Definirea obiectului; ambivalenta conceptului de comunicare

Definirea obiectului; ambivalenta conceptului de comunicare

Comunicarea este omniprezenta

Comunicarea il defineste pe om in diferenta sa specifica. Cum bine stim de la Aristotel, natura nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului i-a fost dat graiul articulat ca sa intre in legatura cu semenii sai. Pornind de la acest semn distinctiv al speciei noastre, Stagiritul defineste omul ca fiind "zoon politikon", respectiv ca fiind singura fiinta ce poseda grai articulat (nu nearticulat precum animalele) si avand in felul acesta capacitatea de a intra in interactiune cu semenii sai (de a intemeia o familie, un sat, un oras), de a comunica. Astfel, comunicarea este omniprezenta, ea constituie substanta oricarei manifestari umane, de la metafizica la un suras, de la oglindirea in privirile unei fiinte dragi, la simplul salut dintre doi oameni, de la complicatul mecanism al protocolului ceremonios intre doi oameni de stat, pana la respectul minim reciproc.

"A trai in societate inseamna a comunica", spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului, devenind o necesitate vitala. Pe drept cuvant teoreticianul francez afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism". Daca Pascal il definea pe om drept "trestie cugetatoare", iar Bergson ca "homo faber", fiinta care fabrica unelte si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul Claude Lvi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste.

Definirea obiectului, dificultatile unei definitii

Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat termenul comunicare aduce cu sine intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii. Aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor diverse domenii sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea     ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse.

Acceptiuni particulare ale termenului comunicare

Pentru a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson au incercat, acum 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 formulari. Prin urmare, s-a observat faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (cibernetica, telecomunicatii, etc.), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, "comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti". Insa un sociolog sau un psiholog - care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta - ar accepta mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)".

Charles Morris (filosof si lingvist american, continuator al lui Charles Peirce in dezvoltarea teoriei semnelor) incearca sa largeasca cadrul definitiei, pentru a acoperi in felul acesta exigentele particulare ale cat mai multora dintre disciplinele interesate de problemele comunicarii. Astfel, el defineste comunicarea ca: "punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri". Filosoful american isi ilustreaza definitia cu exemplul unui radiator care isi "comunica" caldura obiectelor din spatiul ambiant. El precizeaza ca "orice mediu care serveste acestui proces de punere in comun este un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul".

Definitia lui Charles Morris nu numai ca devine prea incapatoare, dar mai si incurajeaza confuziile privind natura reala a proceselor de semnalizare si semnificare. In limba romana, exista - din fericire, distinctia dintre comunicare si comunicatie. Mai precis, pentru un roman metroul sau tramvaiul sunt mijloace de comunicatie, iar logosul si melosul - mijloace de comunicare, termenii nefiind intervertibili. Pentru roman, o marfa se transporta pe o cale de comunicatie, in timp ce o stire se transmite pe o cale de comunicare si nu invers.

Distinctia amintita mai sus este deosebit de importanta, si pentru ca atrage atentia asupra unei confuzii majore intalnite frecvent, si anume presupunerea ca vorbele isi contin sensurile. Aceasta problema o vom trata in amanunt in subpunctul urmator, ea e vitala in ceea ce priveste atat conceptul comunicarii, cat si procesul in ansamblul sau.

Paradoxal, chiar in semiotica (disciplina teoretica al carei obiect il constituie analiza sistemelor de semne si de limbaj, precum si a functiilor lor) comunicarea nu poate fi definita, mai exact, exista doua repere extreme, un sens larg (pe care il gasim si in dictionarul limbii romane) si un sens restrans, pe care il consideram deosebit de important:

1. in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).
2. George Mounin in "Istoria lingvisticii" precizeaza faptul ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare (ci de contaminare). Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante - emitatorul si receptorul - isi schimba rolurile, si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de pe scena, o fac prin aplauze, rasete, plans etc., dar nu prin acelasi tip de semne ca si actorii. Aici este vorba de o contaminare, o comuniune si nu despre comunicare. Mounin este filolog si nu accepta decat comunicarea grefata pe semnul verbalizat.

De fapt - adaugam noi - nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea (care se foloseste in special pentru procese de transfer prin agenti, contact nemijlocit etc.) si comuniunea, ce este o stare de vibratie la unison a doi sau mai multi subiecti semiotici, dincolo de procesele comunicationale (exemplul receptarii unei opere de arta).

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intentionat emitatorul cu ceea ce a inteles destinatarul. Intentiile emitatorului de comunicare sunt semnificatii intentionale. Ceea ce rezulta din decodaj constituie semnificatii finale. Astfel, vom intalni cinci situatii     in procesul comunicarii:

Semnificatii intentionale / semnificatii finale

I. Decodajul exact (egalitate totala intre cele 2 Emitator si Receptor).

Este un caz limita, un reper.

In concluzie, se observa ca justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva (cum este cea oferita de George Mounin) si cea cu caracter general, dar vaga (de pilda, profesorul britanic de telecomunicatii Colin Cherry afirma: "comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele"), de care nu este nimeni multumit, ramane dificil de realizat.

Etimologia cuvantului comunicare

Dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii se datoresc in mare masura vechimii termenului, care de-a lungul mai mult decat milenarei sale existente a acumulat progresiv conotatii ce ingreuneaza mult misiunea celui care incearca astazi sa-i expliciteze continutul. De aceea, consideram ca restituirea semnificatiei initiale, prin demersul de natura etimologica poate contribui la luminarea sensului de baza al cuvantului, si la distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptului si notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.

Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis,-e, al carui inteles era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil". Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis="scutit de sarcini, exceptat de indeplinirea unei datorii" (la Titus Liviu immunis militia figureaza cu intelesul de "scutit de serviciul militar"), de unde si sensul actual "exceptat de la contractarea unei boli", communis="care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, "ce apartine mai multora sau tuturora". Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus il poate explica pe communicare, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura.

Sensul sacramental al cuvantului comunicare

O data cu raspandirea crestinismului s-a conturat sensul sacramental, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Constantin Noica in "Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca" reliefeaza faptul ca romanii au pastrat in limba lor intelesul cultual, ecleziastic al latinescului communicare, mostenit sub forma cuminecare (a se impartasi de la, a se impartasi intru ceva). In acest sens, filosoful roman scrie: "Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri". Constantin Noica evidentiaza in felul acesta importanta axei verticale in economia conceptului nostru.

Cunoscutul cercetator Wilbur Schramm, in studiul sau numit "Procesul comunicarii"[2], se refera la acelasi inteles al termenului: "Cand comunicam, incercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica incercam sa impartasim o informatie, o idee sau o atitudine".

Dubla dimensiune a conceptului de comunicare - orizontala si verticala

Cele doua cuvinte surori - cuminecarea si sensul laic al cuvantului, neologismul comunicare dau seama impreuna de ambivalenta procesului de comunicare, evidentiindu-i dubla dimensiune, comunitara si sacra. "Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controland raporturile "orizontale" dintre oamenii, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor "verticale", intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii."[3]

Altfel formulat, pe de o parte, comunicarea joaca un puternic rol de liant social intre oameni, de aici definitia data de Aristotel omului (zoon politikon), precum si axa orizontala a conceptului de comunicare, pe de alta parte, comunicarea trebuie sa fie in diferenta sa specifica cuminecare, respectiv sa existe dorinta impartasirii reciproce a codurilor, dorinta crearii unui cod comun intre emitator si receptor pentru a putea avea loc cu adevarat procesul comunicarii (axa verticala a conceptului), altfel avem de a face mai degraba cu un proces de comunicatie (si nu de comunicare). Cele doua dimensiuni ale comunicarii - orizontala si verticala, comunitara si sacra sunt indisolubil legate una de cealalta, asadar trebuie definite in unitatea lor dialectica.

Cu privire la "axa orizontala" a comunicarii atragem atentia asupra faptului ca, de obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica cu mijlocul de transmitere a ideilor. Daca in secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea inseamna de fapt, transmitere, adica difuzare (foarte larga). In toate epocile anterioare, comunicarea, in sensul de intrare in relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; in epocile moderne, comunicarea inseamna mai degraba, un transport (transfer) de "ganduri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane". Prin urmare, se modifica o data cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare (se largeste axa sa orizontala, iar cea verticala practic se subtiaza), ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comunicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica in acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa, radioul, televiziunea, calculatorul si Internetul). Astazi, mai mult ca niciodata confuzia dintre comunicare si comunicatie se poate face usor.

Termenul de comunicare de masa

Fenomenul complex si contradictoriu in acelasi timp al comunicarii de masa, cunoaste numeroase tipuri de definire si perspective de clasificare. Astfel, in lucrarea "Introducere in sistemul mass-media" a lui Mihai Coman sunt evidentiate urmatoarele acceptii. Dupa C. Wright: "comunicarea de masa este orientata catre audiente largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de catre comunicator; mesajele sunt transmise in mod public si sunt calculate astfel incat sa ajunga repede la public, uneori chiar in mod simultan; de obicei, ele sunt tranziente si nu au caracter de documente inregistrate. In sfarsit comunicatorul tinde sa fie integrat si sa actioneze in organizatii formale, care implica mari cheltuieli".

Michael Real sustine ca acest tip de comunicare "emana de la o sursa individuala sau organizationala, prin modalitati de codare si multiplicare electronice sau mecanice, adresandu-se unor audiente relativ mari, eterogene si anonime, care nu au decat posibilitati limitate de feedback".[5] Alt autor, J. Watson defineste comunicarea de masa in felul urmator: "()ansamblul formelor institutionalizate de productie si diviziune, pe scara larga, a mesajelor; procesele de productie se bazeaza pe o diviziune a muncii precisa si implica forme de mediere complexa, precum sistemul editorial, de film, de radio sau de fotografie".

In limbajul de specialitate, notiunea de comunicare de masa este considerata foarte des sinonima cu aceea de mass-media.

Sintagma mass-media

Acest termen s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvant englez, mass (masa, public numeros), si un cuvant latin (pluralul de la medium), si anume media, ce desemneaza in principiu, procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, in general cu expresia comunicatiilor de masa. Al doilea termen al constructiei este o sursa de permanente ambiguitati, atat conceptuale cat si lingvistice. Dincolo de toate aceste diferente, concluzionam ca mass-media inseamna mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate in civilizatiile moderne si avand drept caracteristica principala marea lor forta, vasta lor raza de actiune. "Nu exista nici o indoiala ca trebuie sa se inscrie in aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (). Cinematograful se inscrie in aceeasi categorie. Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (). Cartea, discursurile, benzile, casetele sau videocasetele, afisul publicitar pot, de asemenea, sa fie incadrate in categoria mass-media. Se poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvantul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare (.). Chiar daca ele servesc mai curand la stabilirea de relatii interpersonale decat ca emitatori catre marele public".

Mihai Coman evidentiaza ca, la ora actuala, termenul "media" are tendinta sa se rupa de celalalt element al sintagmei "mass", si sa acopere singur aria de semnificatii specifice acestei constructii; multi specialisti considera ca autonomizarea cuvantului se datoreaza influentei exercitate de opera lui Marshall McLuhan, care a folosit cuvantul "media" pentru a desemna simultan ansamblul tehnicilor (inclusiv suporturilor) de comunicare si ansamblul institutiilor si produselor create in cadrul sistemului comunicarii de masa.

De asemenea, domnia sa remarca faptul ca, in peisajul comunicarii de masa, pe langa tipurile "traditionale" de media (ziarul, radioul, televiziunea etc.) s-au impus forme noi de comunicare, ce au la baza (fapt benefic din perspectiva actului de receptare) principiul convergentei. Acestea combina elemente textuale si grafice (specifice presei scrise), cu sunete si imagini in miscare, cu imagini de sinteza si cu facilitatile tehnologice oferite de calculatoare, generand produse care, prin unitatile componente, sunt similare cu cele din mass-media clasica, dar prin modul de asamblare si de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, media de tip nou este denumita cu termenul generic multimedia.

Suntem de parere ca intre notiunile de mass-media si comunicare de masa nu exista o sinonimie perfecta. Intre comunicare de masa, inteleasa ca mesaje si procese de comunicare, si mijloace de comunicare - instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor - exista diferente clare, care trebuie avute in vedere.

Expresia mass-media nu trebuie sa inlocuiasca notiunea de comunicare de masa. Insasi expresia mass-media contine mai mult decat pe aceea de mijloace, dupa cum am aratat mai sus. Conceptul de "mass" inseamna un public numeros, dar poate fi inteles si ca amplitudine sociala a mesajului, ca o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standartizare a consumului cultural si, in acelasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. In acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit in sens unilateral, creandu-se o ruptura intre cultura inalta a elitelor si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa.

In definirea conceptului de comunicare de masa, trebuie sa avem in vedere faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strans legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi specifice:

a. In cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai sunt indivizi, iar mesajele (care nu mai reflecta doar parerea unui singur individ, ci a intregului grup), trec printr-un mijloc de informare (ziarul, televiziunea, radioul). La randul lor destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea audientei. Cum afirma cu pertinenta cercetatorul francez Bernard Voyenne: "presa de masa reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt".

b. O alta trasatura a comunicarii de masa se refera la caracterul unidirectional si mediat al comunicarii. Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".

c. De asemenea, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator este lenta, chiar de indiferenta. Cand ea se produce, receptorii devin, la randul lor, purtatori ai unor noi mesaje.

Toate aceste trei caracteristici ale comunicarii de masa, ne conduc la concluzia fireasca ca, in zilele noastre, in timp ce dimensiunea orizontala a comunicarii se extinde fara precedent, cea verticala trece printr-un continuu proces de disolutie.