Comunicarea verbala: oralitatea

Comunicarea verbala: oralitatea

Comunicarea verbala a fost (si va fi) aproape continuu prezenta in discutie, fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat structurii comunicarii), fie in arierplan, ca termen de comparatie si reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicarii (ce urmeaza sa le descriem in cadrul comunicarii umane non-verbale). Calitatea de cod a limbii a fost analizata (in subcapitolele anterioare, pag. 77-94), ocazie cu care s-a insistat si asupra arbitrariului semnului lingvistic si asupra faptului - cu consecinte deosebit de importante pentru procesul comunicarii - ca intelesurile cuvintelor nu se afla decat in mintea vorbitorilor si nicaieri altundeva. Vorbirea este o paradigma a tuturor celorlalte forme de comunicare.

Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia, alocutiunea, toastul si discursul. Interventia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, intr-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, spontana, prilejuita de un eveniment festiv, cu mare incarcatura afectiva. Toastul este un discurs foarte scurt, avand o formula de inceput si de sfarsit, prin care se exprima urari (cu prilejul unei mese festive), in cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvantarea este comunicarea prin care se sustine, argumentat, in fata unui auditoriu, o problema, o idee. Discursurile pot fi: politice, culturale, stiintifice, solemne, ocazionale. Din categoria cuvantarilor cu caracter academic fac parte conferinta, lectia publica sau prelegerea.

Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana fundamentala, careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala (forma / substanta, arbitrar / motivat, sincronic / diacronic, sintagmatic /paradigmatic etc). Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure (1857-1913), limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Dihotomia astfel stabilita ar trebui sa poata servi la trasarea granitelor dintre domeniile lingvisticii si teoriei comunicarii. Cel dintai s-ar limita la studiul limbii ca atare (=anatomia si fiziologia sistemelor de semne lingvistice, fara referire la rolul jucat de acestea in procesele de interactiune concreta dintre locutori), pe cand cel de-al doilea ar avea in vedere tocmai acest ultim aspect. Dar, lingvistica actuala se arata tot mai interesata de teritoriul si problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes, obiective si metode de cercetare din momentul definirii sale de catre Charles Morris, in 1938); pragmatica insasi intampina dificultati in a-si preciza locul in raport cu sociolingvistica si cu psiholingvistica, cu care are multe puncte comune. Daca vom alatura definitiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupari.

Revenind la comunicarea verbala, subliniem caracterul ei simbolic, ce o deosebeste net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala. Expresie directa a reactiei la schimbari concrete din mediul exterior sau din propriul organism, "graiul" animalelor este lipsit de detasarea necesara pentru instituirea unui sistem conventional de semne arbitrare, propice obiectivarii emitatorului, de felul celui pe care se bazeaza vorbirea umana. La acest fapt se referea Aristotel in antichitate, atunci cand definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu il au). Omul este zoon politikon, adica acel animal social inclinat catre sociabilitate si comunicare. Paradoxal, comunicarea dintre oameni nu va fi niciodata totala, dar fara comunicare nu poate exista omenire.

O alta trasatura ce caracterizeaza comunicarea verbala este productivitatea (se foloseste si termenul de creativitate cand e vorba de scriitorii de exceptie). Conceptul se refera la capacitatea oricarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi in chiar clipa rostirii lor. Exista, desigur, si formule prefabricate pe care le reproducem in situatii fixe,dar, in general, omul cand vorbeste nu repeta intocmai, ci construieste de fiecare data secvente a caror paternitate ii apartine. Faptul ca aceasta trasatura ii ofera utilizatorului posibilitatea de a construi orice fel de enunturi doreste, cat si pe cea de a relata despre evenimente si situatii in absentia, creeaza camp liber pentru manifestarea unor produse neplacute ale comunicarii umane, si anume: minciuna si zvonul. Ambele au facut obiectul studiilor de specialitate (este vorba despre lucrarile de referinta ale Sisselei Bok despre minciuna si ale lui J. N. Kapferer despre zvon); cele doua nu se suprapun, atata vreme cat exista zvonuri care se confirma. Kapferer observa ca zvonul devine suparator tocmai pentru ca se poate adeveri. Minciuna raspunde si ea unor necesitati de ordin personal sau social. Se poate mintii in vederea obtinerii unor avantaje materiale, sau pentru a forta patrunderea intr-un mediu social dorit, pentru a prelungi o relatie etc.

Consecinte importante asupra comunicarii verbale are caracterul arbitrar al semnului lingvistic (analizat in amanunt in cadrul structurii comunicarii, pag. 90-94), dovedit de insusi faptul ca un acelasi semnificat este redat in limbi diferite prin semnificanti diferiti. O data ce intre aspectul cuvantului si intelesul sau nu exista o legatura naturala, forma sonora sau grafica nu poate transmite sensul dorit, ci il poate doar destepta in mintea interlocutorului, cu conditia ca el sa se afle deja acolo. Intelegerea dintre vorbitori depinde prin urmare de masura in care ei acorda aceleasi semnificatii cuvintelor, deziderat, la urma urmei, de neatins, dar catre care trebuie sa se tinda prin eforturi constiente. In acest sens, atragem atentia inca o data asupra faptului ca, cea mai importanta "axioma" a comunicarii recomanda familiarizarea si apoi acomodarea cu codul partenerului de dialog. De altfel, in procesul relatiilor publice, acesta este si primul pas ce trebuie obligatoriu facut de ambele parti (organizatie si publicuri), pentru a avea succes in ceea ce-si propun.

Din acest punct de vedere, lingvistica e de mai putin folos, deoarece, ocupandu-se de elementele ce confera unitate limbii, privilegiaza denotatia in detrimentul conotatiei, norma academica abstracta in defavoarea varietatii modurilor de exprimare individuala. Domeniul predilect de analiza al lingvisticii il reprezinta textele scrise, intrucat "scrisul implica formulari definitive, care exclud negocierea sensurilor intre emitator si receptor (acestia putand fi separati prin mari distante spatiale si/sau temporale), pe cand oralul este domeniul retusabilului si al sensurilor negociabile intre parteneri coprezenti.[1] Exista prejudecata ca oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistica, pe care numai comunicarea scrisa e indreptatita sa o reprezinte. In realitate, nu avem nici un motiv sa plasam comunicarea orala pe o pozitie inferioara in raport cu cea scrisa, ba chiar, dimpotriva, daca ne gandim ca cea dintai este incomparabil mai eficace ca liant social decat cea de a doua. Oralitatea prezinta, nu mai putin decat scripturalul, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita interventiei factorilor extra - si paralingvistici si a influentei decisive a cadrului situational. Cuvantul rostit actioneaza incomparabil mai puternic, poseda un magnetism, generator nu o data de efecte hipnotice (magnetism util in persuasiunea publicurilor - daca e vorba de relatiile publice). Dincolo de nivelul metaforic, hipnoza reala, indusa in conditii de laborator scrupulos controlate, se realizeaza aproape fara exceptie prin intermediul canalului verbal. Hipnoterapeutii se bazeaza in primul rand pe actiunea sugestiva a cuvintelor (cuvintele hipnotizatorului trebuie sa devina singurele semnale de comunicare, iar toti ceilalti stimuli sa reprezinte "zgomotul de fond"). Desigur, in asemenea cazuri (repetam, utile - intr-o anumita doza - in persuasiunea publicurilor) nu este vorba de efectul cuvantului, in general, ci al cuvantului rostit, inzestrat cu puteri neasemuit mai mari decat ale celui dintai. Sa ne gandim numai cati oameni se convertesc la o credinta noua citind o carte si cati ascultand cuvintele unui om. Daca atatia mari intemeietori de religii (Buddha, Iisus Hristos, Mahomed), precum si filosofi (Socrate) nu ne-au lasat nici un rand scris este si pentru ca stiau ca lucrurile stau exact invers decat par la prima vedere: fixarea grafica a invataturii este cea care o saraceste si simplifica prin pierderea multitudinii de conotatii si nuante pe care numai oralitatea e capabila sa le transmita.

Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie sa respecte regulile logicii formale (logica aristotelica), precum si procedeele stilistice, prin care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocatia retorica, exclamatia, apostrofa, reticenta, suspensia, aluzia, dubitatia, deprecatia etc. In discursul oral intervin elemente ale comunicarii non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile tonului, replicile in suspensie, enunturi incomplete, ambiguitatea etc.

Tocmai pentru ca erau constienti de importanta pentru comunicare a elementelor paraverbale, autorii si copistii de manuscrise au simtit nevoia unor semne grafice destinate marcarii intonatiei. Primele semne de punctuatie au fost introduse inca din secolul al III-lea i.Hr de Aristofan din Bizant (cca 260-181), parintele alexandrin al criticii de text si exegetul eminent al lui Homer. Folosirea lor, multa vreme aleatorie, se va generaliza insa de-abia dupa aparitia tiparului (vom discuta acest fapt pe larg, in cadrul comunicarii indirecte si a celei multiple, marcate de aparitia tiparului). In pofida unor astfel de inovatii, menite sa reduca falia dintre cele doua forme ale comunicarii verbale, distanta ce le desparte ramane considerabila. Trasaturile lor sunt dependente de caracterul canalului de comunicare, dar nu numai de acesta.

Cum precizam mai sus, daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica (ce prezinta interes maxim pentru relatiile publice) insista, cu precadere, asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor (varsta, sex, profesiune, nivel cultural, etc.), cat si de contextul in care se desfasoara interactiunea. In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept: "inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale".[2] Fenomenul nu poate fi trecut cu vederea, desi un lingvist de talia lui Roman Jakobson a pus la indoiala utilitatea notiunii de idiolect, atunci cand afirma (citat enuntat si in capitole anterioare): "in limba nu exista proprietate privata: totul este socializat". Desigur, el incearca in felul acesta sa sublinieze o data in plus caracterul arbitrar al semnului lingvistic.

La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Joshua Fishman[3] ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat si care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia.

Un al treilea termen din aceeasi serie este dialectul,    obiect al geografiei lingvistice (desi in conceptia lingvistilor americani notiunea de dialect cuprinde, pe langa varietatile regionale ale unei limbi si pe cele sociale, de genul argoului sau al limbajelor profesionale). In concluzie, daca denumim varietate orice ipostaza concreta a limbii comune, idiolectele desemneaza varietati individuale, sociolectele - varietati sociale si dialectale - varietati regionale.

Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere unor distinctii intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa o pozitie aparte in sociologia contemporana, el stand la temelia unei viziuni dramaturgice asupra comportamentului social. Actionand intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adopta atitudini si comportamente (imbracaminte, gesturi, discurs verbal etc.) deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. De pilda, de-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rand, rolul de fii (in raport cu parintii nostri), de parinti (in raport cu copiii), de subalterni (in raport cu sefii), de cumparatori, de pacienti, de discipoli, de spectatori, de prieteni, de pietoni (constituind in felul acesta tot atatea categorii de publicuri, daca ne plasam in contextul relatiilor publice) etc. Fara precizarea relatiei de rol dintre persoanele care interactioneaza, alegerea varietatii lingvistice adecvate intalnirii, adica a registrului comunicarii, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant in stabilirea registrului, pe care il selecteaza din multitudinea modurilor de exprimare diferite invatate de individ pe parcursul vietii. Confundarea sau amestecul registrelor poate constitui o sursa de neplaceri, pericol cu atat mai mare atunci cand abordam o limba straina, in care pentru a se ajunge la stapanirea tuturor registrelor este necesara o practica indelungata (din acelasi motiv ar arbitrariului semnului lingvistic, deci al importantei codului in structura comunicarii); in relatiile publice, vis-à-vis de conceptul de rol, este subliniata importanta cunoasterii corecte a segmentului de public caruia urmeaza sa i te adresezi. Se observa ca, societatile traditionale sunt caracterizate printr-o stricta compartimentare a rolurilor, in contrast cu cele moderne, unde democratizarea relatiilor sociale a antrenat si o fluiditate mai mare a acestora. De fapt, caracterul stabil sau variabil al rolurilor depinde, intr-o masura hotaratoare, de natura tranzactionala sau personala a interactiunii. Primul tip se asociaza situatiilor in care obiectivele urmarite de participanti sunt precis delimitate; cumpararea unui obiect, solicitarea unui serviciu etc. In acest caz, comportarea comunicationala se conformeaza intru totul statutului social, drepturilor si obligatiilor ce revin fiecareia dintre persoanele implicate in negociere. In schimb, interactiunea personala presupune manifestari comportamentale mult mai libere, cu schimbari frecvente ale raportului de forte dintre participanti.

Ansamblul alcatuit din relatiile de rol, cadrul si momentul interactiunii poarta numele de situatie de comunicare. Intre acesti trei parametri este necesar sa subziste o anumita compatibilitate, altminteri situatia este incongruenta.

Alegerea corecta a registrelor presupune respectarea unor reguli pe care cercetatorii le numesc reguli de alternanta si care predicteaza selectia dintre mai multe forme de exprimare in functie de specificul situatiei de comunicare. Astfel, oricat de apropiate ar fi relatiile personale dintre un functionar si ministrul sau, o data plasati intr-un cadru oficial, cel dintai va fi obligat sa se adreseze celui de-al doilea in conformitate cu relatia de rol dintre subaltern si sef, ceea ce nu il va impiedica insa ca, intr-un alt context, sa adopte un cu totul alt registru. Important este sa se salveze congruenta situatiei printr-un comportament verbal deopotriva adecvat contextului si inzestrat cu o anumita coerenta interioara. Aceste reguli stabilesc compatibilitatea dintre un registru lexical dat si un anumit tip de discurs. De pilda, intr-un discurs de receptie la Academie, regulile de alternanta exclud, cu infime exceptii, folosirea termenilor de argou si a regionalismelor.

In concluzie, pentru a putea "interpreta" mai multe roluri distincte, un acelasi vorbitor (in particular, specialistul in relatii publice) trebuie sa stapaneasca mai multe coduri si subcoduri lingvistice diferite.

In unele limbi are loc o polarizare a acestor variante sub forma opozitiei dintre un idiom oficial si unul colocvial, cu caracteristici deosebite atat in plan lexical, cat si sub aspect fonologic, morfologic si sintactic. Utilizarea    unei variante "inalte" a limbii nationale, extrem de codificata e numita diglosie; ea este rezervata manifestarilor publice de tipul discursuri politice, cursuri universitare, emisiuni de stiri de la Radio si T.V., dar si corespondentei dintre oamenii culti. Varianta "joasa" a limbii nationale este utilizata in familie, in conversatiile cu persoane de rang social inferior, in productiile folclorice, in caricaturile din ziare, in emisiunile de teatru popular etc. Situatiile de diglosie cele mai cunoscute se intalnesc in limba araba, in greaca moderna, in germana elvetiana. In toate aceste limbi, variantele "inalta" si "joasa" sunt puternic divergente si clar delimitate atat din punct de vedere functional, cat si structural.

Avand de tratat comunicarea prin cuvant, nu putem trece cu vederea faptul ca, problema originii vorbirii a reprezentat in timp (si reprezinta inca) obiectul unor numeroase cercetari, fara a se trage, nici astazi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe aceasta tema (teoria revelatiei, teorii psihologiste, teoriile sociologice, teoria darwinista a evolutiei speciilor, teoria prioritatii limbajului gestual, teoria originii conventionale a limbajului, s.a.m.d.) au fost cristalizate si ele se pot grupa in cateva directii. In cartea sa din 1973 - "Sisteme de comunicare umana", Lucia Wald concluzioneaza cu privire la acest aspect: "originea vorbirii nu poate fi privita ca un act unic, ci ca un proces de lunga durata, care a parcurs mai multe faze, in cursul carora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea ratiunii, de la necesitati expresive la necesitati comunicative, de la global la diferentiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realitatii la simbolizarea ei, de la semnal la semn."

La randul sau, profesorul canadian Marshall McLuhan defineste (cum am enuntat deja) prima faza din istoria civilizatiilor umane ca faza civilizatiei arhaice, fara scriere, faza culturii orale. Ea se caracterizeaza printr-o dominanta a expresiei orale si a perceptiei auditive. McLuhan porneste de la ideea ca omul foloseste in mod spontan cele cinci simturi ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde in modul cel mai natural comunicarii cu semenii sai prin limbajul vorbit. Astfel, el se integreaza direct si spontan in cadrul sau natural si in grupul sau social (in tribul sau). Aceasta prima faza a comunicarii sociale este denumita si faza culturii tribale. In aceasta faza, gandirea infloreste liber si ramane apropiata de concret, iar cuvintele capata o forta magica prin care universul este sacralizat - afirma autorul, in cartea sa Galaxia Gutenberg. Marshall McLuhan considera ca putem vorbi despre o conditie ideala a omului, care presupune o armonie ideala a simturilor, dar omul se schimba in functie de mijloacele de comunicare, iar acestea determina, la randul lor, predominanta unui anume organ de simt al omului. Prin urmare, mijloacele de comunicare apar ca prelungiri ale simturilor fiintei umane. Astfel, omul primitiv traia intr-un univers acustic, ceea ce a provocat o rupere a echilibrului dintre simturi, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului in lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. In faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.

Henri Wald[4] afirma in legatura cu cele spuse mai sus: "Afectivitate si inteligenta au si celelalte fiinte, intelect are insa numai omul, deoarece numai el a reusit sa vorbeasca". Pe aceasta linie a deosebirilor dintre om si animal, teoreticianul deosebeste o trasatura fundamentala, specifica numai omului, capacitatea de a dialoga: "Animalele reactioneaza la semnale, nu raspund la intrebari, pandesc, nu se intreaba, ataca, nu contrazic. Ele comunica intre ele, dar nu dialogheaza. Omul este insa prin esenta sa o fiinta dialogala."

Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine insusi, prin meditatie.[5] "Desfasurandu-se atat in prezenta vorbitorului cat si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru intre sensibilitate si intelect". Dialogul realizeaza cel mai bine feedback-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop. El presupune o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune intrebari si de a primi raspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor dintre parteneri.

Asa cum reiese din cursul lui Ion Haines "Introducere in teoria comunicarii", exista mai multe tipuri de dialog:

1. de informare reciproca (atunci cand pozitiile partenerilor coincid);
2. de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);
3. de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).

In toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt conditiile desfasurarii lui: intentia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect s.a.m.d.

Trebuie, de asemenea, sa facem distinctia intre dialog (schimb dialectic de argumente) si discurs, care intra in sfera retoricii, ca arta producatoare de persuasiune. Discursul este comunicarea orala a unui mesaj intr-o forma unitara, riguros organizata. Structura oricarui discurs presupune - conform elocintei clasice - un exordium (prin care se urmareste captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, in care se enunta o tema, talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumentatio) prin care oratorul isi desfasoara forta cuvantarii, pentru ca in recapitulatio sa realizeze o peroratie, o concluzie a intregului discurs.

Dialogul - cum bine il defineste filosoful roman Vasile Tonoiu, in cartea sa "Omul dialogal" (unde aduce un omagiu lingvistic fiintei vorbitoare), reprezinta vocatia constitutional umana a comunicarii interpersonale reciproc imbogatitoare.