Caracterul arbitrar al semnului lingvistic si importanta codificarii in procesul de comunicare

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic si importanta codificarii in procesul de comunicare.

Traim intr-un secol al comunicarii?

Frecvent intalnim afirmatia ca traim intr-o era a comunicarii. Paradoxul consta in faptul ca, desi mijloacele de comunicare cunosc o dezvoltare fara precedent in secolele XX-XXI (aparitia televiziunii si a Internetului), nu putem observa in acelasi timp un progres al comunicarii interumane, ba dimpotriva. Cu alte cuvinte, in timp ce axa orizontala a comunicarii (comunicatia) ia amploare, cealalta dimensiune fundamentala a conceptului (cuminecarea) nu poate sa tina pasul cu ea, se subtiaza din ce in ce mai mult, pana la disolutie uneori.

Doua bariere ale comunicarii

Putem aprecia ca exista multe cauze ce duc la disolutia axei verticale a comunicarii, dar dintre acestea cele mai importante, in sensul de greu de combatut, consideram ca sunt doua, si anume: omniprezenta zgomotului (termenul desemneaza clasa, practic infinita, a fenomenelor susceptibile de a distorsiona mesajul prin alterarea calitatii semnalelor) si necoincidenta dintre codul emitatorului si cel al receptorului. Orice proces de comunicare eficient presupune un transmitator (emitator, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultator); mesajul se raporteaza la un context, si este alcatuit din elementele unui cod (pact semantic minimal), care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact. Barierele comunicarii pot sa apara dinspre fiecare parte a intregului. Insa, procesul de comunicare in ansamblul sau, e minat de faptul ca emitatorul si receptorul nu opereaza cu un acelasi cod - aceasta este si explicatia faptului ca in plina era a dezvoltarii telecomunicatiilor asistam la disolutia comunicarii interumane - sub toate formele ei. Prin urmare, problema de baza a procesului de comunicare este cea legata de cod, sa vedem in ce fel, in cele ce urmeaza.

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic

Comunicarea se face indeobste prin cuvinte (Aristotel definea omul pornind tocmai de la acest semn distinctiv al lui, doar el poseda graiul articulat), iar oamenii presupun ca aceste cuvinte "transporta" intelesuri -imagine cu totul inselatoare. Vorbele nu isi contin sensurile, acestea neexistand decat in mintea celor care le utilizeaza. Cuvantul rostit nu e nimic altceva decat un semnal care, o data ajuns la un receptor, poate sau nu sa declanseze in mintea acestuia un inteles, strict conditionat insa de cunoasterea unui cod anume, in absenta caruia comunicarea este imposibila.

Multiplicitatea limbilor ne arata in mod evident transcendenta gandirii in raport cu cuvintele, contingenta cuvintelor in raport cu gandirea. In dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja ca: "de la natura si in chip originar nici un nume nu apartine vreunui lucru in particular, ci in virtutea unei hotarari si a unei deprinderi". Aristotel reia acest punct de vedere: semnul functioneaza gratie unei conventii intre oameni (thesei), nu gratie naturii (physei).    I-a revenit insa unui lingvist contemporan sarcina de a preciza si adanci aceasta idee veche si de a trage din ea toate consecintele. In "Curs de lingvistica generala", publicat in 1916, Ferdinand de Saussure (1875-1913) arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (pe care semiotica il numeste semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista o legatura de cauzalitate interna intre un anume semnificat -sora, de exemplu, si lantul fonic care il reprezinta (s-o-r-a)."Ideea de sora nu este legata prin nici un raport interior cu sirul de sunete care ii serveste drept semnificant".

De pilda, secventa de sunete "cor" inseamna pentru roman o formatie vocala, pentru francez un instrument muzical, pentru latin - inima si asa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu este continut in cuvant, desi atat vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaza curent la formule de genul "semnificatia termenului". De fapt, cuvintele nu sunt altceva decat simple semnale fizice (semnificanti), menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experientei personale, atat lingvistice cat si extralingvistice.

Semn si simbol

Ferdinand de Saussure intrebuinteaza expresia "semn", pe care o prefera simbolului, pentru a desemna elementele limbajului si a sublinia caracterul lor arbitrar. Fara indoiala sensul acestor termeni este cam fluctuant. Se numeste de obicei functie simbolica aptitudinea inteligentei de a crea semne. Insasi etimologia cuvantului "simbol" evoca bine functia de comunicare proprie limbajului - in limba greaca, simbol este la inceput un obiect din lemn taiat in doua; doi prieteni pastreaza fiecare o jumatate pe care o transmit copiilor lor. Cele doua parti reunite permiteau posesorilor lor sa se recunoasca si sa continue relatiile amicale anterioare. Simbolul este deci, initial, un gaj de recunoastere reciproca.

Totusi, in general, termenii semn si simbol se deosebesc: daca intr-un fel, orice simbol este un semn, adica un lucru care tine locul altui lucru, un semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat ca raportul simbolului cu ceea ce simbolizeaza el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn si semnificat. Simbolul seamana cu ceea ce simbolizeaza, el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar realitatea simbolizata, ci o incarneaza, ea traieste in el. Astfel, balanta este in sens propriu simbolul justitiei al carei ideal de precizie si impartialitate matematica il evoca. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi inlocuit cu orice, in vreme ce pot substitui fara inconvenient cuvantul sister cu cel din limba romana sora.

Dar, putem observa ca limbajul este uneori (mai ales la popoarele primitive) concret si expresiv, si plecand de aici sa obiectam la teoria saussuriana a limbajului conventional.

Limbajul popoarelor primitive contine onomatopee care sunt mai degraba simboluri decat semne, care sunt un fel de descrieri sonore ale obiectelor. In aceasta privinta Saussure face multe remarci interesante. Mai intai exista multe false onomatopee a caror aparenta sugestiva este rezultatul cu totul intamplator al evolutiei fonetice. De exemplu, cuvantul din limba franceza "fouet" (bici) pare a sugera o plesnitura seaca, dar in realitate el deriva din cuvantul latin "fagus": "hetre" (fag). Invers, onomatopeele adevarate subzista rar ca atare in limbaj si sunt antrenate in evolutia fonetica. De exemplu, cuvantul din latina tarzie pipio devine in franceza "pigeon" (porumbel), pierzandu-si caracterul de onomatopee. Apoi, limbajul cel mai expresiv nu este niciodata cu totul natural; intr-o mare masura si el este conventional. Acelasi lucru l-am putea spune despre alte "expresii" nelingvistice. Riturile politetei sunt adesea foarte expresive. Ritul prosternarii simbolizeaza intr-un mod foarte concret si transparent subordonarea umila a supusului fata de principele sau. Dar valoarea tuturor acestor rituri -in cadrul fiecarei comunitati care le intrebuinteaza- deriva in intregime din regulile sociale care le codifica uzajul.

Ideea esentiala care trebuie retinuta plecand de la analizele saussuriene este aceea ca limbajul constituie, mai degraba decat un fapt natural, o institutie.

Caracterul institutional al limbajului

Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indica fara indoiala ca functia simbolica este naturala omului. Dar pluralitatea limbilor vadeste caracterul institutional al fiecarui cod lingvistic. Se poate merge mai departe pentru a sublinia ca functia simbolica nu era de drept supusa vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia ca populatiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru ca pe de o parte el mobilizeaza intregul corp, iar pe de alta parte este impracticabil in conditii de intuneric.

Folosirea vorbirii este ea insasi institutionala. Surdul congenital ramane mut daca nu este educat (neauzind sunetele, el nu are inclinatia de a le produce in mod spontan). Ombredane afirma ca: "vorbirea nu are organe proprii ci numai organe de imprumut". Laringele, valul palatului, limba sunt "la origine organe de respiratie si alimentatie si se mentin ca atare atunci cand vorbirea se constituie si se exercita". E adevarat ca bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii. Dar, si scrierea -vadit institutionala are centrii sai cerebrali, ale caror leziuni ii altereaza exercitiul. Centrii cerebrali care participa la activitatile noastre de vorbire si de recunoastere a semnelor nu sunt decat specializari ale unor centrii motori si senzoriali care exista dinainte. Ombredane afirma pe buna dreptate ca: "limbajul este o functie in definitiv indiferenta fata de organele senzoriale si motorii pe care le imprumuta pentru folosintele sale (). Limbajul este o activitate simbolica, artificiala, care se exercita prin intermediul unor organe angajate initial in activitati de alt ordin."[2] Prin urmare, vorbirea este mai curand o institutie sociala decat un instinct biologic.

Consideram ca - in aceasta privinta - trebuie sa retinem calificativul de arbitrar, de care se serveste Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic. Acest calificativ este, cum declara insusi marele lingvist, echivoc. Poate ar fi mai bine sa spunem ca semnul este nemotivat. Intr-adevar un semn arbitrar este un semn pe care il aleg in mod liber. Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima functii pe care le-a descoperit. Dar noi gasim gata facute semnele din limba noastra materna si nu depinde de noi faptul de a le schimba in mod arbitrar.

Semnificantii, spune foarte bine Saussure, sunt impusi de comunitatea lingvistica de care tin. Aici, putem pune in evidenta dimensiunea sociologica a limbajului - la care ne vom opri ceva mai tarziu, in cadrul analizei elementelor procesului de comunicare.

Definitia semnului lingvistic - cea mai mica unitate a limbii avand o semnificatie

Modelul lui F. de Saussure (1915)

Deci, pentru Saussure, un semn este alcatuit dintr-un semnificant si semnificat, "semnificantul este imaginea semnului asa cum o percepem noi -semnul de pe hartie sau sunetul; semnificatul este conceptul mental la care se refera acesta; concept care este mai mult sau mai putin comun tuturor membrilor aceleiasi culturi, care impartasesc aceeasi limba". Cuvantul "caine" denoteaza (=conventie lingvistica) specia canina si pe fiecare dintre membrii sai (extensie) si conoteaza proprietatile caracteristice acestei specii (comprehensiune), formulare preluata de la logicianul Frege Gottlob.

O definitie clasica a semnului este urmatoarea: "o realitate perceptibila (A) care reprezinta alt lucru (B) decat ea insasi si careia i se poate substitui." Perceptia lui A poate aduce aceeasi informatie, si sa provoace, in mare, aceleasi comportamente ca si perceptia directa a lui B: harta unei tari (A) nu este chiar tara respectiva (B), dar ne permite sa cunoastem multe caracteristici ale tarii respective: geografie, toponimie, populatie, economie etc. Deci semnul este o entitate cu dubla fata (semnificant si semnificat) care trimite la un referent; si presupune un proces de semnificare (asocierea unui semnificant cu un semnificat) si procesul de referinta (asocierea unui semnificat cu un subiect anume - real, ireal, virtual). Dupa natura legaturii dintre semn si realitatea la care trimite (referent), semnele pot fi: naturale (fumul este un semn al focului) si conventionale sau artificiale (cuvantul foc).

Lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1857 -1913) este considerat, impreuna cu logicianul si filosoful Charles Peirce (1839 - 1914), unul dintre fondatorii semioticii. El a spus primul: "ne putem imagina o stiinta care sa studieze viata semnelor in societate sa o numim semiologie, de la grecescul semeion ("semn"). Aceasta ne va invata din ce constau semnele si ce legi le guverneaza." In centrul teoriei lui Saussure despre semne se afla relatia dintre semnificant (expresia fizica a semnului) si semnificat (intelesul, ideea exprimata de semn), precum si relatia dintre un semn si celelalte semne din sistem, ceea ce il apropie pe lingvist de structuralism (denumire generica ce inglobeaza orientari eterogene in teoria si metodologia stiintelor contemporane care urmaresc punerea in evidenta a anumitor structuri in explicarea caracteristicilor si comportamentului unor sisteme).

Cum am precizat anterior, in teoria sa nu exista o relatie "naturala", ci conventionala (regula acceptata de utilizatori), intre semnificant si semnificat, adica intre semn si obiectul sau, fapt ce ne indreptateste sa consideram actul codificarii ca fiind un imperativ indispensabil in procesul comunicarii. Faptul esential care trebuie retinut plecand de la analizele saussuriene este acela ca limbajul constituie, mai degraba decat un fapt natural, o institutie, o deprindere -cum spunea Platon, care trebuie exersata (ca orice deprindere), pentru a se ajunge la competenta comunicationala.

Or, cei mai multi dintre noi pornim de la premiza ca daca vorbim aceeasi limba, materna de exemplu, automat exista un cod comun intre noi si trebuie sa ne intelegem, sa comunicam. Dupa cum am precizat mai sus, avem de-a face cu o confuzie (naiva si cu consecinte grave in cadrul comunicarii interpersonale); la nivel conotativ semnificatiile cuvintelor difera de la o persoana la alta, prin urmare, emitatorul si receptorul nu au - la modul obiectiv - cum sa opereze cu acelasi cod, nu exista o identitate intre activitatea cortexului si ceea ce numim constiinta.

Notiunile de denotatie si conotatie (din semiotica) pot sa aduca un plus de claritate in aceasta problema. Denotatia este acea latura a semnificatiei care pentru toti acei care apartin unei comunitati de limba, este mai mult sau mai putin identica. Conotatia priveste un sens secund, supra-adaugat sensului prim (denotatiei). In raport cu denotatia, conotatia exprima "atitudinea emotionala a locutorului fata de semnele pe care le emite sau recepteaza" (astfel cuvantul "tren" poate sugera pentru un locutor amintirea unei catastrofe feroviare, iar pentru altul atmosfera destinsa a vacantei). A. J. Greimas numeste limbajul "prim", referential - denotatie, iar pe cel "secund" - conotatie.

In spiritul teoriei semiotice a lui F. de Saussure sunt de retinut trei importante caracteristici ale semnelor:

• "arbitrarietatea" sau "conventionalitatea" (cum o numeste Umberto Eco) relatiei lor cu referentii exteriori (am explicat mai sus in ce consta caracterul arbitrar);
• multiaccentualitatea semnelor, care nu au o "semnificatie interna fixa", ci numai un potential de semnificare concretizat prin utilizare in contexte specifice care releva, accentueaza, directioneaza semnificatiile;
• capacitatea de a genera "conotatii" si "mituri", in sensul semnificarii valorilor expresive (emotii, sentimente, evaluari pozitive/negative) sau "reflexiv - abstracte".

Nu se comunica intre semne izolate, ci cu ansambluri de semne, organizate (asamblate, ordonate) dupa anumite reguli (coduri). Schimbul de semne devine comunicare atunci cand se reuneste transmiterea unor mesaje, adica atunci cand semnele sunt astfel inlantuite incat sa produca un sens ("Astazi" nu este un mesaj, nici "avem", nici "seminar", dar "Astazi avem seminar" este un mesaj). Prin urmare, comunicarea necesita cunoasterea codurilor (pentru a codifica si decodifica), si nu ne referim doar la codurile socio-culturale (norme si reguli de comportament), ci la cele de comunicare: "ansambluri de semne asociate cu reguli de ordonare a acestor semne pentru a produce si schimba mesaje semnificative. Functia lor principala este de a permite comunicarea in sensul schimbului de mesaje".

Astfel, codificarea putem sa o consideram deopotriva conditie si mecanism al comunicarii. Dupa Charles Morris, un limbaj sau un cod reprezinta o pluralitate de semne, care potrivit unor reguli de combinare, au o semnificatie comuna pentru un numar de interpreti si care poate fi produsa de acestia. Mai precis, "codul este un sistem de semne alcatuit din unitati (semnele) si structuri (reguli de combinatie), iar esenta consta in asocierea structurilor de elemente sensibile cu structuri de semnificatie".[4] Pentru a sesiza semnificatia unui semn (cuvant, expresie, gest), "emitatorul si destinatarul trebuie sa aiba un cod comun, adica o serie de reguli care permit a atribui o semnificatie semnului".

J. Fiske rezuma notiunea de cod in termenii cei mai clari: "codul este un sistem de reguli dupa care semnele se organizeaza pentru a produce intelesuri si, totodata, un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Codul fixeaza regulile si normele unirii si aranjarii semnelor (semnale fizice care trimit la altceva decat la ele insele), precum si conventiile care determina modul si contextele in care pot fi folosite si combinate aceste semne pentru a forma mesaje mai complexe".[6]

Comunicarea eficienta; importanta codificarii in procesul de comunicare

Pentru producerea si transmiterea mesajelor este nevoie de coduri de comunicare. Acestea reprezinta -cum am precizat mai sus- unirea a doua componente: un repertoriu de semne si reguli de asamblare a acestor semne, care permit producerea de mesaje semnificative (inteligibile si purtatoare de informatie). Oamenii dispun de coduri lingvistice (limbile naturale - romana, engleza, franceza, germana etc.). Cineva care stie limba romana cunoaste codul acestei limbi, care cuprinde un repertoriu de cuvinte (lexicul, vocabularul limbii romane), un ansamblu de reguli (gramatica, sintactica limbii romane). Prin respectarea codului limbii romane se pot compune/ comunica unui receptor (care stie si el aceasta limba) mesaje semnificative. Cele doua operatii sunt cele de codificare si de decodificare, ambele fiind deosebit de importante in ceea ce priveste comunicarea eficienta.

In comunicarea lingvistica (cea mai des intalnita) intervin mai multe elemente care pun probleme de codificare si decodificare, dintre care amintim:

variabilitatea enunturilor lingvistice (fiecare individ are modul sau personal de a utiliza limba, cuvintele, sintaxa, intonatia etc). Competenta lingvistica presupune cunoasterea codului limbii utilizate, dar si capacitatea    de a descifra si de a intelege enunturi variat compuse;

polisemia semnelor lingvistice (cuvintele pot semnifica lucruri diferite) si sinonimia (mai multe cuvinte au acelasi inteles, existand deci mai multe feluri de a spune acelasi lucru). A decodifica un mesaj inseamna a alege semnificatia unui ansamblu de semne in functie de contextul lingvistic si situational.

Ansamblurile de semne, codificarea si decodificarea acestora pot fi de factura denotativa sau conotativa (a se vedea pag. 31). Denotatia - cum am explicat anterior, este proprie utilizarii semnelor care au o definitie precisa, acceptata oficial in repertoriul semnelor: este mai ales cazul cuvintelor care desemneaza obiecte (dulap, scaun etc.), fapte, fiinte (cal, caine etc.). Conotatia corespunde la ceea ce semnele (cuvintele) evoca sau reprezinta pentru noi (sentimente, idei cu care sunt asociate pentru noi semnele sau mesajele respective). Ceea ce anumite semne pot conota, depinde de cultura careia individul ii apartine si de experienta individuala;

existenta mesajelor paralele (verbale, non-verbale, paralingvistice etc) care pot fi complementare sau contradictorii unele in raport cu altele. Cele paralele pot confirma, nuanta, relativiza sau chiar contrazice mesajul lingvistic propriu-zis.

Codificarea si decodificarea mesajelor implica evident procesul de interpretare: sensul pe care receptorul il da mesajului in functie de contextul comunicarii (in care intervin personalitatea, experienta, starea de spirit, sentimentele reciproce, starea interactionala a celor care comunica etc.). In genere, in literatura de specialitate este acceptat faptul ca, prin codificarea unui mesaj aflam sensul mesajului, iar prin interpretare ii atribuim semnificatia noastra. Sensul este oarecum mesajul obiectiv, in timp ce semnificatia se refera la ceea ce facem noi cu mesajul respectiv (cum reactionam noi, verbal si comportamental la un mesaj).

Toate aceste precizari ne contureaza imaginea receptorului activ: el percepe, decodifica, interpreteaza mesajele, in functie de contextul comunicarii (personal, grupal, social, cultural).

Prin urmare, comunicare eficienta - indiferent de domeniul in care are loc aceasta - protocol, negociere, relatii publice etc. inseamna inainte de orice, dorinta de a construi un cod comun, de a "iesi" din propriul cod pentru a te impartasi din al interlocutorului, respectiv de a construi acel limbaj comun, conditie a priori pentru a avea loc comunicarea (dealtfel, insasi etimologia acestui cuvant ne conduce, cum am vazut deja, la aceasta idee).

Intre cele doua instante ale comunicarii trebuie sa existe "o negociere" preliminara a sensului pentru a se evita entropia (dezordinea) semantica. Altfel, cuvintele vor fi semnale receptionate, deci supuse decodificarii, iar mesajul rezultant presupune printre altele, filtrajul prin grila personalitatii proprii, deci un alt sir de semnale, care prin forta imprejurarilor nu au cum sa repete identic alcatuirea imput-ului initial. Indiferent de context (domeniu), receptorul intervine activ in proces (distinctia dintre a auzi si a asculta), punandu-si amprenta identitatii personale, intruchipate aici de autonomia psihicului individual. Astfel, ia nastere non-identitatea codurilor, cu care opereaza transmitatorul pe de o parte, si receptorul pe de alta parte. Or, pentru a ajunge la comunicare eficienta cele doua coduri trebuie sa se apropie cat mai mult.

Repetam, codificarea (actul prin care o serie de semnificatii sunt transpuse prin intermediul regulilor intr-un anumit text) este o conditie indispensabila procesului de comunicare eficienta, in sensul gasirii acelui limbaj comun necesar evitarii entropiei semantice. Pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj - semnal, codul va trebuie sa fie conceput (de catre emitator) astfel incat traducerile pe care el le mijloceste sa aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Acest lucru este dificil, din motive concomitent subiective (fiecare fiinta are propria ei personalitate, deci subiectivitate), si obiective - prin definitie (caracterul arbitrar al semnului lingvistic explicat mai sus), un fapt observabil nu poate fi decat, cel mult, indiciul material al prezentei semnificatului, dar niciodata semnificatul insusi.

Aspectul cel mai spinos al comunicarii rezida tocmai in contradictia dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practica in care se afla ei de a emite si receptiona altceva decat semnale. Codificarea se dovedeste in felul acesta o activitate indispensabila, iar transmitatorul care o efectueaza, un participant de neinlaturat in procesul comunicarii.

Distinctia dintre a auzi si a asculta

Asa cum exista confuzia intre semnal si semnificatie (am aratat deja ca vorbele nu isi contin la modul obiectiv sensurile, acestea neexistand decat in mintea celor care le utilizeaza), exista si confuzia intre a auzi si a asculta. Cel ce aude nu e decat un receptacol pasiv de semnale sonore (fapt ce nu conduce in nici un fel la comunicarea eficienta), pe cand ascultatorul le traduce si interpreteaza (=decodificare), tragand si un folos personal, in masura in care integreaza informatiile primite in structura personalitatii proprii. Asa cum invatam sa citim si sa scriem cand suntem mici, tot asa trebuie sa invatam sa ascultam, si de abia in acest moment putem afirma ca poate avea loc comunicarea.

Distinctia amintita il determina pe Nicki Stanton, in lucrarea sa "Comunicarea"[7] sa afirme ca: ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:

sa fim receptati (auziti, cititi);

sa fim intelesi;

sa fim acceptati;

sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul de comunicare.

Pledoarie pentru comunicarea definita ca proces de semnificare, pentru depasirea modelului informational al comunicarii.

Intrucat semiotica, fie ca este definita ca stiinta a ansamblului de semne sau ca stiinta a semnificarii a adus contributii esentiale la intelegerea proceselor de comunicare - consideram ca reluarea unor referinte sumare este necesara. Aceasta pentru a facilita intelegerea comunicarii, si nu pentru a incalca teritoriul acestei discipline, de acum clasice. Pentru intelegerea fenomenelor din sfera comunicarii (a comunicarii de masa in particular, cea prezenta in zilele noastre), pentru depasirea modelului informational al comunicarii (pe care il vom prezenta in subpunctul urmator), apreciem ca notiunile de baza din semiotica si pragmatica sunt indispensabile. Nu putem decela mesajul si nici intelesul acestuia fara a face apel la notiuni definite de semioticieni ca cele de semn si simbol, sens si semnificatie, continut, inteles, semnificare, coduri etc.

Autorii clasici ai semioticii (Ferdinand de Saussure, Charles Peirce, Charles Morris, Ogden si Richards, Umberto Eco, Roland Barthes si altii) sunt considerati astazi fondatori ai stiintelor comunicarii. Semioticienii, dincolo de diferentele dintre teoriile lor, contribuie fundamental la depasirea modelului informational al comunicarii (prezentat la pag. 40), si definirea ei intr-un mod nou, ca proces de generare, construire, transmitere si receptare a semnificatiilor, pe scurt ca un proces de semnificare si de formare a intelesurilor in relatia dintre emitatori si receptori.

Inceputurile analizei semnelor si ale semioticii sunt legate in Europa, de emergenta istorica a structuralismului ale carui fundamente au fost trasate de Ferdinand de Saussure, dar si de Roman Jakobson (acesta a folosit primul termenul de structura in 1929). Scoala franceza de semiotica, incepand cu Roland Barthes (1915-1980) va dezvolta o semiotica profund structuralista, iar antropologul Claude Lvi-Strauss, va realiza translatia de la lingvistica la antropologia structurala. Paralel, in spatiul anglo-saxon s-a dezvoltat, de asemenea, o scoala semiotica (Charles Peirce, Charles Morris), si in antropologie si sociologie, o scoala structuralista, apoi structural-functionalista, la inceput in antropologie, cu B. Malinowski, apoi in sociologie (apogeul fiind atins prin T. Parsons, R. Merton, s.a.).

Deci, in timp, modelul structuralist a fost extins din lingvistica asupra altor domenii ca antropologia, sociologia, psihanaliza etc, si de asemenea, a devenit un model fundamental (cu valente interdisciplinare) in studierea comunicarii. Astfel, de la studiul lingvistic al limbii si limbajului, ca sisteme de semne lingvistice, se va trece la un studiu generalizat al tuturor tipurilor, formelor si elementelor de limbaj (comunicarea non-verbala, mituri, simboluri), la studiul actelor de limbaj, ceea ce va conduce la modele integrate de analiza a comunicarii.

Treptat, stiintele semnelor si limbajelor se configureaza ca stiinte ale comunicarii - perspectivele originare fiind date de teoria matematica a informatiei, de lingvistica si semiotica structurala, de antropologie si sociologiile structural functionaliste, de scoala "industriilor culturale" (Scoala de la Frankfurt), de filosofiile limbajului si de filosofia pragmatica, de psihologia behaviorista si de cea psihanalitica etc.

Sintetizand, Ioan Dragan in lucrarea "Comunicarea -paradigme si teorii", distinge ca principale orientari ale definirii sensului:

retorica imaginii (Roland Barthes) - sensul este un "derivat conotativ si cultural" (simboluri si mituri);

"modelul stratificat" (Umberto Eco) - sensul este expresia stratificarii unor coduri interpretative;

"modelul sistematic" (L. Porcher) - sensul este un "fenomen comutativ si combinatoriu";

"modelul structuro-generativ" (J. M. Floch) - sensul este rezultatul unui parcurs generativ si progresiv;

modelul "retoricii iconice" (aplicat mai ales imaginilor publicitare), construit dupa schema Conceptor, Imagine, Produs, Interpretant.