Forme de comunicare

Forme de comunicare

Comunicarea verbala

Comunicarea verbala foloseste drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificatii folosit de membrii unei societati. Comunicarea verbala foloseste drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificatii folosit de membrii unei societati. Cuvintele (lexicul) si regulile de operare cu aceste semnificatii (gramatica) fac posibila nu numai comunicarea, ci si dezvoltarea intelectului uman; in procesul invatarii, gandirea logica este formata prin intelegerea implicatiilor, relatiilor, exprimate in notiuni, judecati, rationamente. Comunicarea verbala poate fi orala (se adreseaza analizatorului auditiv) sau scrisa (analizatorul vizual).

Competenta lingvistica este nivelul abilitatii unei persoane de a-si transpune gandurile, trairile, intentiile in cuvinte sau de a intelege un mesaj receptat. Atunci cand emitatorul (E) si receptorul (R) au competente lingvistice diferite este nevoie ca cel care a initiat comunicarea sa-si "ajusteze" mesajul la nivelul de intelegere al receptorului, deci sa dispuna de competenta socio-comunicationala. De exemplu un savant poate avea un nivel deosebit de inalt al competentei lingvistice, dar este incapabil sa-si expuna teoria pe intelesul studentilor sai, deci comunicarea va suferi nu din cauza competentei sale lingvistice (care este incontestabila), ci din cauza incompetentei sale socio-comunicationale.

In functie de natura situatiei si de 'istoricul' relatiei dintre participantii la comunicare, continutul si forma pe care o iau mesajele difera. Orice cultura poseda modele lingvistice specifice unui anumit statut sau unui anumit rol: cuvintele folosite, topica frazei sunt diferite atunci cand ne adresam unui sef sau unui subaltern, unui public larg sau restrans, persoanelor apropiate sau celor pe care nu le cunoastem etc. Folosirea acestor modele de catre emitator semnaleaza implicit receptorului informatii despre atitudinea, sentimentele, intentiile lui, despre apartenenta la un anumit grup social (etnie, profesie, clasa sociala), precizeaza natura relatiei interpersonale sau a interactiunii: folosim persoana a II-a singular si numele de botez in relatiile apropiate, informale, intre parteneri cu statut egal sau apropiat si persoana a II-a plural, numele de familie si eventual titlul, functia sau o alta formula de politete pentru cei cu statut social mai inalt sau cu care relatia este mai distanta.

Normele de adresare difera de la o cultura la alta, chiar de la o clasa sociala la alta (de ex. in clasele sociale inalte este mai frecventa adresarea cu formule respectuoase si distante). Intr-un grup, statutul social al vorbitorilor este marcat implicit prin frecventa comunicarilor: cei cu statut mai ridicat vorbesc mai des si mai mult, dar totodata lor li se adreseaza mai multe comunicari. Datorita statutului, opinia lor este mai importanta si, ca atare, mai des solicitata. Totodata, liderul isi mentine statutul vorbind mai frecvent (strategie de autoafirmare).

Comunicarea nonverbala

Concomitent cu comunicarea verbala, fiecare participant la procesul de comunicare foloseste o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania si nuanta semnificatiile, de a le contextualiza, in general de a facilita intelegerea intentiilor emitatorului. Fiecare copil invata, prin impregnare si imitatie, inaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participantii la o cultura le folosesc ca pe un "limbaj" implicit, in sensul ca nu este nevoie ca cineva sa le descrie sau sa incerce sa le predea copiilor in mod explicit.

Adoptand normele de comunicare verbala si nonverbala, individul isi precizeaza, intr-o maniera implicita, pozitia pe care o adopta in interactiunea sociala si dorinta sa de a fi tratat in conformitate cu aceasta pozitie de catre ceilalti participanti la comunicare. Cunoasterea particularitatilor de comunicare nonverbala ale unui grup este esentiala pentru o persoana din exterior care doreste sa comunice eficient cu membrii sai. Este cunoscut modul in care profesorii cu experienta, atunci cand vorbesc elevilor, adopta nu numai limbajul, ci si elementele de comunicare nonverbala (gesturi, mimica etc.) familiare lor, facandu-se astfel mai usor acceptati si ascultati, tocmai datorita faptului ca destinatarii comunicarii ii percep ca apropiati, "populari".

Contactul vizual dintre doua persoane furnizeaza o serie de informatii de context importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: directia privirii poate indica interesul sau intentiile interlocutorului; miscarile oculare sunt si ele sugestive in privinta trairilor si intentiilor. Privirea directa, ochi-in-ochi, este semnul atentiei pe care ti-o acorda celalalt si ce forma de interactiune va urma (eventualele intentii agresive, faptul ca doreste sa-ti spuna ceva sau dimpotriva, asteapta un raspuns). In culturile vestice privirea directa semnifica deschidere spre comunicare, iar evitarea ei este interpretata ca nesinceritate, tendinta de a-si ascunde intentiile. Unele culturi orientale au norme care interzic sa privesti in ochi o persoana mai in varsta, de sex opus sau superioara ca statut social, gestul avand semnificatia sfidarii si lipsei de respect.

Privirea are importante functii de comunicare in registrul afectiv: frecventa si durata ei pot fi semn de simpatie, de atractie, intr-un context pozitiv si provoaca reciprocitatea trairii, pe cata vreme intr-un context negativ, frecventa excesiva a privirii poate fi interpretata ca semn de agresivitate si provoaca scaderea atractiei. Privirea insistenta poate fi neplacuta si pentru ca in tot regnul animal ea este un semn de dominare. Marimea pupilei, ca automatism de acomodare al analizatorului vizual, provoaca fenomene de simpatie (pupile dilatate) sau antipatie (pupile contractate). Diferenta nu este sesizata constient, dar contribuie la formarea perceptiei si la interpretarea globala a celuilalt.

Normele spatiale constituie o forma de comunicare nonverbala a distantei sociale si /sau afective dintre interlocutori. Ele variaza, ca dimensiune, de la o cultura la alta, dar sunt structurate pe patru niveluri de proximitate:

spatiul intim (aproximativ 45 cm), rezervat relatiilor foarte apropiate, presupune atingerea si mirosirea celuilalt;

spatiul personal, (aproximativ 90 cm), in care au acces persoane cunoscute si apropiate, dar nu intime - prieteni, colegi etc;

spatiul oficial (aproximativ 120 cm) in care au loc interactiunile in sensul cel mai larg, intre parteneri care se cunosc, dar nu au relatii apropiate, este cu atat mai mare cu cat distanta sociala este mai mare;

spatiul public (de regula peste 150 cm) presupune simpla existenta intr-un spatiu comun fara nici o relatie directa. Daca cineva vi se adreseaza de la o distanta mai mare de 2 m (distanta de la care personale sunt doar saluturile) inseamna ca vrea ca toata lumea sa auda ce va spune. Distanta normala pentru o comunicare oficiala dintre un individ si un grup este de 3 - 6 m, sub aceasta distanta fizica fiind imposibila mentinerea distantei psihologice necesare acestui tip de comunicare.

In comunicarea cu persoane apartinand unor culturi diferite, neintelegerile sunt generate nu numai de imperfectiunea comunicarii lingvistice (unul sau ambii parteneri nu sunt vorbitori nativi ai limbii in care are loc comunicarea - de exemplu un roman si un japonez vorbind limba engleza), ci si de aspecte ale comunicarii nonverbale, pentru care cele doua culturi au norme diferite.

Fiecare interlocutor are tendinta sa foloseasca in mod neconstientizat propriile 'coduri nonverbale' (pe care le-a invatat inca din pruncie si care au devenit parte integranta a deprinderilor sale comportamentale) atat in exprimarea proprie (emisie), cat si in 'descifrarea' comportamentul celuilalt (receptie). In interactiuni pozitive cresterea proximitatii este asociata cresterii atractiei, pe cand in interactiuni negative cresterea proximitatii duce la cresterea respingerii si a agresivitatii.

Exista culturi 'distante' cum sunt cele occidentale (in special cele anglo-saxone) sau cele extrem-orientale (chineza si japoneza), care au distante interpersonale mari (nu este permisa atingerea celuilalt decat in interactiuni intime) si culturi mai putin distante, cum este si a noastra, care permit 'intruziunea' in spatiul intim al celuilalt in derularea unor comunicari personale sau chiar oficiale. Chinezii, de exemplu, detesta sa fie atinsi, batuti pe spate in semn de prietenie sau sa dea mana.

Cand cel care initiaza comunicarea are o pozitie sociala mai inalta, distanta spatiala nu este legata de discrepanta de statut, el simtindu-se liber sa adopte ce distanta psihologica doreste. Daca initiatorul comunicarii este de rang social mai jos decat interlocutorul, comportamentul lui este constrans de normele de politete, el trebuind sa pastreze distanta 'potrivita'.

Privire si spatialitate Intre durata, frecventa contactului vizual, mimica, gesturi (corelate intre ele) si distanta spatiala relatia este invers proportionala, ca si cum aceste forme de comunicare nonverbala s-ar compensa reciproc, pentru a stabili un echilibru in marcarea intimitatii / distantei psihologice (modelul echilibrului al lui M. Argyle). Cresterea gradului de intimitate pe o dimensiune comportamentala nonverbala este insotita de o scadere compensatorie pe o alta dimensiune nonverbala:

cu cat persoanele sunt situate la o distanta mai mare, cu atat au tendinta de a se privi mai des si, cu cat ele se apropie spatial, au tendinta de a se privi mai putin. In timp ce vorbesc, interlocutorii se privesc in ochi, dar o privire prea fixa fiind perceputa ca prea intima si stanjenitoare, directia ei se comuta periodic pe diferite elemente ale fizionomiei celuilalt sau pe obiecte din fundal.

Atunci cand, intr-o conversatie, apropierea spatiala este prea mare, distanta 'psihologica' poate fi impusa prin afisarea unei mimici distante si a unei priviri fixe. In marile orase, proximitatea nedorita impusa de aglomeratie (pe strada, in mijloacele de transport in comun, oamenii se ating, ceea ce este extrem de stanjenitor, dar inevitabil!) duce la dezvoltarea unor adevarate strategii de evitare a privirii celuilalt.

Expresia faciala este modalitatea de comunicare nonverbala cea mai complexa, atat datorita faptului ca reflecta trairea emotionala si, prin aceasta, indeplineste o functie reglatorie, cat si datorita regulilor de afisare care constituie un limbaj secundar, prin care se comunica intentionat si explicit celuilalt stari emotionale.

Afectele fundamentale (surpriza, furie, bucurie etc.) sunt exprimate in mod reflex, prin mecanisme neuro-musculare innascute, comune tuturor oamenilor dar, pe masura ce se dezvolta abilitatile cognitive ale copilului (perceptie, gandire) el invata si devine capabil sa exprime emotii complexe (prin controlul constient al musculaturii faciale) in sensul intensificarii, atenuarii, neutralizarii sau chiar compunerii deliberate de expresii emotionale, nu intotdeauna concordante cu trairea reala!

Exista diferente individuale in privinta expresivitatii emotionale, dar variabilitatea este totusi ghidata de norme specifice unei anumite culturi sau subculturi. Mai putin reglementate decat expresia faciala, gesturile si tonul vocii tradeaza in mare masura emotiile reale, fiind mai putin controlabile voluntar.

Gesturile sunt miscari facute cu intregul corp sau doar cu unele segmente ale lui si pot indeplini functii diferite:

gesturi ilustratoare - de intarire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clatinarea capului sau a palmei); ele nu au un inteles propriu, semnificatia lor putand fi inteleasa numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au insotit;

gesturi adaptoare - care indica stari emotionale, dar nu fac parte decat secvential din comportament (exemplu: ne acoperim ochii cand nu vrem sa vedem ceva sau intoarcem capul); ele sunt neintentionate si, de multe ori, greu de controlat;

gesturi emblema, care inlocuiesc mesajul verbal (au un inteles de sine statator) si constituie conventii specifice unei anumite culturi (exemplu: V de la victorie, in al II-lea Razboi mondial si apoi in Revolutia din 1989).

Gesturile emblema sunt de obicei strict ritualizate - plecaciunea si salutul se fac in concordanta cu tipul de interactiune: salutam cu gesturi diferite o persoana necunoscuta atunci cand intram intr-o incapere, un sef, o persoana pe care o admiram, dar nu o cunoastem prea bine, colegii, prietenii, parintii, fratii. Desigur, in fiecare din situatiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul emblema, o anume formula verbala de salut, potrivita tipului de relatie si situatiei in care are loc interactiunea.

Comunicarea vocala este intrinsec legata de vorbire, avand nenumarate aspecte care particularizeaza semnificatia acesteia. Acelasi cuvant dobandeste intelesuri diferite in functie de pronuntia folosita, intonatie, accente, inflexiuni ale vocii, timbru, ritmul vorbirii, pauze semnificative. Vorbirea pe un ton ridicat si cu multe inflexiuni tradeaza iritare si dorinta de a domina intr-o disputa, pronuntia raspicata si tare a cuvintelor tradeaza (comunica) manie, incetineala si monotonia - plictiseala etc.

Pe langa functia de comunicare a starilor emotionale, indicii vocali furnizeaza interlocutorului o serie de informatii suplimentare despre originea sociala a vorbitorului, intentii, atitudini fata de interlocutor si fata de situatie etc si constituie un canal important in comunicarea directa, fata in fata, dar mai ales in cea intermediata de telefon, de exemplu, cand suntem lipsiti de indici nonverbali vizuali (mimica, gesturi) care sa completeze semnificatia mesajului. La cele de mai sus se adauga si alte semnale vocale, mici icnete de surpriza, oftaturi, mormaieli de aprobare sau dezaprobare, de interes sau incurajare a interlocutorului.

Pauzele nongramaticale (exista si pauze gramaticale, care constituie punctuatia 'sonora', la capatul unor secvente de propozitie sau de fraza) pe care vorbitorul le interpune in discursul sau furnizeaza indicii despre discursul interior (pauze in punctele critice), cautarea termenilor (pauze inaintea unor termeni neobisnuiti, alesi cu grija), planul comunicarii.