Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

"A trai in societate inseamna a comunica" spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului, devenind o necesitate vitala. Pe drept cuvant, acelasi teoretician francez afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism". Daca Pascal il definea pe om drept "trestie cugetatoare", iar Bergson ca homo faber, fiinta care fabrica unelte si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul Claude Lvi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste. Cum bine stim de la Aristotel, natura nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca sa intre in legatura cu semenii sai, ca sa comunice.

Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat aduce cu sine intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate
de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor tot mai diverse domenii ale stiintelor sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse.

In dorinta de a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson au incercat, in urma cu aproape 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 de formulari. S-a observat cu acest prilej faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (cibernetica, telecomunicatii etc), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, "comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti". Insa un sociolog sau un psiholog - care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta - ar fi inclinati sa accepte, mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I., Janis si Harold H. Kelley: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)".

Paradoxal, in semiotica (=stiinta a semnelor) comunicarea nu poate fi definita. Mai exact, exista doua repere extreme:

1. in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).
2. George Mounin in "Istoria lingvisticii" spune ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante - emitatorul si destinatarul - isi schimba rolurile si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de pe scena, o fac prin aplauze, rasete, plans etc., dar nu prin acelasi tip de semne ca si actorii. Aici este vorba de o contaminare, o comuniune si nu despre comunicare. Mounin e filolog si nu accepta decat comunicarea grefata pe limbajul verbalizat.

De fapt, nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea, care se foloseste in special pentru procese de transfer prin agenti, contact nemijlocit, etc. si comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai multi subiecti semiotici, dincolo de procesele comunicationale.

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intentionat emitatorul cu ceea ce a inteles destinatarul. Intentiile emitatorului de comunicare sunt semnificatii intentionale. Ceea ce rezulta din decodaj constituie semnificatii finale. Vom intalni diferite situatii:

Semnificatii intentionale / semnificatii finale

I. Decodajul exact (egalitate totala intre cele 2 Emitator si Receptor).

Este un caz limita, un reper.

In concluzie, se observa ca justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva (de pilda cea oferita de filologul George Mounin), care nu-l satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, si cea cu caracter general, dar vaga (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicatii Colin Cherry afirma: "comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele"), de care, pana la urma, nu e nimeni multumit, ramane dificil de realizat.

Dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii se datoresc in mare masura vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existente a acumulat progresiv conotatii ce ingreuneaza mult misiunea celui care incearca astazi sa-i expliciteze continutul. Apreciem ca restituirea semnificatiei initiale, printr-un demers de natura etimologica, poate contribui la luminarea sensului de baza al cuvantului, usurand distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptului si notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.

Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, - are ar sta adjectivul munis, -e, al carui inteles era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil". Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis="scutit de sarcini, exceptat de indeplinirea unei datorii" (la Titus Liviu immunis militia figureaza cu intelesul de "scutit de serviciul militar"), de unde si sensul actual "exceptat de la contractarea unei boli", "communis="care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, "ce apartine mai multora sau tuturora", (sursa a sensului derivat "obisnuit, banal"). Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus il poate explica pe communicare, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi , o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Constantin Noica in "Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca" reliefeaza faptul ca romanii nu au retinut decat intelesul cultual, ecleziastic, al latinescului communicare, mostenit sub forma de cuminecare (=a se impartasi de la; a se impartasi intru ceva). In acest sens, filosoful roman scrie: "Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri." Wilbur Schramm, in studiul sau "Procesul comunicarii", se refera la acelasi inteles al termenului: "Cand comunicam, incercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica incercam sa impartasim o informatie, o idee sau o atitudine." [1]

Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicarii, Nicki Stanton[2] afirma: "Ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:

- sa fim receptati (auziti, cititi);

- sa fim intelesi;

- sa fim acceptati;

- sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul de comunicare.

Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic ce da seama de ambivalenta procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitara si sacra. "Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controland raporturile "orizontale" dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor "verticale", intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii" .

Nu putem sa nu observam paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe langa intelesul comun, situat in sfera semantica a comunicarii, il are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.

Cu privire la "axa orizontala" a comunicarii atragem atentia asupra faptului ca, de obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele sase componente intrinseci comunicarii). Daca in secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea si modernizarea cailor de comunicatie (posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai tarziu, in secolele XIX si XX, o data cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa insemne, de fapt, transmitere, adica difuzare. In toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea in relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; in epocile moderne, comunicarea inseamna un transport (transfer) de "ganduri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane". Se modifica, o data cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comunicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica in acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

Conceptul de comunicare de masa

Conceptul de mass-media este mai nou si este necesara o definire a lui: "Termenul medium (la plural media) este un cuvant de origine latina, transplantat intr-un ansamblu anglo-saxon. El desemneaza in general, in principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, in general, cu expresia comunicatiilor de masa (). Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate in civilizatiile moderne si avand drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o indoiala ca trebuie sa se inscrie in aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (). Cinematograful se inscrie in aceeasi categorie (). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (). Cartea (), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, sa fie incadrate in categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvantul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare (). Chiar daca ele servesc mai curand la stabilirea de relatii interpersonale decat ca emitatori catre marele public."[4]

Intre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de masa nu exista o sinonimie perfecta. Intre comunicare de masa, inteleasa ca mesaje si procese de comunicare, si mijloace de comunicare - instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor - exista diferente clare, care trebuie avute in vedere. Expresia mass-media nu trebuie sa inlocuiasca notiunea de comunicare de masa. Insasi expresia mass-media contine mai mult decat pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass inseamna un public numeros, dar poate fi inteles si ca o amplitudine sociala a mesajului, ca o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, in acelasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. In acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit in sens unilateral, creandu-se in mod artificial o ruptura intre cultura inalta, a elitelor sociale si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa.

In definirea conceptului de comunicare de masa trebuie sa avem in vedere faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strans legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi specifice:

- In cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea unui singur individ, ci a intregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea). La randul lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea audientei. Cum afirma cercetatorul francez Bernard Voyenne: "presa de masa reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt."

- O alta trasatura a comunicarii de masa se refera la caracterul unidirectional si mediat al comunicarii. Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".

- De asemenea, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator este lenta, chiar de indiferenta. Cand ea se produce, receptorii devin, la randul lor, purtatori ai unor noi mesaje.