Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


CODURI UTILIZATE IN COMUNICAREA INTERPERSONALA - Comunicare orala – comunicare scrisa

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TEORII ALE COMUNICARII INTERUMANE
TEHNICI ARGUMENTATIVE
PICIORUL CA BARIERA DE PROTECTIE - GESTURI DE INCRUCISARE A PICIOARELOR
COMUNICAREA NONVERBALA
MODELE TEORETICE ALE COMUNICARII
COMUNICARE SI RELATII PUBLICE IN COMUNITATILE LOCALE
INTRODUCERE IN COMUNICARE PUBLICA
Comunicarea persuasiva
SURSE EXTERNE PENTRU COMUNICAREA UMANÃ
COMUNICAREA INTERPERSONALA - Caracteristicile comunicarii interpersonale


CODURI UTILIZATE IN COMUNICAREA INTERPERSONALA

Codul verbal

1.1. Comunicare orala – comunicare scrisa

Diferentele dintre cele doua tipuri de comunicare decurg in principal din natura canalului de comunicare , dar nu putem sa vorbim de ele daca nu avem in vedere si celelalte elemente care alcatuiesc procesul comunicarii. Astfel,




Natura canalului stabileste caracterul reversibil sau ireversibil al rolurilor participantilor la actul comunicarii. In cazul comunicarii orale, participantii au posibilitatea schimbarii rolurilor (rolurile au caracter reversibil) pe masura derularii schimbului. Comunicarea scrisa stabileste o relatie univoca intre cei doi; rolurile sunt ireversibile.

Comunicarea orala se caracterizeaza printr-o deschidere totala spre variantele sociale si regionale ale limbii, fapt care nu este posibil pentru comunicarea scrisa, pentru ca aceasta face apel, in special, la variantele formale ale limbii.

In comunicarea orala contextul situational are o importanta deosebita, pentru ca vorbitorul poate face referire la ele in mod explicit, prin cuvinte, dar si in mod implicit, prin intermediul limbajului non sau paraverbal . Comunicarea scrisa insa, acorda importanta contextului obiectului comunicarii, referirea la acesta facandu-se exclusiv prin mijloace verbale.

Comunicarea orala este un domeniu al unei permanente negocieri a sensurilor intre vorbitori, in timp ce comunicarea scrisa se bazeaza pe formulari definitive, care nu permit acest lucru.

Ceea ce este comun insa celor doua tipuri de comunicare este principiul dialogic: exista intotdeauna cineva caruia i se adreseaza comunicarea

In conceptia lui Ong, [2]relatia dintre cele doua tipuri de comunicare poate fi abordata din perspectiva culturala. El sesizeaza faptul ca oralul se caracterizeaza prin

prezenta unui numar impresionant de tipare mnemotehnice, ca rezultat al faptului ca oralul urmeaza strict gandirea

datele situatiei de comunicare determina sensul comunicarii, ceea ce face., ca la nivelul formei, aceasta sa apara ca o structura bazata in special pe adaugare si nu pe subordonare

discursul oral se caracterizeaza prin linearitate temporala, pe cand cel scris se caracterizeaza prin linearitate spatiala

discursul oral se construieste in prezenta partenerului de dialog, deci fara a urma un tipar stabilit anterior

comunicarea orala este strans legata de situatia in care are loc (este situationala)

formele discursului oral poarta amprenta identitatii interlocutorilor, statutului acestora precum si a relatiilor dintre ei

comunicarea orala este domeniul de manifestare a marcilor emotionale

discursul oral recurge la coduri diferite: verbal, nonverbal, paravebal

Daca avem in vedere o tipologie a interactiunilor verbale, putem atunci face distinctia intre: intrevedere, dezbatere, tranzactie, interviu, consultatie, convorbire, discutie, masa rotunda, negociere, colocviu, ancheta, dialog, disputa, conversatie. Paradigma comuna a acestor forme de comunicare este schimbul de mesaje al participantilor aflati fata-in-fata. Ele au o serie de caracteristici comune, precum:

aspectul oral

prezenta a doi sau mai multi interlocutori

posibilitatea de a cunoaste imediat si nemijlocit reactiile generate de mesaj

rolul important al situatiei in interpretarea enunturilor

posibilitatea recurgerii la o gama variata de coduri

prezenta auditoriului activ, capabil sa intervina si sa se transforme in orice moment in locutor.

Diferentele vizeaza o serie de caracteristici, precum:

a)      simetric vs. asimetric

in cazul unei interactiuni simetrice, indivizii tind sa adopte un comportament similar (mimetism comportamental), sa reduca cat mai mult posibil diferentele (de orice natura) existente intre ei si sa coopereze

in cazul interactiunii asimetrice, indivizii tind sa pastreze si chiar sa mareasca diferentele dintre ei (sau sa creeze diferente); ei sunt situati pe doua pozitii diferite (pozitie inalta vs. pozitie joasa)

conversatia este un exemplu tipic de interactiune simetrica; ea ofera participantilor aceleasi sanse de actiune, spre deosebire de interviu sau ancheta, de exemplu, care sunt forme de comunicare in care participantii, prin statutul si rolul pe care il au, precum si prin puterea sau autoritatea pe care o au, ocupa pozitii inegale

b)      cooperare vs. competitie

exista interactiuni bazate, in special, pe cooperare (conversatia) si altele bazate pe competitie (disputa), desi toate interactiunile sunt caracterizate de un echilibru intre cele doua aspecte

cooperarea presupune pentru fiecare dintre participantii la schimb luarea in considerare a propriilor obiective ce trebuie atinse, dar si a obiectivelor celorlalti; pentru realizarea cooperarii, participantii isi adapteaza in permanenta comportamentele verbale si nonverbale si evalueaza/re-evalueaza si negociaza atent sensurile si distantele interpersonale

c)      natura finalitatilor

se considera ca toate interactiunile au anumite scopuri bine definite (au intentionalitate), pe care indivizii tind sa le atinga. Conversatia, prin faptul ca nu are teme impuse in prealabil si nici scop explicit, este considerata a fi singura interactiune care este caracterizata de existenta unui scop intern, functia sa fiind de afirmare si confirmare a relatiilor sociale dintre indivizi

caracterul imprevizibil al schimbului conversational este dat de posibilitatea trecerii cu usurinta de la o tema la alta

d)      formal vs informal

- in comunicarea informala (asa cum este conversatia), rolurile de emitator si receptor sunt reglementate social, in functie de contextul in care are loc comunicarea; caracterul informal mai este dat de: numarul mic de participanti la schimb, regulile cu caracter implicit de alternanta a randului la cuvant, posibilitatea abordarii unui numar nelimitat de subiecte, interventia spontana a factorilor afectivi, suprapuneri de replici, caracterul de improvizatie al schimbului

- in comunicarea formala, de regula intr-un cadru institutionalizat, foarte mici abateri de la normele limbii sunt posibile; parteneri schimbului incep comunicarea cu un ritual ce include salutul, introduc tema de dialog si schimbul se dezvolta apoi prin transfer reciproc de informatie; ei ofera solutii, evalueaza avantaje/dezavantaje/cauze/efecte; urmeaza apoi formularea unor concluzii asupra celor discutate; incheierea se face prin recursul la un ritual de despartire, construit pe baza unor formule oarecum tipizate

e) natura canalului de comunicare

- se face distinctia intre oral si scris (deosebirea dintre conversatie, de exemplu, si schimbul de scrisori) (a se vedea deosebirile dintre comunicarea orala si cea scrisa)

f) limita spatio-temporala

- in cadrul unor interactiuni, limita este dictata mai mult de factori interni ce includ participantii la schimb, trairile lor psihice si afective, disponibilitatea pentru comunicare, precum si imaginile formate despre partenerul de dialog (este cazul conversatiei)

- in cadrul interviului, intrevederii, dezbaterii, de exemplu, desfasurate intr-un cadru formal, limita temporala este controlata in primul rand de factori externi, precum orarul institutional, sau de unul dintre participantii la schimb (cel care are puterea/autoritatea)

- in ceea ce priveste spatiul, multe dintre aceste forme de comunicare suporta constrangeri esentiale: participantii trebuie sa se gaseasca la o distanta care sa le permita o auditie buna (conversatie, interviu, ancheta) ; exceptie face conversatia telefonica, care este o conversatie mediata)

g) initiativa schimbului

- in conversatie, oricare dintre participanti poate initia schimbul verbal, cei implicati determinand cine va vorbi, ordinea cat si timpul unei interventii (intre participanti stabilindu-se un acord pentru continuarea si sfarsitul interactiunii create, realizat in permanenta printr-un proces de adecvare a contributiilor lor), spre deosebire de consultatie, ancheta sau interviu, de exemplu, unde rolul social bine definit al participantilor dicteaza nu numai initierea, dar si randul la cuvant

2. Comunicare nonverbala

Orice tip de comunicare se stabileste pe cel doua nivele: planul continutului (comunicare digitala) si planul relatiei (comunicare analogica). Semnalele din planul continutului ofera informatii; semnalele din planul relational ofera la randul lor informatii asupra continutului transmis.

O comunicare eficienta insa, nu se realizeaza doar prin intermediul comunicarii verbale. O multitudine de semnale analogice sunt transmise prin intermediul atitudinilor, a gesturilor, mimicii, prin imbracaminte, distante, prin tonalitate, sau chiar prin tacere, adica prin intermediul comunicarii nonverbale si paraverbale.

Caracteristici

Codul nonverbal are urmatoarele caracteristici:

analogie (reprezinta un sistem continuu)

iconicitate (semnele nonverbale se aseamana cu lucrurile pe care le simbolizeaza)

caracter universal pentru unele mesaje (multe dintre aceste semne sunt recunoscute de indivizii apartinand diverselor culturi; cu toate acestea, ele sunt folosite in mod diferit, de la o cultura la alta)

unele mesaje sunt supuse diferentelor culturale (variaza in functie de cultura)

exista diferenta in modul in care femeile si barbatii utilizeaza acest tip de comunicare

transmitere simultana (mai multe semne nonverbale pot fi transmise in acelasi timp, prin intermediul mai multor canale: vizual, olfactiv, tactil, termic, acustic)

spontaneitate (cea mai mare parte a mesajelor nonverbale sunt transmise in mod inconstient; spre deosebire de acestea, mesaele verbale sunt transmise in mod constient)

exprima emotii

In acelasi timp, mesajele nonverbale au o putere mare (mai mare decat a celor verbale) si, de multe ori, au un caracter ambiguu (necesita oarecare “efort” din partea receptorului pentru a le decoda corect si a le intelege in mod “constient”).[3]

Comunicarea nonverbala este organizata in relatie cu frazele verbale; ea este folosita pentru diverse scopuri, intr-o stransa legatura cu situatia in care are loc comunicarea, cu participantii sau relatiile stabilite intre acestia. Mimica si gestica reprezinta vehicul pentru implicit si nespus; sunt indici ai dispozitiilor psihologice profunde ale locutorului precum si ai intentiilor sale latente. Ele contribuie la gestionarea intregului proces de enuntare. Gesturile mentin interactiunea creata intre participanti, distribuirea randului la cuvant sau stabilirea acestuia. Privirea, a randul ei are un rol deosebit de important intrucat asigura functia fatica a comunicarii.



Comunicarea nonverbala are o serie de functii, printre care amintim: functia sincronizatoare (permite ajustarea reciproca comportamentelor participantilor la interactiune) precum si cea regulatorie (regleaza procesul enuntiativ pe plan cognitiv si emotional)

Kinetica – reprezinta activitatea corpului („body language”), studiata pentru prima data de Ray Birdwhistell (Kinetics in Context, 1970).

Birdwhistell sintetizeaza caracteristicile miscarilor corpului:

toate miscarile corpului au potential sens in contexte comunicative

comportamentul corporal poate fi analizat pentru ca este bazat pe tipare si repetitii

utilizarea miscarilor corpului in interactiune este parte a sistemului social

activitatea corporala a individului poate influenta pe ceilalti

functiile comunicative ale activitatii corporale pot fi studiate

utilizarea activitatii corporale de catre un individ va avea aspecte unice, in timp ce este parte a unui sistem social mai larg, impartasit cu altii

Miscarile corpului pot uneori exprima mai mult decat cuvintele; inlantuirea lor alcatuieste silabe si cuvinte. Ele pot stabili relatiile cu ceilalti, contribuind la definirea rolurilor sociale si a situatiilor.

Exista mai multe tipuri de astfel de miscari[4]

miscari rotunjite (ample) – exprima deschidere spre exterior; sunt o expresie a bucuriei, dispozitiei spre cooperare si conciliere

miscarile nervoase, confuze si reflexe – indica o viteza de reactie spontana, tensiune

miscari indreptate spre exterior – exprima vointa de a te intoarce spre mediul exterior; o miscare tensionata spre exterior indica indrazneala, predispozitia de a comunica cu cei din jur, curaj sau, in functie de situatie, comportament agresiv

miscari orientate spre propriul corp – indica, in functie de gradul de tensiune exprimat, fie tendinta de aparare (miscarea este tensionata), fie o intrerupere pasiva a legaturilor cu mediul inconjurator (miscarea este lenta)

miscarea ritmica – serveste la deschiderea sufletului, la generarea starii de bine/confort (cand ne miscam agit prin camera sau ne frecam mainile, executa in mod constient sau inconstient miscari prin care ne calmam)

Ruckle mentioneaza de asemeni faptul ca miscarile se pot deosebi si in functie de viteza (repede/incet) si sens (spre interior/spre exterior):

  1. repede, spre exterior - dorinta de lupta, agresiune
  2. viteza medie, spre exterior – oferta, demonstrarea unui fapt
  3. incet, spre exterior – testare cu precautie, cautare de contacte, nesiguranta
  4. incet, spre interior – retragere mirata sau ofensata
  5. viteza medie, spre interior – acceptare, preluare
  6. rapid, spre interior – aparare, frica

Miscarile largi, cuprinzatoare indica de regula siguranta, pe cand cele mici, ascunse comunica timiditate, calcul prevazator, retinere. Un ritm stapanit se traduce prin concentrare, stapanire; un ritm vioi este expresia spontaneitatii, a bucuriei, insufletirii, dar si a unor stari emotionale ce se pot manifesta prin impulsivitate, pe cand ritmul alert corespunde unui temperament vioi, chiar agitat uneori.

Gesturile reprezinta o practica sociala si se supun variatiilor culturale

Potrivit lui Birdwhistell, gesturile au o functie dubla: ele reprezinta marcatori gramaticali (se aseamana elementelor verbale care apartin anumitor clase gramaticale; ele sunt marcatori pentru pronume sau pentru verbe, de exemplu) si marcatori de accent (strict legati de intonatia utilizata).

In acelasi timp, gesturile au o valoare sociala (sunt marcatori ai statutului social si ai rolului pe care indivizii il joaca); ele exprima sentimente, arata apartenenta la un grup, dau forta actului si ajuta la dezvoltarea relatiilor sociale. In acelasi timp, gesturile exprima o valoare psihologica (bucurie, durere) sau morala („este bine/rau”).

Ekman si Friesen[5] analizeaza:

emblemele – miscari care au o semnificatie precisa si sunt, din punct de vedere functional, echivalente ale cuvintelor; in general sunt invatate prin imitatie (de exemplu, degetul aratator ridicat spre buze pentru a semnifica „tacere”, sau acelasi deget indreptat spre tample, pentru a semnifica „sinucidere”)

ilustratorii – au rolul de a ritma sau accentua discursul; ajuta interlocutorul sa decodeze mai usor mesajul transmis datorita faptului ca scot in evidenta, ilustreaza relatii spatiale sau indica obiecte (gestul de a arata catre cineva in timp ce-i strigi numele; gestul de a indica marimea sau forma unui obiect in timp ce vorbesti despre el)

expresiile afective – indica bucurie, enervare, frica; au sens transcultural identic (privire taioasa, maini tremurande)

regulatorii – gesturi care demonstreaza functia fatica (asigura controlul interactiunii dintre participanti (miscarea capului indicand consimtamant; sprancenele incruntate pentru a semnifica dubiul, incertitudinea)

body manipulators – gesturi care gestioneaza emotiile (miscari de atingere a propriului corp sau a obiectelor din jur, atunci cand suntem emotionati sau ne aflam intr-o situatie speciala)

Multe dintre gesturi au un caracter universal, fiind intelese de diferite culturi. Unele dintre astfel de gesturi sunt strans legate de activitatile de zi cu zi . De exemplu

- a presa/ strivi/zdrobi/taia//bate/impinge/izbi/infige cer miscari directe si puternice ale mainii;

- a rasuci/rupe/smulge/intinde – cer o miscare flexibila dar ferma;

- a flutura/pluti/mangaia/dezmierda     – cer o miscare flexibila, usoara;

- a biciui/lansa/azvarli/arunca/naviga – cer o miscare flexibila si puternica;

- a bate usor cu palma/intepa/pisca/scutura – cer o miscare directa si lejera;

da o palma/a da un bobarnac – cer o miscare flexibila si lejera.

Alte asemenea gesturi sunt strans legate de modalitati de a transmite idei (palmele pot „desena” linii drepte, circulare sau frante; pumnii stransi sugereaza obiectele mici; miscarile verticale sau orizontale ale mainii pot sugera inaltimea, includerea, totalitatea).

Alte gesturi sunt caracteristice doar pentru un tip de cultura si pot crea confuzii, neintelegeri sau chiar conflicte atunci cand sunt folosite de persoane care nu le cunosc semnificatia.

Gesturile angajeaza intreaga persoana, fiind expresia sentimentelor acesteia, a apartenentei sale la un anumit grup

Gesturile pot fi ample (arata increderea si faptul ca individul nu are nimic de ascuns; sunt adesea asociate cu indivizii autoritari si dominanti) sau cu o amplitudine redusa (indica faptul ca individul nu vrea sa atraga atentia, sau faptul ca acesta este timid; adeseori sunt asociate cu slabiciunea, disconfortul sau lipsa de autoritate)

Este important de luat in calcul ritmul si directia miscarii. Acestea sunt marcatori ai caracterului individului, intentiilor sale sau strategiilor alese intr-o anumita situatie.

Sugeram o tipologie a expresiilor corporale (folosind terminologia lui Goffman)[7] , luand in considerare gesturi, mimica si „atitudini corporale”. Incerca sa extindem aria investigatiei (mai mult decat a facut-o Goffman), mentionand faptul ca aceasta problema nu poate fi tratata fara a lua in considerare comunicarea paraverbala. Identifica astfel:

a)      expresii corporale menite sa initieze interactiunea/contactul cu interlocutorul

de orientare (pozitionarea fata de celalalt: pozitia capului, directia privirii, minimalizarea distantei)

de recunoastere (zambetul, fluturarea mainii in semn de salut, imbratisarea)

b)      expresii corporale menite sa ilustreze contactul/interactiunea

gesturi care exprima precautie[8](arata interlocutorului faptul ca intentia locutorului poate fi gresit interpretata in situatia respectiva)

gesturi „discursive” (subliniaza contextul verbal)

actioneaza independent de continutul verbal (semnul „V” ce indica victorie)

amplifica/accentueaza cuvintele rostite (a ridica din umeri, a face cu ochiul)

ilustreaza, clarifica sau repeta semnificatia expresiei verbale (zambetul, volumul vocii, accentul)

contrazic expresia verbala (intonatia care intareste raspunsul ironic, miscarea bratelor sau picioarelor in semn de plictiseala)

modifica expresia verbala )declinarea unei invitatii, cu zambetul pe buze)

substituie expresia verbala (situatia in care vorbitorul nu-si gaseste cuvintele sau intarzie sa raspunda la o intrebare; gesturile care substituie cuvintele in conditii de zgomot)

c)      expresii corporale strategice (arata in mod clar faptul ca individul incearca sa - si adapteze intreg comportamentul nonverbal la comportamentul interlocutorului; indica de asemeni dorinta acestuia de cooperare sau dimpotriva, lipsa de interes pentru o anume activitate):

marirea distantei (ochi pe jumatate inchisi; p si inapoi; miscare a capului, indicand dezacord)

evitare (capul intors, privirea in lateral, evitarea contactului ocular)



dorinta de a intrerupe dialogul (semnale rare de confirmare; privirea ce exprima plictiseala; suspin)

In cadrul miscarilor corpului putem include si dansul In cadrul sau, prin actiunile corporale, dansatorul transmite gandurile, sentimentele si experientele sale. In cadrul dansului, un loc aparte il ocupa ritmul (rezultat al miscarilor organizate, inlantuite).

Exista un ritm spatial (produc configuratii spatiale) precum si un ritm temporal (vorbim de parti ale ritmului cu dimensiuni egale, sau parti cu dimensiuni inegale; unele parti sunt relativ lente, pe cand altele sunt rapide). Se vorbeste de asemeni de un ritm ponderal , alcatuit din parti accentuate sau neaccentuate: troheu (gratios, calm); iamb (mai agresiv, vesel, energic), dactil (grav, serios), anapest (solemn; ritm de mars, utilizat in dansurile de temperament moderat), peon (apare in dansurile razboinice; este un ritm al excitarii, al nebuniei), ionian (exprima agitatia, dar si depresia/apatia). Exista de asemeni stiluri de dans. Se vorbeste astfel despre a) tipul inalt (dansatorul are tendinta naturala de a se inalta si ridica; el prefera miscarile care accentueaza intinderea verticala a corpului; indica o anumita tensiune) si b) tipul inferior/de jos (dansatorul prefera accentuarea activitatii centrului de greutate, atitudinea/pozitia corpului sau fiind curbata).

Ritmurile si formele dansului au propria lor viata. Dansul are semnificatie; miscarile sale sunt pline de sens. Miscarile sunt utilizate intocmai ca o limba poetica. Este destinat a amuza si a instrui, in acelasi timp se impleteste strans cu elementele de cultura.

Miscarile capului

Potrivit lui Rűckle,[10] capul poate fi

ridicat (denota atentie sau aroganta)

aplecat (coborat) (indica supunere – atunci cand contactul vizual este intrerupt- sau incapatanare – atunci cand contactul vizual este mentinut)

inclinat spre stanga (denota ascultare atenta sau critica, sau scepticism)

inclinat spre dreapta (indica dorinta de a realiza contacte sau ascultare atenta)

ridicat oblic stanga (indica indoiala sau incercarea de a obtine date suplimentare precum si tendinta de dominare)

ridicat oblic spre dreapta (semn de atentie sporita acordata vorbitorului, dar de regula, de pe o pozitie dominatoare)

coborat oblic spre stanga (indica indoiala)

coborat oblic spre dreapta (atentie sporita, dar de pe pozitie inferioara)

capul intors si evitarea privirii interlocutorului (manifestare a dezinteresului sau ignorantei)

intors spre stanga/dreapta (privire spre persoana sau directia dorita)

intors alternativ dreapta/stanga (semn al refuzului, indoielii sau mirarii)

De obicei, miscarile capului spre inainte denota interes pentru obiectul/persoana tinta, dorinta de cooperare (atunci cand miscarea este insotit de contact vizual direct si mentinut) in timp ce miscarile spre inapoi sugereaza tendinta de marire a distantei, aparare sau refuz. Miscarile laterale sugereaza, de obicei, tendinta de evitare. Miscarile in sus sunt un semn clar al dorintei de impunere asupra celuilalt, lipsa de teama fata de acesta sau, de multe ori, ignoranta. Capul plecat este de regula o manifestare a supunerii fata de celalalt, iar atunci cand est insotit si lipsa contactului vizual, devine un semn al lipsei de elan sau vointa.

Expresia fetii

Intreaga expresie a fetei poate comunica multe despre indivizii aflati in interactiune precum si despre problemele ivite in timpul comunicarii dintre ei. Ea semnifica si este interpretata corect atunci cand este pusa in legatura cu alte semne nonverbale (pozitia corpului, gesturi) cu situatia data, dispozitia vorbitorului si temperamentului sau.

Cutele verticale de pe frunte sunt indiciu al unui efort spiritual, al unei atitudini de critica sau nemultumire, pe cand cutele incretite denota mahnire sau neputinta.

Sprancenele ridicate sunt o expresie a mirarii sau nevinovatiei (atunci cand sunt insotite de ridicarea umerilor) sau iau valoarea unui semnal de salut in momentul intalnirii cu alta persoana. Coborarea acestora este dovada sesizarii unui pericol sau manifestarea unui sentiment de dezamagire sau intristare.

Mimica

Zambetul poate fi, in principal, de doua feluri: natural/adevarat sau artificial/”construit” pentru o anume situatie. „Din punct de vedere social, rolul sau este acela de a linisti”.[11]

Zambim „dulceag” , „pe sub mustata” (in caz de atentie sporita sau de stapanire de sine), depreciativ , relaxat, condescendent, resemnat sau uneori, de frica

Privirea

Contactul ocular joaca un rol deosebit de important in initierea/stabilirea interactiunii si mentinerea comunicarii/ relatiei (de dominare sau supunere) stabilite cu celalalt. In stabilirea semnificatiei sale, orientarea, durata precum si intensitatea au un rol deosebit de important. Evitarea contactului ocular poate fi un semn de formalitate, nervozitate, lipsa de respect, dar si de timiditate.

O privire scurta aruncata celuilalt indica contact rapid generator de impresie; este expresia dorintei de afirmare a pozitiei; serveste pentru a ameninta sau a-l supune pe celalalt. Aceeasi valoare o poate capata si o privire lunga si insistenta.

Contactul ocular intens caracterizeaza persoanele care se cunosc, relatia simetrica si comunicarea bazata pe teme de interes comun. Exprima interesul manifestat fata de persoana respectiva precum si recunoasterea valorii sale.

Contactul ocular direct (privirea drept in ochii celuilalt) indica interes, dorinta de cooperare si stimuleaza pe celalalt, comunicandu-i faptul ca este ascultat.

Privirea de sus in jos este marca a dominarii, mandriei, arogantei, orgoliului sau dispretului, pe cand cea de jos in sus este marca a supunerii, dar uneori si a dorintei de agresiune fata de celalalt.

Ochii larg deschisi sunt marcatori pentru o persoana sincera si deschisa spre cei din jur.

Ochii intredeschisi semnifica oboseala, resemnare, indiferenta - cu alte cuvinte, participarea redusa la interactiune, in timp ce ochii inchisi semnifica o depreciere a argumentelor celuilalt.

Inchiderea unui singur ochi poate fi semn al unei comunicari amicale, al intelegerii secrete sau al cochetariei.

Ochii strans inchisi semnifica concentrare maxima, pe cand inchiderea relaxata a acestora indica dorinta de meditatie sau ascultare in liniste a interlocutorului.

Privirea oblica are multiple semnificatii: dezinteres, invidie, rea-vointa; atunci cand e pornita de sus, se asociaza capului ridicat oblic si poate fi interpretata drept tendinta de minimalizare a interlocutorului; atunci cand este pornita de jos si este asociata capului coborat oblic, poate fi semn de servilism si slugarnicie, iar uneori a dorintei de a-l observa pe celalalt, fara ca acesta din urma sa-si dea seama de acest lucru.

Se face de asemeni diferenta intre privirea blanda si cea dura, intre privirea jucausa si cea severa, intre privirea patrunzatoare si cea golita de semnificatie. Se identifica usor o privire blazata, absenta, indragostita, prietenoasa sau fulgeratoare.

Proxemica

Proxemica reprezinta studiul modului in care individul isi organizeaza si gestioneaza distanta fata de celalalt/ceilalti in cadrul interactiunii sociale. Parintele acestei discipline a fost Edward Hall care, Dimensiunea ascunsa (The Hidden Dimension/ La dimension cachée, 1966) face referinta la sistemul de comunicare prin intermediul spatiului precum si la urmatoarele 4 tipuri de distante intalnite in comunicarea interpersonala[12]

a)      distanta intima – intalnita intre prieteni, membrii familiei sau indragostiti. Este distanta imbratisarii, a mangaierii, sarutului, protejarii celuilalt, dar si distanta luptei corp la corp. Comunicarea prin intermediul cuvintelor nu este intotdeauna necesara, sau nu reprezinta singura posibilitate de comunicare: atingerea, mirosul, temperatura corpului comunica sentimente si atitudini. Daca cineva nedorit incearca sa patrunda in acest spatiu, actul in sine este considerat nedorit/amenintator, ceea ce declanseaza o reactie imediata care poate lua diverse forme: pasi inapoi, utilizarea diverselor strategii nonverbale care sa mareasca distanta (evitarea contactului ocular, intoarcerea spatelui, incrucisarea bratelor) sau chiar amenintari.

b)      distanta personala – preferata de persoanele implicate intr-o comunicare interpersonala (in cadrul interactiunilor sociale de zi cu zi, in dialog, conversatie). Indivizii au posibilitatea sa se salute, sa se adreseze unul celuilalt, sa-si stranga mana sau sa vorbeasca

c)      distanta sociala – preferata de cei implicati in intalniri de afaceri, relatii formale (in care statutul si rolul celor implicati joaca un rol important). Contactul ocular devine elementul cheie al acestui tip de distanta.

d)      distanta publica – este distanta stabilita in cadrul unei conferinte, al unui concert sau adresarii publice. Un rol important il joaca vocea, prin inaltime, debit si ritm.

Pozitia

Este important sa facem distinctia dintre o persoana care sta in picioare si o persoana care sta jos, pe de o parte si distanta pe care o luam fata de celalalt, pe de alta parte. O persoana care sta in picioare pare sa aiba o libertate mai mare de actiune: se poate misca (uneori agitat) dintr-o parte in alta, se poate legana pe varfuri sau calcaie, sau, dimpotriva poate sa stea intr-un loc fix, sprijinindu-se solid pe ambele picioare, aceasta ultima pozitie indicand siguranta si dorinta de sustinere a punctului de vedere. . Toate aceste pozitii, in functie de situatie pot exprima neliniste, nepasare, nervozitate, indoiala sau, dimpotriva, stapanire de sine, calm, siguranta.

Cu cat starea de neliniste este mai mare, cu atat pozitia picioarelor este schimbata mai des si mai nervos, uneori sesizandu-se chiar o usoara ridicare pe varfuri. Ridicarea pe varfurile ambelor picioare denota un gest cu un caracter amenintator; persoana in cauza simte nevoia de a se situa pe o pozitie mai inalta decat interlocutorul sau.

„O data cu modificarea starii sufletesti se modifica atat mersul cat si pozitia picioarelor in pozitie de repaus.”

Maniera in care o persoana sta pe scaun ofera indicii asupra dispozitiei sale sau preferintelor fata de cei din jur. Astfel, pozitia sezand a unei persoane linistite, lipsite de griji, este o pozitie relaxata, lipsita de orice urma de tensiune; picioarele sunt intinse sau departate.

Trunchiul drept sau putin aplecat este o manifestare a unei nelinisti interioare, a neincrederii sau a dorintei de fuga din fata unei situatii ce pare a fi amenintatoare. Aceeasi dorinta de fuga este semnificata de picioarele trase inapoi.

Picioarele lipite unul de altul denota o stare de frica si de supunere, in timp ce picioarele indepartate semnifica un grad de indiferenta, lipsa de disciplina si, uneori, „lipsa de educatie.” . Pozitia picior peste picior este si ea incarcata de semnificatii. De regula, directia piciorului acoperit de catre celalalt indica persoana cu care dorim sa comunicam.

Mersul

Modalitatea in care o persoana se deplaseaza poate cu usurinta sa dea informatii asupra varstei, anumitor probleme de sanatatea, a temperamentului, a ceea ce simte aceasta in momentul respectiv sau a ceea ce el doreste sa faca (scopul sau).

Extrovertitul merge de regula cu capul sus si privind inainte, cu pasi „de urias”. Acest lucru tradeaza dorinta sa de a ajunge cat mai repede la destinatie, caracterul sau neobosit si activ, pe cand introvertitul merge cu capul plecat, ganditor, cu pasi mici, calculati.

Se poate vorbi de mers alert (expresie a bucuriei, nerabdarii ) mers sacadat, „teapan”/”intepat” (semn de mandrie, orgoliu, aroganta), mers impiedecat (semn de nesiguranta, timiditate sau sfiala), mers relaxat (al omului linistit, tihnit, care uneori colinda fara o tinta anume), sau mers leganat (care, uneori, datorita ritmului ales poate fi interpretat drept mers afectat)

Atingerea

De foarte multe ori, miscarile executate de maini pot semnifica diverse atitudini sau sentimente. Astfel,

mainile si bratele lasate in jos, pe langa corp si strans lipite de acesta - atitudine de supunere/cumintenie

bratele incrucisate la piept pot exprima dorinta de protectie, contemplatie/relaxare (cand palmele acopera bratele opuse, intr-o atitudine relaxata), sfidare/provocarea celuilalt (incrucisarea bratelor se face mai tensionat iar capul este dat spre spate), dorinta de izolare sau intrerupere a negocierilor



o mana care atinge gatul sau o parte din obraz - amenintare simtita de persoana respectiva

palma acopera gura – (semnificatia variaza conform situatiei): mirare, surprindere, spaima, neputinta sau cochetarie

mana sprijinita in sold cu cotul scos in afara - dorinta de a arata puterea/forta

palmele acopera fata - de jena, rusine

palmele cuprind capul – dorinta de liniste sau concentrare maxima

atingere parului – gest de linistire

atingerea gurii cu degetul aratator – dorinta de liniste

mana pusa lateral pe frunte –efort de concentrare

palma aluneca peste frunte – usurare sau dorinta de indepartare a gandurilor

degetele stranse care ating buzele - afectiune

Unele gesturi tradeaza :

o persoana timida se scarpina pe ceafa, se freaca de-a lungul nasului, strange narile cu degetele sau se trage de lobul urechii

cel care minte atinge frecvent varful nasului, isi freaca obrazul, mangaie parul, atinge/se trage de lobul urechii

o persoana nesigura sau stresata atinge des nasul

3. Codul paraverbal

Vocea apartine codului paraverbal si se caracterizeaza prin cateva coordonate specifice: debit verbal (rapid, lent), inaltime, ritm (utilizarea pauzelor care sunt creatoare de ritm), tonalitate (vocea suna vesela, trista, nervoasa, emotionata), volum (tare/incet), calitate (voce melodioasa, ragusita, stridenta).

Intonatia este cea care ofera numeroase informatii venite de pe cele doua planuri ale comunicarii (continut si relatie).

Intensitatea sonora este marca a impunerii in fata celorlalti, energiei de care da dovada persoana respectiva.

Claritatea in exprimare este o dovada clara a sigurantei de care da dovada vorbitorul in expunerea subiectului.

Exista si manifestari sonore fara continut verbal. In categoria acestora pot fi incluse plescaitul, oftatul, gemutul, dresul vocii au tusitul Semnificatia acestora difera in functie de contextul in care sunt produse. De cele mai multe ori ele nici nu sunt constientizate de persoana respectiva.

Rasul

Analiza modului in care oamenii rad a dus la concluzia ca acesta capata diferite semnificati strans legate de tipul de vocala pe care se bazeaza precum si de intensitatea sunetului produs. Astfel

e)      rasul in a suna deschis si eliberator; indica forta vitala, energie; este tipic pentru persoanele care se bucura fara retinere; e pornit din inima si exprima descarcarea tensiuni nervoase; este de cele mai multe ori contagios, antrenandu-i si pe ceilalti

f)       rasul in e nu are o sonoritate placuta; suna provocator, smecher sau chiar batjocoritor; uneori, cand vocala este accentuata, poate sa exprime rautate sau dispret; se observa uneori si la cei care nu rad din toata inima

g)      rasul in i este in special, caracteristic persoanelor tinere si suna oarecum naiv; sugereaza un „chicotit”, o bucurie rautacioasa sau retinuta

h)      rasul in o exprima surpriza sau o relatie tensionata; uneori este dovada supararii, protestului sau urii (cand sunetul este foarte intens); alteori, este o expresie a indoielii fata de ceea ce afirma sau face celalalt

i)        rasul in u exprima spaima/groaza pe care individul o traieste in momentul respectiv (sau simularea acesteia)

Tacerea

O comunicare eficienta depinde – intr- o mare masura de tacere, deoarece s-a dovedit ca uneori tacerea poate sune mai multe decat cuvintele. Se pot identifica diverse tipuri de tacere, fiecare avand o anumita semnificatie precum si anumite consecinte. O clasificare detaliata a fost oferita de Myers, G.& Myers, TM[17]:

- tacerea persoanei suparate, nervoase, frustrate

- tacerea persoanei fascinate de ceea ce vede sau aude

- tacerea cauzata de plictiseala (poate implica o atitudine de superioritate care la randul ei, poate fi jignitoare)

- tacerea persoanei care nu mai are nimic de spus (de completat la ceea ce a spus deja);

( tacerea „dogmatica”)

- tacerea in timpul careia persoana isi pregateste/structureaza o noua interventie

- tacerea persoanei care nu a inteles ceea ce i s-a comunicat

- tacerea celor care se iubesc si care nu mai au nevoie de cuvinte

- tacerea indusa de durere, frica, neputinta

- tacerea celui incapatanat, care refuza sa raspunda



Vezi si Ionescu-Ruxandoiu, L.(1995): Conversatia. Structuri si strategii. Ed. ALL, Bucuresti, p. 7-8

Ong, W.J. (1988): Orality and Literacy. The technologizing of the word, London, New York, Routlege, pp. 31-57

Birkenbihl, V. (1999) : Semnalele corpului. Cum sa intelegem limbajul corpului.,     Gemma Press, Bucuresti

Rűckle, H (200): Limbajul corpului pentru manageri, Editura tehnica, Bucuresti, p. 81-82

Apud Roventa-Frumusani, D (1999): Semiotica, societate, cultura, Institutul European, Iasi, pp.188-189

Laban, R. (1988): La Maitrise de mouvement, Plymouth, Northcote House, pp.137-138)

Goffman, E. (1973): La mise en scène de la vie quotidienne, vol.II, Les Editions de Minuit, Paris, pp.132-135

Ibidem, pp.133-134

Ibidem, p. 180

Ruckle, op.cit. p. 117

Ruckel, op.cit, p. 150

Hall, E. (1966): La dimension cachée, Editions du Seuil, Paris

Ruckle, op.cit., p. 209

Ruckle, op.cit., p. 219

Ruckle, op.cit, pp 156-157

Birkenbihl, V.

Myers, G. &Myers, T.M. (1990): Les bases de communication humaine, Chenelière/McGraw-Hill, Montréal






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5103
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site