Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Comunicare si sistem

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COMUNICAREA PARAVERBALA
Ce este comunicarea ?
Modalitati de abordare a negocierii
Persuasiunea la nivel de masa
Mijloace de comunicare de masa
COMUNICAREA SPORTIVA CA FACTOR DE SOCIALIZARE
Functiile comunicarii
Comunicarea politica
Strategii de comunicare in afaceri
COMUNICAREA DIDACTICA


Comunicare si sistem

1. Denotatie/conotatie




Cuvintele au, pe langa semnificatie, un surplus semantic. De pilda, notiunea „american” are drept semnificatie „orice individ care are cetatenie americana”. Aceasta este denotatia, sau latura denotativa pe care o semnifica „american”. Denotatia este acea latura a semnificatiei care, pentru toti cei care apartin unei comunitati de limba, este mai mult sau mai putin identica. „American” poate avea insa diferite adaosuri semantice: pentru islamisti dupa deschiderea de catre SUA a razboiului impotriva terorismului in Afganistan, de pilda, „american” vizeaza acea persoana sau, extrapoland, acea cultura care le ameninta modul de viata si sistemul de valori. Aceste asociatii pe care le declanseaza cuvintele sunt conotatiile.

Conotatia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ si valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificatie generala (valabila pentru toti vorbitorii) si una variabila (prezenta doar la unii dintre vorbitori). Asa cum am vazut, „american”, poate avea variabile semnificatii secundare, eventual in asociere cu o evaluare diferita (pozitiva sau negativa).

2. Simbolul si simbolizarea

Simbolul desemneaza un tip de semnal emblematic caruia i se identifica un grup social, o doctrina sau o idee – forta. Drapelul national, crucea crestina, semiluna Islamului, zvastica s.a. sunt exemple de simboluri.

Din nefericire, nu exista un acord general asupra continutului exact al acestui termen. Pentru F. de Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu in totalitate, ales in mod arbitrar: de exemplu, balanta care serveste drept semnificant justitiei, deoarece, metaforic, justitia cantareste actiunile oamenilor. Pentru alti specialisti insa, simbolul este si el un semn arbitrar.

Procesul prin care unui cuvant, unui obiect, unui desen figurativ i se atribuie o valoare particulara, recunoscuta pe plan social reprezinta simbolizarea Simbolizarea implica faptul ca obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediata, cuvantul nu mai are doar sensul sau primar, desenul exprima altceva decat ceea ce reprezinta. In termeni tehnici, putem folosi cuplul denotatie/conotatie pentru a explica aceasta distinctie. Denotatia unui semn este realitatea pe care acesta o desemneaza in mod direct; prin conotatie, trebuie sa intelegem realitatile desemnate in mod secundar de catre semn, ca si eventualele evaluari (judecati favorabile sau defavorabile) care sunt asociate realitatilor primare sau secundare.

Putem considera simbolizarea un proces prin care, in primul rand, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naratiuni specifice sau cu reprezentari ale acestora”, iar in al doilea rand un proces prin care ideile si imaginile (puternice, incarcate emotional, sacre, profund semnificative si extinse in timp si spatiu dincolo de experienta imediata), sunt transmise intr-un mod economic si sigur celor care au fost socializati intr-o cultura sau intr-o societate .

Simbolizarea este un proces esential colectiv. Utilizand simbolurile pentru a comunica, individul face apel la fondul colectiv de semnificatii pe care le impartaseste cu interlocutorii sai. Simbolurile sunt exprimate intr-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic il constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se refera limbajul. Pentru a da numai cateva exemple: steagul semnifica identitatea unei natiuni sau comunitati si intruchipeaza ideea de natiune; sabia este un simbol al dreptatii, legii sau armatei; crucea este simbolul crestinismului in general; leul este un simbol al puterii si curajului. Astfel, putem spune ca simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o forma materiala concreta, relationandu-se unei idei abstracte; in al doilea rand, ele sunt proprietatea unei colectivitati si actioneaza pentru a lega individul de colectivitate. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul ca sfera expresiei simbolice este limitata la anumite granite de spatiu si timp si la proprietatile sale mediatice pentru colectivitate.

al doilea nivel

 

primul nivel

 




realitate semne cultura


continut

 

Aceasta schema reda relatia dintre conotatie, denotatie si simbol si reprezinta modelul lui R. Barthes referitor la cele doua modele ale semnificatiei, cu precizarea ca sistemul de semne al primului nivel este inserat in sistemul cultural de valori al celui de-al doilea nivel.

In lucrarea sa, Symbols, Public and Private, Raymond Firth, prezinta teoria lui E. Durkheim asupra simbolurilor si efectueaza un comentariu pertinent al ideilor acestuia[2]. In opinia lui R. Firth, pentru E. Durkheim, existenta sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viata sociala sub toate aspectele ei si in toate momentele istoriei sale este posibila numai datorita unui vast simbolism”[3]. Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabila, asociata unor concepte si idei generale a caror experienta directa nu o putem avea, dar care sunt importante pentru functionarea unui grup sau a unei colectivitati. Plecand de la aceste considerente, R. Firth face doua observatii: una priveste simbolul ca „depozit de semnificatie”, care ne ajuta sa facem fata problemelor comunicarii in timp, sprijinind rememorarea si preintampinand nevoia reformularii ideilor. Simbolul este un bun cultural, iar valoarea sa depinde de gama de interpretari posibile intr-un caz dat: „pentru ca simbolul sa fie un instrument de comunicare eficient, este esential ca el sa transmita in mare acelasi lucru persoanelor implicate” . Aceasta nu exclude insa ambiguitatea si caracterul aluziv al simbolului (care priveste cea de-a doua observatie cu privire la simbol). Astfel, simbolul poate fi utilizat lesne de individ, permitandu-i sa faca referinte, sa actioneze in relatie cu ceilalti si sa inteleaga de o maniera multumitoare ceea ce constituie o entitate complexa, greu definibila in alte moduri.

3. Sensul in procesul comunicarii

Deoarece orice mesaj este compus din semnale si deoarece fiecarui semnal ii este asociat un sens sau o semnificatie, un mesaj comporta un sens, simplu sau complex, daca nu mai multe. Sensul nu este transmisibil pe cale materiala; nu exista sens decat pentru mintea umana, iar sensul nu poate exista in afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea este, deci, paradoxala. Destinata sensului, care este singurul important, ea nu este capabila sa-l vehiculeze, operand prin substitutie. Transmisiunea este legata de elemente materiale sau mai exact perceptibile, semnalele, dar comunicarea nu reuseste decat in masura in care comunicantii stabilesc o aceeasi echivalenta intre semnalele percepute si semnificatiile atribuite.

Reusita comunicarii nu este niciodata decat relativa si acest lucru nu trebuie neglijat; astfel se explica faptul ca un acelasi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Caci, se intampla rar ca echivalenta sa fie exact aceeasi si aproape intotdeauna ne multumim cu o echivalenta apropiata. Este totusi posibil, in anumite tipuri de comunicare, cum ar fi literatura, sa vedem in aceasta diversitate o bogatie si nu o imperfectiune.

4. Sistemul de semne

In linia traditiei saussuriene, limba este caracterizata nu ca un cod, ci ca un sistem de semne. Termenul de sistem indica faptul ca intre elemente, in cazul de fata semnele si componentii lor, semnale si sens, exista relatii care le reunesc pentru a constitui o unitate, sistemul. Notiunea de sistem implica coerenta intre elementele constitutive, putand fi exprimata prin sintagma: „un ansamblu in care totul se leaga”. Un sistem poate fi el insusi complex si constituit din mai multe subansamble, in cadrul carora exista, intre elemente, raporturi specifice. Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara ca limba este nu atat un sistem, cat un sistem de sisteme.

Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul ca putem intalni semne si in alte domenii decat limbajul. De aceea, din punctul sau de vedere, lingvistica este un capitol dintr-o stiinta mai generala, care se ocupa de semnele de toate tipurile[5]. El sugera numele de semiologie, termen care este recunoscut astazi sub numele de semiotica, si care corespunde, de altfel, termenului de semiotics al specialistilor anglo-saxoni, incepand cu Ch. S. Peirce.



Partea de semiologie care se ocupa de limbaj si care se numeste lingvistica prezinta o mare diversitate, ca si obiectul insusi. Poate si de aceea denumirea de lingvistica cedeaza adeseori in ziua de astazi in fata unei expresii plurale: stiintele limbajului, dintre care cele mai importante astazi sunt:

1) Fonologia care studiaza constituentii semnalelor fonetice, mai ales pe cei pe care le numim foneme si fonetica, care studiaza semnele sub triplul aspect al productiei, structurii si perceptiei lor, aceasta din urma fiind din punct de vedere semiologic, o disciplina auxiliara a fonologiei;

2) Morfologia, care studiaza forma cuvintelor;

3) Sintaxa, care studiaza capacitatea combinatorie a semnelor in cadrul macro-semnului numit fraza;

4) Semantica, care studiaza sensul semnelor sau, dupa cum afirma Charles Morris, raportul lor cu realitatea;

5) Pragmatica, care studiaza utilizarea semnelor sau relatia lor cu utilizatorii (Morris);
6) Lexicologia, care studiaza modul in care se organizeaza ansamblul de
cuvinte, cu forma si sensul lor, intr-o anumita limba;

7) Semiotica textelor, literare sau nu, numita si analiza discursului (scris sau oral, inclusiv conversatia);

Sociolingvistica, care studiaza relatia dintre limbaj si societati;

9) Psiholingvistica, care tine de psihologia limbajului.

In afara limbajului, orice ansamblu de semne, si chiar un semn izolat constituie un sector al semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune si probleme legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita in a califica drept sisteme de semne diverse forme de activitate in care comunicarea pare sa joace totusi un rol. Spre exemplu, cinematografia, utilizeaza atat cuvantul, deci limbajul, cat si imaginea mobila. Daca cinematografia este intr-adevar un sistem de semne, aceasta integreaza, la randul sau, altele doua, dintre care unul este mult mai arbitrar decat celalalt. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simpla insumare a semiologiei limbajului si semiologiei imaginilor mobile, unitatea reprezintand mai mult decat suma partilor sale.



McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iasi, 1999, p. 92.

Apud. McQuail, Denis, op. cit., p. 93.

Ibidem, p. 94.

Ibidem

Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 41.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1446
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site