COMUNICAREA NON-VERBALA

COMUNICAREA NON-VERBALA

In contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezinta interes din cel putin doua motive:

1) rolul ei este adesea minimalizat;

2) intr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului neverbal (expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.). Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor 70 de A. Mehrabian si M. Weiner "Decoding of inconsistent comunication". Ei au stabilit urmatorul raport al perceptiei informatiei de catre receptor intr-o comunicare orala:

Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atentia cea mai mare.

1. KINETICA

1.1. EXPRESIA FETEI

1.2. MISCAREA CORPULUI

2. PROXEMICA

KINETICA

Observarea tuturor gesturilor este o axa fundamentala pentru intelegerea dinamicii comunicarii. Ea este punctul de plecare al kineticii, teorie care studiaza ansamblul semnelor comportamentale emise in mod natural sau cultural; aceasta disciplina a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fara a le disocia de interactiunea verbala. Cartea lui Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics, reprezinta primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unitati distinctive ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unitati de actiune ale gestului sau mimicii: de exemplu, "ochiul stang inchis". Morfemelor, cele mai mici unitati semnificative ale lexicului le corespund kinemorfemele, de exemplu clipit. Kinetica devine o gramatica a gesturilor. Fondata pe aceasta, se instituie o parakinetica, prozodie si poetica a gesturilor: intensitate, durata, intindere, dar si ritmuri constante, flux constant. Aceasta dimensiune mai larga se integreaza intr-un context psihologic, social si cultural. "Accentele gestuale exprima particularitati, in functie de regiune, de mediu, ca si cele ale limbii". Kinetica se bazeaza in mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat in universitatile din Philadelphia, Washington si Toronto. Apropiat din punct de vedere personal si intelectual de Margaret Mead si Gregory Bateson, el intrepinde in Statele Unite diverse lucrari etnologice in care tinuta corpului si gestica devin instrumente privilegiate. El se integreaza in echipa pluridisciplinara de la Palo Alto si devine celebru printr-un studiu minutios al unei secvente de noua minute de film, "tigara lui Doris". Aceasta analiza exemplara ilustreaza urmatoarea teza: gesturile, limbajul vorbitul, pipaitul, mirosul, spatiul si timpul reprezinta tot atatea moduri ale aceluiasi sistem de comunicare. De aceea, cercetatorul se afla in contact strans cu lingvistii, ale caror instrumente le preia si adapteaza. Analiza sa asupra comunicarii non-verbale se sprijina pe o conceptie a "stratificarii sociale" cu trei clase (lower, middle, higher), fiecare divizata in doua (upper, lower). Apartenenta la unul din aceste straturi este determinata printr-o combinatie de sase caracteristici (profesie, valoarea veniturilor etc.), la care se adauga o multitudine de indicii de "stil de viata" care merge de la numarul camerelor la culoarea perdelelor din salon. Birdwhistell ii invata pe studentii sai sa observe indiciile corporale care permit clasificarea autorilor lor in aceasta tipologie. Acest tip de determinare intelectuala a apartenentei sociale, reperajul in teren al indicilor de statut, se sprijina pe o sesizare filmica a realitatii. Dar Birdwhistell, care dorea intr-adevar sa creeze "o lingvistica corporala", da inapoi astazi - corpul nu este creativ, generativ, ca limbajul: nu putem spune ca este un limbaj - si s-a retras catre o abordare metodologica.

O alta problema indelung dezbatuta este cea a clasificarii gesturilor. Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Inca din 1949, H.Wespi (apud Mihai Dinu, Comunicarea), impartea gesturile in substitutive, completive si de insotire a discursului verbal. Astazi se considera ca in relatia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbala poate indeplini functii de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. O alta clasificare mult citata este cea datorata cercetatorilor americani Paul Ekman si Wallace Friesen potrivit careia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestari afective, gesturi de reglaj si adaptori.

Emblemele sunt miscari substitutive ce tin locul cuvintelor si pot, la nevoie, sa se constituie intr-un limbaj de sine statator.

Ilustratorii indeplinesc deopotriva functia de insotire si de completare a comunicarii verbale. Prezinta un caracter mult mai putin arbitrar decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reactii gestuale innascute si, ca atare, universale.

Gesturile de reglaj dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea. Functia lor este expresiva si fatica, deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de intreractiune si ofera asigurari receptorului privind continuitatea contactului, iar emitatorului ii permit sa-si ajusteze, prin feed-back, parametrii enuntarii, in functie de reactiile interlocutorului.

Manifestarile afective comunica starile sufletesti prin care trece emitatorul. Ele se prezinta precumpanitor sub forma de indicii si numai in subsidiar ca semnale.

Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Ea include miscarile ce raspund unor necesitati umane si pot fi efectuate atat in prezenta, cat si in absenta observatorilor. Sub numele de alteradaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic. Autoadaptorii se refera la nevoile propriului nostru trup si ei pot satisface necesitatile trupesti. Gesturile din aceasta categorie dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Alminteri, pot transmite informatii despre cel care le savarseste numai in calitate de indicii, nu si de semnale. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia fetei, miscarea corpului (gesturi), forma si pozitia corpului, aspectul general si prin comunicarea tactila.

EXPRESIA FETEI

Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor, etc.), zambetul (prin caracteristici si momentul folosirii), si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii, etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. In mod normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decat ceea ce exprima cuvintele.

Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica

preocupare, manie, frustare; sprancenele ridicate cu ochii deschisi - mirare, surpriza; nas incretit - neplacere; narile marite - manie sau, in alt context, excitare senzuala; buze stranse - nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zambetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile interumane in cadrul acelei culturi.

Privirea Se spune ca ochii sunt "oglinda sufletului". Modul in care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, incredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca ii recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate insemna onestitate si intimitate, dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor in sus exprima incercarea de a ne aminti ceva; in jos - tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea intr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, in general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate.

Dupa Mark Knopp (Nonverbal Communication in Human Interaction apud Mihai Dinu, Comunicarea) functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in umar de patru:

cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant in realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea deictica a privirii.

indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume.

compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra in contradictie cu cea dintai. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr-o convorbire oficiala se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva intre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor.

MISCAREA CORPULUI

Gesturile

Pentru a ne da seama cat de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa

incercam sa vorbim cu mainile la spate. Cateva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strangerea pumnilor - denota ostilitate si manie, sau, depinzand de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise - sinceritate, acceptare; mana la gura - surpriza si acoperirea gurii cu mana - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit in palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mainile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau incercare de autocontrol. Atentie insa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus in jos spunem "da", in timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stanga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta in Thailanda si absolut neutru, de indicare, in SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa in multe tari, dar gesturile mainilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul in care americanii isi incruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masa daca aceasta inseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze control total asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul in care fac acest gest si il asociaza in moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bataitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

Postura corpului

Postura/pozitia comunica in primul rand statutul social pe care indivizii il au, cred ca il au, sau vor sa il aiba. Sub acest aspect, constituie un mod in care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cand sunt impreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul inclinat in sus, iar cea supusa in jos. In general, aplecarea corpului in fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, inclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoincredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci cand sunt impreuna se pot clasifica in trei categorii:

1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul in cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se intoarca/aplece spre centru, sa-si intinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicand prin toate acestea ca accesul la grup este limitat.

2. de orientare corporala - se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata-n fata (vis-a-vis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua - neutralitate.

3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o persoana este implicata in ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza in acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat in comunicare. In cazul in care exista intre comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma.

Modul de miscare a corpului

Modul de comportament al unei persoane intr-o comunicare din punct de vedere al modului de miscare a corpului poate fi:

caracterizat de miscari laterale, se considera buni comunicatori;

caracterizat de miscari fata-spate, se considera om de actiune;

caracterizata de miscari verticale, se considera om cu putere de convingere;

Comunicarea tactila

Acest tip de limbaj non-verbal se manifesta prin frecventa atingerii, prin modul de a da mana, modul de imbratisare, de luare de brat, batutul pe umar, etc. Cunoastem ce semnifica aceste atingeri pentru romani, dar in diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, inclinarea capului inlocuieste datul mainii ca salut, in timp ce la eschimosi acest salut se exprima cu o usoara lovitura pe umar. Unii oameni evita orice atingere. Forta si tipul de atingere depinde in mare masura de varsta, statut, relatie si cultura. Stanley Jones si Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human Communication, The Basic Course apud Mihai Dinu, Comunicarea) au incercat sa clasifice functiile comunicarii tactile, delimitand cinci clase principale:

1. atingeri care transmit emotii pozitive;

2. atingeri in joaca; inzestrate cu un potential metacomunicativ de invidiat, acestea usureaza interactiunea, fara ca, totodata sa angajeze raspunderea celui ce atinge;

3. atingeri de control, vizand dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. In majoritatea cazurilor, atingerea de control implica o relatie de dominare si, ca atare, ea nu poate fi efectuata decat unidirectional;

4. atingere rituala; cea mai cunoscuta si mai frecvent utilizata este strangerea mainii in semn de salut si de despartire. Gestul are mai multe implicatii decat pare si imbraca nenumarate forme. Atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul pozitiei mainii celui ce initiaza gestul de salut; forta cu care se strange mana, constituie si ea un parametru semnificativ.

5. atingerea in alt scop decat comunicarea propriu zisa. Ea poate imbraca o multitudine de forme, de la sustinerea unei persoane care urca si coboara dintr-un vehicul, la atingerea fruntii unui bolnav, ori a incheieturii. Chiar daca obiectivul urmarit este altul, in majoritatea acestor cazuri se transmit si informatii afective.

Prezenta personala

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a imbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare. Avem in cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:

1- ectomorf (fragil, subtire si inalt);

2- endomorf (gras, rotund, scurt);

3- mezomorf (musculos, atletic, inalt).

Datorita conditionarilor sociale am "invatat" ce sa ne "asteptam" de la oamenii apartinand diferitelor categorii. Astfel tindem sa-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi ii percepem ca fiind batraniciosi, demodati, mai putin rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de incredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi ii percepem ca fiind incapatanati, puternici, aventurosi, maturi in comportare, plini de incredere in sine, vesnic invingatori. Imbracamintea, in masura in care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, in acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Imbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. Imbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala inalta vor tinde sa se imbrace intr-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtand accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat).

Imbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatii de afaceri este apreciata imbracamintea eleganta si de calitate, dar nu sofisticata.

PROXEMICA

Limbajul spatiului trebuie interceptat simultan in functie de 5 dimensiuni: marime, grad de intimitate, inaltime, apropiere - departare, inauntru - in afara.

Fiecare din noi are preferinte in legatura cu distanta fata de cei cu care comunicam. In majoritatea culturilor europene, nu se apreciaza apropierea cu mai mult de 40-50 cm decat in cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineste spatiul intim. "Invadarea" acestui spatiu produce senzatia de disconfort. Apropierea exagerata poate comunica amenintare sau relatii de natura strict personala; departarea excesiva poate comunica aroganta, importanta, statut social superior. Cu cat o persoana este mai importanta, cu atat va tinde sa aleaga o masa de birou mai mare, care impune o distanta mai mare fata de interlocutor. Daca urmarim modul in care oamenii tind sa-si aleaga locul intr-o incapere (atunci cand exista posibilitatea de a alege) si cum isi marcheaza spatiul personal prin imprastierea foilor, intinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea sa ne comunice. Modul in care managerul foloseste spatiul in timpul sedintelor poate comunica ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere si luare a deciziilor. Managerul ce sta in spatele biroului indica lipsa dorintei de actiune. Probabil ca acest tip de manager va lua deciziile singur si stilul sau de conducere este mai degraba autocratic decat democratic. In general, spatiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde si intime. Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul si importanta. De aceea, adeseori suntem intimidati intrand intr-un spatiu mare, inalt si cu mobilier masiv.

Proxemica este cea care studiaza toate aceste relatii spatiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale organizarii spatiale, distantele fizice ale comunicarii tin de aceasta disciplina. De aceasta disciplina este legat si numele lui Edward Hall, (Limbajul tacut, Dimensiunea ascunsa, Dincolo de cultura). El tinde sa dea o definitie a culturii ca ansamblu de coduri si va aplica aceasta codificare in cea mai celebra lucrarea a sa, The Hidden Dimension - Dimensiunea ascunsa, adevarata gramatica a spatiului. El pleaca de la idea ca animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor si ca omul poseda si el aceasta notiune de spatiu individual, de bula psihologica. Orice spatiu personal se organizeaza cu o parte interioara si cu una exterioara; el poseda zone private, zone publice. Astfel, lumea nord occidentala comunica in functie de patru distante: intima, personala, sociala, publica (figura 1).

Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de perceptia si trairea ei afectiva, este si o oglinda a personalitatii noastre si deci influenteaza comunicarea. Gandirea creatoare are loc optim intr-o incapere cu mult rosu, iar cea de reflectare a ideilor intr-o camera cu mult verde. Culorile stralucitoare sunt alese de oamenii de actiune comunicativi, extravertiti, iar cele pale de timizi, intravertiti. Semnificatia culorilor poate fi diferita in diverse culturi. De exemplu, rosu este asociat in China cu bucurie si festivitate, in Japonia cu lupta si manie; in cultura indienilor americani semnifica masculinitate; in Europa dragoste, iar in SUA comunism. In tarile cu populatie africana, negru sugereaza binele, iar albul raul. Pentru europeni, negru este culoarea tristetii, in timp ce aceste stari sunt exprimate la japonezi si chinezi prin alb. Verdele semnifica la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar in anumite tari speranta in timp ce galbenul comunica la europeni lasitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualitatii, iar la asiatici semnifica puritate. Culoarea afecteaza comunicarea sub urmatorul aspect: culorile calde stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile reci inhiba comunicarea; monotonia, precum si varietatea excesiva de culoare, inhiba si-i distrag pe comunicatori.

Limbajul timpului

Modul in care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:

- precizia timpului

- lipsa timpului

- timpul ca simbol.

Precizia timpului

Timpul este considerat ca ceva pretios si personal si, in general, atunci cand cineva isi permite sa ni-l structureze, acesta comunica diferenta de statut. A veni mai tarziu sau ceva mai devreme la o intalnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o sedinta are anumite semnificatii: comunica atitudinea fata de interlocutor sau fata de activitatea respectiva, perceptia statutului si a puterii, respectul si importanta acordata.

Intarzierea poate irita si insulta. Cu cat oamenii sunt facuti sa astepte mai mult, cu atat ei se simt mai umiliti; se simt desconsiderati si inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, in mod voit sau nu, pentru a manipula, supune si controla sau pentru a comunica respect si interes.

Lipsa timpului

Percepem timpul ca pe o resursa personala limitata si, de aceea, modul in care fiecare alegem sa il folosim comunica atitudinea noastra fata de cel care solicita o parte din aceasta resursa. Daca nu acordam timp pentru o anumita comunicare se va percepe ca neacordare de importanta. Studiile sociologice au aratat ca, in general, relatia de comunicare pozitiva se dezvolta proportional cu frecventa interactiunii (deci timp petrecut impreuna).

Timpul ca simbol

Acest aspect tine de o anumita obisnuinta, cum este ritmul (de exemplu: mancam de trei ori pe zi si la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activitati si un anume fel de viata clar situate in timp. Sarbatorile si ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp. Astfel, oamenii de afaceri stiu ca in preajma sarbatorilor de iarna se cumpara mai mult si se lucreaza mai putin. In final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj in parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului non-verbal de care trebuie sa tinem cont in interpretarea lui:

Pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam in contextul tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale.

Caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate in considerare in interpretarea corecta a limbajelor non-verbale.

Modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe aspecte: de la individ la individ; de la profesie la profesie; de la colectivitate la colectivitate; de la cultura la cultura.