argumentarii este cel verosimilului si al probabilului, care scapa ceritudinilor. Daca demonstratia isi propune sa probeze un adevar, argumentatia urmareste sa produca un efect de adevar admis intr-o anumita lume (o lume posibila). De aici caracterul doxatic al argumentarii. Prin doxa se intelege tot ce tine de opiniile admise.

Aristotel remarcase deja ca argumentarea nu exista decat legata de opinie. Iar opinia este generatoare de dezacorduri, de conflicte.

Argumentarea porneste intotdeauna de la o disensiune reala sau imaginara referitoare la o chestiune precisa. Avand in vedere ca nu exista argumentare in afara limbajului, orice chestiune trebuie formulata ca o teza. Din punct de vedere pragmatic, subiectul argumentant incearca sa-si convinga interlocutorul sa-i accepte teza. Cu alte cuvinte, argumentarea urmareste transformarea unei disensiuni in consens.

Argumentarea isi construieste rationamentul pornind de la apararea unei teze, a unui punct de vedere sau a unei opinii. Ea tine, cum am mai spus, de domeniul verosimilului, al propabilului, al plauzibilului si nu al adevarului. Ea ilustreaza o logica a lumilor posibile si demonstreaza o opinie sau un punct de vedere. S-ar putea spune ca argumentarea reprezinta un anumit mod de a vedea lumea.

2.4. Caracterul actional al argumentarii

Caracterul actional al argumentarii consta in aceea ca ea vizeaza "reconfigurarea epistemica si ulterior comportamentala a interlocutorului" . Aceasta inseamna ca un orator A se adreseaza unui auditor B in vederea modificarii, intr-un sens dat, a judecatii lui B asupra situatiei S, sau pentru a-l determina sa actioneze intr-un anume fel.

Un exemplu evident al caracterului actional al argumentarii este oferit de discursul publicitar. Acesta urmareste persuadarea publicului tinta despre calitatile unui anumit produs, in scopul nedisimulat de a-l determina sa-l cumpere.

La fel de elocvent in acest sens este si discursul electoral, care tinde sa modifice opiniile politice ale electoratului ezitant sau advers, adeziunea acestuia materializandu-se in actiunea de a vota in favoarea argumentantului.

3. Componentele argumentarii

Argumentarea are urmatoarele componente: protagonistii, cadrul spatio-temporal, canalul de transmisie, tema, toposul, cunostintele enciclopedice.

3.1. Protagonistii

Se face in general o distinctie intre indivizii descriptibili din punct de vedere biologic si social, independent de discurs, si rolurile pe care le joaca in cadrul discursului. Individul are un statut social, reprezentat de varsta, de sex, de profesie, de starea civila etc. Rolul este un model prestabilit de actiune care se dezvolta pe durata unei reprezentatii si care poate fi utilizat si in alte ocazii. Aceasta idee de rol este intim legata de o viziunea teatrala asupra discursului, inteles ca "punere in scena a limbajului"[1].

Se vorbeste despre rolurile discursive propriu-zise si rolurile institutionale, asociate cu diferitele genuri discursive. Rolurile discursive sunt ocazionale (sfatuitor, agresor, conciliator etc.), cele institutionale sunt stabile si cel mai adesea sunt legate de profesia participantilor la discurs.

Protagonistii argumentatiei, emitatorul si receptorul sau subiectul argumentant si subiectul argumentat pot juca roluri institutionale diferite, pe de o parte, in functie de caracterul public sau particular al argumentarii, pe de alta de caracterul sau oral sau scris.

Intr-o argumentare cu caracter public subiectul argumentant, unic, joaca rolul institutional de orator, intr-o argumentatie orala, respectiv de autor, intr-o argumentatie scrisa. Subiectul argumentat va fi obligatoriu un receptor colectiv - auditoriu al unei argumentatii orale, cititor al unei argumentatii scrise.

Receptorul colectiv, fie el auditoriu sau cititor, apare sub o dubla ipostaza - cea de destinatar model, ideal sau abstract, respectiv cea de destinatar efectiv sau concret.

Pentru a-si construi discursul, subiectul argumentant isi formeaza o reprezentare mentala asupra destinatarului sau, caruia ii atribuie anumite cunostinte despre lume, o anumita mentalitate, anumite prejudecati, un anumit orizont de asteptare. Aceasta reprezentare echivaleaza cu destinatarul model, auditor sau cititor.

Auditoriul sau publicul efectiv este format dintr-o masa omogena sau eterogena de indivizi reuniti in circumstante precise (o conferinta, o reuniune academica, un miting politic etc.) si care corespund sau nu reprezentarii mentale a enuntiatorului.

In ceea ce-l priveste pe cititor, el este conceput de autor ca o fiinta colectiva, formata dintr-un numar nedeterminat de indivizi depersonalizati, reprezentari ale cititorului abstract, dincolo de particularitatile individuale ale fiecarui cititor concret.

Diferenta esentiala dintre auditoriul efectiv si cititorul concret consta in aceea ca primul poate modifica, daca emite semnale divergente, atat reprezentarea pe care si-o face enuntiatorul despre destinatarul model, cat si discursul propriu-zis, care se adapteaza din mers la realitatea concreta, in timp ce al doilea nu poate influenta direct si imediat nici reprezentarea, nici discursul in cauza.

Discursul public este prin definitie un discurs univoc, monologal, nedialogal. Acest lucru nu inseamna insa ca emitatorul si receptorul nu comunica. Discursul public este dialogic: atunci cand enuntiatorul transmite un mesaj, enuntiatarul "comunica" si el, in sensul ca interpreteaza enunturile celuilalt si-l influenteaza constant prin reactiile sale directe (publicul concret) sau presupuse (receptorul abstract). Dialogismul ii confera enuntiatarului statutul de co-enuntiator. Co-enuntiatorul este o instanta abstracta, un tu virtual, in functie de care enuntiatorul isi construieste argumentarea. Prezenta implicita a co-enuntatorului il constrange pe enuntiator la o operatie de anticipare a asteptarilor acestui partener virtual si la punerea la punct a unor strategii discursive diverse, destinate sa controleze interpretarea discursului sau si sa contracareze eventualele dubii sau obiectii ale acestuia.

Caracterul privat, particular al argumentarii implica existenta unui numar redus de protagonisti, insa nu mai putin de doi. Argumentarea privata, orala sau scrisa, este dialogala, ceea ce atrage dupa sine inversarea pe tot parcurul interactiunii verbale a rolurilor participantilor, rand pe rand locutor si alocutor. In argumentarea scrisa dialogul este "amanat", "distantat" de obstacolul spatio-temporal interpus intre transmiterea si receptarea mesajului.

3.2. Cadrul spatio-temporal

Orice discurs se desfasoara intr-un anumit cadru spatio-temporal. In privinta spatiului se poate face o distintie intre cadrul empiric si cadrul institutional. Primul este un spatiu existential oarecare, care adaposteste interactiunile verbale cotidiene, cel de al doilea este asociat cu diferitele genuri de discurs.

Argumentarea neoficiala, privata se desfasoara de regula intr-un cadru empiric: strada, locuinta, parcul, cafeneaua etc., pe cand cea publica implica un cadru institutional: biserica pentru slujba religioasa, sala de clasa sau amfiteatrul pentru argumentarea didactica, sala de tribunal pentru argumentarea judiciara etc.

Uneori poate sa apara o distorsiune intre tipul de argumentare si cadrul sau de desfasurare. O parcare sau un parc (cadru empiric) pot deveni, ocazional, locul unei slubje religioase sau al unei lectii, de exemplu. De asemenea un cadru institutional poate fi, pentru scurt timp, locul unei discutii sau al unei dezbateri cu caracter privat.

In ce priveste timpul, se vorbeste despre o cronologie empirica, aceea a calendarului, si o cronologie discursiva: astfel, un discurs argumentativ poate fi tinut in mod obiectiv in data de 15 ianuarie 2000 si sa se prezinte ca o comemorare, o retrospectiva etc.

Cadrul spatio-temporal si distorsiunile sale pot fi sau nu tematizate de discursul argumentativ, in functie de tipul de argumentare si de scopurile pe care aceasta si le propune.

3.3. Canalul de transmisie

Dupa canalul de transmisie, exista o argumentare orala si una scrisa. Prima trece prin canalul oral, adica prin undele sonore, cea de a doua prin canalul grafic, mai precis tipografie, dactilografie, manuscris etc.

Argumentarea orala poate fi directa, cand subiectul argumentant si subiectul argumentat sunt fata in fata, sau mediata, atunci cand argumentarea se produce prin radio, televiziune etc.

Canalele grafice si inregistrarile audio-vizuale permit stocarea informatiei si transmiterea ei in spatiu si timp. Argumentarea orala directa este un produs perisabil, de ordinul consumarii imediate, care nu se bazeaza decat pe memoria relativa, nesigura a protagonistilor. Argumentarea scrisa va avea prin urmare un caracter mai stabil si va fi mai putin permeabila la contextul extralingvistic. Argumentarea orala va fi, dimpotriva, mai mobila, mai spontana si mai dependenta de circumstantele producerii sale.

Comunicarea lingvistica este un sistem ce trece prin mai multe canale. Se intelege prin multicanal simultaneitatea sau suprapunerea mai multor canale de comunicatie: verbala, paraverbala si non verbala, de care vorbitorul este constient sau nu.

In argumentatia orala trebuie facuta distinctia dintre materialul verbal sau lingvistic propriu-zis, cel paraverbal sau paralingvistic, reprezentat de aspectele prozodice ale articularii: inaltime, durata, intensitate, timbru, intonatie, pauze, suspine, strigate etc. si cel non verbal, constituit din gesturi, mimica, aparitie fizica, distanta, atitudine etc.

Argumentatia scrisa este si ea o comunicare de tip multicanal, in care hartia, tiparul, ilustratiile, caracterele literelor etc. sunt elemente importante ale strategiei de ansamblu folosite de subiectul argumentant. Continutul argumentatiei este inseparabil de suportul material al mesajului.

3.4. Tema

Intuitiv, tema unui discurs/text ar putea fi raspunsul la intrebarea "Despre ce este vorba aici?" Stiintific ea se defineste ca macrostructura semantica a discursului/textului privit in ansamblul sau si s-ar putea spune ca ea coincide oarecum cu rezumatul acestuia.

Tema globala a argumentatiei integreaza un numar variabil de subteme, asociabile cu unitatile semantice ale diferitelor niveluri care compun discursul/textul. Tema globala este o sinteza a continuturilor locale care sunt subtemele. Ea se materializeaza intr-o structura semantica unica, de lungime variabila.

Aceasta structura rezumativa poate apartine enuntiatorului sau enuntiatarului, subiecti vorbitori care au competenta de a sintetiza in putine cuvinte un mare numar de informatii.

A determina tema unei argumentatii ii permite receptorului s-o interpreteze, sa-i completeze eventualele lacune, sa elimine sensurile incompatibile cu macrostructura ansamblului. Tema este un parametru important al argumentatiei, putand servi chiar si drept criteriu tipologic. Inscrisa in insusi corpul argumentatiei, ea intretine raporturi dialectice cu celelalte componente ale acesteia, determinandu-le si fiind determinata de ele in egala masura.

3.5. Toposul

In sens larg toposul reprezinta orice continut admis intr-o colectivitate, cu alte cuvinte, prejudecatile si stereotipiile acelei comunitati.

Pentru Aristotel topoii sunt locurile, rezervoarele de unde se extrag argumentele.

Pentru Ducrot et Anscombre toposul este un principiu general al argumentarii, mai exact, este garantul care autorizeaza trecerea de la argument la concluzie. Astfel, a produce enuntul Ion munceste zi si noapte de o luna inseamna a produce toposul El este obosit. Existenta topoilor asigura coerenta discursului/textului. Ei reprezinta punctul de articulatie intre limba si discursul argumentativ.

Dupa Ducrot, topoii au urmatoarele caracteristici:

• Sunt credinte prezentate ca fiind comune unei colectivitati, din care fac parte interlocutorii. Se presupune ca acestia le impartasesc, inainte chiar de a fi puse in discurs.
• Au caracter de generalitate, in sensul ca sunt valabili intr-o multitudine de situatii diferite de situatia particulara in care ii utilizeaza discursul.
• Au caracter gradual, punand in relatie doua predicate graduale:

Cu cat muncesti mai mult, cu atat obosesti mai tare.

Ion a muncit mult.

Deci Ion a obosit.

Aceasta trasatura a topoilor nu este obligatorie. Pornind insa de la ea, Ducrot elaboreaza conceptul de forma topica. Dupa el, fiecare topos poate sa apara sub doua forme: una concordanta si una discordanta.

Toposul concordant fixeaza pentru doua predicate P si Q acelasi sens al parcursului: (+P, +Q) sau (- P, - Q):

Ploua. Imi iau umbrela.

Nu ploua, deci nu-mi iau umbrela.

Toposul discordant atribuie lui P si Q directii de parcurs opuse: (+ P, - Q) si (- P, + Q):

Desi ploua, nu-mi iau umbrela.

Desi nu ploua, imi iau umbrela.

3.6. Cunostintele enciclopedice

Cunostintele enciclopedice sunt ansamblul informatiilor despre lume achizitionate de subiectii vorbitori. Ele cuprind totalitatea cunostintelor si a credintelor, sistemul de reprezentari, interpretari si evaluari asupra universului referential.

Informatiile enciclopedice sunt de doua tipuri: generale si specifice. Ele variaza de la un individ la altul si reprezinta un spatiu deschis spre noi achizitii.

Cunostintele enciclopedice intervin atat in producerea si decodarea continuturilor explicite cat si a celor implicite.

Comunicarea este conditionata de existenta unor cunostinte comune, referitoare la datele referentiale, culturale, situationale etc., impartasite de enuntiator si enuntiatar.

Componenta enciclopedica a argumentatiei este dificil de disociat de cea topica, data fiind functionarea lor simultana si imposibilitatea trasarii unei frontiere precise intre cunostintele generale si credintele comune ale unei colectivitati.

4. Structura interna a argumentatiei

5. Formele si categoriile argumentatiei

6. Tipuri de argumentatie