Singuratatea ca forma de comunicare restransa

Singuratatea ca forma de comunicare restransa

Singuratatea este o pierdere. Ceea ce pierdem este apropierea celuilalt. Singuratatea este un element ambivalent. Ea nu inseamna intotdeauna suferinta. Ea poate fi o separare fizica de semeni, de a fi singur spatial, si de singuratate ca si traire. Poti fi singur acasa si s nu te simti insingurat. Dupa cum poti avea si sentimentul singuratatii in mijlocul unei multimi.

Singuratatea s-ar putea defini operational ca raportul defavorabil dintre cantitate si calitate, relatiilor interpersonale reale si cele dorit e de individul respectiv. Starea de singuratate este asociata si cu efecte negative: depresia, anxietatea, insatisfactia, nefericirea, timiditatea si uneori grava suferinta fizica.

Se poate face distinctia intre singuratatea temporala si circumstantiala si cea cronica structurala. Singuratatea temporala este data de imprejurarile de viata, cum ar fi: absolvirea unei scoli si intrarea in alta, mutarea in alt oras, schimbarea locului de munca, boala si spitalizarea, pierderea unei persoane apropiate. Un punct modal in ceea ce priveste cantitatea si calitatea relatiilor interpersonale este retragerea din activitati, pensionarea, ceea ce inseamna aproape automat si reducerea oportunitatilor de interactiune sociala intensa. O situatie ar fi data de persoanele care sunt singure si traiesc afectiv si intens singuratatea nu din cauza deficientelor de comunicare ci a unor infirmitati fizice, vizuale, auditive, locomotorii sau psihosociale.

Singuratatea cronica rezulta din infailibilitatea de interactiune si comunicare sociala a carei cauza, multi psihologi o plaseaza in deficit de afectivitate si de stil de atasament din copilarie. Lipsa de preocupare fata de copil, incertitudinile, contradictiile sau agresivitatile din partea adultilor din preajma constituie premise favorabile pentru ca el sa devina o persoana, in general, singuratica pe parcursul intregii vieti.

Copilul si apoi tanarul, fiind excesiv de prudent, retras ori, dimpotriva, agresiv face in asa fel incat ceilalti sa-l respinga, respingerea care la randul ei, accentueaza retinerea si neincrederea in persoanele intalnite, care i-ar putea deveni prieteni sau camarazi.

Dificultatile sau potentialitatile de a comunica interpersonal, de a lega bune cunostinte, si prieteni au, foarte probabil, si alte cauze decat experientele din copilarie. E justificat sa presupunem si o componenta genetica.

Indiferent de provenienta lor, abilitatile de interactiune sociala sunt critice pentru patternul relatiilor interumane si sunt insotite de cognitii sociale diferite.

Singuratatea este legata de varsta, dar nu la modul foarte strans. Cercetarile demonstreaza ca cel putin in SUA, singuratatea e mai prezenta in randurile tinerilor, decat in randul populatiei varstnice. Printr-o ancheta extinsa, 79% dintre respondentii sub 18 ani au declarat ca s-au simtit uneori sau adesea singuri, iar 53% dintre cei intre 45 si 54 de ani, si respectiv 37% dintre cei ce au depasit varsta de 55 de ani au declarat acelasi lucru. De aici rezulta ca la cei tineri exista o mare labilitate in prietenii si iubiri, dar pe masura ce indivizii se maturizeaza si imbatranesc viata lor ramane mai stabila, isi imbogatesc abilitatile sociale si sunt mai realisti in asteptarile cu privire la relatiile interpersonale.

Singuratatea poate fi cautata. Ceea ce urmarim cautand singuratatea, nu este propriu-zis singuratate ei, apropierea de ceva, fara a fi deranjati de nimeni si de nimic.[3] De aceea, nu singuratatea o cautam pe drumul filosofilor, ci sufletul calm al naturii care pare ca ne primeste in viata ca un gest de simpatie.

Goethe l-a pus pe harpist sa cante: "Wer sich der Einsamkeit ergibt, ach der ist bald allein" - singuratatea este in stare sa atraga sufletul omenesc, sa ii provoace un fel de lectie, care respinge tot, ceea ce ar putea deranja intimitatea acestei stari.

Cautarea singuratatii este intotdeauna dorinta de a pastra ceva, astfel cauta singuratatea indragostitul, fiindca dorul fixatiei asupra ceva absent, ce nu poate fi inlocuit prin nimic din cele prezente il cuprinde cu totul.

Singuratatea se deosebeste de insingurare, insingurarea este o pierdere, pe cand singuratatea este o renuntare. De insingurare suferi, iar in singuratate cauti ceva.

Conceptul de instrainare de sine denumeste o boala a societatii, poate si suferinta provocata de societate. Cand doi oameni se instraineaza fiecare dintre ei il resimte strain pe celalalt, care i-a fost candva aproape. Se stie ca tine de tendinta inerenta a insingurarii de a te prinde in lant, faptul ca nu mai poti iesi din ea spre a te apropia de ceilalti, este ca sui cum te-ai ineca.

Insingurarea are intotdeauna de a face cu instrainarea omului in lume si in societate in general. Instrainarea de sine a omului in societate este generala si ea este cuplata cu constiinta dependentei impenetrabile si a incomprehensibilitatii, incat munca nu numai ca pare sa nu mai aiba nici un sens, ci serveste unui sens strain, incomprehensibil. Aceasta lipsa de libertate este ceea ce resimt oamenii ca instrainare de sine in societate. Ea ne indeamna la retragere in viata particulara. Dar cel care o porneste pe acest drum, isi da imediat seama de imposibilitatea retragerii.

1. Forme de manifestare a singuratatii

Tanarul simte nevoia de afectiune din partea parintilor dar si a altor adulti, a profesorilor, corelate cu nevoia de securitate si siguranta, pare sa conditioneze de asemene cautarile adolescentului, dar chiar in situatie de confort psihic, nu este exclusa aparitia nevoii de visare, de meditatie cu evadare uneori din realitate si cu nevoia de singuratate. Este o pendulare a tanarului intre actiune, resemnare si intre angajare si retragere.

O prima dificultate ce apare in stabilirea si pastrarea relatiilor de prietenie este personalitatea evitanta a tanarului. Personalitatea evitanta este considerata a fi un tipar de personalitate activ-detasata, ceea ce inseamna ca indivizii cu aceasta tulburare evita oamenii din teama de a nu fi umiliti si respinsi. Aceasta tulburare este considerata a fi un sindrom patologic al personalitatii normal inhibate, care se caracterizeaza printr-un comportament precaut, conduita interpersonala timida, un stil cognitiv preocupat, greutati in exprimarea afectiva si singuratate. Din aceasta perspectiva, tiparul evitant pare sa varieze in intensitate de-a lungul unui continuum simptomatologic de la mediu la extrem. In cazurile usoare, se poate spune despre o persoana ca este normal de timida, in timp ce cazurile extreme pot indica o tulburare de personalitate.    Majoritatea oamenilor au un stil evitant, spre deosebire de cei care au o personalitate evitanta. Diferenta majora intre cele doua tine de gradul in care este afectata functionarea individului in viata de zi cu zi. Stilul evitant este la limita normala, in timp ce personalitatea evitanta se situeaza la limita patologica.

Indivizii cu personalitate evitanta prezinta trasaturi tipice, cum ar fi prudenta, timiditatea si un comportament retras. De multe ori pot aparea reci si distanti. Kantor (1993) sustine insa ca si ostilitatea este o trasatura tipica celor afectati de tulburarea evitanta. Acestia isi pot folosi timiditatea ca pe un mod de a-i rani pe ceilalti, pentru a-i impiedica sa se apropie de ei. Ei pot manifesta aceasta ostilitate intr-o maniera mai deschisa, insultand de exemplu persoanele care incearca sa fie prietenoase cu ei. Aceasta reactie apare din cauza ca ei il identifica pe celalalt cu un agresor si se confrunta cu teama de respingere, provocand ei insisi respingerea. Aceste manifestari de ostilitate ar putea fi considerate ca reactii defensive. Pentru a evita sa fie respinsi, ii resping ei primii pe ceilalti. Acest comportament este distructiv, caci indivizii cu personalitate evitanta vor avea tendinta sa respinga multi oameni care in primul rand nu i-ar fi respins pe acestia, observatie pe care
Kantor o face, spunand ca indivizii cu tulburare evitanta, au tendinta de a trai in trecut sau in fantezii; prea putine informatii de "aici si acum".
In ceea ce priveste manifestarea exterioara, ea este afectata de tulburarea evitanta in trei moduri. In primul rand, evitantii investesc foarte mult timp si efort pentru a deveni atractivi. Ideea din spatele acestei preocupari este ca vor fi placuti, daca nu pentru ceea ce sunt, macar pentru aspectul lor. In al doilea rand, constient sau inconstient, pot face in asa fel incat aspectul lor exterior sa-i indeparteze pe ceilalti. Aceasta le confera un oarecare control asupra vietii lor. In loc sa astepte neajutorati sa fie respinsi, isi vor asigura din start respingerea prin propriile lor actiuni. In al treilea rand, in cazul celor care sufera de asemenea de o tulburare post-traumatica, de exemplu, stilul vestimentar este cel din perioada in care a avut loc trauma, aceasta fiind o indicatie a faptului ca acesti indivizi traiesc in trecut.
Vorbirea este de asemenea afectata de tulburarea evitanta.

Tinerii cu personalitate evitanta sunt "lupi singuratici". Isi doresc sa se implice in relatii cu ceilalti, insa nu fac fata sentimentelor trezite de prezenta altor oameni. Se considera inacceptabili, nevrednici de a fi iubiti si incapabili sa se schimbe. Din cauza ca ii evita pe ceilalti, duc o viata limitata din punct de vedere social. De la relatii au asteptari imature si nerealiste; isi inchipuie ca pot fi iubiti numai daca sunt perfecti. Dispretul pentru propria persoana este incercat in aceeasi masura ca si mania fata de ceilalti (Oldham, 1990).
Indivizii singuratici ii testeaza frecvent pe ceilalti pentru a determina gradul de sinceritate al manifestarilor lor prietenoase. Pentru ca adesea vad respingerea acolo unde nu exista, ceilalti vor cadea la majoritatea acestor teste si in consecinta vor fi evitati. (Millon si Everly). Ei vor avea frecvent dificultati in initierea si mentinerea relatiilor (Kantor), din cauza ca le vine greu sa aiba incredere in ceilalti. Astfel, evitantii sunt reticenti in a-si impartasi sentimentele sau in a-si descoperi partile vulnerabile. Ca o masura de protectie contra umilirii si respingerii, ei incep sa ii evite pe ceilalti si devin obsedati de independenta, de vreme ce oricum se simt cel mai confortabil atunci cand depind doar de ei insisi. Obligatiile de ordin emotional sunt de neconceput. Pe de alta parte, singuraticii pot initia relatii, chiar facand un efort sa intalneasca persoane noi, insa aceste persoane sunt tinute la distanta.

Intreaga atentie a indivizilor cu tulburare evitanta este indreptata asupra propriei personalitati, pe care o definesc in termeni depreciativi: se considera inadecvati, antipatici, si incapabili sa comunice cu ceilalti. Aceasta imagine de sine negativa provine de obicei din copilarie, ca urmare a respingerii de catre persoane semnificative ca parinti, frati, surori sau alti copii de aceeasi varsta. Mai tarziu ei cred ca toti oamenii care apar prin viata lor vor reactiona intr-un mod similar. Adesea nu sunt capabili sa-si recunoasca propriile calitati, care ii fac placuti si dezirabili. Singuraticii tind sa aiba o stima de sine scazuta si cred ca nu merita sa aiba relatii pozitive. De asemenea au o constiinta de sine foarte accentuata, sunt adesea singuratici si isi apreciaza rar sau deloc propriile realizari. Pentru a face fata nefericirii, evitantii evadeaza adesea in fantezie. Este un mediu sigur in care pot sa isi descarce afectiunea, agresivitatea sau alte impulsuri care in realitate ar fi nepotrivite, jenante sau imposibil de satisfacut (Millon & Everly). Evadarea din realitate este facilitata de carti, filme, computer sau visarea cu ochii deschisi.

Un al doilea factor de mediu implicat in aparitia singuratatii este respingerea de catre grupurile de aceeasi varsta. In cazul unui tanar care acasa se confrunta cu o atitudine ostila sau de respingere, iar in afara casei gaseste sprijin si intelegere, respingerea timpurie de catre parinti nu va avea neaparat ca rezultat subestimarea. Daca insa la respingerea parentala sau familiala, inclusiv de catre frati, surori se adauga respingerea din partea tinerilor de aceeasi varsta, se poate prognoza cu certitudine aparitia unei tulburari de personalitate.
Interactiunile sociale repetate expun individul unei potentiale respingeri, pe o perioada prelungita de timp. O asemenea respingere, in cazul in care are loc, poate eroda autostima si increderea in propriile capacitati. Dupa ce a fost umilit si respins de ceilalti, tanarul incepe sa se critice singur. Singuratatea si izolarea sunt amplificate de judecata aspra pe care si-o aplica siesi, iar sentimentul crescand de inferioritate si lipsa aprecierii de sine contribuie la manifestarea unui comportament de retragere. Respingerea de catre ceilalti tineri pare sa confirme respingerea de catre parinti. Cand tanarul nu se poate indrepta catre parinti, tinerii de aceeasi varsta sau chiar catre el insusi pentru a primi confirmare sau gratificatii, se retrage. Rezultatul poate fi tulburarea evitanta.

Sentimentul izolarii la tanar este de fapt obarsia oricarei anxietati. Sa fi izolat inseamna sa fie dat la o parte, scos din functiune, lipsit de posibilitatea de a-si folosi puterile umane. Izolarea duce la o intensa anxietate, ea produce rusi si sentimentul de vinovatie. Omul este dotat cu ratiune, el este viata constienta de sine insasi, de semenul sau, se trecutul sau si de posibilitatile viitorului sau. Aceasta constiinta de sine insusi ca entitate separata, constiinta duratei scurte a propriei vieti, a faptului ca s-a nascut fara voia sa si va muri impotriva vointei sale, ca va muri inaintea celor dragi sau ca acestia vor muri inaintea sa, constiinta singuratatii si izolarii sale, a neputintei in fata fortelor naturii si societatii, toate acestea transforma existenta izolata, rupta de rest a omului, intr-o insuportabila captivitate; el si-ar pierde mintile daca nu s-ar putea elibera, din aceasta singuratate, daca nu ar putea sa se uneasca intr-o forma sau alta cu lumea de afara, cu ceilalti oameni din jurul sau.

Cea mai profunda nevoie a omului este cea de a-si depasi izolarea, de a depasi captivitatea singuratatii. Nereusita totala in atingerea acestui tel inseamna alienarea mintala, deoarece panica izolarii complete poate fi depasita numai printr-o atat de radicala retragere din lumea exterioara, incat sentimentul izolarii sa dispara prin insusi disparitia lumii exterioare de care esti izolat.

2. Efectele singuratatii si principalele modalitati de restrangere

Copiii care se simt singuri au de obicei putine relatii cu cei de aceeasi varsta, devenind astfel si mai singuratici decat cei care au prieteni. Ei se simt exclusi - un sentiment care poate dauna respectului de sine. In plus, ei pot avea sentimente de tristete, plictiseala, instrainare. Mai mult chiar, experientele din copilarie care contribuie la sentimentul de singuratate pot prezice un adult singur. Astfel, copiii singuratici vor rata multe dintre ocaziile de interactiune cu cei de aceeasi varsta si insusirea unora dintre calitatile importante in viata. Fiind cunoscute beneficiile interactiunii dintre cei de aceeasi varsta si a prieteniei asupra dezvoltarii copilului, aceasta potentiala lipsa a interactiunii creeaza multe griji educatorilor care lucreaza cu copii mici. Relatiile cu cei de aceeasi varsta conteaza foarte mult pentru copii, iar copiii singuratici le acorda aceeasi importanta ca si orice alt copil. La fel se intampla si la varste mai mari.

Singuratatea ca efect al esecurilor relationale este dureroasa. Stii ca esti o persoana dificila, ca ai frustrari pe care nu le poti comunica, ca celalalt, indiferent cine ar fi, reactioneaza si te obliga sa te restrangi la propria ta conditie. Nu mai incerci sa relationezi de teama unui nou fiasco. Oferta catre lume e din ce in ce mai saraca pana cand vei fi pierduta de tot din vedere. Si, de regula, incerci sa faci din singuratate o virtute. Poti fi la fel de singur, ca efect psihologic, si la 25 de ani si la 65. Nu varsta cred ca este evidenta cea mai importanta ci starea care insoteste faptul singuratatii fizice. Psihologia persoanei singure este foarte speciala si, uneori, devine greu de inteles pentru ceilalti. Granitele mentalului omului singur, fie ea femeie, fie el barbat, sunt mult mai rigide decat in situatia celorlalti. Atitudinile sunt mai evidente si mai fixe, egotismul mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sarace, comunicarea mai putin intensa. Sigur ca toate acestea se accentueaza o data cu varsta. Atitudinea cea mai comuna la oamenii singuri este acea de a neglija imaginea din oglinda colectivitatii. Restrangerea contactelor sociale este indicatorul cel mai bun pentru a verifica aceasta ipoteza. Dificultatile de relatie nu se pot atribui vesnic tentativelor de partener cu care ai vrut sa relationezi. Important, indiferent de sex sau de varsta, este sa fii atent la propriile erori si la propriile greseli de perceptie a celuilalt. Exista oameni care vor sa domine, sa controleze totul, inclusiv pe celalalt. Dar si oameni care doresc sa fie dominati, sa fie controlati, sa se subordoneze.

Erorile si esecurile provin, in cele mai multe cazuri, fie din perceptia incorecta a sinelui (subevaluare sau supraevaluare), fie din perceptia incorecta a celuilalt. Fie din ambele motive.

Unul din efectele cele mai primejdioase este drogul. Realitatea este cruda, 2moartea alba este prezenta printre noi si sta la panda, gata sa-i inhate pe cei care si-au pierdut busola, care nu mai au incredere in nimeni si in nimic si care nu stiu ce vor de la ei insisi. Acestia sunt tinerii care s-au ratacit sau care nu stiu sa se regaseasca inca, sa isi dea un rost si sa-si stabileasca un rol in relatia cu ceilalti si cu propria viata. Acestia incearca sa se refugieze in droguri, in urma unor obstacole, probleme, dificultati ce apar. Cauzele care ii imping pe tineri spre dezumanizare prin consumul de droguri sunt multe: curiozitate, teribilism, dorinta de senzatii tari, dorinta de afirmare in fata grupului dar si teama ca vor fi respinsi, ca vor fi izolati de catre grup daca refuza asa zisilor initiati "ii face pe acestia sa nu ia in considerare riscurile pe care le expun". O alta cauza este presiunea grupului. In functie de nivelul stimei lor de sine, de gradul de profunzime al idealului lor in viata, de raporturile cu familia, de rezultatele lor scolare, de imaginea pe care o au despre sine si de imaginea pe care vor sa o creeze in fata celorlalti. Problemele in familie, la scoala, cu prietenii, precum izolarea de colectivitate constituie o alta cauza care ii determina pe tineri sa evadeze din realitate, consumand droguri. Prin consumul de droguri, indiferent de acestea: cocaina, heroina sau chiar alcool, toxicomanul cauta sa atinga fericirea, cauta depasirea momentelor dificile, a singuratatii, a excluderii. Toxicomanul vede in droguri solutia de a accede la o bucatica de viata in care timpul nu mai conteaza.[8]