COMUNICAREA VERBALA

COMUNICAREA VERBALA

1. Trasaturi si forme

In procesul de comunicare pot fi identificati o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea sa fie individualizata, specifica fiecarui vorbitor. Acestia sunt de natura interna sau de natura externa.

Stimulii de natura interna:

Ø      experientele personale, mentale, fizice, psihologice si semantice, 'istoria' fiecaruia;

Ø      atitudinile personale, datorate educatiei si instructiei fiecaruia, nivelului si pozitiei sociale, profesiei;

Ø      perceptia si conceptia noastra despre lume, despre noi insine, despre interlocutori;

Ø      propriile deprinderi de comunicator si nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natura externa:

Ø      tendinta de abstractizare - operatie a gandirii prin care se urmareste desprinderea si retinerea doar a unei insusiri si a unor relatii proprii unui fapt;

Ø      tendinta deductiva - tendinta de a aseza faptele sau enunturile intr‑un rationament care impune concluzii ce rezulta din propuneri si elemente evidente;

Ø      tendinta evaluarii - tendinta de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane .

Vorbitorul

Situatia 'vorbirii', a trecerii limbii in act, presupune o serie de abilitati necesare interlocutorilor pentru a reusi o comunicare eficienta. Daca pana aici am prezentat conditiile teoretice ale comunicarii, e cazul sa ne indreptam atentia spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. Si vom aborda mai intii conditiile care tin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:

claritate - organizarea continutului de comunicat astfel incit acesta sa poata fi usor de urmarit; folosirea unui vocabular adecvat temei si auditorului; o pronuntare corecta si completa a cuvintelor;

acuratete - presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completa a subiectului de comunicat;

empatie - vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa inteleaga situatia acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa incerce sa le inteleaga atitudinile, manifestand in acelasi timp amabilitate si prietenie

sinceritate - situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea si mentinerea intr‑o situatie naturala;

atitudinea - evitarea miscarilor bruste in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bruste de pozitie, a scaparilor de sub control a vocii;

contactul vizual - este absolut necesar in timpul dialogului, toti participantii la dialog trebuie sa se poata vedea si sa se privesca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si a dispozitiei la dialog;

infatisarea - reflecta modul in care te privesti pe tine insuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul si la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;

postura - pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de catre vorbitor;

vocea - urmariti daca sunteti auziti si intelesi de cei care va asculta, reglati‑va volumul vocii in functie de sala, de distanta pina la interlocutori, fata de zgomotul de fond;

viteza de vorbire - trebuie sa fie adecvata interlocutorilor si situatiei; nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;

pauzele de vorbire - sunt recomandate atunci cind vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru o idee importanta.

Ascultatorul

Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, e necesar sa trecem in revista fazele ascultarii.

auzirea - actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care‑l produc undele sonore;

intelegerea - actul de identificare a continutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite in cuvinte, a cuvintelor in propozitii si fraze;

traducerea in sensuri - este implicata memoria si experienta lingvistica, culturala, de vorbire a ascultatorului;

atribuirea de semnificatii informatiei receptate - in functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului, a performantelor lingvistice;

evaluarea - efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultatorului.

Acum, dupa ce am detaliat fazele ascultarii, intelegem ca o comunicare verbala nu este deplina daca in relatie nu se afla si un receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de atitudinea ascultatorului. Iata, deci, care sunt calitatile unui bun ascultator:

disponibilitatea pentru ascultare - incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;

manifestarea interesului - a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui care vorbeste trebuie sa i se dea semnale in acest sens;

ascultarea in totalitate - nu va grabiti sa interveniti intr‑o comunicare; lasati interlocutorul sa‑si expuna toate ideiile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;

urmarirea ideilor principale - nu va pierdeti in amanunte; daca cereti reveniri asupra unui subiect, incercati sa va referiti la ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistati pe lucruri fara importanta;

ascultarea critica - ascultati cu atentie si identificati cu exactitate cui ii apartin ideile care se comunica: interlocutorului sau altcuiva;

concentrarea atentiei - concetrati-va pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale care pot sa apara in timpul comunicarii;

luarea de notite - ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse; permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost expus;

sustinerea vorbitorului - o atitudine pozitiva si incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.

Interpretarea mesajelor

F orma cea mai generala de interpretare a mesajelor este rationamentul logic. Acesta are la baza un proces de ordonare a conotatiilor termenilor si a relatiilor in care apar acestia in judecatile pe care le facem in enunturile noastre. Rationarea cunoaste doua moduri fundamentale: deductia si inductia

Deductia - consta in extragerea de judecati particulare din judecati generale, pornind de la situatii, de la cunostinte cu un caracter general; prin deductie putem ajunge la cunostinte, judecati cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.

Silogismul - este o forma a deductiei si reprezinta operatiunea logica prin care din doua premise, una majora, cealalta minora, se obtine o concluzie prin eliminarea termenului mediu, comun fiecarei premise. Silogismul cunoaste patru figuri de baza cu mai multe moduri fiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevarul concluziei silogismului nu depinde de adevarul premiselor de la care se pleaca. Adevarul silogistic este unul formal. Concluzia urmeaza intodeauna partea 'mai slaba' a premiselor, pe cea cu o sfera conotativa mai restrinsa sau pe cea cu forma negativa.

Inductia - este procesul invers deductiei, constand in ajungerea la judecati de valoare pornind de la judecati, fapte particulare; de la situatii particulare spre situatii generale; un mod de interpretare specific sintezei.

2. Comunicarea orala

2.1. Formele comunicarii orale

Dintre formele comunicarii orale ne vom referi la urmatoarele:

Monologul - forma a comuinicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.

Conferinta - conferinta clasica - presupune o adresare directa, publica in care cel care sustine conferinta - conferentiarul - evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumindu‑se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti - in cadrul acestei forme de conferentiere se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema; conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.

Expunerea - este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeste, care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.

Prelegerea - este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.

Relatarea - o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare, apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea celui care participa, ferita de subiectivism si de implicare personala.

Discursul - forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea si sustinerea unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv.

Toastul - o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depaseasca 3, 4 minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.

Alocutiunea - reprezinta o interventie din partea unui vorbitor intr‑un context comunicational avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa depaseasca 10 minute.

Povestirea - este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu‑si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.

Pledoaria - este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu‑se de aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.

Predica - tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.

I nterventia - situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu‑si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adinceste un punct de vedere si il sustine.

Interpelarea - situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii.

Dialogul - comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe rand emitator si receptor; rolurile de E si R se schimba reciproc; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se considera egali, isi acorda acelasi statut.

Dezbaterea - o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul - forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.

Interviul - forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoaste o intreaga teorie; amintim formele dialogului:''in palnie', liniar, 'tunel'.

Colocviul - este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu‑se sfera subiectului abordat.

2.2. Emitator individual - receptor individual

Comunicarea orala comporta, ca de altfel orice comunicare, o atitudine subiectiva. Daca transmiterea unui mesaj adresat unei colectivitati, vorbitorul acorda prioritate unor teme, subiecte, probleme de interes mai larg, chiar general, in comunicarea cu sine sau cu un alt receptor individual, primul plan este ocupat de interesul propriu. Ca raspuns la nevoile personale, constiente si inconstiente, individul practica mai multe modalitati de comunicare.

Confesiunea. Subiectul acestei comunicari este intotdeauna emitatorul insusi. Aparuta initial ca exercitiu religios si moral, de "marturisire a pacatelor", confesiunea, practicata in biserica, in fata preotului si alui Dumnezeu, are rolul de a obliga individul la o autoevaluare, la un sondaj de constiinta si la formularea erorilor, identificandu-le sursa. Prin confesiune constiinta si subconstientul se elibereaza de vinovatii, obsesii, incertitudini. Confesiunea este una din cele mai vechi forme de comunicare interpersonala, directa, institutionalizata in spatiul religios.

Constituirea psihologiei clinice, disciplina bazata pe tehnici de explorare a subconstientului, - la dezvoltarea careia Sigmund Freud, celebrul psihanalist austriac (1856-1939), intemeietorul psihanalizei, a contribuit in mod decisiv -, a transferar confesiunea din biserica in cabinetul medical, fara a o prejudicia pe cea dintai.

Dialogul este o comunicare intre doua persoane - in cadru privat sau public. In viata particulara dialogul face parte din conversatie sau urmareste obtinerea/schimbul de informatii.

Succesul in comunicarea dialogata este legat nemijlocit de priceperea de a pune intrebari eficiente pentru a obtine raspunsurile potrivite. In situatiile create de convietuirea sociala tocmai aceasta marcheaza diferenta intre a gastiga sau a pierde un prieten potential, a gasi un nou partener sau a purta pur si simplu cu succes o conversatie. Exista doua tipuri de intrebari pe care le putem pune: intrebari inchise si intrebari deschise.

Intrebarile inchise amintesc de intrebarile cu raspuns DA/NU sau de cele cu mai multe optiuni, dar care reclama raspunsuri formate dintr-un cuvant sau doua. De ex. "Practicati jogging-ul?", "Ne intalnim la 5, la 6 sau la 9?" etc. Intrebarile inchise sunt folositoare pentru ca ii fac pe parteneri sa dezvaluie lucruri precise relativ la persoana lor, care ulterior vor putea fi detaliate. Desi au un anumit rol, intrebarile inchise succesive duc la o conversatie plicticoasa, sunt urmate de taceri stanjenitoare. Persoanele carora li se pun o serie de intrebari inchise vor avea curand senzatia ca sunt supuse unui interogatoriu.

Daca vrem sa mentinem o conversatie vie si sa o facem interesanta si profunda, dupa o intrebare inchisa este bine sa urmeze o intrebare deschisa. Intrebarile deschise amintesc de genul de intrebari puse elevilor la lucrarile scrise, ele pretins raspunsuri mai lungi, nu doar cateva cuvinte. Ele cer explicatii si prezentari detaliate si, spre satisfactia partenerilor de conversatie, indica si faptul ca suntem atat de interesati de ceea ce au spus, incat vrem sa aflam cat mai multe.

Intrebari inchise sunt considerate:"Sunt/Este?", "Cine?", "Cand?", "Unde?", "Care?". Intrebari deschise sunt: "Cum?", "De ce?", "In ce fel?", "Spuneti-mi.". Intrebarea "Ce"este considerata ca apartinand ambelor tipuri.

Punand noi intrebarile, controlam in mare masura subiectele despre care se discuta si niciodata nu ne vom impotmoli in conversatii plicticoase. Cand alegem intrebarile pe care vrem sa le punem trebuie sa avem in vedere doua lucruri. Intai, sa punem intrebari numai atunci cand vrem intr-adevar sa auzim ceea ce are de spus interlocutorul. Oricat de priceputi am fi, daca intrebarile le pumen in mod mecanic, ceilalti vor simti pana la urma ca nu suntem sinceri si ca ne folosim de trucuri pentru a ne face simpatici in fata lor.

In al doile rand, sa ne straduim sa mentinem o dubla perspectiva. A avea o dubla perspectiva inseamna sa ne gandim nu numai la ceea ce vrem noi sa spunem ci si sa aflam ce anume ii intereseaza pe ceilalti. Persoanele plicticoase sunt acelea care nu iau act de dorintele celorlalti.

Conversatia. O forma de comunicare interpersonala, intre doi parteneri, dar si intre mai multi emitatori - receptori este conversatia, care poate fi particulara sau generala (cu mai multi participanti). Liliana Ruxandoiu ("Conversatia", Bucuresti 1995,1999) o defineste ca "forma tipica de catiune si interactiune comunicativa", in opozitie cu discutia care presupune un cadru institutional. Conversatia este considerata un tip "curent, familiar de utilizare a limbii, de comunicare orala, dialogata, in care doi sau mai multi participanti isi asuma in mod liber rolul de emitator". Ea se caracterizaeza prin interactiune, este contextuala si structurala, in pofida aparentei arbitrare.

Conform unei orientari din sociologia americana, Liliana Ruxandoiu prezinta trei "niveluri de organizare conversationala":

nivelul local, reprezentat de interventia in curs si de cea imediat urmatoare;

nivelul secventelor recurente, reprezentat de 3,4 sau mai multe interventii corelate;

nivelul general, reprezentat de intregul ansamblu al schimburilor verbale care compun o anumita conversatie.

Pentru a ne asigura de succes intr-o conversatie trebuie sa tinem seama de cateva aspecte:

Ø      nu punem intrebari prea deschise, sau intrebari cliseu (De ex. "Cum ti-a mers la serviciu astazi?")

Ø      nu incepem cu intrebarile dificile

Ø      nu ne manifestam dezacordul insinte de apune intrebarea

Ø      pregatim din timp intrebarile

Ø      cautam formula optima de a incepe o conversatie; indicat ar fi sa alegem una din cele trei teme: situatia data, cealalta persoana, noi insine; in acest caz avem trei posibilitati de initiere a dialogului: punand o intrebare, exprimand o parere, constatand o stare de fapt. Scopul nostru major este, la inceput, doar sa trezim interesul celuilalt sau sa-l atragem intr-o conversatie. De aceea este bine sa incepem cu o intrebare, chiar cu una inchisa. Este potrivita si exprimarea unei pareri mai curand decat o constatare a unei stari de fapt. Daca incepem cu o constate de genul "Astazi este o zi frumoasa" nu vom reusi sa implicam si cealalta persoana, careia nu-I ramane decat sa incerce sa ne implice ea pe noi, punand o intrebare sau exprimand o parere, lucru insa putin probabil. Cea mai buna si cea mai simpla dintre cele trei optiuni este sa incepem conversatia cu referire la situatia in care ne aflam amandoi. O asemenea conversatie va produce mai putina neliniste decat o discutie despre cealalta persoana, si mai multa implicare din partea ei decat o discutie despre noi insine.

Ø      Ascultam activ. Acultarea activa este un mod deosebit de a reactiona, pentru ca il incurajeaza pe celalalt sa vorbeasca si ne permite, in acelasi timp, sa avem certitudinea ca intelegem ceea ce ni se spune.

2. Emitator individual - receptor colectiv

Dintre toate formele de comunicare verbala, comunicare orala este cea mai veche. Vorbirea, fenomen care unicizeaza specia umanna, a evoluat in directa legatura si in raport de influenta reciproca fata de gandire, ca liant al vietii sociale. Limbile, ca forme ale vorbirii, reprezinta, dupa Ferdinad de Saussure, un "tezaur creat de practica vorbirii la indivizii apartinand aceleiasi comunitati lingvistice".

Folosita in viata curenta pentru comunicare, limba este si principalul instrument de informare in cadrul comunitatilor si intercomunitar.

In cadrul comunicarii vorbite, orale, s-au dezvoltat mai multe forme, interpersonale si publice:

Colportajul este difuzarea informatiei, stirilor, relatarilor si a creatiilor literare, initial oral, apoi pe suport scris. Transmis de la un individ la altul sau de la un individ unui grup de ascultatori, un mesaj care face obiect de colportaj se modifica, prin adaosuri, eludari sau deformari. Marile epopei, literatura populara, sau creatiile trubadurilor au circulat inainte de a fi culese si fixate in scris, prin colportaj oral. Uneori, in timp, unele semnificatii se uita si se pierd, ajungand sa fie transmise numai sunete fara sens. (De ex. In colindele romanesti "Leru-i ler", formula care a suscitat numeroase interpretari). In absenta cartilor si inainte de aparitia presei, colportajul a fost un "canal" esential pentru circulatia informatiei.

Lectura colectiva. Aparitia si raspandirea tiparului, in conditiile in care putini europeni erau alfabetizati, a determinat dezvoltarea unei forme de comunicare hibrida - cu suport scris, dar cu o folosire orala. (in manastiri, in timpul mesei un calugar citea pentru toti, in familie sau la reuniuni amicale). Practica lecturii unui text strain sau a unei creatii personale, in public, urmand eventual comentarii, a fost curenta si la romani pana la finele secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, la serbarile pentru clasele culte, sau la sezatori si claca in lumea taraneasca.

Discursul. Ca si lectura colectiva, discursul este o forma de comunicare de grup si publica, adresata de un individ unui auditoriu mai mult sau mai putin numeros. Spre deosebire de lectura cu voce tare, discursul este creatia vorbitorului si ii exprima opiniile si convingerile. Rostirea unui discurs implica de cele mai multe ori si asocierea unor tipuri de comunicare non-verbala (mimica, gesturi, atitudine).

Pe masura dezvoltarii si intensificarii vietii sociale, au aparut noi tipuri de discurs. Astfel, au luat nastere oratoria, definita drept "arta de a compune si rosti discursuri" si retorica, un ansamblu de reguli necesare exercitarii artei de a vorbi frumos in public. Elocinta/elocventa este insusirea de a expune, frumos si convingator, expresiv si demonstrativ, idei si sentimente. Oratoria a jucat, incepand din antichitate, un rol important in societate. In functie de scop, de continut si de context, exista mai multe tipuri de discursuri:

a) Discursul politic este o cuvantare publica, avand ca scop prezentarea si argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectiva politica, urmarindu-se luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei directii de actiune publica. Rostit in Forum sau in Senat, in epocile de democratie ale antichitatii, in Grecia si apoi in Italia, discursul politic a fost ilustrat de mari oratori intrati in istorie si considerati drept modele de elocinta (Demostene, Quintilian, Cicero). Aristotel a consacrat o lucrare ("Retorica") acestui gen de comunicare, studiat in institutiile de invatamant. Retorica a fost studiata si in Evul Mediu, ca fiind recunoscuta printre "cele sapte arte liberale". Discursul politic infloreste sau se estompeaza in legatura cu climatul social. El este produsul democratiei, astfel incat se dezvolta in cadrul institutiilor specifice (parlamente) si in context electoral. Pentru europenii din antichitate, oratoria, inrudita cu literatura, ca arta a cuvantului, era cea mai nobila dintre manifestarile artistice. Publicul se delecta ascultand discursuri, care faceau asupra lui o impresie durabila. S-au pastrat aprox. 100 de discursuri ale antichitatii, unele foarte lungi, ceea ce arata capacitatea de concentrare a auditoriului, de neconceput astazi. Rostirea discursurilor constituia un spectacol public, la fel de apreciat ca si teatrul.

Demostene, deopotriva orator si teoretician al artei cuvantului, a stabilit ca principii morale pentru elocinta respectarea adevarului, a demnitatii umane si sinceritatea. El a evidentiat rolul retoricii in afirmarea unui om politic si mai ales a unui conducator. Si Democrit a formulat ideea caracterului literar - artistic al oratoriei.

Aristotel, in "Retorica" sa, defineste retorica drept stiinta si ii inventariaza sistematic principiile, metodele si procedeele, cu referire la structura si stilul discursului.

Dupa Cicero, oratoria trebiua sa dovedeasca, sa incante si sa emotioneze, ea fiind o adevarata arta..

Discursul clasic, asa cum s-a structurat in antichitate, este organizat logic, dupa nevoile comunicarii. El se deschide cu ceea ce se numeste exordium, care atrage interesul ascultatorilor, comportand o captatio benevolentiae (captarea bunavointei), pentru a crea o dispozitie receptiva. Partea discursului numita propositio cuprinde prezentarea faptelor. Argumentarea necesara este dezvoltata in partea numita confirmatio, iar refutatio/ocupatio este partea care anticipeaza eventualele obiectii/interpretari. Peroratio contine recapitularea ideilor, desavarsind in acelasi timp persuasiunea.

Aceasta structura a servit tuturor categoriilor de discurs.

b) Discursul judiciar. Oratoria "de bara" a fost, alaturi de oratoria de tribuna, una dintre cele mai vechi forme de comunicare orala. Elocinta judiciara a fost, la origine, legata de cea politica, fenomen ilustrat de discursurile judiciare ale lui Cicero. In antichitate "procesele judiciare aveau un caracer specific: nu se condamna persoana pentru o anumita fapta ce venea in contradictie cu legea, ci omul in general, conduita lui, intreaga viata" (Maria Dorogan, Curs de elocinta). In aceasta situatie subiectivismul nu era exclus si se mija pe efectul psihologic.

Discursul judiciar, al acuzarii si al apararii, urmareste afirmarea sau infirmarea unei culpabilitati, servindu-se fiecare de probe, argumente logice, elemente psihologice. Discursul judiciar se refera, pe de alta parte, si la amanunte interpretabile, exploatandu-le pro sau contra.

c) Discursul didactic. Spre deosebire de discursurilepolitic si judiciar, discursul didactic nu urmeaza schema clasica. El se realizeaza prin prelegeri, suite de expuneri, care au rolul de a prezenta, explica, invata.

Discursul didactic de factura academica poate fi sobru, solemn, sau, dupa temperamentul vorbitorului/epocii, poate fi insufletit, poate deveni un adevarat spectacol, poate recurge la imagini, figuri de stil, gesticulatie etc. mari exemple de elocinta didactica romaneasca sunt: Gheorghe Lazar (despre care se spune ca vorbea ca un profet - "Catedra lui semana cu un amvon"), Spiru Haret, Titu Maiorescu, in sec. al XIX-lea, Nae Ionescu, George Calinescu, Nicolae Iorga, in sec. XX.

Schimbarile de mentalitate au determinat modificari si in stilul discursului didactic, in universitati prelegerile devenind, la sfarsitul secolului XX, mai familiare, mai colocviale. Dispar patosul romantic si fraza ampla, se reduc efectele literare si se adopta un tip de adresare mai directa.

d) Discursul religios si moral. Echivalent al prelegerii, in spatiul religios este discursul rostit de un cleric, de obicei la sfarsitul liturghiei - predica. Intr-o asemenea cuvantare se explica si se comenteaza un text sacru si, in legatura cu el, predicatorul urmareste formarea/indrumarea morala si spirituala a credinciosilor. In cultura romanesca discursul moral-religios este ilustrat de Antim Ivireanul (1650-1716), mitropolit in Tara Romaneasca, prin "Didahiile"sale - invataturi religioase si morale. In cultura universala se inscriu doi predicatori celebri, reprezentativi pentru oratoria de amvon din secolul al XVII-lea francez: Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704) si Louis Bourdaloue (1631-1704).

e) Discursul ocazional. Daca discursurile politic, judiciar, didactic si religios sunt legate de structuri institutionale (parlament, tribunal, scoala, biserica) si se virbeste de oratorie de tribuna, de bara, de catedra, de amvon, diverse situatii din viata sociala au determinat aparitia mai multor categorii de discursuri ocazionale, legate de anumite evenimente.

Discursul funebru. Solemnitatea inmormantarilor, mai ales in cazul unor persoane importante, impunea rostirea unui ultim elogiu inchinat celui disparut. Un asemenea tip de discurs nu trebuie sa urmeze neaparat schema clasica. El evoca, idealizand, persoanlitatea careia i se consacra.

Discursul academic. In viata academicienilor se rostesc numeroase discursuri: ci ocazia primirii unui nou membru, cu ocazia unor aniversari, cu ocazia mortii sau comemorarii unei personalitati, la deschiderea unor reuniuni importante.

Discursul inaugural/aniversar este o cuvantare rostita in imprejurari precum inaugurarea unei institutii/intreprinderi sau cu ocazia unei aniversari. In asemenea situatii, discursurile sunt scurte si se rezuma la prezentarea realizarii saau evenimentului. La mentionarea celor implicati si la multumiri adresate celor carora le revin meritele.

Disertatia este o expunere privitoare la un subiect tratat stiintific, de obicei pentru obtinerea unui grad/titlu academic. In unele universitati se cere, ca o conditie pentru admiterea viitorului student, o scurta disertatie. Lucrarea stiintifica pe baza careia se obtine licenta si doctoratul este tot o disertatie (scrisa), sustinuta in public in fata comisiei.

Conferinta este o expunere facuta in public, avandscopul de a informa, de a instrui, de a omagia. Cuvantul are mai multe sensuri, intre care si pe acela de consfatuire. Ca gen de discurs, conferinta are un subiect stiintific, literar si se adreseaza fie unui public avizat, fie unui public general.

Prezentarea culturala este un discurs public rostit cu prilejul unui eveniment (lansare de carte, vernisaj, premiera, dezvelire de monument), cu scopul informarii publicului in legatura cu obiectul cultural, autorul, protagonistul, realizarea etc.

Interpelarea este o interventie care cere explicatii sau aduce reprosuri unei persoane publice ori unui reprezentant al unei institutii, dezvoltata, uneori, ca un scurt discurs (de obicei in parlament) si care trebuie sa provoace un raspuns.

Toate aceste forme de discurs sunt specifice unor situatii comunicationale. In viata publica apar si alte situatii, in care asemenea expresii personale se succed si se completeaza, in comunicational si informational.

Colocviul, simpozionul, masa rotunda, sesiunea de comunicari sunt forme de comunicare de grup, in cadrul carora fiecare emitator individual isi expune cunostintele, ideile, opiniile. In aceste situatii suita de comunicari cu emitator individual si receptor colectiv este urmata de discutii cu participare colectiva. Desfasurarea acestor manifestari comunicationale comporta reguli unanim acceptate, iar, in cele mai multe cazuri, documentele reuniunii se publica in volum, fiind fixate in forma scrisa.

2.4. Particularitati ale comunicarii orale

Prezenta nemijlocita a publicului in procesul comunicarii orale, simultameitatea emiterii si receptarii, inregistrarea imediata a reactiilor receptorilor de catre emitator confera acestui gen de comunicare trasaturi specifice.

Comunicarea orala comporta un grad (variabil) de interactivitate si are o putere de impact psihologic mai mare decat comunicarea scrisa, care este mediata si presupune un spatiu temporal intre emiterea si receptarea mesajului comunicarii. Starea de spirit, dispozitia emotionala a emitatorului si receptorului se interfereaza, intra in consonanta sau disonanta imediata. Spre deosebire de comunicarea scrisa, comunicarea orlaa comporta elemente suplimentare, non-verbale (mimica, gesturi, atitudine, variatii de ton, modulatii vocale), ea fiind o veritabila arta sincretica. Comunicarea orala este influentata de Icharisma emitatorului, care nu se manifesta la fel in comunicarea scrisa. Ea implica, pe de alta parte, fenomene specifice psihologiei multimilor, difera de psihologia individului.

In relatia comunicationala orala se stabileste, sau este de dorit sa se stabileasca un contact intelectual si emotional intre vorbitor si ascultator. Vorbitorul trebuie sa observe reactiile ascultatorului si sa-si regleze discursul in raport cu ele, cautand sa neutralizeze reactiile negative si sa le exploateze pe cele pozitive.

Emitatorul trebuie sa cunoasca motivele receptorilor care formeaza publicul. Acesta este dispus sa-l asculte din urmatoarele motive:

Interesul pentru tema anuntata;

Nevoia generala de informatie;

Interesul pentru persoana vorbitorului;

Nevoia de confruntare a opiniilor personale cu ale altuia.

Pentru a capta si retine atentia publicului, este necesara adecvarea mesajului in raport cu orizontul de asteptare al auditoriului, sub aspectul continutului si formei. Din punctul de vedere al duratei, comunicarea trebuieadaptata in functie de capacitatea de concentrare a auditorilor. Aceasta difera de la o societate la alta si de la un public la altul. In antichitate, intr-o civilizatie preponderent orala, publicul era receptiv pe durate mari de timp, fiind educat sa pretuiasca oratoria ca pe un spectacol.

In societatile dinaintea dezvoltarii mijloacelor de comunicatie audio-vizuale, pana la aparitia cinematografului, publicul avea o mai mare disponibilitate pentru ascultare. Conferintele captau atentia pe durate de doua si trei ore, fara pauza, iar ascultatorii participau cu interes si curiozitate ce mergeau pana la entuziasm.

Publicul academic avea si are o capacitate de receptare prelungita mai mare decat publicul general.

Publicul obisnuit cu noile media, indeosebi generatiile crescute cu un mare consum de medii audio-vizuale, nu mai are aceeasi capacitate de receptare a comunicarii orale prelungite. Generatiile de dupa 1980 nu au continuitate in receptare si percep mai ales componenta vizuala a mesajului. De aceea conferinta publica tinde sa dispara, iar auditoriul nu mai poate suporta discursurile care depasesc cinci, zece minute si nici chiar discursurile mai scurte.

Oratoria cunoaste un recul atat la tribuna, cat si la bara, la catedra sau in amvon, intr-un context psihosocial in care si comunicarea scrisa trece prin transformari.