COMUNICAREA VERBALA

COMUNICAREA VERBALA

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument al omului in procesul socializarii sale.

Comunicarea umana se ocupa de sensul informatiei verbale, prezentata in forma orala sau scrisa si de cel al informatiei non verbale, reprezentata de paralimbaj, miscarile corpului si folosirea spatiului.

Comunicarea poate fi verbala si non verbala. La randul sau comunicarea verbala poate fi orala si scrisa.

Cuvantul de origine latina "comunicare" inseamna "face comun". Dictionarul explicativ al limbii romane ofera urmatoarea definitie: a comunica=a face cunoscut; a da de stire; a informa; a infiinta, a spune (p.205).

Comunicam pentru a ne transmite ideiile, sentimentele, emotiile, parerile, pentru a influenta, pentru a ne corela intre noi rezultatele muncii, pentru a ne socialize.

Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentale (confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie o necesitate si o activitate sociala. Cauza care a dus la aparitia comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni ca persoane sau grupuri sociale, cand se aflau la departare unii de altii. Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicarii a fost necesitatea de a comunica intre oameni si organizatiile lor, in conditiile dezvoltarii relatiilor sociale. Formele de comunicare apar si se dezvolta odata cu mijlocul principal de comunicare intre oameni, care este limba sau limbajul, in care doua forme de intrebuintare: orala si scrisa.

Comunicarea verbala are un rol primordial atat din punctul de vedere al segmentului de negociere pe care il ocupa cat si din punct de vedere al continutului. Comunicarea verbala permite un joc logic al intrebarilor si al raspunsurilor intr-o derulare flexibila, spontana, lucru care nu este posibil atunci cand negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbala au fost realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea de informatii, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.

Cea mai naiva asertiune asupra comunicarii umane sustine ca este reprezentata de comunicarea verbala. Cu toate acestea, este general admis ca limbajul verbal este cel mai important vehicul pentru a obtine informatii despre lumea materiala si spirituala. Pe o anumita treapta a dezvoltarii istorice s-a trecut de la limba vorbita la cea scrisa, ceea ce a avut un imens efect pentru dezvoltarea stiintei si culturii, favorizand transmiterea si raspandirea cunostintelor (informatiilor). Acest sistem de comunicare este esential pentru relatia interpersonala umana si este specific omului. Limbajul verbal permite individului sa-si exprime observatiile, dorintele si aspiratiile si mai ales sa se faca inteles de catre semeni. Limbajul verbal reprezinta experienta milenara a societatilor si culturilor, fiind totodata implicat in psihogeneza si sanogeneza.

Se cunosc numeroase date teoretice referitoare la conditiile care trebuie indeplinite pentru a dovedi capacitatea de intelegere si apoi de folosire a limbii vorbite. Mai importanta decat capacitatea de a auzi si apoi de a reproduce sunete coordonate caracteristice limbajului verbal este dorinta de comunicare pe care vorbirea o exprima.
Definind limbajul ca orice sistem de simboluri folosit pentru stocarea sau schimbul de informatii, se intelege ca limbajul verbal este numai unul dintre sistemele simbolice utilizat de om pentru comunicare, specific speciei. El foloseste cuvintele drept simboluri de comunicare.
Prin vorbire, se intelege orice sunet emis de om cu intentia de comunicare, de la formele vocale prelingvistice (vocalize) pana la cuvinte si fraze care definesc sistemul complex de comunicare verbala a adultului. m
Dintre diferitele mijloace de comunicare interumana, cel mai proeminent este limbajul verbal. Dezvoltarea si utilizarea complexa a limbajului verbal este una dintre cele mai specifice calitati ale omului.

Cea mai sugestiva demonstratie de dezvoltare cognitiva pe care ne-o face copilul este invatarea de a folosi limbajul verbal. Aceasta achizitie apare devreme (la sfarsitului primului an de viata). Este stiut ca limba vorbita se invata in familie si rolul mamei este

esential( limba materna).

Limbajul verbal reprezinta mult mai mult decat un mijloc de comunicare. El reprezinta elementul de baza in ordonarea experientei. Folosind adecvat limbajul verbal copilul poate sa transmita necesitatile lui biologice, sa atraga atentia, sa controleze comportamentul lui si al celorlalti. Limbajul verbal ii permite sa-si reprezinte mod simbolic si sa opereze intelectual la nivel abstract, superior nivelului direct al experientei imediate. Referitor la modalitatea de insusire a limbajului verbal de catre copil exista cel

putin doua teorii.

Teoria invatarii limbajului a fost lansata de B.F. Skinner in anul 1957 si ea sustine ca un copil invata sa vorbeasca asa cum invata toate comportamentele de baza acceptate social, imitand adultul. El isi insuseste, prin imitare, tipul de vorbire al adultului (al mamei) cu care se afla in interactiune. Daca vorbeste cu greseli, mama il corecteaza si, ca rezultat al selectarii si intaririi formelor gramaticale corecte, copilul deprinde corect limba materna.

Se poate conchide ca dobandirea precoce a limbajului verbal are un anumit tipar de achizitie care este reluat, cu foarte mici variatii, de catre fiecare copil care invata sa vorbeasca.

Pentru insusirea limbajului verbal este absolut obligatoriu ca fiinta umana sa dispuna de un anumit nivel de dezvoltare cognitiva si

grad de dezvoltare motorie.

Pornind de la un adevar verificat ca fiinta umana dispune de calitatea innascuta de a putea vorbi, inseamna ca orice copil cu dezvoltare intelectuala normala, care a beneficiat de interactiuni sociale eficiente, incepe sa vorbeasca. Pe intreg globul pamantesc si in toate mediile copiii invata sa vorbeasca la aceeasi varsta si, lucru aparent curios, folosesc aceleasi reguli (sisteme) pentru achizitionarea limbii vorbite. Psiholingvistica si-a concentrat atentia asupra sistemului productiv al vorbirii, studiind modalitatea prin care un copil mic reuseste sa compuna un numar practic infinit de propozitiuni originale. N. Chomsky sustine ca, de fapt, copilul isi insuseste niste reguli gramaticale.

".comunicarea verbala, ca ,,expresie vie a unui rationament care este in curs de elaborare''(Jackobson, 1960) constituie un obiect de exersare, de studiu si perfectionare, care combina resursele psihologice, coduri lingvistice si structuri de argumentatie. Mai mult, expunerea verbala apartine si registrului oratoric sau specializat al limbii, fiind perfectibila prin formule bine lucrate 1)

1.Irena Chiru, Comunicare interpersonala, editura Tritonic, Bucuresti, 2009, pag. 92

Comunicarea verbala asimilata notiunii de limbaj este atributul definitoriu al fiintei umane, iar nedezvoltarea ei duce la serioase probleme in planul personalitatii, al indeplinirii rolului social jucat de un individ, precum si al integrarii sale in diferite aspecte ale viatii cotidiane.

Limbajul, ca atribut definitoriu al speciei umane, constituie expresia conduitelor verbale exprimate prin perceperea limbajului, intelegerea discursului, memorizarea frazelor sau a textelor, achizitia si producerea limbajului in sine si se alatura unei familii de conduite umane.

In cazul unui limbaj oral, mecanismul neurofiziologic il constituie activitatea reflexa a analizatorului complex audio-verbo-motor. Acestui principal analizator i se mai adauga impulsurile vizuale si tactile, extrem de importante in cazul unor persoane cu deficiente de auz.

In cazul celui de al doilea limbaj cel scris, locul important in mecanismul neurodinamic al vorbirii ii revine sistemului aferent-eferent al mainii, dar impulsurile vizual-kinestetice legate de actiunea mainii in scriere sunt subordonate sistemului audio-verbo-kinestetic ce regleaza organele vorbirii.

Comunicarea verbala se realizeaza prin intermediul a patru procese principale ce ocupa o importanta relativ inegala in cadrul limbajului:audierea, 45% din timp, vorbirea, 30%, citirea, 16% si scrierea, 9%. Putem considera astfel ca vorbirea este prezenta chiar si in starea de veghe.

In receptia limbajului sunt implicate audierea si citirea. Audierea este procesul de decodare a semnelor sonore si se leaga strans de celelalte procese ale limbajului; uneori ea poate dubla procesul vorbirii, alteori ne auzim cand citim cu voce tare. Un rol important in intelegerea la nivelul comunicarii il are contextual ca intreg, ce sprijina intelegerea si interpretarea fiecarei componente.

Citirea este procesul de decodare a semnelor verbale graficein concepte si idei prin intermediul limbajului oral si se poate desfasura in gand sau cu voce tare. Cititul ca limbaj pasiv precede scrisul. In ansamblu, scrisul si cititul sunt reciproc legate si sunt in relatii complementare, cititul faciliteaza integrarea unitatilor lexicale in scriere, iar scrisul permite o mai buna analiza a celor citite.

Emiterea sau producerea limbajului se realizeaza prin vorbire si prin scriere. Limbajul oral, sonor este forma primara si in acelasi timp fundamentala a limbajului si include vorbirea ca proces productiv ce se coreleaza strans cu audierea, care este procesul receptiv. Vorbirea consta in codarea mesajelor si producerea semnalelor verbale sonore. In vorbirea cu voce tare se pun in valoare toate disponibilitatile sistemului verbal, iar subiectul fiind activ si profound implicat in comunicare, comunica si in acelasi timp se comunica pe sine facand in acelasi timp cunoscut formatia sa intelectuala si culturala, dar si elemente ale constitutiei personalitatii sale. Exprimarea in vorbire este mai libera, folosindu-se termeni mai putin pretentiosi si chiar mai putin exacti in comparatie cu scrierea. Aceasta si datorita faptului ca vorbirea poate fi sustinuta de gesturi indicatoare, aluzii sau alte mijloace de expresie ce permit o economie de cuvinte, dar si transmiterea mai usoara a sensurilor continute de mesaj.

Realizat sub forma de dialog, intre doi parteneri ce-si transmit diferite idei, sau monolog, forma autonoma de vorbire, limbajul oral sonor beneficiaza de mijloace fonetice( intonatia,ritmul, accentual, tempoul) si in acelasi timp de mijloace lrexicale si sintactice de expresivitate. Forta evocatoare a arhaismelor in aceeasi masura cu cea a neologismelor este echilibrata in raport cu situatia. Dimensiunile frazei precum si ordinea cuvintelor in frazapot sa sporeasca expresivitatea comunicarii.

Scrierea ca forma exterioara de comunicare ce evidentiaza evolutia sociala a omului a trecut prin trei sisteme de codare: pictografic, ideografic si fonetic. Apropierea scrierii de structura vorbirii s-a produs treptat.

Dupa modul de manifestare a activitatii verbale se face distinctia intre limbajul intern si limbajul extern. Daca rolul limbajului extern este de a asigura comunicarea interumana in principal, functia de baza a limbajului intern este cognitiva la care se adauga cea reglatorie. Limbajul intern mai este cunoscut si ca vorbire sonora launtrica sau dialog cu sine insusi si este considerat ca mecanism fundamental al gandirii si al activitatii voluntare.

Elementele de baza intr-un proces de comunicare sunt transmitatorul sau sursa (persoana care initiaza comunicarea,transmite mesajul) si receptorul sau destinatia (persoana care primeste mesajul).Intre cele doua puncte ale comunicarii se afla mesajul (informatia) care se codifica intr-un semnal.

Intre transmitator si receptor se realizeaza astfel schimb de informatii, respectiv comunicari sau mesaje.

Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului verbal(cu

ajutorul cuvintelor), al limbajelor nonverbale (cu ajutorul limbajului

corpului, spatiului, al timpului, al lucrurilor) si al limbajului paraverbal,

care este o forma vocala de limbaj neverbal (de exemplu tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc.)

O comunicare (informatie sau mesaj) trebuie sa fie astfel transmisa

incat receptorul sa o inteleaga, sa o poata receptiona, inregistra si accepta.

Canalul reprezinta mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit si drumul ipotetic sau calea urmata de mesaj.

In structura personalitati comunicarea verbala indeplineste un rol central, iar pentru unele componente precum imaginea de sine este chiar definitorie. Deasemenea in orice comunicare verbala subiectul isi investeste si exprima intreaga personalitate.

Daca analizam din punct de vedere formal vorbirea, tinand cont de intensitatea sau sonorizarea actului comunicational, fluenta, ritm, viteza, intonatie,pronuntie, etc., toate aceste aspecte sunt incarcate cu un puternic potential de comunicare, cu referire la unele trasaturi psihice sau fizice ale persoanei. De exemplu, intensitatea medie a sunetelor este un indice al fondului energetic al individului si exprima: hotarare, fermitate, calm, incredere in sine; vocea foarte puternica, sonora exprima mai multa siguranta, hotarare, dar poate expima si uhn conflict; intensitatea scazuta a vorbirii exprima lipsa de energie, oboseala, nesiguranta, nehotarare, emotivitate.

Fluenta vorbirii este un indiciu al mobilitatii proceselor cognitive sub aspectul vitezei de concepere si al ideilor, respectiv ne arata caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii. Vorbirea fluenta, continua curgatoare denota usurinta in a gasi cuvantul potrivit si termenii adecvati ideii dorit, precum si un tonus neuropsihic ridicat. Vorbirea lipsita de fluenta, discontinua si intrerupta de pauze dese denota dificultati de conceptualizare cu multiple cauze: tonus neuropsihic scazut, reactivitate emotionala si dificultate in luarea unei decizii.

Viteza (debitul) exprimarii este o caracteristica tempramentala, dar depinde si de gradul de cunoastere a subiectului discutiei si de relatia afectiva existenta intre cei 2 interlocutorii. O viteza scazuta in vorbire nu se coreleaza obligatoriu cu o lipsa a fluentei.

Intonatia(tonalitatea) se constituie ca rezultat al deosebirii de fota cu care sunt rostite cuvintele sau frazele. Intonatia bogata in inflexiuni este caracteristica vorbitorilor cu un fond afectiv bogat, care tind, constient sau nu, sa-si impresioneze afectiv interlocutorii. Dimpotriva, intonatia plata si monotona se poate traduce ori prin un fond afectiv sarac, ori prin inhibitii in comportamentul social - timiditate si incapacitate de exteriorizare a propriilor sentimente.

Pronuntia(dictia) sunetelor si a cuvintelor este de cele mai multe ori fundamentala pentru aflarea sensurilor si intelegerea informatiilor transmise. Ea depinde de caracteristicile neuropsihologice ale individului si de nivelul de cultura generala si profesionala ale acestuia. Putem distinge 4 tipuri de pronuntie: foarte corecta pana la pedanterie; clara cu corectitudine medie; neclara si neglijenta.

Cel mai frecvent intalnim aceste defecte de pronuntie la temperamentele extreme, la colerici si la melancolici, defecte care se traduc prin eliminarea din cuvinte a unor sunete, inlocuite cu gesturi sau mimica, prin sonoritate scazuta si sunete confuse la finalul frazei.

Toate aceste tipuri de deficiente de pronuntie se imbunatatesc in procesul educativ si de dezvoltare a limbajului verbal. Confuziile in perceperea vorbirii altora pe cale auditiva si vizuala determina deformari ale propriei pronuntii.

Cu certitudine, o buna pronuntie reprezinta un atu in plus, care poate fi un bun posibil castigat daca reusim sa evitam: I.capcanele geminarii ( sonorizarea dubla a consoanelor, in cazul in care in ortografierea termenului exista o singura consoan), II.comoditatea de articulare ( pronuntia sincopata a unor cuvinte, tradand fie dispret, fie vanitate).

Datorita specificului imprimat de canal, dar si contextului, comunicarea verbala nu permite exercitarea aceluiasi control asupra situatiei precum comunicarea in scris.

In cadrul unei expunerii verbale, pentru a usura intelegerea, se recomanda trecerea de la familiar la nou si de la simplu la complex, luand in considerare ca modele viabile de organizare a ideilor: 1.modelul motivational sau inductiv ( necesita utilizarea exemplelor in sprijinul sau apararea unui punct de vedere sau a unei idei);2.modelul de la general la specific( bazat pe generalizarea prin stabilirea relatiei logice intre particular si general);3.modelul problema solutie( fiecare solutie este evaluata in functie de gradul in care se adapteaza situatiei);4.modelul psihic( se urmareste atentia, nevoia, satisfactia, proiectarea si actiunea).

Asemenea oricarei actiuni de cooperare interumana, comunicarea verbala presupune nu doar satisfacerea unor obiective strict discursive, ci si a unora de ordin social, de ameliorare a relatiilor dintre indivizi. In plan verbal, aceasta s-ar traduce prin apelul la constructii caracteristice unui registru prin excelenta formal, gradul de formalitate al expresiei fiind direct proportional cu gradul de politete. In plan pragmatic, a fi politicos, presupune a tine seama de celalalt si a avea sentimentul respectabilitatii fata de interlocutor pe tot parcursul interactiunii verbale.

Comunicam pentru a ne cunoaste pe noi insine, pentru a invata despre noi prin intercomunicare. Comunicam, de asemenea, pentru a cunoaste lumea trecuta, prezenta si viitoare, datorita abilitatii de a folosi simboluri, adica limbajul verbal.

BIBLIOGRAFIE

Abric J.C., Psihologia comunicarii.Teorii si metode, editura Polirom, 2002;

Chiru Irena, Comunicare interpersonala, editura Tritonic, 2009;

Dinu Mihai, Comunicare, editura Albatros, 2000;

Dobrescu M. Emilian, Sociologia comunicarii si comunicatiilor, editura Fundatiei Romania de Maine, 2008;

Dex - Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, editura Univers Enciclopedic, 1996;

Popa Mariana, Comunicare. Aspecte generale si particulare, editura Paidei, 2006

IONASCU LAURA CAMELIA

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE JURNALISM,COMUNICARE SI RELATII PUBLICE

MASTER MASS - MEDIA SI COMUNICARE

(3SEMESTRE),2008/2009

MATERIA:MASS-MEDIA SI COMUNICAREA POLITICA

TEMA: COMUNICAREA VERBALA