Functiile si axiomele comunicarii

Functiile si axiomele comunicarii

1. Functiile comunicarii

Stabilirea functiilor pe care le are un proces social reprezinta una din preocuparile de baza ale cercetatorilor. Comunicarea, asa cum s-a relevat deja, ca proces social fundamental, este investigata de numeroase stiinte si, ca urmare, ne confruntam cu numeroase puncte de vedere care, de regula, cuprind si referiri la functiile pe care le poate indeplini in social. Asa se explica marea diversitate de functii cu care se opereaza in comunicare, functii grupate in maniere proprii fiecarei scoli sau specialist. Astfel, in contextul retoricii a aparut prima clasificare (i se datoreaza lui Aristotel), potrivit careia comunicarea publica, poate indeplini una din urmatoarele trei functii:

♦functia politica sau deliberativa, atunci cand discursul stabileste oportunitatea sau, dimpotriva, inoportunitatea unei actiuni cu caracter public;

♦functia forensica sau judiciara, ce consta in dovedirea justetii sau imoralitatii unor fapte deja petrecute, pe care le aproba sau incrimineaza;

♦functia epideictica sau demonstrativa axata pe elogierea sau blamarea unor personalitati, pe exprimarea satisfactiei fata de un eveniment favorabil, ori deplangerea urmarilor unei calamitati[1].

In lingvistica Roman Jakobson a stabilit functiile comunicarii centrate pe elementele acesteia[2], astfel:

♦functia expresiva, centrata pe emitator, permite acestuia sa-si comunice impresiile, emotiile si judecatile sale asupra continutului mesajului. Mihai Dinu[3] o numeste functia emotiva si exemplifica manifestarea ei printr-o suma de mijloace stilistice, imbibate de valori emotive;

♦functia conativa, centrata pe receptor, vizeaza directionarea atentiei si interesului acestuia spre mesaj. Mai este numita persuasiva sau retorica intrucat are ca rol influentarea destinatarului in vederea obtinerii unui anumit raspuns;

♦functia referentiala, centrata pe referent, face trimiterea la referenti, situationali si contextuali;

♦functia fatica, centrata pe canal, permite stabilirea, mentinerea sau intreruperea legaturii (contactului) cu receptorul, precum si verificarea trecerii fizice a mesajului;

♦functia metalingvistica, centrata pe cod, se manifesta atunci este necesar sa se atraga atentia asupra codului utilizat si face posibila definirea sensului termenilor pe care receptorul nu-i cunoaste;

♦functia poetica, centrata pe mesaj, pune accentul pe cum se spune, adica pe incantarea provocata de rostirea sunetelor.

In conceptia autorului aceste functii coexista in fiecare comunicare, diferita fiind, de la caz la caz, ierarhia lor de importanta; este greu, mai precizeaza Jakobson, sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie[4]. Comentand aceasta clasificare, Mihai Dinu apreciaza ca desi ea a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, se dovedeste perfect extrapolabila la toate modalitatile de comunicare[5].

Psihologii s-au concentrat in stabilirea functiilor pe mecanismele psihice[6]. Astfel, Karl Bhler le clasifica dupa natura procesului psihic predominant, respectiv, emotional-expresiva, conativa, referential-designativa, iar A. Ombredane le ierarhizeaza de la primitiv si spontan, catre elaborat si voluntar, respectiv, afectiva, ludica, practica, reprezentativa, dialectica.

Gerard Wackenheim clasifica functiile comunicarii in raport cu individul si cu grupul:

a) in raport cu individul comunicarea are urmatoarele functii:

♦de integrare a individului in mediul sau (permite individului sa traiasca alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea);

♦de dezvaluire si autodezvaluire (prin comunicare individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poatre intelege mai bine);

♦de valorizare (comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei atragand atentia altora asupra sa, implicit afirmandu-se);

♦reglatoare a conduitei altora (comunicand cu altii un individ isi poate ameliora pozitia in cadrul grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creaza conflicte sau atmosfere destinse in tumpul unei conversatii);

♦terapeutica (comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens stand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana);

b) in raport cu grupul comunicarea are urmatoarele functii:

♦productiv eficienta (permite realizarea sarcinilor mai ales in situatia in care acestea implica un inalt grsd de cooperare intre membrii grupului, ajuta locomotia grupului spre atingrrea scopurilor fixate);

♦de facilitare a coeziunii grupului (prin comunicare se naste si subzista un grup; incetarea sau perturbarea ei se soldeaza fie cu moartea grupului, fie cu aparitia unor disfunctionalitati grave);

♦de valorizare a grupului (este aproape identica cu cea de la nivelul individului; prin comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica existenta);

♦rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand aceasta se degradeaza, trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic. Sociodrama este cel mai bun exemplu in sustinerea acestei finctii).

Emilian M. Dobrescu[7] sistematizeaza functiile comunicarii stabilite de diversi autori in doua grupe, astfel:

a)♦informativa (informeaza auditoriul in probleme de actualitate sau in probleme generale);

♦de exprimare si cristalizare a opiniilor;

♦de instruire si educare;

♦de distractie, destindere, deconectare si folosire a timpului liber;

♦de convingere, integrare sociala si intarire a participarii sociale a individului;

b)♦instructiva;

♦educativa, culturalizatoare;

♦de control social;

♦de compensare, deconectare;

♦publicitara.

Alti autori considera ca functiile limbii sunt si functii ale comunicarii.

2. Axiomele comunicarii

In cadrul Institute of Mental Research intemeiat, in 1959, de Paul Watzlawick si Don Jackson, in cadrul renumitei Scoli de la Palo Alto, in urma studiilor intreprinse asupra proceselor de comunicare au fost formulate unele principii cu privire la comunicarea interumana. Denumirea de axiome ale comunicarii reprezinta termenul folosit pentru primele patru dintre ele de catre Paul Watzlawick, Don Jackson si J. Helmick Beavin in lucrarea Une logique de la communication. Mihai Dinu referindu-se la aceste principii le prezinta astfel[8]:

Axioma 1 Comunicarea este inevitabila sau Non-comunicarea este imposibila. Se considera ca omul, cat traieste, comunica in permanenta cu cei din jur, intrucat totul din el comunica ceva si orice comportament are valoare comunicativa, inclusiv tacerea.

Axioma 2: Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai. De exemplu daca aceleasi cuvinte sunt rostite pe tonuri diferite ele comunica lucruri diferite.

Axioma 3: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza efect sau stimul raspuns. Procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei mesajele interconditionandu-se intr-o maniera complexa, cu aspect, oarecum, de cerc vicios: ceea ce transmite emitentul determina reactii ale interlocutorului, iar acestea genereaza, la randul lor, reactii ale emitentului de mesaj. Aceasta evidentiaza complexitatea si subtilitatea comunicarii, care nu se poate reduce la scheme rigidesi previzibile.

Axioma 4: Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica.Termenii sunt luati din cibernetica unde un sistem este considerat digital cand se opereaza cu o logica binara si analogic in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Intre axiomele 2 si 4 exista o legatura stransa: componenta informationala a comunicarii (cuvintele, de regula) e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice (stimulii non-verbali, de regula).

Axioma 5: Comunicarea este ireversibila. Sensul acestei axiome trebuie inteles astfel: un act de comunicare, o data ce a avut loc, declanseaza transformari si mecanisme ce nu mai pot fi date inapoi, intrucat orice revenire asupra mesajelor transmise nu mai poate anihila efectele deja produse, deoarece ne adresam altei persoane decat partenerului initial de discutie.

Axioma 6: Comunicarea presupune raporturi de forta si implica tranzactii simetrice sau complementare. In cazul tranzactiilor complementare intre persoanele care comunica exista intotdeauna diferente de pozitie ierarhica, indiferent de natura acesteia (statut social, pozitie economica, competenta culturala sau profesionala, forta fizica, ascendent moral, prestigiu, varsta etc.), iar stimulii si raspunsurile sunt de tipuri opuse. Posibilitatea realizarii unei egalitati veritabile intre interlocutori este un deziderat aproape imposibil de atins; sunt simetrice doar atunci cand actele comunicationale sunt de acelasi tip cu stimulii.

Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. Premisa de la care se pleaca este ca oamenii sunt diferiti, percep realitatea in mod diferit, au interese si scopuri diferite si, in consecinta, comunicarea dintre ei se poate ameliora numai in urma unui efort de acomodare reciproca a interlocutorilor la contextul si situatia comunicationala. In esenta, ajustarea propusa de axioma se refera la nevoia partenerilor de a se armoniza si sincroniza unul cu celalalt. Procesele de ajustare si acomodare sunt cu atat mai necesare atunci cand interlocutorul este mai putin cunoscut si intre campurile de experienta subzista deosebiri mai insemnate.

6. Tipuri (genuri) de comunicare

Comunicarea umana cunoaste numeroase tipuri sau genuri, in raport cu criteriul adoptat pentru clasificare. Aceste criterii sunt diferite in functie de autorul care realizeaza clasificarea. Astfel, Luminita Iacob[9], examinand tendintele existente in studiul comunicarii, pentru identificarea si analiza formelor pe care le imbraca acest fenomen, apreciaza ca cele mai frecvente distinctii in psihologia sociala sunt cele operate in virtutea urmatoarelor criterii:

♦nivelul interactiunii: comunicarea intraindividuala, comunicarea interpersonala, comunicarea in grup mic, comunicarea publica/mediatica;

♦finalitati: comunicarea accidentala, comunicarea consumatorie/subiectiva, comunicarea instrumentala, comunicarea defensiva, comunicarea informativa, comunicarea persuasiva, comunicarea fatica/de intretinere;

♦coduri utilizate: comunicarea verbala, comunicarea paraverbala, comunicarea nonverbala;

♦continuturi dominante: comunicarea referentiala, comunicarea operational-metodologica, comunicarea atitudinala;

♦suportul informational predilect: comunicarea digitala, comunicarea analogica;

♦nivelul si gradul feed-back-ului: comunicarea lateralizata, comunicarea nelateralizata;

♦raporturile dintre statutele partenerilor: comunicarea verticala, comunicarea orizontala.

In sociologie se opereaza cu alte criterii. In acest sens, edificatoare este clasificarea realizata de Emilian M. Dobrescu[10] in lucrarea Sociologia comunicarii. El propune urmatoarele criterii:

a) mijlocirea comunicarii: directa sau indirecta. Dupa canalul de comunicatie care mijloceste comunicarea poate sa existe: comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, compact discuri, telefon; comunicare video-tv (prin tv, video, tv prin cablu sau satelit, videotelefon); comunicare scrisa (carte, presa scrisa, scrisori); comunicare artistica (teatru, film, muzica, arte plastice);

b) sensul comunicarii: unilaterala sau reciproca;

Autorul combina primele patru tipuri de comunicare de la 'a' si 'b' rezultand astfel alte patru tipuri de comunicare, apreciate ca cele mai des intalnite:

♦reciproca directa (fata in fata);

♦reciproca indirecta sau interactiva (prin intermediul radioului, telefonului);

♦unilaterala directa (intr-o conferinta);

♦unilaterala indirecta (prin intermediul discului, suporturilor magnetice in miscare, filmului, scrisorii).

c) numarul receptorilor: privata sau publica; individuala sau sociala (interpersonala, interumana, de grup, de masa - cu sensuri separate pentru fiecare termen);

d) perenitatea comunicarii: verbala (efemera) sau scrisa (permanenta). In cadrul comunicarii permanente, in functie de suportul de stocare, deosebim: comunicare prin intermediul hartiei, benzii video, discului - videodiscului, computerului etc. Exista si o comunicare nonverbala, prin gestica, mimica, pantomimica;

e) tipuri aparte de comunicare:

♦comunicarea empatica (H. Pieron - o specie de comunicare afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurandu-si sentimentele; H. Sillamy - un fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul);

♦comunicarea impersonala si anonima (dupa Jean Lohisse, o comunicare in care emitatorul si chiar receptorul nu sunt clar precizati: traditiile, obiceiurile, folclorul);

♦comunicarea blocata produsa, dupa Mahl Ilombi, ca urmare a limitarii accesului la informatie, considerat un drept inalienabil si fundamental al individului.

Emilian M. Dobrescu mai supune atentiei si clasificarea dupa tipurile de activitati umane propusa de J. L. Aranguren potrivit careia comunicarea poate fi: obisnuita (comuna), stiintifica si/sau tehnica, de noutati (informatii), publicitara, pedagogica, estetica (artistica), sociala, economica, politica, religioasa etc.

Autorul considera mai importante criteriile referitoare la perenitatea comunicarii si numarul receptorilor.

In filologie, Sultana Craia, referindu-se la comunicarea umana, propune alte criterii de clasificare:

a)     din perspectiva relationala

♦comunicarea in cadrul speciei (orizontala), care imbraca mai multe tipuri, dinspre individual spre colectiv: comunicarea intrapersonala; comunicarea interpersonala; comunicarea de grup; comunicarea de masa;

♦comunicarea cu transcendentul (religioasa; verticala), care pote fi: directa (credincios-divinitate) sau mediata (de un preot, un vrajitor); spontana (verbala sau mentala) sau conventionala (se rosteste o rugaciune cu forma fixa, transmisa prin traditie, oral sau/si in scris); individuala si/sau colectiva (institutionalizata); ocazionala sau regulata (ritualuri periodice, consacrate, fixate prin calendarul religios);

♦comunicarea cu alte specii (verticala): cu animalele; cu alte forme de viata inteligenta;

b)     din perspectiva mijloacelor

♦comunicarea nonverbala;

♦comunicarea verbala: orala si scrisa.

Aceste puncte de vedere nu epuizeza problematica tipurilor comunicarii. Sunt si alte criterii cu ajutorul carora sa se faca delimitari suficient de relevante:

♦dupa scopul urmarit, comunicarea poate fi cu caracter de: dispozitie, informatie, comanda, coordonare, control, motivatie;

♦dupa transformarile suferite: originare si derivate;

♦dupa frecventa utilizarii: comunicarea periodica, si comunicarea aperiodica;

♦dupa gradul de constientizare: comunicarea incidentala (o persoana emite informatia fara a avea intentia de a o face) si comunicarea expresiva (rezultat al unei stari emotionale sau motivationale, exprimand deci acea stare);

♦dupa activitatea in care este implicata: comunicare instructiva, comunicare educationala, comunicare in procesul muncii (profesionala);

♦dupa grdul de institutionalizare: comunicarea formala, comunicarea informala.

Enumerarea ar putea continua intrucat exista o mare diversitate de cai si modalitati, contexte si situatii in care se realizeaza schimbul de mesaje intre cei care comunica. Situatia relevata este consecinta acelorasi cauze semnalate in capitolul al V-lea. De altfel, ilustrativ in acest sens, este si faptul ca specialistii in comunicare nu au ajuns inca la o terminologie bine definita in ceea ce priveste notiunile utilizate. Ca urmare, se scrie si se vorbeste de categorii, tipuri, forme, modalitati, genuri de comunicare, fara o distinctie unanim acceptata a semnificatiei acestor cuvinte, semn ca autorii, fie nu se situiaza in aceleasi orizonturi interpretative, fie opereaza cu aparatul conceptual si metodologic propriu unei anume stiinte particulare sau orientari din cadrul acesteia.

Profesorul Lucian Culda, situandu-se in orizontul interpretativ procesual-organic, propune o alta clasificare a comunicarii[11]. El considera ca modalitatile de comunicare sunt in functie de specializarea procesorilor de informatii (bio-procesori si interpretori):

♦tipurile de procesare a informatiilor (bio-procesari si interpretari) genereaza doua forme de comunicare: simbolica si analitica (conceptuala), care se realizeaza in modalitati figurative, verbale si muzicale;

♦posibilitatile functionale ale procesorilor de informatii specifici oamenilor genereaza comunicarile: pragmatice, artistice, teoretice, religioase, trans-senzoriale etc.;

♦interpretorii specializati care fac posibile competentele comunicationale prin care oamenii si socio-organizarile relationeaza cu ceilalti in vederea cooperarii, pentru satisfacerea unor nevoi informationale si energetice genereaza comunicarea privata si comunicarea publica (profesionala si cetateneasca).