MASS-MEDIA SI RELATII PUBLICE. TEHNICI DE REDACTARE - De la Filosofie la PR. Metamorfoza ganditorului in sclavul simulacrului

STIINTE POLITICE

MASS-MEDIA SI RELATII PUBLICE. TEHNICI DE REDACTARE

De la Filosofie la PR. Metamorfoza ganditorului in sclavul simulacrului

I. Argument

Orice portret care este pictat cu sentiment este portretul artistului, nu al modelului. Modelul reprezinta doar un accident, ocazia. Pictorul nu-l infatiseaza pe el; de fapt, pictorul se infatiseaza pe sine pe panza colorata. Motivul pentru care nu voi expune acest tablou este ca eu cred ca in el mi-am expus secretul sufletului meu" (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)

Unul dintre cei mai apreciati pictori renascentisti, Michelangelo Merisi ('Caravaggio', 1571-1610), a hotarat la inceputul carierei sale sa rupa complet cu traditia contemporana lui, incalcand aproape toate regulile societatii in care traia, experimentand pe cont propriu un mod de viata libertin si un nou mod de a face arta. Tendintele lui impulsive, anarhice, antinomice ('dialetheice', ca sa folosesc un eufemism introdus de logicianul Graham Priest, pentru a descrie pozitiile intelectuale situate dincolo de granitele 'bunului-simt', prin uniunea contrariilor) aveau sa-i grabeasca sfarsitul, care a venit la doar 39 de ani. Insa pe plan artistic el a fost singurul care a reusit sa distruga spatiul care despartea privitorul de evenimentele din opera de arta, realismul sau total depasind in acuratete pana si fotografiile sau filmele realizate cu cea mai performanta aparatura moderna, dand senzatia ca poti intra oricand in lumea reprezentata de el (de aceea cinci dintre picturile sale au fost refuzate de oficialii bisericii, pe motiv ca 'eludau granita dintre sacru si profan'). Desi a avut o influenta majora asupra unor urmasi ilustri ca Rubens, Rembrandt sau Vermeer, nimeni nu a reusit vreodata sa-l egaleze.

Am recurs la aceasta incursiune in lumea picturii pentru a evidentia un fapt care a aparut destul de des in istoria omenirii, anume incompatibilitatea de fond intre compusii majoritatii idealurilor 'fotomodelelor care beau doar apa plata cu lamaie' si a altor 'vanzatori de gogosi' care propovaduiesc 'pacea, bunastarea, egalitatea, fraternitatea, iubirea (atat ca eros, cat si ca philia), libertatea si siguranta' ca un tot unitar, ca o utopie dezirabila (in istorie a fost pusa-n practica de buni relationisti ca Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, Idi Amin sau Leopold).

Primul care a prezentat aceasta incompatibilitate intre valori des acceptate ca fiind coextensive, fara insa a o formula in mod explicit, a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527). Acesta a descris in 'Principele' o morala situata pe calapodul opus moralei crestine, fara a incerca o conciliere intre cele doua si fara a face o alegere expresa a uneia din ele.

Cel care a dat suplete si viata continutului inform prezent la Machiavelli a fost ganditorul englez Isaiah Berlin (1909-1997). In culegerea de eseuri 'Adevaratul studiu al omenirii', Berlin pune bazele scolii 'pluralismului obiectiv', intrebandu-se daca nu cumva doua dintre 'cele trei capete' ale idealului iluminist (libertate, egalitate, fraternitate) sunt incompatibile, mai mult, daca nu cumva intregul monism (pozitie filozofica potrivit careia exista doar Unu, de exemplu un singur Bine, un singur raspuns posibil care sa fie adevarat), pe care se bazeaza intreaga gandire occidentala de la Platon incoace, nu-si contine in fasa propria dezintegrare.

Urmand filiera deschisa de Machiavelli in domeniul teoriei politice, de Caravaggio in pictura si continuata de Berlin in domeniul ideilor, imi propun sa analizez pe rand in prezenta lucrare relatiile de contrarietate dintre sex si 'iubire', siguranta si libertate, pace si bunastare, credinta si rationalitate, Orient si Occident, consumism si fericire, globalizare si intimitate, iar ca o sinteza a celor enumerate pana acum, a dialecticii complexe dintre relatiile publice si filozofie. Stiu ca sunt multi amatori ai 'caii de mijloc', dar ei trebuie sa tina cont ca acea cale nu duce nicaieri, magarul lui Buridan statea forever la intersectie.

Tratarea mea nu-si propune o situare neutra, echidistanta asupra subiectului dezbatut, pentru ca asta ar presupune sa porneasca tocmai de la postularea monismului pe care se presupune a-l combate. Consider posibila situarea apriori pe acea pozitie de cadru paradigmatic atunci cand omul va fi capabil sa priveasca o farfurie din toate unghiurile posibile si sa spuna 'farfuria e rotunda', sa postuleze existenta unei singure farfurii, farfuria chiar ii va parea mereu rotunda, va sti fara putinta de tagada ca parerea lui corespunde obiectului exterior mintii sale numit 'farfurie' (presupun ca omul ales de mine cunoaste limba romana), iar semenii nu-l vor trimite la ospiciu avand motive intemeiate. Eu personal consider un asemenea angajament ontologic ca fiind inacceptabil.

Initial am dorit ca titlul disertatiei sa fie 'Anti-PR. Decosmetizarea minciunii'. Ulterior, partial si datorita sfaturilor intelepte ale coordonatorului Claudiu Mesaros, care mi-a aratat ca o asemenea pozitie de acuta beligeranta obnubileaza intr-un mod aproape identic cu lanturile nevazute care fac ca din pragmatism si mimesis formal (sau total) sa nu rezulte niciodata ceva cu adevarat nou, original.

Asa se face ca-n cele din urma m-am decis asupra titlului actual: 'De la Filosofie la PR. Metamorfoza ganditorului in sclavul simulacrului'. Unul dintre motivele alegerii acestei denumiri a fost partiala adeverire a profetiei lui Oswald Spengler (1880-1936) despre caderea 'omului faustic', odata cu escaladarea tehnicilor de comunicare in masa si a exploziei tehnologice (coroborata cu o alta 'profetie' confirmata, cea facuta in 1936, anul mortii marelui istoric, cand acesta a afirmat public ca 'Al Treilea Reich' va dura cel mult inca 10 ani).

Consider ca aceasta situatie se datoreaza in mare parte tehnicilor folosite in relatiile publice, avand drept scop perpetuarea indefinita a unui status-quo specific unei societati consumiste, prin crearea artificiala a unor pseudo-nevoi, pseudo-culturi, pseudo-oameni-inseriati. Acest status-quo instaurat odata cu diseminarea 'panoptica' a mesajului a dus la intreruperea 'circuitului de reciclare' (imi asum asumptia metafizica), 'Homo Sapiens' fiind pe cale sa devina 'Homo Videns' (Sartori) sau, asa cum spune Umberto Eco, daca in prezent lumea se-mparte in cei care privesc si cei care sunt priviti, in viitor se poate ca toti sa se priveasca in timp ce se privesc intre ei (iar asta-nseamna anihilare completa, cel putin intelectuala, un voyeur care priveste un alt voyeur este ca un morcov care priveste o varza).

Heraclit spunea ca nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau, contextul s-a schimbat, iar acum oamenii se scalda in raurile pe care le dicteaza mogulii marilor corporatii, iar acele rauri sunt pe cale sa se epuizeze.

Cealalta premisa de la care am pornit in conceperea lucrarii este existenta in istoria filozofiei a unor ganditori total opusi 'mult-prea-bine-crescutilor-lingusitori-intru-minciuna-si-profit imediat', care au aratat drumul de urmat pentru a echilibra talerele balantei, a caror menire e sa 'sparga fotoliul complezentei', fie prin propriul model de viata, fie prin problemele pe care le-au inraurit dupa moarte ca tema de casa pentru posteritate, ascunse cu strasnicie de preotii consumului necugetat.

Cat timp traiesc (sau cel putin cred asta), nu pot pune '.', asa ca nu promit un 'corp sferoid', ci mai degraba o zvastica (in sensul ei indian) cu multiple inrauriri. 'De ce?' Pentru ca omul nu cunoaste destule ca sa explice un fenomen odata pentru totdeauna, are doar variante (despre orice, exemplele lui Gettier demonstreaza asta cel mai bine), ar insemna sa fiu relationist (pentru mine asta-nseamna sa ma pun in slujba vreunei corporatii, deci.) daca as spune 'am rezolvat problema x', iar daca as fi pragmatic si m-as margini la probleme punctuale ar insemna sa parasesc lumea de sub cer ca sa ma-nchid intre patru pereti.

Pare destul de improbabil ca cineva sa stie de la inceput unde va ajunge in final, asa ca nu pot oferi date despre metodele pe care le voi utiliza (se presupune ca scriu acest "Argument" inainte de a fi terminat lucrarea).

II. Sex vs. 'iubire'

II.1. Inceputurile idolatrizarii corpului

Pentru inceput trebuie spus ca un factor important al uimitoarelor inovatii aduse de eleni este si specificul national. Astfel, spre deosebire de celelalte popoare ale vremii, unde domnea tirania, iar zeitatile erau privite cu oroare, viata omului nevalorand mare lucru, grecii erau mandri, curiosi in ceea ce priveste natura, profund pragmatici, idolatrizau omul (cu exceptia sclavilor, care erau priviti ca niste simple animale de povara), chiar zeii lor fiind imaginati ca nestatornici, cu patimi si defecte umane.

Asa ca nu e deloc surprinzator ca grecii au fost primii care au descoperit si apreciat frumusetea corpului uman, proclamand sus si tare ca, in lipsa altor date, corpul este tot ce au si nu gasesc niciun motiv sa-l dispretuiasca pentru a castiga bunavointa unor zei avand propriile lor uneltiri. Asadar, sculptura se concentreaza asupra reprezentarii unui tanar gol (kuros) si a unei fete imbracate (kore) (de aici si numeroasele glume despre natura lor bisexuala), fetele fiind reprezentate in pozitie rigida, cu formele greu de intrezarit. Totusi, prin jurul anului 500 i.C., realizand ca unora dintre ei le place mai mult corpul feminin, figurile feminine incep sa 'prinda viata', sa devina mai realiste, imbracamintea, din ce in ce mai sumara, dand la iveala forme lascive.

"Noul testament al deificarii trupului" a aparut in Franta secolului al XVIII-lea, unde sexul isi traia epoca de glorie, 1 din 7 femei practicand prostitutia, pe langa acestea mai existand 40000 de homosexuali declarati.

Asa ca nu-i de mirare ca printre cele mai bine vandute carti ale vremii se numara "Tereza Filozoafa" (1848), atribuita lui Boyer d'Argens (1704-1771), in care se trateaza noutatea auto-descoperirii prin filosofie si a discutiilor libere intre sexe, precum si stransa legatura dintre sexualitate si filosofie. Autorul exprima o forma de "naturalism a la Spinoza", prin perceptiile si cuvintele unei tinere femei supuse unui lung proces de educatie sexuala.

Conform acestei filosofii hedoniste, nu exista nicio diferenta intre salvarea spirituala si cea fizica, ambele putand fi gasite doar in lumea aceasta. Cum straduinta intelectuala si senzuala spre binele suprem sunt amestecate, filosofia devine in mod literal un afrodiziac, notiunile clasice de bine si rau fiind abolite in favoarea unei etici relative (un fel de cvasi-realism avant la lettre), unica morala restrictiva fiind imperativul de a nu-i rani pe ceilalti.

Tot acest text, rastoarna conceptia conventionala a virginitatii, inlocuind-o cu elogiul placerii sexuale, mai ales pentru femei, insa doar formele care nu aduc prejudicii celuilalt. La fel ca si "Calugarita" lui Denis Diderot (1713-1784), in timpul perioadei ei ca maicuta, Therese avea o viata infrigurata si vrednica de plans, orchestrata de confesorii ei catolici (cu memorabilul moment in care preotul la care se spovedea ii compara vaginul cu fructul oprit care a dus la caderea omului). Dar, pas cu pas, a reusit sa se emancipeze de aceasta sclavie prin voyeurism, masturbare si invatarea din carti erotice si barbati "iluminati", Therese considerand masturbarea drept binefacatoarea care i-a redat bucuria in viata, precum si sanatatea psihica si fizica.

Intr-un final, Therese descopera dragostea si sexul extramarital, devenind "philosophe" (semnificativ fiind pasajul in care "imi departez coapsele cat de mult pot si analizez cu atentie acea parte care ne face femei" , marcand astfel trecerea de la credinta oarba la descoperirea activa, specifica filosofiei), gasind astfel fericirea si salvarea terestra. Cat despre religie: "il n'y a point de culte, Dieu se suffit a lui-meme" (nu e nevoie de cult, Dumnezeu isi e suficient siesi).

In acest mediu s-a nascut in 1740 "Mesia voluptatii", marchizul Donatien Alphonse de Sade (1740-1814, cunoscut in epoca pentru numeroasele sale arestari, printre altele, denuntat pentru perversiuni de catre o prostituata).

Printre cele mai celebre opere ale acestuia se numara "Justine", in care autorul prezinta evolutia a doua surori, Justine si Juliette, despartite in adolescenta.

Prima dintre ele, Justine alege calea virtutii cu orice pret, din acest motiv ajungand sclava sexuala la o manastire, violata, batuta de nenumarate ori, fara insa a pierde din vedere "calea cea dreapta" (cel putin din perspectiva ei, deoarece in cazul unui aristocrat falsificator de bani pe care-l salveaza de la moarte si care, "drept multumire", o sechestreaza intr-un castel supunand-o viciilor "preotesti", el raspunde la intrebarea ei de ce se poarta asa spunand ca toata asa-zisele ei virtuti sunt contra naturii, ca le face doar din egoism, ca el nu i-a cerut asta, ca ea ajunge la orgasm doar prin masochism, asa ca n-are niciun motiv sa se planga).

Sora ei, Juliette, alege in schimb viata de prostituata, hoata si, eventual, chiar ucigasa. Cand cele doua surori se reintalnesc dupa multi ani, Juliette este o respectata doamna din inalta societate, care abia reuseste s-o salveze pe Justine de la ani grei de puscarie pentru un jaf pe care nu-l comisese. Adusa in palat, unde nimic n-o ameninta, Justine devine apatica, blazata, in cele din urma murind lovita de fulger, in timp ce Juliette cea vicioasa se inscrie intr-un ordin religios.

In concluzie, Sade rastoarna in "Justine" intreaga paradigma a romanelor de pana la el, aducand in prim-plan subiectivitatea virtutii si a viciului, urmarirea fericirii si consecintele deduse de aici, tarele dogmatismului, natura violenta si sexuala, ca unic stapan al oamenilor.

Un mare rival al lui Sade, Retif de la Bretonne (1734-1806), i-a dat o replica pe masura, scriind "Anti-Justine", roman partial autobiographic, in care dorea sa ofere o aparare a moralitatii dominante, subjugate prin "otrava Justine", dar in final a ajuns la performanta de a-l intrece in obscenitate.

Tot Retif, in lucrarea "Le pornographe" (prima folosire a termenului "pornografie") din 1769, a propus construirea de catre guvern de temple igienice ale lui Venus, intitulate "Partenion", in care prostituatele sa-si desfasoare legal activitatea. Planul nu lasa nimic la voia intamplarii, organizarea acestora fiind asemanatoare oricarei fabrici, cu o condica de intrare si iesire, concediu de maternitate, lista de preturi, supervizare medicala, parfumurile si cosmeticele fiind interzise, la acea vreme fiind la mare pret mirosul natural al femeii, despre care se spunea ca este cel mai puternic afrodiziac. Scriind despre acestea, i-a venit ideea titlului, insemnand pe greceste "cel care scrie despre prostituate".

II.2. "Sinteza" lui Weininger

Adulat de unii (printre care si Emil Cioran), dispretuit pana la paroxism de altii, opera lui Otto Weininger si-a pus decisiv amprenta asupra viziunii societatii occidentale asupra relatiilor dintre barbat si femeie pana la cel de-al doilea razboi mondial, in ciuda sinuciderii sale, la nici 23 de ani, la cateva luni dupa publicarea principalei sale lucrari, "Sex si caracter".

Weininger considera ca datorita faptului ca, pentru un mare numar de fiinte vii reproducerea nu este sexuata, actul sexual trebuie sa aiba si alt rol in afara de perpetuarea speciei.

Pe de alta parte, cum la animale copulatia se desfasoara doar in anumite perioade, se poate spune in acelasi timp ca nu poate fi cautata exclusiv pentru placere. Totusi, activitatea sexuala a omului nu este atat de strans integrata in circuitul cauzalitatii naturale, fiind independenta de anotimp, ardoarea sporita ce subzista la el primavara fiind mult mai slaba decat chiar la animalele domestice.

Totodata, sexul la oameni nu este ceva care-si are centrul intr-un punct dat sau care se manifesta printr-un anume organ, ci actioneaza asupra intregii fiinte, manifestat in fiecare punct in parte. Lucrurile nu-s insa chiar asa de simple, stiindu-se ca anumite persoane de sex opus produc repulsie, altele indiferenta, altele excita, pana cand apare un individ fata de care dorinta de a se uni devine necesara intr-o asemenea masura, incat intreaga lume din jur isi pierde valoarea si dispare, in acest moment considerandu-se ca apare "iubirea". Acest sentiment este in esenta irational, spune Weininger, insusirile fiintei "iubite" fiind indiferente sau chiar urate din perspectiva pur estetica, dar percepute ca "frumoase", prin "pur estetic" intelegandu-se frumosul rational, obiectiv, facandu-se abstractie de "aperceptiile sexuale".

In acest sens, prin "iubita" se intelege atat mama, cat si tarfa sau un grup intermediar intre acesti poli, notiunea nespunand nimic despre calitatile fiintei in cauza, pentru ca nu explica decat primul stadiu din viata aceleiasi femei, la care se adauga mai tarziu al doilea, maternitatea. Aceasta apropiere este argumentata de Weininger prin natura, mai mult sau mai putin, "cocheta" a oricarei femei, aceasta cochetarie nefiind niciodata lipsita de legatura cu coitul. Prin aceasta se da barbatului iluzia de a fi infaptuit deja cucerirea femeii, tocmai pentru a-l stimula (fara a se fi petrecut inca asta in realitate) s-o realizeze. Acest joc in sine conduce femeie la o satisfactie a coitului indiferent daca se va realiza in practica sau nu, pentru ca prin dorinta barbatului pe care o trezeste resimte ceva analog senzatiilor actului sexual, procurandu-si astfel aceeasi satisfactie oricand si din partea oricarui barbat. Asta pentru ca tot ce-o intereseaza este falusul, care exercita asupra ei un efect fascinant, hipnotizator, fiind cea ce o face pe femeie complet lipsita de libertate, pudibonderia fiind doar negare ostentativa a propriei ne-castitati, negare coroborata de obicei cu crizele de isterie.

In schimb, orice iubire a barbatului fata de femeie i se adreseaza ei ca persoana si fiinta bine definita, dotata cu calitati fizice si psihice precise, spre deosebire de cea nediferentiata a mamei fata de copil, indiferent ca acesta e un sfant, criminal, rege, cersetor sau monstru.

In contrast, sexualitatea este vazuta ca o simpla reactie chimica, intre doi indivizi inchisi multa vreme impreuna aparand o dorinta imperioasa, chiar daca inainte nu exista nimic sau, dimpotriva, manifestau repulsie. Pe aceasta se bazeaza si consolarea administrata in general celor care se casatoresc din interes: atractia sexuala apare mai tarziu, vine "cu timpul" (in mod surprinzator exista persoane care chiar cred asta).

Astfel, pentru Weininger, dragostea si dorinta devin doua stari care se exclud reciproc, incat, in clipele in care un om "iubeste cu adevarat", ideea unirii fizice cu celalalt ii este de neconceput. El da aici exemplul lui Schopenhauer, care nu a inteles "erotica superioara", ci doar "sexualitatea senzuala", dupa ce o fata l-a parasit brusc la Venetia pentru a se alatura poetului Byron, pe motiv ca "arata mai bine", marele filozof ajungand la concluzia ca "sexul mic de statura, cu umerii ingusti, cu coapsele late si cu picioarele scurte a putut fi numit frumos doar de catre intelectul masculin intunecat de instinctul sexual" . Nu doar ca exista "iubire platonica", ci exista DOAR "iubire platonica" la sinucigasul preferat al nazistilor, el dand aici exemplul Diotimei lui Platon, pentru care "iubirea" nu se raporteaza la frumos, ci la crearea, la nasterea frumosului, la nemurirea spiritului, asa cum actul sexual se raporteaza la perpetuarea speciei.

II.3. Situatia contemporana

Odata cu aparitia "celei de-a treia femei" (ironica, sofisticata, autonoma, lipsita de prejudecati, alegandu-si ostentativ "propria cale", spre deosebire de prima, satanizata, sau a doua, idolatrizata, ambele fiind determinari mitizante plasmuite de interesele barbatilor, in functie de specificul epocii) au aparut si protestele contra disolutiei oricarei relatii interumane intre cele doua sexe.

In mod surprinzator, cele mai virulente critici au fost aduse de o femeie, Esther Vilar, prin cartea "The manipulated man".

Principala idee a volumului este ca femeile nu sunt oprimate de barbati, cum considera "a treia femeie", ci mai degraba au ajuns sa-i controleze in relatie spre avantajul lor, fara ca barbatii sa constientizeze asta.

Printre cele mai des uzitate strategii este "a-i prinde in capcana sexului", Vilar considerand ca barbatii au fost antrenati si conditionati de femei, asemanator modului in care Pavlov si-a dresat cainele, sa devina sclavii lor. Drept compensare pentru munca lor, barbatii primesc periodic rasplata folosirii vaginului unei femei. Tinerii baieti sunt incurajati sa fie lipsiti de inhibitii si sa-si asocieze masculinitatea cu abilitatea de a intretine cat mai multe relatii sexuale cu femei. Tinerelor fete, dimpotriva, li se inculca inhibitii si invatate sa creada ca imaginea lor ar fi afectata negativ de relatiile intime cu multi barbati.

Drept urmare, fetele cresc intr-un mediu unde barbatii doresc sex, in timp ce femeile nu.

In acelasi timp baietii sunt descurajati de la a se masturba, prin inocularea rusinii si a vinovatiei, in timp ce acelasi act nu este explicit condamnat in cazul fetelor. Aceasta forma de "castitate emotionala" este o incercare de a indeparta barbatii de autosatisfacere, pentru a o cauta exclusiv in femei, motivul clasic fiind ca "intimitatea sexuala" (considerata dorinta masculina) este de o prioritate mai mica decat "securitatea si asigurarea resurselor" (dorinta feminina), insa cum eliberarea sexuala este o prioritate reala, superioara ambelor, femeile au reusit prin asta sa-si indrepte intreaga "energie vitala" masculina asupra lor.

Femeile s-au obisnuit sa faca sex "cand am chef", dar nu cand "sunt indispusa". Totusi, aceste afirmatii se traduc prin "cand te porti cum vreau, atunci am chef si vei fi recompensat cu sex", precum si "daca nu faci cum vreau, atunci devin indispusa si vei fi pedepsit de mine prin retinerea de a face sex".

O alta strategie invatata pe de rost din "rahatul de PR al Hollywoodului" este "foloseste lauda pentru a-i controla prin administrarea ei judicioasa".

Inca de la varste fragede, baietii sunt conditionati sa urmeze normelor sociale de catre mame si fete, prin care femeile isi construiesc nevoile. Aceste norme au ca element comun ca supraliciteaza slabiciunea fizica si emotionala a fetei fata de baieti, ca un rezultat oferind dreptul femeii de a construi reguli intre sexe care se pliaza exclusiv pe nevoile ei, ignorandu-le pe ale partenerului. Cele mai cunoscute exemple sunt ale cavalerismului, eticheta intalnirilor si manierele.

De la un barbat se asteapta sa abordeze femeia, sa stabileasca circumstantele intalnirii si sa initieze contactul intim, cu tot riscul de a fi respins. De asemenea se asteapta de la el sa plateasca mentinerea relatiei si costul intalnirii, sa ajute femeia sa iasa din masina, sa-i deschida usa, sa-i preia paltonul, sa-i aranjeze scaunul, s-o ajute sa se aseze, sa umble pe partea trotuarului dinspre drum si multe alte lucruri pe care le-ar putea face si ea. Daca face toate astea, el este recompensat cu lauda de a fi "un adevarat gentleman" sau "cunoscator al femeii". Daca isi sacrifica viata personala si pasiunile, astfel incat nevasta sa poata sta acasa in timp ce el munceste pentru a asigura bunastarea gospodariei, este recompensat cu titlul de "bun sot", in caz contrar fiind etichetat drept "ratat" sau "putoare ordinara".

Din alt registru face parte "santajul emotional". Baietii sunt descurajati de la a plange, invatand sa-si controleze canalele lacrimare din pruncie. Daca totusi se intampla sa izbucneasca in lacrimi la o varsta inaintata, este pentru ca emotia a fost prea puternica, trecand peste controlul constient.

Pe de alta parte, fetitele nu sunt descurajate sa-si arate emotiile, putandu-si controla numarul de lacrimi, din acest motiv barbatii crezand ca emotia este reala, desi de cele mai multe ori nu e.

Drept urmare, femeile vor recurge frecvent la reactii melodramatice pentru a se face voia lor, fiind incluse aici plansete, vaicareli, strigate sau indiferenta si tacere pana ce le vor fi acceptate cererile.

Prin aceleasi metode, vor incerca in dese randuri sa-l faca sa se simta prost, rusinat sau vinovat pentru un comportament cu care nu sunt de acord. De exemplu, daca nu se pliaza regulilor ei de dating, il va face "labagiu", il va eticheta drept "zgarcit" sau il va face sa se simta prost in privinta sexualitatii sale.

Ii va scoate ochii ca se intalneste cu alte femei, dar va astepta de la el sa "astepte pana e pregatita" inainte de a face sex. Aceasta este o incercare de a-l face sa creada ca nu exista alt mijloc de intimitate sexuala decat ea, dupa care sa-l "infometeze sexual" si sa se foloseasca de asta ca o recompensa pentru declaratii ca "te iubesc" sau oficializarea relatiei. Ii va putea chiar spune ca "am regula unei luni", iar daca nu-i de acord cu asta inseamna ca n-o respecta, in acelasi timp permitandu-si sa ignore dorintele barbatului si sa se elibereze de presiunea respectului pentru el.

O noua etapa a "minciunilor femeilor" (desi propriu-zis nu se pot numi asa, conform lui Weininger, pentru ca a minti implica posibilitatea de a spune adevarul, ceea ce nu e posibil in cazul lor, cum se observa in romanul "Minciunile femeilor" de Ludmila Ulitkaia, unde personajul principal, Jenia, pare ca sufera la descoperirea fiecarei minciuni, dar. e si ea femeie, asa ca se ajunge la paradoxul lui Epimenide) poate fi surprinsa in "noul Trainspotting" sau "Votca-Cola" de Irina Denejkina, unde tanara autoare frustrata de nici 20 de ani imagineaza orgii "a la Sade", consum excesiv de droguri si alte "decadente comerciale", sub sloganul "nimeni nu datoreaza nimanui nimic", cu singurul scop de a se imbogati ca sa nu datoreze nimanui nimic (decat cumparatorilor).

Revenind la problema moderna a relatiilor intime, o spectaculoasa rasturnare asupra acestora a fost produsa de raportului profesorului Alfred Kinsey (1894-1956), care cuprindea, printre altele (ca de exemplu ca 37% dintre barbatii americani avusesera, cel putin odata, un contact homosexual), ca femeile care nu avusesera contacte sexuale pana in noaptea nuntii intampinau greutati in a avea o viata sexuala satisfacatoare.

Mai mult, Kinsey considera ca fiecare fiinta ar trebui sa faca sex cat mai mult posibil, "iubirea este, pentru a simplifica, neimportanta" . El a fost contestat chiar si de directorul de atunci al FBI, faimosul homosexual J. Edgar Hoover, care spunea ca "simtul barbatului de decenta ii dicteaza acestuia ce este normal si ce nu. cand populatia Americii, formata din tineri si batrani, va ajunge sa creada ca nu exista un lucru bun sau rau, normal sau anormal, cei care vor sa distruga civilizatia vor inregistra o mare victorie asupra felului in care traim" .

La aproape 50 de ani de la moartea lui Kinsey, o scena memorabila din serialul "Totul despre sex" i-a confirmat teoria.

Facandu-se portavocea femeii contemporane, protagonista serialului, dupa ce petrece o serie de momente "intime" cu partenerul ei student, care ajunge sa exclame "A fost extraordinar. Cred ca te iubesc", ii raspunde acestuia "Nu, Sam, asta nu e iubire. E sex" . Asadar, "iubirea" a murit (daca a existat cu adevarat vreodata), sub presiunea timpului tot mai limitat pe zi ce trece, in epoca postindustriala esti obligat sa "intri si iesi cu maximum de placere si cu minimum de probleme" . In acelasi timp, numeroase femei contesta importanta acordata aspectului fizic intr-o relatie si transformarea trupului femeii intr-un obiect sexual, media neacordand suficienta importanta intelectului, integritatii sau personalitatii lor (iar daca li se acorda importanta intelectului, integritatii sau personalitatii lor, se inchid in toaleta, plangand de ciuda ca altele sunt dorite ca obiecte sexuale).

In concluzie, orice forma de "iubire" este doar minciuna sau, asa cum spunea Cioran in "Tratat de descompunere", iubirea este o intilnire intre doua salive, iar toate sentimentele isi trag absolutul din mizeria glandelor.

III. Siguranta vs. libertate

III.1. "Teroristii" ameninta siguranta Americii

La finalul alegerilor prezidentiale din America anului 2000, aproape toate retelele de televiziune il anuntau drept iminent castigator pe candidatul democrat Al Gore. Singura necunoscuta ramanea statul Florida.

Cand canalul NBC a anuntat victoria democratului, pe fir a intrat cealalta mare retea de televiziune, FOX News, al carui consultant era John Prescott Ellis, varul candidatului republican, George W.Bush, care cu ajutorul guvernatorului statului respectiv, fratele Jeb Bush, a reusit sa masluiasca rezultatele si sa iasa castigator.

Contestat vehement de alegatori, faimosul presedinte a plecat intr-o vacanta prelungita, pana pe data de 11 septembrie 2001, aniversarea a 11 ani de la discursul tatalui sau, George H. Bush (care in momentul atacului "terorist" se afla la conferinta anuala a actionarilor Carlyle Group, alaturi de Shafiq bin Laden, fratele lui Osama) despre "instaurarea unei noi ordini globale", dar totodata si aniversarea a 60 de ani de la inceputul constructiei cladirii Pentagonului (la 11 septembrie 1941).

Acesta a fost cel mai bun moment pentru el sa iasa in fata si sa declare concetatenilor sai mancatori de hamburgeri ca atacul i-a apartinut fostului sau partener de afaceri, Osama Bin Laden, si a retelei Al Qaeda, ai carei membri au reprezentat exceptia de la blocarea tuturor zborurilor in zilele de dupa ,,teroare".

Atacul a reprezentat o adevarata "mana cereasca" pentru interesele conducatorilor poporului in care libertatea si democratia "se mananca pe paine", ei emitand faimoasa "Patriot Act", prin care se dadea liber monitorizarii complete a convorbirilor telefonice, a Internetului, pana si a tuturor cartilor cumparate sau imprumutate de proprii cetateni.

Cu aceasta ocazia s-a dat totodata liber razboaielor "de razbunare, pedepsire si prevenire", mai intai in Afghanistan, apoi in Irak, tari despre care se presupunea ca au legaturi cu, si sponsorizeaza din umbra, asa-zisii "teroristi".

Toate acestea nu se puteau intampla fara ajutorul nepretuit al televiziunilor prostituate gen CNN, aflate in slujba "papusarilor", care au livrat vesnica imagine eroica a luptatorului pentru eliberarea oprimatilor si pedepsirea raufacatorilor.

III.2. ,,Profesorii" americanilor de azi.

"Aceeasi piesa, doar mastile difera", ar spune Eminescu despre recentele "razboaie preventive" din Irak si Afghanistan, fericit ca a invatat suficienta germana ca sa-l inteleaga pe Schopenhauer, ultimul si el fascinat de "papusarul" sub forma de vointa oarba (adulat ulterior in "grupul Bilderberg", precum si de societatea "Skull and bones", demni urmasi ai unitatilor SS), care pune-n functiune marionetele "bipede, fara pene si cu unghia lata".

Inca din secolul XVIII, Kant sustinea ca libertatea nu e un dar cu care e inzestrata natura umana, ci o sarcina, nu este ceva dat, ci o cerinta, un imperativ etic. Trebuind creata pentru a o avea, libertatea nu este o mostenire naturala, prin urmarea instinctelor naturale omul alegand dependenta de forte exterioare.

Acest imperativ etic devine mai greu de indeplinit cand intervine o criza sociala acuta, in care intreaga viata publica e in prag de colaps, cand individul manifesta neincredere in fortele proprii. In acest moment intra in scena statul totalitar, care promite rezolvarea dilemei, prin suprimarea libertatilor cetatenesti, despovarandu-i pe acestia de responsabilitati, in aceasta stare de hipnoza colectiva ei confundand "somnul ratiunii" cu libertatea.

Revenind la "munca de tinichigiu" (pentru a nu continua in registrul filosofic blamat de zeul unor somitati ca Patapievici, Liiceanu sau Ungureanu), trebuie aratat "cum" s-a actionat. Ca principala referinta am ales "Cinci milenii de manipulare", unde Bogdan Teodorescu descrie mecanismele care au facut posibil in majoritatea culturilor ca o mica parte sa reuseasca mentinerea majoritatii in sclavie mentala.

Dupa cum se stie, eforturile de razboi ale tuturor partilor beligerante din al doilea razboi mondial au fost finantate de aceiasi industriasi, acestia obtinand profituri colosale din vanzarea armelor care au ucis peste 70 de milioane de persoane. Pentru ca populatia sa aiba motive la sustinerea unui asemenea macel, s-a pus in scena piesa "Pearl Harbour", motivul perfect ca SUA sa riposteze si sa renunte la neutralitatea de pana atunci.

La scurt timp dupa atac, George Marshall, seful Statului Major al armatei americane, i-a ordonat celebrului regizor Frank Capra sa realizeze - pentru prima data in istoria noastra - (se pare ca nu si ultima, sic) o serie de filme documentate si bazate pe informatii factuale, care "sa explice baietilor nostri de ce ne aflam in lupta si care sunt principiile pentru care luptam".

Desi reticent la inceput, marele regizor s-a pus pe treaba, studiind documentarul nazist "Triumful vointei", realizat de Leni Riefenstahl in 1935, despre care nota ca nu tragea cu tunul, nu lansa bombe, dar ca arma psihologica destinata distrugerii vointei de a rezista era letal ca un tun sau ca o bomba.

Acest "Triumph des Willens" debuteaza cu muzica lui Richard Wagner si cu textul "Film facut la ordinul Fuhrerului la 20 de ani de la izbucnirea razboiului mondial, la 16 ani de la inceputul mizeriei Germaniei si la 19 luni de la inceputul Renasterii germane". Se prezinte modul in care Hitler soseste la Nurnberg cu avionul, dupa ce trece de stratul de nori, se vede orasul si oamenii care se pregatesc pentru miting. Avionul planeaza deasupra lor si umbra acestuia pare ca le indica directia in care trebuie sa mearga, regizorul remarcand: "Soarele disparuse in spatele norilor. Dar, cand Fuhrerul soseste, razele soarelui inunda cerul, cerul hitlerist".

In acelasi registru, documentarul lui Capra, intitulat "Why we fight" ("de ce omoram alti oameni"), prezinta idei ca: razboiul "dintre lumea libera si o lume de sclavi" (cata lipsa de originalitate la regizorii actuali, nici macar sloganul nu-s in stare sa-l schimbe), "exista o conspiratie mondiala a totalitarismului" (acum terorismului), "daca nu ne implicam acum in razboi, Axa va cuceri intreaga lume si apoi se va napusti asupra Americii". Mai sunt prezentate avioane nemtesti bombardand orasele si omorand civili, cu textul mirobolant "In 90 de minute, 30000 de barbati, femei si copii au murit in timpul bombardamentului salbatic al Rotterdamului" (de parca nu asa se-ntampla in orice razboi, de parca la Hiroshima si Nagasaki au murit legume!).

"Cireasa de pe tortul de rahat" este insa prezentarea "Memoriului Tanaka", un presupus material redactat de prim-ministrul japonez Tanaka Giiki, prin care se prezenta o presupusa strategie de cucerire a Asiei si de atacare a SUA, care dupa toate probabilitatile n-a existat niciodata.

Dupa realizarea filmului, s-a alcatuit o echipa de sociologi si psihologi, care sa studieze efectele propagandei de razboi asupra propriei armate. Rezultatele au demonstrat ca singurele efecte au fost la nivelul acumularii de informatii si al orientarii opiniei: 65% au declarat ca filmele ofera o imagine veridica a ceea ce se intampla, 33% au mentionat ca uneori perspectiva era partizana si doar 12% ca faptele sunt prezentate dintr-o perspectiva accentuat partizana, incorecta.

Motivul acestui gen de film este ca, in tarile netotalitare, activitatile care in timp de pace ar fi depasit cu mult litera constitutiei si regulile democratice au putut fi justificate prin starea de razboi. Asa se face ca absolut toata lumea a luptat pentru si in numele libertatii pe care ceilalti intentionau s-o rapeasca.

Lipsa motivarii suplimentare a soldatilor prin expunerea la propaganda porneste de la expunerea lor de multa vreme la ideea de izolationism, din timpuri imemoriale conducatorii de osti considerand lipsa de dubii a subalternilor in legatura cu motivul luptei ca atributul lor fundamental.

In statele totalitare aceeasi situatie. Un afis raspandit intre militarii sovietici reprezenta o tanara cu mainile si picioarele legate, pe care era scris: "ce s-ar intampla daca iubita ta ar fi astfel legata de fascisti? (in prezent s-ar sesiza grupurile feministe, aparand drepturile femeilor de a practica stilul sexual "bondage"). Intai ar viola-o (tot feministele ar putea replica aici ca fiecare are dreptul sa puna-n practica fantezii implicand renuntarea), apoi ar arunca-o sub un tanc! Sarcina ta este sa impiedici violatorul sa-ti necinsteasca fata" .

In domeniul filmului, "Alexandr Nevski" (1938) de Serghei Eisenstein a fost in prima faza interzis din cauza prezentarii conflictului dintre teutoni si slavi (la acea data statul sovietic era aliat al "Reichului", eliminand orice forma de provocare la adresa acestuia), pentru ca, dupa iunie 1941, sa fie pus din nou in circulatie. Dovada geniului lui Eisenstein sta chiar in declaratia inamicului Goebbels, care spunea despre un alt film al sau, "Crucisatorul Potemkin", ca oricine nu are pareri politice formate poate ajunge bolsevic dupa vizionare.

Situatia descrisa incepe odata cu inventarea cinematografului, unde s-a pornit de la axiomele ca cei buni inving, cei rai platesc, exista justitie, familia este intotdeauna solutia, copiii ar trebui sa asculte de parinti, dar si parintii sa aiba grija de copii, munca este pana la urma rasplatita, ca si fidelitatea, curajul, patriotismul, cinstea, Marshall McLuhan scriind despre film ca este un substitut al realitatii si nu un mijloc de a o reconstrui.

Totusi, cinematografele erau in slujba statului. De exemplu, in Germania, biroul pentru scenarii controla fiecare scenariu, precum si biografia autorului acestuia. De asemenea, se trimiteau indicatii scenaristilor privind temele asupra carora ar trebui sa se concentreze. Dupa ce filmul era terminat, el trecea prin "Oficiul de Cenzura ar Filmelor", unde erau solicitate modificari de ultima ora, scene care nu puteau fi acceptate sau replici de introdus, iar in final se ajungea la "Oficiul General al Cenzurii", care trebuia si el sa-si dea acordul. In perioada anilor respectivi, mai exact in 1936, Goebbels a interzis jurnalistilor critica de film, acestora nefiindu-le permise decat relatari despre continut, fara a pune in discutie calitatile sau defectele.

Cea mai trista situatie a cinematografului s-a manifestat (si inca se manifesta) in SUA, unde, sesizand ca duminica este principala zi de mers la film, si ca astfel nu se mai frecventeaza bisericile, mai multi lideri religiosi au infiintat in mai multe orase o coalitie pentru atenta supraveghere a fenomenului.

Asa ca s-a adoptat aici asa-numitul "Cod Hays", care stipula printre altele ca institutia casatoriei si caminul familiei trebuiesc prezentate la superlativ, iar formele josnice de relatii sexuale nu trebuiesc prezentate ca acceptabile sau raspandite, relatiile intre rasele albe si neagra sunt interzise, nu se vor face comedii despre seductie sau viol, interzicerea referirilor tendentioase , ironice sau critice la adresa oricarei forme de cult, a prezentarii preotilor in maniera comica sau negativa, precum si tratarea cu respect a ceremoniilor religioase (traiasca statul comunist crestin!!!).

Din cauza acestui cod, s-au ivit numeroase situatii hilare, ca de exemplu in filmul "Casablanca", unde desi spectatorii ar fi dorit ca Bogart sa ramana cu Bergman (in rolul ei era casatorita cu altul), scenariul a trebuit astfel conceput incat despartirea sa fie imposibila. O exceptie de eludare, care a provocat un mare scandal, s-a petrectut in "Pe aripile vantului", unde protagonistul a folosit expresia "I don't give a damn" ("ma doare-n cot"), in loc de "I don't care" (nu-mi pasa).

In concluzie, trebuie spus ca singura metoda de a scapa manipularii este dezvoltarea unei gandiri critice, lipsite de idealizari etatiste. Ramane insa de vazut daca natura umana este capabila sa sustina aceasta renuntare la minciunile convenabile si nu va cadea in spiritisme ieftine.

IV. Pace vs. bunastare

"Cred ca institutiile bancare sunt mai periculoase decat armatele regulate. daca poporul american va permite bancilor private sa controleze problema cursului monetar. bancile si corporatiile care vor aparea in jurul lor vor deposeda oamenii de proprietate, pana cand copiii lor se vor trezi fara un acoperis deasupra capului, pe continentul cucerit de parintii lor" (Thomas Jefferson, al treilea presedinte al SUA).

"Dati-mi controlul asupra furnizorilor de bani ai unei tari si nu-mi pasa cine-i face legile" (Mayer Amschel Rothschild).

Fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, declara in 21 mai 1992 la conferinta Bilderberg de la Evian (Franta): "Astazi America ar fi scandalizata daca trupele ONU ar intra in Los Angeles pentru a restabili ordinea (referindu-se la protestele din 1991). Maine - ea ne va multumi! Asta este cu atat mai evident daca li s-ar spune ca exista o amenintare externa (o invazie extraterestra, sau de ordin terorist), fie ea reala sau doar declarata, care ar ameninta existenta Americii. In acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga sa ii scapam de aceasta nenorocire. Toata lumea se teme de necunoscut. Cand le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunavoie in favoarea garantarii bunastarii si a sigurantei de catre Guvernul Mondial". Dar Kissinger nu era deloc original.

In 1743, la Frankfurt pe Main, sub numele de Mayer Amschel Bauer, s-a nascut cel ai carui urmasi vor ulterior influenta decisiv cursul istoriei mondiale.

Fiul unui simplu camatar, el avea sa-si schimbe numele la moartea tatalui sau in 1755 si sa formeze dinastia Rothschild, dupa hexagonul rosu care trona la intrarea in casa parinteasca.

In deceniul 6 al aceluiasi secol, Mayer Amschel ajunge in relatii apropiate cu printul William IX de Hesse-Hanau, considerat printre cei mai bogati monarhi ai continentului, bogatie dobandita prin "imprumutul" pe sume colosale catre tari straine a celebrilor, in epoca, soldati hessieni. Asa se face ca in 1769 el ajunge principalul bancher al curtii lui Hesse-Hanau.

Fiind acum in posesia unei averi relativ considerabile, Mayer Amschel il finanteaza pe Adam Weishaupt, care la 1 mai 1776 infiinteaza organizatia secreta "Vechii cautatori de lumina din Bavaria", cunoscuta si ca "Ordo Illuminati" (Ordinul Iluminatilor). Puternic influentata de ideile voltairiene ale epocii, aceasta organizatie isi propunea, printre altele, abolirea:

- monarhiei si a oricarei puteri ordonate, precum si a tuturor religiilor

- proprietatii private si a mostenirilor de orice fel

- patriotismului, nationalismelor

- familiei (eliminarea casatoriei si educarea in comun a copiilor)

Se spune ca "Iluminatii" avea la inceput doar cinci membri: Adam Weishaupt, Mayer Amschel Bauer (Rothschild), Kollmer (care l-a initiat in 1771 pe Weishaupt in practicile oculte egiptene), Francis Dashood (initial membru in "Satanic Hellfire Club") si Alphonse Donatien de Sade. Cu acesti cinci oameni s-a pornit schimbarea lumii, incepand cu anul 1778 (anul mortii lui Voltaire). Despre puterea organizatiei condusa de Weishaupt si finantata de Rothschild, putem sa ne face o idee exacta daca aruncam o scurta privire asupra lumii, in fiecare an, de 1 mai.

In plus, ei au instituit compartimentalizarea "structurii piramidale", utilizata mai apoi de toate marile corporatii, prin care indivizii de la baza nu aveau nicio idee despre scopul intregului, functionarii fiind preocupati exclusiv de indeplinirea sarcinilor marunte aflate in responsabilitatea lor, in timp ce "ochiul Big Brother" vedea si decidea intreaga directie.

Dupa ce in 1806 Napoleon isi anunta obiectivul de a indeparta toti hessienii de fata pamantului, printul William decide sa paraseasca Germania, refugiindu-se in Danemarca, lasandu-si intreaga avere pe mainile lui Mayer Amschel. Beneficiind acum de una dintre cele mai mari averi ale vremii, el o distribuie celor cinci fii ai sai, care deschid "sucursale" la Frankfurt, Viena, Napoli, Londra si Paris.

In urma mortii fondatorului dinastiei in 1812, afacerea este preluata de Nathaniel Rothschild, care decide sa-l finanteze pe ducele de Wellington din Londra, in acelasi timp ce fratele lui, Iacob, il credita pe Napoleon din Paris, punand astfel bazele politicii de a finanta ambele tabere ale unui razboi.

Dupa victoria englezilor la Waterloo, Nathan avea sa iasa cu un profit de 2000%, dandu-i astfel control complet asupra economiei britanice. Astfel, ideea lui Heraclit, conform careia conflictul este regele si tatal tuturor, pe unii el ii face zei, pe altii oameni, pe altii sclavi, pe altii liberi, capata valente cu siguranta nebanuite la vremea lui. In acest context, la moartea ei din 1849, Gutle Schnapper-Rothschild, nevasta fondatorului, avea sa declare: "Daca fiii mei n-ar dori razboaie, atunci nu ar mai fi deloc".

Dupa ani de prosperitate economica fara precedent, imperiul Rothschild primeste prima lovitura in 1837, cand presedintele SUA, Andrew Jackson, reuseste sa desfiinteze banca detinuta de ei, care avea sa fie reinstituita abia in 1913.

Totusi, ei nu se dau batuti asa usor si, dupa tentative esuate pe langa Abraham Lincoln de a le permite intrarea pe piata americana, se folosesc de un agent al lor pe nume John D. Rockefeller, care in 1870 avea sa infiinteze compania Standard Oil si sa devina primul miliardar in dolari din istorie (de multi considerat cel mai bogat om care a trait vreodata). El a mai finantat si fondat asociatia nationala pentru educatie din SUA, formulandu-i totodata si calea pe care va marsa aceasta in viitor: "Nu vreau o natiune de ganditori, vreau o natiune de muncitori" .

In 1891 ziarul laburistilor din Anglia scria despre dinastia Rothschild ca este cauza mizeriei si calamitatilor care au lovit Europa in intreg secolul 19, acumulandu-si fabuloasa avere in principal prin instigarea la razboaie a unor natiuni care nu ar fi trebuit sa se certe niciodata. Cum astfel de comentarii se inmulteau in presa, familia a decis sa cumpere Reuters, cea mai mare agentie de presa a vremii, iar criticile au disparut brusc.

"Eliberarea" a venit in 1913, mai intai prin instituirea unui fel de ANI (Anti Defamation League), care-i cataloga drept antisemiti pe cei care contestau elita globala, dar mai ales prin constituirea Rezervei Federale a SUA (cu profituri estimate la 150 de miliarde de dolari pe ani, dar care nu pot aparea in presa, deoarece inca din 1914 ei controlau Reuters si Havas).

Dupa care au urmat doua razboaie in care au finantat ambele parti, precum si imprumuturi exorbitante pentru reconstruirea tarilor distruse. Asa se face ca incepand din 1913 pana azi, cativa indivizi au puterea de a tipari cati bani doresc, singurul lor scop ramanand obtinerea puterii depline asupra celorlalti.

In acest sens, futurologul Jacques Attali prevede aparitie unei faze de "hiper-conflict" de razboaie perpetue, toate marile puteri industriale intrand intr-o noua faza de inarmare, pentru ca in astfel de perioade, dupa cum am aratat pana acum, afacerile prospera. Noile instrumente de propaganda vor convinge oamenii ca razboaiele sunt necesare, accentul fiind pus competitia acerba pentru resursele naturale, ca petrolul sau apa.

Intr-un final, va iesi la suprafata o hiperdemocratie, in care umanitatea va reusi in final sa puna in practica o societate bazata pe pace si prosperitate. Tot Attali mai prevede si ca in 2050, 1 miliard de persoane vor locui in 50 de megalopolisuri, printr-o "hipermatematica", fiecare cu o populatie de peste 20 si chiar peste 30 de milioane de locuitori

Purtatorul de cuvant al "oligarhilor" ramane totusi Francis Fukuyama, care prevede un apropiat "sfarsit al istoriei", in sensul ca se va ajunge intr-un viitor apropiat la o stare in care va inceta orice progres in ceea ce priveste dezvoltarea institutiilor si a principiilor subiacente acestora, din cauza ca "marile intrebari" au primit raspuns. Pentru Fukuyama, principalul pericol impotriva acestei stari idilice este reprezentat de recenta descifrare a genomului uman, care da posibilitatea oamenilor de stiinta sa produca in laborator organisme in functie de anumite interese individuale. El lanseaza un apel catre comisiile abilitate, pentru o mai stricta legislatie in acest domeniu si folosirea noilor tehnologii doar pentru evitarea starilor patologice. Totusi, Fukuyama nu raspunde criticilor adresate in trecut de ganditorul francez Michel Foucault, care a atras atentia asupra imposibilitatii de a face distinctii intre stari normale si patologice. Situatie cam ciudata, tinand cont ca Fukuyama face parte din comitetul national american de bioetica si astfel decide politicile guvernamentale in aceasta privinta.

V. Credinta vs. Ratiune

Ratiunea este pentru filosof ceea ce gratia este pentru crestin" (Denis Diderot)

V.1. Afacerea Łyszczyński

Printre primele conflicte care au opus in mod direct credinta si ratiunea se afla imensul scandal provocat in Polonia de uciderea invatatului Kazimierz Łyszczyński (1634-1689), singurul caz cunoscut de nobil executat in secolul 17 pentru opiniile sale.

Dupa opt ani in care a studiat filosofia ca iezuit si o scurta cariera de avocat in beneficiul aceluiasi ordin pe probleme de cadastru, Łyszczyński tocmai citea o lucrare a teologului Henry Aldsted, intitulata "Theologia Naturalis", care incerca sa dovedeasca existenta divinitatii. Insa argumentele prezentate i se pareau atat de neconvingatoare, incat s-a hotarat sa-si noteze contradictiile intalnite, scriind in mod sarcastic pe marginea unor argumente "asadar, Dumnezeu nu exista".

Acest fapt a fost descoperit de nunciul din Brest (din actualul Belarus), Jan Kazimierz Brzoska, care, datorandu-i lui Łyszczyński o importanta suma de bani, l-a acuzat de ateism, dandu-i lucrarea adnotata episcopului de Poznan.

Brzoska a mai furat si predat curtii o copie a scrierii private din 1674 a lui Łyszczyński, "De non existentia Dei", primul tratat filosofic polonez privind realitatea dintr-un punct de vedere rational. Desi a intervenit insusi regele Jan Sobieski, stramutandu-i procesul la Vilnius, dieta de acolo a decis sa i se taie limba, "instrument de cruzime contra Domnului", dupa care sa fie decapitat, iar tratatul ars. Fragmentele ramase in urma citarii lor de catre acuzare, permit reconstituirea imaginii unuia dintre cei mai mari rationalisti de dinaintea Iluministilor francezi, cuprinzand urmatoarele idei:

- o cerere adresata teologilor sa nu stinga lumina ratiunii, "nu lasati sa se stinga soarele acestei lumi", sa nu coboare divinitatea din cer, atribuindu-i imposbilul, prin caracteristici si atribute contradictorii;

- omul este creatorul lui Dumnezeu, care este un simplu concept. Astfel, oamenii sunt arhitectii divinitatii, care nu este o fiinta adevarata, ci "o entitate existand doar in minte, himerica prin natura sa";

- religia a fost construita de persoane fara religie, ca sa poata fi ei insisi venerati, pietatea de cei fara pietate, frica de neinfricati, ca ceilalti sa se teama de ei; orice doctrina, fie ea logica sau filosofica, laudandu-se a fi "invatatura Domnului", este falsa;

- poporul simplu este inselat de smecheri prin promovarea unei divinitati care sa-i oprime in folosul lor;

- nu detinem in noi si in nimeni altcineva un imperativ al ratiunii, care sa asigure adevarul revelatiei divine, caci daca ar exista o asemenea revelatie, atunci fiecare ar trebui s-o recunoasca neindoielnic si nu ar contrazice spusele lui Moise si ale Evangheliei - ceea ce nu se intampla - si nu ar mai exista alte congregatii si adepti ai lor ca Mahomed etc. Nu se cunoaste un asemenea imperativ si exista nu doar dubii, dar unii chiar neaga revelatia, iar acestia nu sunt prosti, ci intelepti, care printr-o argumentatie rationala demonstreaza exact contrariul, ceea ce fac si eu aici, ca Dumnezeu nu exista.

Influentat de Łyszczyński, Mihail Bakunin (1814-1876), "tatal anarhismului modern", avea sa sintetizeze: "Dumnezeu exista, deci nu exista legi naturale, iar lumea este un haos. Lumea nu este un haos, ea este structurata in ea insasi, deci Dumnezeu nu exista. Dumnezeu exista, deci omul este sclav. Omul e liber, asa ca Dumnezeu nu exista. Desfid pe oricine ar vrea sa iasa din acest cerc, iar acum sa alegem"[11]

V.2. Viziuni asupra problemei

In secolul V i.Hr. Diagoras din Melos a decis sa dezvaluie ritualurile secrete ale Misterelor Eleusine, cu scopul asumat de a-si face contemporanii sa gandeasca. Intr-o alta disputa, un prieten i-a atras atentia, spunandu-i "Crezi ca zeii n-au nicio grija de noi? Uita-te la toate reprezentarile astea cu atatia oameni au scapat de furtuni rugandu-se zeilor, care i-au dus in siguranta la tarm", la care Diagoras a replicat "Da, intr-adevar, dar unde sunt picturile cu toti cei care au naufragiat si au pierit in valuri?'.

Dupa aceea, a urmat o lunga perioada in care s-a incercat punerea in acord a celor doua viziuni asupra lumii, ratiunea de obicei fiind subordonata superstitiilor, ca in cazul scolasticilor.

O exceptie notabila e poemul lui Titus Lucretius Carus (99 i.Hr.- 55 i.Hr.), "De rerum natura". Conform lui Lucretius, principalul scop al poemului era sa elibereze mintea contemporanilor de frica de moarte, prin expunerea sistemului lui Epicur. Lucretius identifica superstitia ("religio", pe latina) prin faptul ca puterile supranaturale ale zeilor ar fi creat lumea si intervin in ea. El se ridica impotriva fricii, demonstrand prin observatii si argumente logice ca evenimentele care se petrec in lume se supun in totalitate legilor naturii, cum ar fi interactiunile regulate, dar fara scop, ale atomilor in spatiul gol, in locul locul vointei zeilor.

Pe de alta parte, moartea este vazuta ca disiparea materiei mintii, in cazul omului, corpul fizic fiind recipientul care contine mintea (mens) si spiritul (anima), asa ca nici mintea, nici spiritul nu pot supravietui independent de corp. Asadar, ca o simpla incetare de a fi, moartea nu este nici buna, nici rea, complet lipsit de senzatii si gandire, un mort nu poate regreta viata. El explica aceasta frica printr-o proiectie a traumelor suferite in timpul vietii, a durerilor pe care doar o minte vie le poate simti. Lucretius considera ca cei care se tem de prezumtiva non-existenta vesnica de dupa moarte, ar trebui sa se gandeasca la eterna non-existenta de dinaintea nasterii, pe care n-o iau de obicei in calcul.

Ideea lui Lucretius si-au gasit un sustinator mai apropiat de noi in Karl Marx, pentru care experienta religioasa este in acelasi timp expresia suferintei reale, dar si un protest impotriva ei. Religia este astfel oftatul fiintei oprimate, inima unei lumi fara inima, sufletul unei lumi neinsufletite, "opiul poporului".

Printre cei mai fanatici sustinatori ai credintei impotriva ratiunii de dupa epoca medievala s-a numarat, mai ales in a doua parte a vietii, Blaise Pascal (1623-1662), autorul faimosului pariu, care, desi un mare matematician si fizician, prevedea ca ar fi in avantajul nostru sa avem credinta, pentru ca astfel putem obtine o rasplata infinita, in timp ce ratiunea are o rasplata necesarmente finita. Singura filosofie care poate fi practicata responsabil in fata disperarii este incercarea de a contempla toate lucrurile din punctul de vedere al mantuirii, perspectiva trebuind adaptata asa incat sa se instraineze de pamant, pe care sa-l vada ca suprema desertaciune, din perspectiva luminii mesianice.

Nu de aceeasi parere era si Friedrich Nietzsche (1844-1900), care, la doua secole dupa Pascal, considera societatea bazata pe fundamente iudeo-crestine ca o stare de ipocrizie generalizata, in care indivizii promoveaza iubirea si bunatatea, dar in acelasi timp se bucura de condamnarea si pedepsirea altora pentru urmarea impulsurilor pe care ei insisi le viseaza, dar le condamna in mod public. Ca solutie la aceasta problema, filozoful face un apel la "elementele viguroase" ale societatii sa-si rupa lanturile autoimpuse si sa-si disperseze puterea, sanatatea si vitalitatea drept modele demne de urmat in lume.

Odata cu avantul stiintei din secolul XVII si XVIII, o noua forma de scolasticism a aparut, de aceasta data sub forma deismului, care acum ii trimitea la ghilotina pe cei care porneau de la credinta la ratiune si nu invers ca inainte.

Deistii, avand aderenti de marca pentru acea vreme, ca Voltaire, Rousseau, David Hume, lordul Shaftesbury, Bolingbroke, primii presedinti americani, considerau ca un zeu suprem a creat Universul si ca acest adevar poate fi determinat folosindu-se ratiunea si observarea lumii naturale, credinta oarba devenind superflua. Ei respingeau posibilitatea interventiei divine in afacerile umane, cum ar fi miracolele si alte deliruri, Creatorul fiind asemenea unui "ceasornicar".

Programul deistilor a fost sustinut si de Maximilien Robespierre (1758-1794), care in timpul "Terorii" a formulat principiile religiei oficiale: "nu este El, a carui mana nemuritoare, care a gravat in inima omului codul justitiei si egalitatii, a scris aceste condamnari la moarte ale tiranilor? Nu este El, cel care de la inceputul timpului, a decretat pentru totdeauna si toti oamenii libertatea, buna credinta si justitia? El nu a creat regi pentru a devora rasa umana. El nu a creat preoti sa ne inhame ca pe animelele salbatice, la trasurile regilor si sa dea lumii exemple de josnicie, mandrie, avaritie, depravare si ipocrizie. El a creat Univerul ca sa-i proclame puterea. El a creat oamenii ca sa se ajute intre ei, sa se iubeasca si sa obtina fericirea prin virtute"

Conceptiile deiste au suferit insa o grea lovitura odata cu teoriile evolutioniste ale lui Lamarck si Darwin. Dupa cum sustine si Richard Dawkins (pentru care daca niste fiinte superioare ar vizita pamantul, prima lor intrebare ar fi "au descoperit evolutia?"), conform evolutionistilor, singurul ceasornicar in natura este forta oarba a fizicii. Un veritabil ceasornicar anticipeaza: el proiecteaza rotile dintate si resorturile, planuindu-le interconexiunile, avand in minte modul de utilizare din viitor. Selectia naturala, prin procesele oarbe si inconstiente descoperite de Darwin, nu are niciun scop in minte, nu planuieste viitorul, nu are viziune, prevedere, niciun fel de viziune, asa ca daca se poate spune ca are rolul de ceasornicar, atunci vorbim de un ceasornicar orb.

Daca nu crezi in ceva, nu poti fi rational.

Daca esti rational, este imposibil sa mai crezi in (C)ceva (Weininger si Stavroghin au oferit solutia dilemei).

Nu stiu, Cred, ca este imposibil.

Daca exista (C)ceva, eu nu pot sti asta.

Copilul se arde si de atunci stie ca (C)ceva ii face rau, asa ca se fereste de acel "(C)ceva", la asta se reduce ratiunea (de atunci el crede ca stie ca exista focul).

Nu spune nimeni ca focul se afla in afara copilului, el doar se fereste de o senzatie, fara a putea la inceput alege sa nu se fereasca, (C)ceva i se da (sau isi da).

Cam greu sa se fereasca de o senzatie din el, dar pana la urma, realizand ca focul e in el si n-are unde sa fuga, se opreste si moare (sau invie, dar Cred ca nu pot sti asta).

Binele apare dupa ce focul a fost indeparat, iar raul cand focul nu mai apare niciodata.

Sarpele muscat de coada, coada muscata de sarpe.

VI. Orient vs. Occident

VI.1. America si restul

SUA este astazi cel mai puternic stat al lumii, oricine vorbeste despre "Occident" intelegand America sau vasalii lor din Europa (cu exceptia planului cultural, unde situatia se inverseaza)[13]. Piata economica pe care acest stat o detine este inca neegalata, ca sa nu mai vorbim de forta militara si tehnologica. Referindu-se la acest statut al, SUA Jean-Francois Revel (1924-2006) spune: "Ca sa merite titlul de superputere mondiala, o tara trebuie sa ocupe primul loc in patru domenii: economic, tehnologic, militaric si cultural. America este in momentul de fata singura tara si prima din istorie care indeplineste aceste patru conditii deodata" (pentru mine cultura nu este comert). De asemenea, Revel atrage atentia asupra faptului ca principala artizana a acestei stari de fapt este inventatoarea marilor ideologii criminale ale secolului, Europa.

De altfel despre "epoca ideologiilor" si rezultatul ei, "crima logica", ne vorbeste si Albert Camus (1913-1960) in eseul sau "Omul revoltat", care se constituie, spune autorul, intr-o incercare de a intelege cum s-a putut ajunge la ororile secolului XX. Revenind la Revel, acesta conchide ca cel de al doilea razboi mondial nu a fost decat o continuare a primului si ca, de fapt, au fost un imens razboi civil sinugicas, care a degenerat in doua randuri in razboi mondial. Europa, incapabila sa se guverneze, a obligat, prin aceasta, Statele Unite sa intervina salvator, militar si economic.

Asadar, SUA ajunge o putere majora dupa cel de-al doilea razboi mondial, la finele caruia Germania nazista a fost invinsa de coalitia occidentala pe frontul de vest si de URSS pe frontul de est. Desi aliate pe timpul razboiului, coalitia occidentala si URSS s-au trezit in tabere diferite dupa terminarea acestuia. Acest lucru s-a intamplat deoarece URSS nu numai ca nu a dorit sa isi retraga trupele din tarile ocupate pe timpul razboiului, ci mai mult, a impus sistemul comunist in acestea, aducand la putere guverne marioneta. S-a ajuns astfel la o stare de tensiune intre SUA si tarile occidentale, pe de o parte, si URSS si tarile din "lagarul comunist" pe de alta parte. Aceasta perioada este cunoscuta sub numele de perioada "razboiului rece", deoarece desi era caracterizata de divergente ireconciliabile nu s-a ajuns la conflicte deschise. In toata aceasta perioada de timp, pana la cadrea comunismului, dar si dupa, o serie de voci din diferite medii politice sau sociale din occidentul european au criticat politica americana, ba mai mult, au tratat-o cu ostilitate. Astfel, fostul presedinte al Frantei, de Gaulle, spunea in 1963: "Americanilor nu le pasa de eliberarea Frantei mai mult decat le pasa rusilor"[15].

Jean Francois Revel scotea in evidenta in cartea sa, Marea Parada, faptul ca in spatele ostilitatii unor cercuri europene fata de SUA sta in buna masura teama fata de liberalism. Concludent este indemnul adresat de Lionel Jospin, fostul premier al Frantei, polonezilor carora le cerea sa "nu aiba incredere in ideologie." Aici, spune Revel, se face trimitere la liberalism fara sa se tina cont ca liberalismul nu este o ideologie. Un alt exemplu, poate chiar mai mai sugestiv il constituie declaratia facuta de doamna Danielle Mitterand, sotia fostului presedinte Francois Mitterand, cu ocazia comemorarii "Revolutiei de catifea" la Praga, in care spunea ca: "disparitia totalitarismului comunist a deschis calea unei napaste si mai mari- totalitarismul liberal- impus intregii lumi"[16].

Revenind la perioada de dupa terminarea celui de la 2-lea Raboi Mondial, trebuie amintita o alta zona de conflict creata in urma hotararii Adunarii Generale a ONU, din anul 1947, care stabilea impartirea Palestinei in doua state: arab si israelian. Aceasta hotarare a venit in intampinarea dorintei de constituire a unui stat propriu de catre una din cele mai vechi natiuni si care a trait o istorie zbuciumata si a indurat persecutii si suferinte extreme, poporul evreu. Cu toata indreptatirea demersului poporului israelian, lucrurile nu erau deloc simple. La o zi dupa data de 14 mai 1948, ziua proclamarii oficiale a statului Israel, o serie de state arabe reactioneaza ostil. Astfel, in data de 15 mai, Irak, Transiordania, Egipt, Arabia Saudita si Liban intra in razboi impotriva Israelului. Chiar daca in cursul anului 1949 s-a ajuns la semnarea unor tratate de armistitiu, conflictul nu s-a incheiat, el continuand sub diferite forme, pana in prezent.

In toata aceasta perioada, statul Israel a beneficiat de sprijinul SUA. Din aceasta cauza, SUA este acuzata de statele arabe de partinire in favoarea Israelului, dotandu-l cu armament si sprijinindu-l economic. Conflictul dintre SUA si lumea araba nu s-a acutizat pe timpul "razboiului rece", cand principala preocupare a americanilor era URSS si "lagarul socialist". Desi, asa cum am mai aratat, nu au intrat direct in conflict, SUA si URSS, s-au confruntat indirect pe diferite teatre de razboi. Astfel, SUA spijina talibanii din Afganistan cu armament in lupta lor din anii optzeci, dusa impotriva URSS. In acest fel, americanii au avut ocazia sa se revanseze fata de URSS pentru ajutorul acordat Vietnamului de Nord pe timpul conflictului cu Vietnamul de Sud, care era sprijinit de SUA, in perioada anilor saizeci, saptezeci. Din acel conflict, Statele Unite au iesit "cam sifonate" si la presiunea strazii, cetatenii americani fiind revoltati de pierderile umane majore suferite.

Anul 1989 consfinteste prabusirea comunismului prin desprinderea statelor satelit de sub influenta URSS si ulterior chiar prin desprinderea unor state ce intrau pana atunci in componenta URSS. In toata aceasta perioada de timp, lucrurile nu au stat pe loc nici in lumea islamica. Din potriva, acea parte a lumii a fost si este o zona cu un potential de conflict deosebit. Un fel de "butoi cu pulbere" asa cum era zona balcanica inca inainte de Primul Razboi Mondial si care nu cu mult timp in urma a generat noi rabufniri violente, cazul fostei Iugoslavii.

Exploatarea la scara industriala a titeiului a inceput in Statele Unite si se extinde rapid in intreaga lume, pe masura ce se descopera noi zacaminte si pe masura ce creste cererea. In faza de inceput, dar si mai tarziu, pana dupa cel de al doilea razboi mondial, companiile din tarile dezvoltate au dictat statelor din lumea a treia conditiile de exploatare, desfacere si pret a produselor petroliere. Treptat, tarile subdezvoltate, posesoare de zacaminte de titei devin constiente de importanta acestor zacaminte si dobandind mijloacele necesare se implica tot mai mult in valorificarea lor, mergand pana la nationalizari, si exploatare directa. Acest proces a fost insotit de tensiuni si conflicte, companiile si statele care aveau in concesiune terenuri petrolifiere, nedorind sa piarda controlul si privilegile avute. Exploatatrea zacamintelor petrolifiere nu este doar o sursa exceptionala de profit, ci si o parghie politica. Lectia este invatata si de tarile arabe, acestea acumuleaza beneficii uriase, datorita exloatarii titeiului, dar si in plan politic, desfasoara actiuni comune, folosind parghia petrolului. Astfel, in 1973, cand Egiptul si Siria ataca Israelul, intreaga lume araba se coaliziaza: intregul univers arab, intervenind trup si suflet impotriva Israelului, flutura o noua arma si anume petrolul. Demersul nu a ramas fara rezultat: Henry Kissinger exergita presiuni asupra Israelului pentru a sista lupta si a degaja malurile Suezului. Arma petrolului s-a dovedit eficace. Exemplele ar mai putea continua, dar indiferent de conflicte si antagonisme, tarile producatoare si cele consumatoare de petrol, sunt legate indisolubil, iar actorii implicati au gasit solutii acceptabile, astfel incat sa beneficieze in continuare de profituri. Initial, singura problema era repartizarea procentelor, insa, dupa cum s-a vazut, apar tot mai pregnant si pretentii de natura politica. De aceea, daca am pleca de la premisa ca "fotele" care tranziteaza in zona, au doar interese umanitare, dezinteresate total de "mirodenie", am da dovada de naivitate. Definitorie este afirmatia fostului presedinte al SUA, Coolidge: "Hegemonia va fi asigurata natiunii stapanitoare a petrolului."

Europa de Vest, victorioasa in razboiul rece, devine tot mai constienta, mai ales in prag de iarna, de faptul ca aceasta victorie, "e cam schioapa", ea fiind dependenta, in mare masura, de rezervele de hidrocarburi ale Rusiei, prin monopolul exercitat de compania cu capital majoritar de stat Gazprom. Printre ultimele "aventuri globale" ale acesteia se numara:

din 2010, Gazprom va cumpara tot gazul din spatiul CSI (Comunitatea Statelor Independente). Gigantul energetic rus si compania petrolierea de stat a Azerbaidjanului (GNKAR) au semnat un "memorandum de intelegere reciproca". Unul dintre punctele memorandumului il constituie conditiile in care gazul azer va fi livrat, incepand din ianuarie 2010, pana la granita cu Rusia (iar gazul azer trebuia sa ajunga in gazoductul Nabucco, care avea drept scop diversificarea surselor de aprovizionare cu energie ale UE prin construirea unui gazoduct care va porni de la Marea Caspica si va ocoli Rusia)

- cumpararea a 30% din resursele de gaze din Libia

- cumpararea celui mai mare producator de petrol din Serbia

Asadar, putem spune ca portavioanele ce patruleaza prin Golf, chiar daca au stindarde americane, patruleaza si pentru Europa. Impingand suspiciunea pana la limita psihozei, de ce nu ar fi vorba despre un "joc de sah", cu patru competitori: americanii, arabii, europenii si rusii. Tinand cont ca orice freamat din Golf mai poate creste pretul gazului rusesc, cu o copeica, doua, n-ar fi exclus ca Rusia sa nu fie chiar straina de unele framantari de acolo, miza fiind dependenta energetica a Europei. Iar americanii, preluand initiativa, atrag atentia europenilor, ca alternativa la dependenta energetica fata de rusi, trece prin Biroul Oval. Perspectivele nu sunt deloc linistitoare, iar simptomele si-au facut simtita prezenta cu mult timp in urma. Din pacate, nu a existat la nivel politic, o viziune preventiva la aceasta situatie previzibila. Dar tocmai socurile dure de pe piata petrolului, au miscat lucrurile si spre alte surse de energie. Una dintre directii, si cea mai promitatoare, este folosirea energiei atomice. Acest tip de energie prezinta insa unele riscuri majore, atat in exploatare, cu toate ca acestea pot fi preintampinate, dar mai ales datorita posibilitatilor oferite in constructia unor arme de distrugere in masa. Forta infioratoare de distrugere si-a demonstrat-o aceasta arma la sfarsitul razboiului mondial, cand a fost folosita impotriva Japoniei, prin bombardarea oraselor Hiroshima si Nagasaki, pe sase, respectiv noua august 1945.

America se dovedeste inca odata deschizatoare de drumuri, dar cu acest primat nu se poate mandri, chiar daca, din punct de vedere militar, au fost unele justificari importante. Dar poate tocmai aceasta lectie i-a determinat, mai tarziu, pe factorii politici ai lumii sa se abtina de a mai folosi acest tip de arma. Doar la trei luni de la bombardament, iata ce spunea presedintele american Truman, primul ministru englez Attlee si omologul sau canadian Mackenzie King: "Suntem constienti ca singura protectie completa a lumii civilizate impotriva utilizarii destructive a cunostintelor stiintifice este prevenirea razboiului. Nici un sistem imaginabil de mijloace de siguranta nu va putea constitui o garantie eficace impotriva producerii de arme atomice de catre o natiune inclinata spre agresiune"[17]

Cu tot embargoul impus asupra tehnologiilor nucleare, in scurt timp s-a demonstrat ca aveau dreptate cei trei politicieni, a fost zadarnic, arma a proliferat. Pentru a stopa totusi fenomenul la nivel ONU, s-au luat o serie de hotarari astfel incat tehnologia nucleara sa nu ajunga chiar pe mana oricui. Inconvenientul este acela ca s-a impus un embargo si aupra proliferarii tehnologiilor civile in domeniu, deoarece relativ usor se poate trece de la aceste tehnologii la cele militare.

Si astfel, din nou, occidentul si lumea islamica se intalnesc divergent. Occidentul pentru a da acces la aceste tehnologii cere anumite conditii politice si de securitate, precum si posibilitatea de a monitoriza permanent activitatea in domeniu, ori unele tari arabe s-au dovedit refractare la aceste cerinte (oare cati experiti arabi monitorizeaza arsenalul nuclear american?). De aici alte motive de conflict.

Primul conflict armat al Statelor Unite cu un stat musulman a avut loc dupa incheierea razboiului rece. Este vorba de razboiul din Irak, dupa ce Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Irakul si Kuweitul au facut parte inainte de primul razboi mondial, din Imperiul Turc. Dar, deja la inceputul razboiului, Kuweitul se desprinde intr-un emirat indepentent, sprijinit de Anglia, care avea nevoie de o baza in zona, deoarece Turcia lupta alaturi de Germania. Aceasta desprindere viza insa si Irakul, deoarece Kuweitul era atasat unui district administrativ irakian, care pe langa rezervele de titei mai pierdea si iesirea la apele golfului. In ceea ce priveste formarea statului irakian insusi si aceasta este pusa sub semnul improvizatiei,. "Irakul este o nebunie a lui Churchil care a vrut sa uneasca doua puturi de petrol care erau complet separate: Kirkuk si Mosul, alaturand astfel trei popoare diferite: kurzii, siitii si sunnitii."[18]

Lui Saddam ii placea sa se compare cu Nabucodonusor, regele Babilonului intre 605 si 562 i.Hr. Ii place, probabil, pentru faptul ca acest stramos politic se credea, ca si el, in puterea fortei, a cucerit Ierusalimul, a daramat Templul si a dus in captivitate poporul evreu. Cu alte cuvinte, Saddam se credea un lider mesianic al zonei si a actionat in consecinta. A cheltuit sume exorbitante pentru inarmare si a devenit o amenintare pentru statele din zona. Venit la putere in 1979, in 1980 se afla deja in razboi cu Iranul, iar in urma acestui razboi, care a durat opt ani, a dus economia irakiana in pragul colapsului, de la o rezerva de 30 de miliarde de dolari, la finele razboiului Irakul avea o datorie de 100 de miliarde de dolari.

Situatia devenise dramatica, la o economie epuizata adaugandu-se si suspiciunea statelor occidentale. Aceasta suspiciune a fost amplificata si de o serie de actiuni irakiene ce trezeau nelinistea. Astfel, in 1990 serviciile vamale engleze descopera un transport de piese "Krytrons", destinat Irakului, aceste piese putand fi folosite ca detonatoare pentru armele atomice. De asemenea, in acelasi an, Irakul il condamna la moarte pe ziaristul Farzad Bazift, care a dorit sa faca o investigatie in legatura cu o explozie ce a distrus un complex militar irakian, unde se fabricau arme chimice si soldat cu sute de victime.

La acestea se mai adauga si declaratiile belicoase ale lui Saddam: "Pe cei ce ne ameninta cu arma nucleara ii vom elimina cu arma chimica". Din aceasta situatie disperata, Saddam, a crezut ca poate iesi ocupand Kuweitul, in acest fel punand mana pe bogatiile Emiratului si in acelasi timp isi deschidea iesirea la apele Golfului. Gresita socoteala, in acest moment intra in scena Statele Unite, situatia devenise prea grava si prea periculoasa. In sase saptamani, Irakul este infrant, iar puternica lui armata este umilita.

Chiar daca aceasta interventie a avut loc sub egida ONU si cu toate ca si unele state arabe o considerau justificata, totusi Statele Unite nu au scapat de critici si atitudini ostile. Cu atat mai mult, cu cat ea isi pastreaza trupele in Arabia Saudita, folosita ca baza, impotriva Irakului, pe timpul ostilitatilor. Acest lucru nemultumeste lumea araba, care protesteaza vazand in trupele americane stationate o forta de ocupatie. De altfel SUA avea divergente cu Iranul, cu mult timp inainte, mai exact din 1979, odata cu revolutia islamica din Iran.

In acel an, Ayatollahul Ruhollah Khomeini va institui "Republica Islamica Iran". Acesta se declara total impotriva SUA, pentru ca o considera responsabila de situatia in care se aflau palestinienii. La cresterea tensiunii dintre cele doua state, a contribuit si criza ostaticilor. Tot in anul 1979 au fost luati ostatici functionari ai ambasadei SUA din Teheran, capitala Iranului. Aceasta criza va lua sfarsit abia in anul 1981, cand ostaticii au fost eliberati. Toate aceste evenimente au dus la ruperea relatiilor intre Iran si Statele Unite. Trebuie amintit si faptul, ca la incordarea relatiilor dintre Iran si Occident, a contribuit si razboiul purtat cu Irakul. Acel razboi a ruinat si economia iraniana, nu numai pe cea irakiana.

Acuzele aduse de Iran Occidentului, dar in primul rand americanilor, erau legate de sprijinul acordat de acestia Irakului. Aceste acuze nu erau lipsite de temei. Asa cum s-a vazut, Irakul, de la bun inceput, a fost o creatie a Occidentului, iar de-a lungul anilor a fost ajutat masiv de Occident in crearea bazei sale industriale. Irakul a fost un client al Occidentului, cu o "lista de cumparaturi" impresionanta. Interesante, din aceasta perspectiva, sunt anexele lucrarii "Razboi in Golf", in care sunt prezentate sute de firme occidentale care au colaborat cu Irakul, contribuind asfel, cu voie sau fara de voie, la edificarea masinariei de lupta irakiene.

Aversiunea fata de americani ia o turnura neasteptata, chiar de neinchipuit. In anul 2001, pe 11 septembrie, Statele Unite devin victima celui mai sangeros atentat terorist din istorie. Atacul a fost planificat si executat de catre Al Qaeda, o organizatie terorista, creata de un saudit, pe nume Ossama bin Laden, care a fost inainte finantat de americani pentru a lupta contra rusilor.

Motivul atacului invocat de el era acela ca americanii si-au pastrat trupele in Arabia Saudita dupa razboiul din 1991. Islamist fundamentalist, acesta nu concepea ca niste necredinciosi sa transforme "dar al islam"(taramul pacii) intr-o tabara militara. Mai ales ca trupele erau stationate in apropiere de Mecca si Medina. Acest atentat a determinat Statele Unite sa isi schimbe strategia de aparare si sa includa, ca un capitol prioritar al ei, lupta impotriva terorismului. In acest scop, Statele Unite isi rezerva dreptul de a actiona preventiv, impotriva oricarui stat, care se dovedeste sprijinitor al terorismului.

Prima actiune a SUA, in concordanta cu noua doctrina, a fost atacarea Afghanistanului, unde regimul taliban acorda gazduire lui bin Laden. Aceasta actiune este intreprinsa in anul 2001, regimul taliban a fost inlaturat, dar acestia s-au retras in zonele muntoase, de unde duc o lupta de gherila, nefiind total distrusi. Dimpotriva, chiar incearca o regrupare pentru a relua lupta cu trupele americane. Doi ani mai tarziu, in 2003, SUA ataca din nou Irakul, inlaturandu-i de la conducere pe Saddam Hussein si pe sustinatorii acestuia. Motivul invocat la intierea acestui atac l-au costituit informatiile parvenite de la serviciile secrete, conform carora Irakul ar detine arme de distrugere in masa. Dar stupoare, dupa infrangerea Irakului, desi cautate cu infrigurare, dovezile incriminatoare nu au fost gasite. Acest fapt ii pune intr-o situatie foarte delicata pe presedintele american G.W. Bush si pe premierul englez T. Blair, care sunt si astazi puternic criticati de propriul electorat, datorita datelor false (sau nu), pe care si-au bazat mobilizarea pentru razboi. Bineinteles ca acest argument justificat a fost exploatat la maximum de tabara antiamericana si tot mai des se vehicula ideea ca atacul urmarea de fapt dorinta americanilor de a stapani, sau cel putin de a controla cat mai ferm, acea zona bogata in resurse de titei.

O sursa de antipatie, cu conotatii psihologice, cred eu, la adresa americanilor, o constituie preluarea de catre acestia a inchisorii Abu Ghraib. In ochii irakenilor, aceasta inchisoare era un fel de Bastillia, simbol al absolutismului si terorii. Ori, folosita in continuare de catre americani, pentru incarcerarea suspectilor de terorism si insurgentilor, a creat o continuitete a simbolului, de aceasta data cu un alt stapan. Lucrurile au luat amploare in momentul scurgerii de informatii privind umilirea si torturarea detinutilor de catre militari americani. Acei detinuti, indiferent ce ar fi facut, sunt arabi si prizonieri ai "necredinciosilor."

Pe un palier asemanator, se inscrie si Guantanamo, o inchisoare CIA din Cuba, unde sunt tinuti sute de oameni suspectati de terorism, dar multora dintre ei nu li s-a adus nicio acuzatie oficiala, desi stau de luni de zile in detentie.

In anul 2006, un alt eveniment vine sa tensioneze situatia din zona, si anume atacul organizatiei teroriste Hezbollah, din Liban, indreptat impotriva Israelului, atac cu rachete. Israelul riposteaza, si ataca Libanul in forta. Desi criticat de opinia internationala, Israelul amana retragerea o perioada de timp, cosiderata ca necesara pentru a dezorganiza Hezbollahul, si astfel sa evite noi atacuri. Acesta a fost un nou prilej pentru a critica si Statele Unite, care nu s-au dovedit suficient de ferme fata de interventia israeliana, dovedindu-se, spun arabii, din nou partinitoare.

In acest timp situatia din Irak se agraveaza tot mai mult. Acest lucru este urmarea logica a faptului ca odata cu caderea regimului lui Saddam, toate structurile de forta ale vechiului regim au disparut. Instalarea noului regim, si mai ales constituirea noilor structuri de ordine, se dovedeste a fi o operatiune dificila si indelungata. Mai ales ca, asa cum s-a vazut mai sus, Irakul este un stat constituit din trei entitati etnice diferite, fiecare cu asteptarile ei. Datorita acestei situatii complicate, la care se mai adauga si unele interese straine, nici nu era greu ca lucrurile sa degenereze intr-o lupta de gherila si mai apoi intr-o lupta interconfesionala. Actorii principali sunt siitii si sunnitii, care prin atentate doresc sa isi plateasca unii altora vechi polite, dar si in acest fel, sa acceada la putere, pastrand o cat mai lunga perioada de timp situatia de haos pentru a-i determina pe americani sa plece. Acest calcul nici nu este de fapt un calcul eronat, tinand cont de atitudinea tot mai ostila prezentei americane in zona, de data aceasta manifestata chiar in America.. O asfel de eventualitate s-ar constitui intr-o grava lovitura data credibilitatii Americii, in capacitatea ei de a gestiona situatiile de criza. De asemenea, ar da satisfactie tocmai fortelor teroriste, iar urmarile in timp pot fi complicate.

VI.2. Mahomed si Coranul

Ghidul absolut pentru musulmani il reprezinta Coranul, in araba qu'ran, ceea ce inseamna citire recitare. Coranul contine 114 capitole numite sure (surah), iar acestea sunt impartite in versete scurte. Coranul are o importanta atat de mare pentru ca el contine cuvantul lui Allah, transmis prin intermediul lui Mahomed. Este important de stiut ca orice traducere a Coranului nu este acceptata de catre musulmani si acesta va fi considerat inautentic. Aceasta se datoreaza faptului ca invataturile din Coran vor primi astfel alta semnificatie, existand in limba araba termeni care nu pot fi tradusi cu exactitate.

Coranul este scris in decursul a zeci de ani si se finalizeaza in anul 650. Din punct de vedere doctrinar, contine raspunsuri la intrebari de genul unde ar fi locul omului in lume si cum este structurata realitatea. Acesta contine si un cod moral, reguli dupa care omul trebuie sa isi traiasca viata si considerente asupra naturii divinitatii. Dumnezeu este perceput ca atotstiutor si milostiv, daca i te supui. Islamul cere absoluta supunere fata de Allah, omul nu este considerat liber, ci supus voii lui Dumnezeu. Coranul este considerat de catre musulman drept adevarul imuabil. Este important de stiut ca in decursul istoriei, Coranul nu s-a schimbat.

Daca la inceput Coranul a fost de ajuns pentru reglementarea vietii, odata cu noile cuceriri, Islamul trebuie sa se impuna in fata culturilor intalnite. Astfel, pe langa interpretarea coranica se vor mai dezvolta doua discipline, Traditia (Hadith) si Dreptul (Figh). Traditia cuprinde invataturile lui Mahomed si actiunile intreprinse de el in anumite situatii. Exista o sumedenie de traditii adunate. La inceput, aceste traditii se transmiteau pe cale orala, fiind puse pe hartie in secolul IX. Traditiile dau solutii la problemele vietii si cum ar putea fi rezolvate. Ca model pentru rezolvarea problemelor sta comportamentul lui Mahomed si al apropiatilor sai. Odata cu scindarea ummei se vor dezvolta doua traditii, cele sunnite si cele shi'ite. Traditiile shi'ite sunt mai restranse la numar, ele pornesc de la Ali, pe cand cele sunnite pornesc de la Mahomed.

Exista insa anumite indoieli in ceea ce priveste autenticitatea traditiilor. Deseori se punea problema daca acestea sunt adevarate. Acest fapt se datoreaza numarului mare de traditii, considerandu-se ca multe traditii nu provin de la profet, ci au fost scrise de altii din interes personal. Cu toate polemicile cu privire la traditii, nu s-a putut stabili daca acestea sunt autentice sau nu.

A doua disciplina cum am aratat este Dreptul. Acesta are rolul de a reglementa viata de zi cu zi al indivizilor din cadrul comunitatii, mai precis ce activitati are de urmat comunitatea si cum trebuie aceasta sa se comporte cu cei de alta credinta de exemplu.

Astfel cei de alta credinta, crestini sau iudaici, trebuiau sa plateasca o taxa de protectie ca sa fie lasati sa isi exercite crezul. Orice convertire de la Islam la alta religie era interzisa, de asemenea politeismul era interzis cu desavarsire. Sub dominatia Abbasida s-au dezvoltat patru scoli de drept: scoala lui Malik ibn Anas (712 - 795); scoala lui Abu Hanifa (696 - 767), care a promulgat o oarecare forma de liberalism, favorizand gandirea sistematica si personala. Acestei scoli ii urmeaza scoala lui al-Shafi'i (767 - 820), ultima scoala fiind cea a lui Ahmad ibn Hanbal (780 -855). Aceasta ultima scoala va fi profund traditionalista, fondatorul ei fiind impotriva tendintelor rationaliste din acea perioada. O influenta majora asupra dreptului in Islam au avut-o al-Shafi'I si ibn Hanbal.

Al-Shafi'I a fost cel care a sistematizat Dreptul si l-a reinterpretat. Ca baza pentru aceasta reinterpretare ia Coranul si traditiile, care mai sunt numite si Sunna. Acesta pune Sunna pe acelasi nivel cu Coranul. El se bazeaza de asemenea pe argumentatia rationala.

Al-Shafi'I declara continutul traditiilor ca fiind inspirate de Allah si astfel tot ceea ce a facut Mahomed ca imuabil. Acest fapt va duce la un sistem de drept standardizat dar in acelasi timp rigid. Astfel si al-Shafi'I pastreaza o linie traditionalista, dar a reusit sa impace rationalismul, gandirea sistematica, cu traditia. Scoala acestuia mai are mare influenta in Egipt, Siria, Arabia de sud, Africa de nord si sud-estul Asiei. Cel care va rigidiza decisiv dreptul a fost ibn Hanbal.

Ibn Hanbal a fost fondatorul celei mai dogmatice scoli de drept din cele patru numite. El a respins rationalismul si judecata personala, pentru ca a considerat ca acestea vor duce la inovatii pacatoase in ceea ce priveste Coranul si Dreptul.

Astfel, Hanbalismul este pentru o interpretare sricta a Coranului, a traditiilor si a dreptului. Hanbalismul isi va cunoaste perioada de glorie in Siria si Irak pana in secolul al-XIV-lea. Curentul Hanbalist isi pierde din influenta odata cu venirea otomanilor. Din Hanbalism se trage un alt curent filosofic, Wahabismul, instituit in anul 1744 de catre Muhammad Ibn Abd Al-Wahab si Muhammad Ibn Saud.

Acest curent cere revenirea la originile Islamului. Wahabismul se impune deseori prin violenta si teroare. Sunt condamnate practicile populare, mataniile, invocarea sfintilor, muzica, tutunul. Impune purtarea barbii de catre barbati si interzice apropierea cea mai mica intre barbati si femei in public. Wahabismul condamna vechile scoli de drept, ii considera pe sunnitii si shi'itii moderati eretici. In 1803 Wahabitii ataca locul sfant al shi'itiilor, Karbala, pe care il distrug si populatia orasului este decimata. Wahabistii vor reusi sa ocupe Mecca si Medina, unde vor distruge decoratiunile si covoarele din Moscheei. Wahabismul este astazi instituit in Arabia Saudita. Denumirea de Saudi provine de la Abdel Aziz Ibn Saud, care in 1932 se proclama rege. Arabia Saudita incearca si astazi sa influenteze statele din regiune pentru a impune Wahabismul, inregistrand anumite succese.

Asadar Hanbalismul, iar apoi Wahabismul au dus la rigidizarea Islamului. Odata cu rigidizarea Islamului are loc si o stagnare a societatii arabe. Curentul apare in momentul in care vremurile de glorie ale lumii arabe erau trecute, in perioada in care Occidentul era in plina afirmare. Prin acest curent se dorea o revenire la vremurile apuse din perioada lui Mahomed si urmasilor sai. Acest curent, insa, nu a dus decat la o continuare a starii de agonie in care se afla Islamul.

VI.3. Sharia

Sharia poate fi definita ca: "totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, asa cum sunt ele enuntate in Coran si in Traditii, conform principiilor stipulate de cele patru scoli juridice (rituri) ortodoxe. Sharia insumeaza deci traditiile si este determinata de evolutiile religiei si filosofiei islamice. Astazi Sharia este singura legislatie valabila in Arabia Saudita, Iran, Sudan si, partial, Pakistan. In alte state islamice, Sharia functioneaza in paralel cu o legislatie influentata de Europa, mai ales in cazul statelor care au fost sub dominatie otomana. Sharia cuprinde reguli de drept privat, drept penal, interdictii alimentare. De asemenea cuprinde lucrurile care sunt premise sau interzise, relatia omului cu Allah si cei cinci stalpi ai credintei. In continuare vom vedea ce presupun cei cinci stalpi ai credintei si vom vedea elemente de legislatie din cadrul Shariei.

Cei cinci stalpi ai credintei sunt urmatorii: juramantul de credinta; mila; pelerinajul; rugaciunea; postul. Rugaciunea este, dupa juramantul de credinta, cel mai important element al Islamului. Ea are loc la ore stabilite, de cinci ori pe zi, cu fata spre Mecca. Prima rugaciune are loc la rasaritul soarelui, a doua la ora mesei, a treia dupa-amiaza, a patra la apusul soarelui, a cincea seara. Rugaciunea a fost introdusa de catre Mahomed dupa batalia de la Badr si apare in traditii. Pentru ca rugaciunea sa poata avea loc, credinciosul trebuie mai intai sa se spele. Este un ritual de fapt care simbolizeaza ca supusul se prezinta in fata lui Dumnezeu curat. Mai intai credinciosul trebuie sa isi spele fata, apoi mainile si dupa aceea picioarele. In toate orasele si satele din tarile islamiste exista un Imam care anunta ora rugaciunii.

Mila presupune ajutorarea celor saraci, este singura religie care are stipulata ca lege ajutorarea celor saraci. Aceasta are urmatoarele semnificatii: credinciosii se arata multumiti fata de Allah pentru avutiile lor, isi cer iertare fata de Dumnezeu pentru lucruri pe care trebuiau sa le faca si nu le-au facut, isi arata prin ajutorarea saracilor respectul fata de fratii lor credinciosi si consolideaza astfel comunitatea, umma.

Un alt rol este acela de a crea un echilibru intre clasele sociale din cadrul comunitatii.

Postul este un alt ritual obligatoriu pentru orice musulman. Postul a fost introdus de catre Mahomed in primul an al hegirei. Postul este un mod de a plati pentru pacate, are de asemenea rolul de a lasa spiritul sa triumfe asupra poftelor corpului si incurajeaza iertarea fata de semenii musulmanului.

Ultimul stalp al credintei este pelerinajul la Mecca. Fiecare musulman adult are obligatia de a merge macar odata in viata in pelerinaj la Mecca. Ajuns la Mecca, musulmanul trebuie sa urmeze mai multe ritualuri: incercuirea pentru prima data a Kaabei de sapte ori, parcurgerea de sapte ori a drumului intre dealurile Safa si Marwa, urcarea pe muntele Rahma (muntele milei), adunarea de pietre si aruncarea acestora pe o masa de piatra, sacrificarea unui animal si masa de sacrificiu, iar in final inconjurul Kaabei din nou de sapte ori. Unele dintre aceste ritualuri sunt preislamice, cum ar fi aruncarea pietrelor sau sarutarea, sau salutarea Kaabei, mai exact al unui colt al acesteia. In ceea ce priveste stalpii credintei, ei nu au fost modificati de-a lungul timpului, fiind considerati imuabili. Stalpii credintei nu apar in Coran, ci fac parte din traditii si astfel din Sharia. Legea Sfanta ajunge totusi sa fie dezbatuta in secolul al-XIX-lea, sub influenta occidentului care era deja bine dezvoltat si trecuse de la o economie bazata pe agricultura la una bazata pe industrie. Astfel se contureaza patru tabere cu opinii diferite in ceea ce priveste aplicarea Shariei:

Secularistii, care sunt de parere ca legile ar trebui sa se bazeze in mare parte pe un model occidental si nu pe Sharia.

Traditionalistii, care sunt de parere ca societatea ar trebui sa se bazeze pe cele patru scoli de drept si astfel pe legislatia stipulata in cadrul Shariei.

Reformistii, care sunt de parere ca ar trebui acceptate noi teorii care ar duce la modernizarea Shariei.

Salafii, care cred ca scolile de drept nu sunt valabile si incearca sa impuna un mod de viata in accord cu primii musulmani.

Sharia cuprinde anumite legi care sunt de nesustinut in secolul XXI, cum ar fi taierea mainii in caz de furt sau condamnarea la moarte in cazul in care femeia sau barbatul sunt infideli. De obicei barbatul scapa, femeia fiind cea care suporta consecintele. Astfel de legi sunt, pe buna dreptate, considerate inumane de catre institutiile care se ocupa de drepturile omului. Din fericire, Sharia nu este aplicata, astazi, in toate tarile musulmane la fel. Exista diferente majore de la stat la stat. Sharia este aplicata in totalitate in Arabia Saudita si Iran, dupa revolutia Islamica din 1979. In Arabia Saudita femeile nu au dreptul sa iasa pe strada fara un barbat alaturi de ele sau le este interzis sa conduca masina sau sa lucreze, existand chiar o politie a Shariei, care are grija ca legile sa fie respectate. Drepturile femeilor in acest stat si in Iran sunt calcate in picioare. In timp ce Iranul este declarat o parte a axei raului, Arabia Saudita este considerata aliat (nu degeaba detine 7% din economia SUA).

Exista insa state in care Sharia nu este aplicata mai deloc. Cum ar fi Turcia, unde tribunalele Sharia nu mai exista. In Pakistan ele functioneaza in paralel cu tribunale normale. La fel in Indonezia si India. Statul care a reintrodus tribunalele Sharia este Nigeria, dar si acolo partial. Sharia contine insa si reguli care pot fi acceptate. De exemplu, femeia are dreptul la divort. Barbatul are dreptul la patru neveste, dar numai cu conditia ca el sa se comporte frumos cu ele si prima nevasta sa fie de acord cu casatoria. Barbatul are acest drept pe timp de razboi, cand femeile raman vaduve, neavand drept de munca trebuie intretinute de cineva. Pe timp de pace este indicat ca barbatul sa aiba o singura sotie, dar de obicei nu se intampla asa. Un exemplu trist in ceea ce priveste aplicarea Shariei, este Afghanistanul, pe timpul regimului taliban. In acea perioada femeile trebuiau sa poarte asa numita burca, ce acopera intreg corpul, inclusiv ochii, femeia poate vedea doar printr-un fel de panza care era in fata ochilor. Erau interzise muzica, fotografiile, educatia pentru femei. Cine incalca aceste reguli risca sa fie ucis.

Ce concluzii putem trage din aceasta scurta prezentare? Una ar fi ca Sharia nu poate fi aplicata in zilele noastre, litera cu litera. Este absolut inuman sa ii tai cuiva mana pentru ca a furat ceva sau sa ucizi femeia daca a fost infidela (dupa cum s-a vazut la Weininger, acest fapt este ceva firesc). Este inacceptabil ca in momentul in care doresti sa te convertesti sa iti risti viata. Sau ca cei de alta credinta sa plateasca o taxa pentru a fi lasati sa se manifeste (spre deosebire de ei, crestinii i-au decimat fara a-i lasa sa-si exercite credinta pe amerindieni).

(Pe de alta parte, exista un motiv mult mai important pentru care aceasta lege nu are voie sa existe, dar despre care foarte putini "luptatori pentru drepturile omului" stiu: SHARIA INTERZICE ORICE FEL DE IMPRUMUT CU DOBANDA).

VII. Consumism vs. Fericire

VII.1. Suprematia obiectelor

"Obiectele nu ar trebui sa atinga pentru ca nu traiesc. Le folosesti, le pui inapoi, traiesti printre ele. Sunt utile, nimic mai mult. Dar ma ating, e insuportabil. Mi-e teama sa intru in contact cu ele de parca ar fi fiinte vii" .

Persoanele din "Greata" devin si ele simple obiecte sub examenul atent al observatorului sau sunt considerate ca niste existente descifrabile si cronometrabile. Incapabil sa vada oamenii ca pe niste fiinte, protagonistul este de asemenea incapabil sa-i pretuiasca, de vreme ce-i vede ca pe niste obiecte miscatoare. Roquentin este un non-umanist. Este lipsit de credinta in oameni si in umanitate, negativist, nejustificat, 'de prisos'. Singur, nefamilist, neintegrat, gol-golut pe lume, dar irevocabil liber, personajul este un antierou. Maretia lui consta in trairea eroica, pana la saturatie, pana la 'greata' a prisosului existential, a existentei ce prisoseste prin insasi contingenta ei.

Desi consumismul este definit ca echivalarea acumularii si consumului de bunuri materiale cu fericirea, aceasta provoaca in cele din urma saturatie si concretizarea profundului dezgust al propriei existente resimtit de Roquentin.

Dar daca pentru existentialismul sartrian omul era "aruncat in lume", fiind indemnat sa-si exercite libertatea intr-un mod prin care sa-si constientizeze existenta factica aflata in continua devenire, "homo consumericus", conform lui Gilles Lipovetsky, stagneaza intr-o stare de perpetua nemultumire de sine, umplandu-si "sacul fara fund" al neantului interior cu o lume imaginara creata de publicitatea omniprezenta, din care se trezeste la realitate doar ca sa vomite, dupa care se culca la loc. Traieste doar pentru a consuma, nu invers.

Aceasta stare este perpetuata de marile corporatii, care studiaza atent nevoile si dorintele manifestate de consumatori, pentru a veni pe piata cu produse care sa nu le satisfaca niciodata pe deplin, astfel incat consumatorul sa repete procesul de pseudo-satisfacere si sa cumpere mai mult. Pe holurile lor sta scris cu litere uriase enuntul ministrului nazist al propagandei, Joseph Goebbels: "Daca repeti o minciuna suficient de des, oamenii o vor crede"[20] (si vor avea nevoie de ea).

Produsele perisabile sunt cele mai profitabile pentru producatori si vanzatori, aceasta efemeritate planificata fiind incorporata in manufacturierea si marketingul noilor produse si servicii.

O alta metoda adoptata de producatori este si cea de a crea o moda in continua schimbare. Facand asta, produse aflate in stare buna de functionare sunt repudiate, datorita nevoii de schimbare si de adaptare la noua moda, asigurandu-se astfel profituri sigure sistemului global prin care consumatorii vor fi mereu neasatisfacuti pe termen lung, indiferent ce si cat ar poseda.

VII.2. Consumism si PR

Primul teoretician al consumismului a fost "parintele relatiilor publice", Edward Bernays (1891-1995, nepotul lui Sigmund Freud, in sensul ca Anna, sora lui Sigmund, s-a maritat cu Ely Bernays, in acelasi timp fratele sotiei lui Sigmund, Martha Bernays-Freud), care, incepand din 1919 a aplicat cu succes principiile psihologiei, sociologiei si cercetarii motivationale pentru a manipula opinia publica in favoarea tigarilor, sapunului si a alegerii presedintelui Calvin Coolidge. Nu degeaba a recunoscut acelasi Goebbels ca "Biblia" lui e cartea aparuta in 1923 a aceluiasi Bernays, Crystallizing Public Opinion (in traducere, "certificatul de nastere al PR"). Dupa experienta primului razboi mondial si succesul avut la New York cu eliminarea tabuurilor privind fumatul in randul femeilor, prin diseminarea mesajului ca tigarile sunt de fapt "tortele libertatii", simbol al femeii independente, emancipate si de succes, Bernays a declarat ca "Daca se poate folosi propaganda in timpul razboiului, ea poate fi folosita si pe timp de pace. Dar, cum termenul a primit conotatii negative, fiind folosit si de germani, am cautat alte cuvinte si am ajuns la Consilier de Relatii Publice" (documentarul Century of the self).

Scopul declarat al lui Bernays era realizarea unei societati utopice in care energiile libidinale periculoase aflate in fiecare individ puteau fi exploatate si canalizate de o elita corporatista pentru beneficii economice. Prin utilizarea productiei de masa, marii afaceristi puteau implementa o pofta continua si insatiabila multimii irationale si care avea sa produca in viitor cea mai stabila si puternica economie vazuta vreodata. Printre sustinatorii lui Bernays se numara si liderul de opinie Walter Lippmann, care considera ca de cele mai multe ori oamenii iau decizii irationale, imposibil de sustinut, asa ca era necesara regandirea democratiei si aparitia unei elite care sa controleze prin orice fel de mijloace "turma nestapanita".

Ca orice relationist care se respecta, Bernays s-a pus in slujba celui care "sare cu banu'", asa ca a condus activitatile de propaganda ale corporatiei multinationale "United Fruit Company" (actualmente Chiquita Brands International) si, implicit, ale guvernului american, pentru a facilita rasturnarea de la putere a presedintelui din Guatemala, Jacobo Arbenz, ales in mod democratic si care incercase sa redea pamantul Guetemalei cetatenilor ei, conform modelului american din secolul 19, lovind astfel in interesele United Fruits. Prin mijloace proprii, Bernays a reusit sa-l transforme pe Arbenz intr-un ardent sustinator al comunistilor (desi nu era cazul), provocand astfel debarcarea lui in 1954, pentru a impiedica o iminenta interventie militara americana, si instaurarea unui regim-marioneta, mai obedient, de aici provenind si sintagma de "republica bananiera", referitoare la tari cu guverne corupte conduse din umbra de mari corporatii care exploateaza munca sclavilor pentru a vinde "banane" ieftine pe piata mondiala.

VII.3. Unchiul ii raspunde lui Bernays

Odata cu aceasta cursa nebuna spre consum, au aparut si anumite stari patologice necunoscute epocilor anterioare, cum ar fi angoasa sau anxietatea. Provenind din latinescul 'angere' (a strange), care defineste sentimentele resimtite de apasare toracica, de strangere a stomacului si a gatului, angoasa reprezinta o stare de neliniste caracterizata printr-o asteptare infricosata si opresiva fata de o iminenta suferinta sau nenorocire, implicand tensiuni emotionale excesiv de oscilante si asociindu-se cu impresii difuze ale unui pericol de neevitat care fie ca este cunoscut, fie ca este necunoscut produce perturbari emotionale irationale exagerate (spre deosebire de simpla frica, avand un caracter rational fata de o amenintare exterioara recunoscuta, care dispare odata cu depasirea pericolului), spre deosebire de anxietate, ea fiind insotita de manifestari somatice si neurovegetative.

Termenul de anxietate (germ. Angst) a fost introdus in psihologie de Sigmund Freud (1856-1939) in 1895, dar a fost acceptat propriu-zis la mai mult de 40 de ani dupa aceea. In primele sale formulari, S. Freud a considerat anxietatea drept o consecinta a tensiunilor sexuale reprimate ("libido'), un indicator al unui semnal de pericol.

Analizele lui S. Freud, promotorul scolii psihanalitice, privind acest fenomen se deruleaza cunoscand doua etape importante, cu conotatii conceptuale relativ diferite. Intr-o prima etapa, S. Freud considera anxietatea ca pe o consecinta a refularii impulsurilor sexuale. Daca energia sexuala este impiedicata sa se descarce, in corp se va produce o tensiune fizica transformabila in anxietate.

In a doua etapa, S. Freud isi largeste punctul de vedere cu privire la anxietate. Astfel el considera anxietatea ca pe un concept mai larg, acesta fiind un indicator al unui semn de pericol; anxietatea rezulta din frica generata de acele impulsuri a caror descoperire sau transpunere in practica ar atrage un pericol exterior. Aceasta a doua interpretare se refera nu numai la impulsurile sexuale, ci si la cele de agresivitate. Freud vorbeste de frica generata de acele impulsuri a caror transpunere in practica ar implica un pericol exterior.

Tot Freud aduce in studiile lui despre conceptul de "conflict psihic" ce apare in principal intre tendintele Eului (constiente, de aparare si cenzura) si cele ale libidoului (pulsiuni sexuale apartinand inconstientului), el fiind precedat de o privare care a impiedicat satisfacerea normala a libidoului, creand astfel o predispozitie spre conflict .

Odata cu restructurarea teoriei sale asupra angoasei, Freud distinge trei tipuri distincte de anxietate: anxietate obiectiva, anxietate morala si anxietate nevrotica. Pentru a intelege natura acestora este importanta prezentarea succinta a teoriei personalitatii, conform psihanalistilor.

Psihanalistul considera ca personalitatea este alcatuita din trei parti de baza: Sinele, Eul si Supraeul.

Eul este prezent de la nastere ca sursa a energiei fizice numita "libido'. Termenul libido era folosit pentru a desemna tensiunile sexuale somatice cumulate si reprimate. Aceasta energie satisface trebuintele biologice ale individului cum ar fi: sexul, agresiunea, foamea, setea, etc.

Sinele este de natura hedonica, cautand placerea imediata, fara restrictie sau referinta la logica sau moralitate.

Superegoul poate fi considerat o supraconstiinta derivata din experientele copilariei, cum ar fi: pedeapsa si rasplata, precum si valorile morale ale parintilor.

Tot comportamentul uman este dominat de aceste instante ale personalitatii, ale caror tulburari duc la aparitia celor trei tipuri de anxietate.

Anxietatea obiectiva sau realista. Aceasta forma de anxietate se refera la capacitatea de a raspunde la un real pericol si este proportionala cu stimulii care genereaza frica (foc, cutremure etc.). Rolul acestei anxietati ar fi de pregatire a persoanei puse in fata pericolului, in vederea adaptabilitatii.

Anxietatea morala rezulta din conflictul dintre Id (sinele, neexistand un cuvant romanesc care sa traduca englezescul "it" sau nemtescul "es") si Superego si isi are originea in interdictiile parentale. De fapt este o teama de propria constiinta.

Freud spune ca atunci cand esti motivat sa-ti exprimi impulsul instinctiv care este contrar codului tau moral, Superegoul te face sa te simti vinovat sau rusinat, iar a poseda doar ca asa ti se repeta pretutindeni prin publicitate, este contrar impulsului instinctiv.

Anxietatea serveste ca un semnal de alarma. Ea induce tensiune in organism si devine ceva asemanator cu setea sau foamea. In aceste conditii tensiunea trebuie sa fie redusa. Anxietatea alerteaza individul ca egoul sau este amenintat si, daca nici o actiune nu este intreprinsa, egoul poate fi distrus. In aceste situatii egoul recurge la aparari care sunt destinate sa diminueze sau sa evite anxietatile ulterioare.

Anxietatea nevrotica isi are bazele in conflictul inconstient dintre instinct si realitate. Freud considera ca majoritatea copiilor suporta cel putin cateva pedepse de la parintii lor pentru satisfacerea impulsiva a cerintelor venite de la Id. Copilul este pedepsit pentru exprimarea agresivitatii sau sexualitatii.

Anxietatea este generata de dorinta de a gratifica cu certitudine impulsurile Id-ului. Aceasta anxietate este la inceput constienta, dar mai tarziu ea se transforma intr-o anxietate inconstienta. Anxietatea nevrotica se transforma in teama de a fi pedepsit pentru impulsivitate. Aceasta teama nu este o teama a instinctelor insele, ci mai degraba a ceea ce poate sa se intample ca rezultat al acestor instincte.

Asadar anxietatea nevrotica este inteleasa ca rezultat al amenintarii personalitatii ca sa depaseasca egoul, prin expresia neacceptata social de cautare a placerii si comportament agresiv. Copilul a fost pedepsit sever pentru aceasta forma de comportament in trecut, deci, anticipand mai multa pedeapsa, anxietatea se dezvolta.

In decursul anilor, au fost aduse o serie de modificari si completari privind abordarea anxietatii. Alfred Adler (1870-1937), considera ca anxietatea este un fenomen extraordinar de raspandit, care il insoteste pe om din frageda copilarie si adesea pana la adanci batraneti.

Starea patologica a societatii occidentale formata prin tehnicile de PR ale lui Bernays a mai fost criticata si de "Scoala de la Frankfurt", in special de Herbert Marcuse (1898-1979), pentru care ingineria consimtamantului, prin obiectele produse in masa, duce la formarea unui om unidimensional, reprimat si conformist, bucurandu-se de o prosperitate goala, care erupe brusc in accente de violenta extrema, exces de alcool, droguri sau tigari, precum si la o depresie permanenta.

VIII. Globalizare vs. intimitate

VIII. 1. Diogene surprinde "Sarutul" lui Flaubert

"Sarut - Pe o fetiscana o saruti pe frunte, pe o mama pe obraz, saruti mana unei femei frumoase, gatul unui copil, buzele iubitei."[21]

Intr-o zi insorita, filozoful Diogene din Sinope (412 i.Hr. - 322 i.Hr.) se plimba cu o lampa aprinsa prin centrul Atenei. Intrebat de ce face asta, el a raspuns "Caut un om". Odata cu dezvoltarea tehnologiilor care permit trimiterea si receptionarea de mesaje la orice distanta, practic instantaneu, "agora" se transforma-n spatiu virtual, unde insa nicio faclie nu patrunde, iar "cautarea" este inlocuita de "gasirea apriorica" (virtuala).

In acest context imi propun sa dezvolt anumite aspecte legate de pericolul reprezentat de "eliminarea reziduurilor" care-l faceau pe Diogene sa traiasca singur in butoi si inlocuirea lor inconstienta cu altele, poate mult mai grave, care l-ar fi facut sa se mute in alt butoi.

Un prim punct de plecare este continuarea faimoasei diatribe a lui Flaubert prin care anatemiza generalizarea prostiei umane reprezentate de folosirea inconstienta in comunicare a unor formule "luate de-a gata" pentru a corespunde standardelor vietii sociale.

In acest sens, pentru a ilustra "sublimul progres" inregistrat de la moartea autorului francez, definitia de mai sus trebuie imbogatita cu emoticonul ":*", care este folosit in comunicarea instant-messaging cu sensul de "eu am buze imaginare, tu ai buze imaginare, realitatea-i prea complicata, frectioneaza-mi piciorul de lemn ca si cum ar fi lampa lui Aladdin, iar in final va iesi si Djinn-ul care-ti va implini dorinta reala de a nu fi singur".

Dar ce reprezinta persoana care receptioneaza "sarutul virtual"? O scamatorie, o himera acceptata de nevertebrate in pozitie bipeda, Nimicul Absolut, iar acest fapt va fi demonstrat in continuarea prezentului capitol.

Se stie ca fluturii in timpul imperecherii simt mirosul partenerului de la o distanta de aproximativ 10 kilometri, pe cand oamenii de la abia 40 de centimetri. In acest sens, instant-messaging (IM) poate fi definita ca "metamorfoza unui animal microsmatic (in speta omul, cu un simt olfactiv relativ scazut) intr-unul omnismatic (cu un simt acoperind intreaga suprafata a planetei)"[22].

In acest sens, conform Wikipedia, IM reprezinta o forma de comunicare in timp real intre doua sau mai multe persoane, bazata in primul rand pe textul scris. Totusi aceasta definitie nu este exhaustiva, textul scris putand fi insotit, sau complet inlocuit, de webcam, sisteme audio sau chiar reprezentari holografice a interlocutorului (intr-un viitor nu prea indeparat). Printre cele mai uzitate variante IM se numara diferitele sortimente de "messenger" (AIM, MySpace, eBuddy, ICQ, Meebo, Gadu Gadu, mundu IM, sau Yahoo! Messenger), Skype si Gizmo5 (bazate pe voce), VZOchat si Paltalk (bazate pe imagine video), descrierea detaliata a acestora neaflandu-se printre prioritatile lucrarii de fata.

Totusi, cum se explica faptul ca cei 40 de centimetri sunt mai lungi decat circumferinta pamantului? Foarte simplu, prin IM circumferinta pamantului se reduce la maxim un centimetru, reprezentat de grosimea ecranului.

Sa ne imaginam acum "Demonul lui Descartes" (o entitate malefica pusa pe sotii care are drept scop inselarea noastra), de aceasta data pozitionat in spatele ecranului de sticla, care ne vinde gogosi pe banda rulanta, fara nicio certitudine care dintre ele sunt proaspete si care expirate.

Desi pare superstitie, nu e, pe ecran apare in stanga celui cu care se comunica simbolul " iar in cazuri fericite cel de "J" sau poza interlocutorului, iar cand se deschide fereastra prin dublu clic nimeni niciodata nu va putea demonstra ca dincolo e-n carne si oase cine se presupune ca e.

Un alt calup al dezavantajelor "sticlei" este prezentat in lucrarea lui Giovanni Sartori, "Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea", unde scriitorul italian arata ca odata cu aparitia ecranului, omul risca sa devina o noua specie, intreaga gandire abstracta, baza cunoasterii, fiind compromisa de invazia imaginilor: "Televiziunea e cea care modifica prima, si intr-un mod fundamental, natura insasi a comunicarii, deplasand-l din contextul cuvantului scris in contextul imaginii"[23].

VIII. 2. Despre indistinctia fratilor globali"

Chiar presupunand ca detinem certitudinea identificarii interlocutorului, interactiunea se desfasoara solamente prin cuvinte (pare imposibil ca "demonul" sa inregistreze un sincron pe care sa-l difuzeze prin webcam si casti, iar persoana de la tastatura sa fie alta?!?) si nu degeaba Talleyrand (1754-1838) spunea ca "Dumnezeu a dat oamenilor cuvintele ca sa-si ascunda gandurile". Iar gandurile ascunse sunt dezvaluite, conform sinergologiei, de miscarile inconstiente ale corpului.

Chiar daca in cultura occidentala s-a operat incepand cu "Cartesius" o diviziune intre corp si "spirit" (fiecare intelegand aici ce vrea in functie de superstitiile si fobiile personale), sinergologii afirma o permanenta si indisolubila interactiune intre ele, activitatea fizica stimuland-o pe cea intelectuala, in ciuda educatiei primite corpul face miscari imperceptibile, care exprima vointa, dorinta, placerea ura sau dragostea. Astfel, desi omul deseori abdica de la propriile idei din politete sau complezenta pentru a nu-si deteriora relatiile cu "celalalt", exista-n fiecare un "salbatic ancestral" in cautarea coitului si empatiei asociata uneori acestuia (numita "dragoste"), dominatiei, cruzimii, alimentatiei sau situarii in varful lantului trofic.

Prin IM aceasta "simbioza" este rupta, intimitatea dintre interlocutori fiind situata la un nivel superficial, al butoanelor paralelipipedice de pe tastatura, daca nu devine cu totul inexistenta, odata cu adoptarea legii 298/2008, care obliga operatorii de telefonie mobila si furnizorii de Internet sa stocheze timp de sase luni date despre traficul convorbirilor telefonice, respective IM. Concret asta-nseamna stocarea urmatoarelor:

date necesare pentru urmarirea si identificarea sursei unei comunicari;

date necesare pentru identificarea destinatiei unei comunicari;

date necesare pentru a determina data, ora si durata comunicarii;

date necesare pentru identificarea tipului de comunicare (sublinierea-mi apartine, ca sa identifici tipul comunicarii trebuie sa-i analizezi intregul continut);

date necesare pentru identificarea echipamentului de comunicatie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;

date necesare pentru identificarea locatiei echipamentului de comunicatii mobile.

Si asa, incet-incet, se ajunge la povestea lui Winston Smith din romanul scris in 1948 de George Orwell (1903-1950), "1984".

In aceasta viziune sumbra, cuceririle stiintei, cum sunt monitoarele, au rolul de a ajuta sistemul si a exercita un si mai mare control, nediferentiat, asupra membrilor de partid si a maselor si nu pentru a imbunatati calitatea vietii. Asta in timp ce sunt elaborate strategii, ca razboiul perpetuu, pentru a lua posibilitatea educarii oamenilor simpli necesare intelegerii potentialului unei vieti mai bune, cu scopul ascuns de a mentine factiunea conducatoare la putere pentru eternitate.

Protagonistul din "1984" traieste intr-o garsoniera, mananca paine neagra sau mancare sintetica servita la serviciu si bea gin industrial, fiind profund nemultumit de viata sa, in acest sens el tinand un jurnal in care-si scrie nemultumirile legate de partid, speriat ca daca ar fi gasit de "Politia Gandirii" (despre care spune ca detine monitoare in fiecare incapere apartinand partidului si in multe locuri publice, cat si microfoane si informatori) ar duce la executarea sa imediata.

Slujba lui consta in "tratarea" inregistrarilor din istorie care nu corespund variantei oficiale, totodata fiind fascinat de trecutul real si incercand pe ascuns sa afle mai mult despre adevarul interzis. Acolo, la "Ministerul Adevarului", el o intalneste pe Julia, un mecanic la masinile de scris, de care se indragosteste, si impreuna cu care incepe o relatie clandestina, intalnindu-se de regula in mediul rural, unde se presupunea ca supravegherea nu exista, sau intr-o camera deasupra unui magazin de antichitati in zona prolilor (muncitori necalificati).

Fara sa stie insa, camera aceea era supravegheata, iar cand O'Brien, membru al Partidului Interior, il interpeleaza, el crede ca a intrat in legatura cu rezistenta, drept dovada stand cartea pe care o primeste in dar, in care se explica nevoia razboiului perpetuu si a sloganului de partid (corespondentul acestora este reprezentat actualmente de statusurile utilizatorilor, asezate la dreapta numelui ales de utilizatorul IM, menite sa-i dea o aparenta de eruditie, o "pseudo-ideologie personala", statusul oficial din "1984" fiind "Razboiul este pacea, libertatea este sclavie, ignoranta e putere").

Cei doi "porumbei" sunt la scurt timp prinsi in "cuibul lor" si dusi la "Ministerul Iubirii", unde sunt interogati separat. Winston il gaseste aici pe O'Brien, care acum il tortureaza, explicandu-i totodata ca rolul torturii nu este de a extrage o falsa marturie, ci de a altera modul in care torturatul gandeste, iar cand va fi complet "vindecat", doar atunci va fi executat. El este apoi trimis intr-o carcera in care cea mai mare temere a unui om este impinsa la cote maximale, in cazul lui soarecii, la vazul carora exclama: "Trimiteti-ti-i lui Julia" (probabil cea mai profunda calatorie in atat de labilul psihic uman facuta vreodata), la care tortura ia sfarsit si Winston este retrimis in societate. Infrangerea totala a spiritului uman apare spre sfarsitul cartii, cand o-ntalneste intamplator pe Julia intr-un parc, cei doi parand a fi dezgustati de "sentimentele rele" pe care le-au avut unul fata de celalalt, in realitate fiind doar constienti de distrugerea constiintei lor prin tradare.

O alta excrescenta a acestei "legi sublime" adoptate in "Cacania" (descrisa in romanul "Omul fara insusiri" de Robert Musil) este si situatia din povestirea lui Kurt Vonnegut (1922-2007), "Harrison Bergeron", unde autorul prezinta un stat in care, prin constitutie, toti cetatenii aveau datoria sa fie egali in ceea ce priveste inteligenta, aspectul fizic sau agilitatea. Aceasta egalitatate a fost obtinuta prin "handicaparea" exemplarelor mai inteligente, mai atletice sau mai atragatoare, pana la "cel mai mic multiplu comun", intregul proces fiind supervizat de un "handicapator general".

Eroul distopiei, Harrison Bergeron, poseda inteligenta, inaltime, putere si aspect exceptionale, din aceasta cauza el fiind nevoit sa-ndure numeroase neajunsuri de egalizare, ca prezenta de sunete care sa-i distraga atentia, 136 de kilograme in plus (fericitii utilizatori IM nu vor avea nevoie niciodata de kilograme in plus pentru fi pe placul statului egalitarist), ochelari care sa-i dea dureri de cap si schimbari cosmetice care sa-l faca sa para neatragator (in prezent se folosesc alte asemenea accesorii, cum ar fi poze la avatar cu masini luxoase sub fund de pitipoanca).

In ciuda acestor lipsurilor create artificial, el reuseste sa preia controlul unei televiziuni prin cablu, se elibereaza de handicapurile generale, facand acelasi lucru cu o balerina, pe care o cheama la dans, in cele din urma ambii fiind impuscati letal de "Handicapator General".

Povestea este vazuta in final printr-o alta perspectiva, cea a parintilor eroului, care vad la televizor evenimentele, dar nu se pot concentra indeajuns pentru a-si aminti dupa aceea incidentul (confuzia datorata bombardamentului informational pe IM).

De cealalta parte a oceanului, situatia este descrisa in lucrarea kargazului Cinghiz Aitmatov (1928-2008), "O zi mai lunga decat veacul", prin descrierea legendei mankurtului. Aceasta se refera la modul in care un trib de nomazi reusea sa stearga memoria unui individ, transformandu-l intr-o persoana docila, fara nici o amintire, care facea doar ce i se spunea. Prizonierilor li se radea capul, care apoi era acoperit cu piele de camila, dupa care erau legati si tinuti in soarele stepei timp de mai multe zile, pana cand fie mureau (deoarece pielea de camila li se lipea de cap strangandu-i), fie isi pierdeau memoria, in chinuri cumplite, devenind mankurti, adica niste robi fara trecut si fara judecata: "Mankurtul nu mai stia cine e, din ce neam se trage, nu-si cunostea numele, nu-si amintea copilaria, tatal, mama - intr-un cuvant, n-avea constiinta de sine a unei fiinte omenesti (.) Nu se gandea niciodata la evadare. Mankurtul isi recunostea, intocmai ca un caine, doar stapanul. Nu schimba o vorba cu nimeni. Toate gandurile lui se indreptau spre indestularea pantecelui"

"Harta topografica" a lumii IM este prezentata in lucrarea din 1970 a lui Ira Levin (1929-2007), "This Perfect Day". In aceasta "utopie tehnocratica", in care trasatura definitorie este uniformitatea, intreaga populatie a pamantului vorbind engleza, toate grupurile etnice au fuzionat pentru a forma "Familia", indivizii sunt recunoscuti dupa cele opt nume de familie (patru pentru barbati si patru pentru femei), prenumele fiind reprezentat de un cod alfanumeric format din noua caractere, cu totii mananca "totalcakes" si beau "Cola", purtand totodata aceleasi haine zi de zi.

Aceasta lume aparent perfecta este condusa de un ordinator gigantic, numit "UniComp" (am uitat sa mentionez aceasta marca la descrierea de mai sus a variantelor de messenger), care a fost programat sa monitorizeze permanent absolut fiecare om de pe pamant, cat si prin injectarea regulata cu o substanta pentru a nu-si constientiza umanitatea, ordinatorul spunand oamenilor unde sa traiasca, cand sa manance, cu cine sa se casatoreasca, cand sa se reproduca, slujba pentru care urmeaza a fi pregatiti, cu totii fiind prevazuti cu o bratara de identificare, care interfereza cu scannere, iar la 62 de ani mor din cauza unui lichid eliberat din bratari, din cand in cand mai decedand si la 61 sau 63 de ani, pentru ca nimeni sa nu devina prea suspicios.

Orice neconcordanta-n sistem este rezolvata de programatori, oamenii reali, traind in ascunzisuri subterane, care reprezinta guvernul din umbra al lumii. Cei razvratiti sunt trimisi pe insule izolate, de unde "mintile luminate" sunt recrutate si manipulate pentru a se alatura programatorilor si a-i ajuta sa mentina echilibrul in lumea "perfecta" a "Familei UniComp".

Tot aceasta lege a stocarii datelor aduce-n prim-plan ideile anarhistului francez Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), pentru care "A fi guvernat inseamna a fi tinut la vedere, inspectat, spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, inradacinat, povatuit, controlat, estimat, apreciat, cenzurat, condamnat de catre fiinte care nu au nici blazon, nici stiinta si nici virtute. jucat pe degete, tras pe sfoara, insultat, dezonorat, inregistrat, recenzat, tarifat, timbrat, masurat, cotat, cotizat, patentat, licentiat, autorizat, admonestat, impiedicat, reformat, redresat, corectat. Inseamna a fi, sub pretextul utilitatii publice si in numele interesului general, pus la contributie, exersat, jefuit, exploatat, monopolizat, delapidat, epuizat, mistificat, furat; mai apoi, la cea mai mica forma de rezistenta, la prima reclamatie, reprimat, amendat, defaimat, ofensat, haituit, ocarat, doborat, dezarmat, legat fedeles"[25].

VIII. 3. Falsa alternativa la indistinctie, noile "caste"

Dupa cum orice utilizator IM stie, de obicei se practica o clasificare implicita a utilizatorilor in "Family", "Friends", "Colleagues", "Others". Aceasta situatia isi are corespondentul in opera din 1932 al lui Aldous Huxley (1894-1963), "Brave New World", in care persoanele sunt impartite in patru caste, Alpha, Beta, Gamma si Epsilon (in fiecare casta mai existand diferentiere intre "membrii plus" si "membrii minus"), cu totii fiind indoctrinati sa fie buni consumatori si implicati in activitati sociale, timpul petrecut in singuratate fiind condamnat, nevoia de introspectie fiind eliminata prin intermediul drogului "soma" (prin care se induce multumire pentru apartenenta la casta specifica).

Surprinzator, la-nceput se prezinta o veritabila utopie, cu oameni lipsiti de griji, sanatosi si avansati din punct de vedere tehnologic, razboiul si saracia au fost eradicate si toti sunt, in aparenta, vesnic fericiti. Toate acestea au fost insa obtinute prin eliminarea caracteristicilor individuale, ca familia, arta, religia si filozofia.

Aceasta societate este totodata hedonistica, placerea permanenta fiind obtinuta prin practicarea relatiilor sexuale intamplatoare.

Toate se-ntampla pentru ca nasterile naturale au disparut aproape complet, iar oamenii sunt creati in laborator si crescuti intr-un incubator special, pana cand fetusul a ajuns la maturitate, drept consecinta competitia sexuala si romantismul devenind superflue.

Cei care nu sunt integrati in acest sistem traiesc in "Rezervatia Salbaticilor", unde se reproduc normal, desi se spune ca si aici acest lucru se-ntampla rar.

In acest cadru descris mai sus traiesc Bernard si Lenina, primul reusind sa obtina aprobarea unei calatorii in lumea salbaticilor, sugestiv intitulata "Malpais" (insemnand "Tara cea Rea", pe limba spaniola), impreuna cu "perechea sa".

La-nceput ei sunt dezgustati de mediul "nesteril" de aici, dupa care o-ntalnesc pe Linda, o femeie care a trait mai demult in tara lor, "World State", dar care a fost exilata aici, dupa ce a nascut natural un baiat, John. Acesta, spre deosebire de conationalii sai, care erau analfabeti, a fost educat de mama sa, avand acces la literatura cenzurata in cealalta lume, cum ar fi opera lui Shakespeare, intrand totodata in contact cu religia "salbaticilor".

John este intrigat de cei doi vizitatori si isi manifesta vointa de a li se alatura pentru a vedea si el tara de provenienta a mamei sale. Ajunsi in lumea lor, Bernard il denunta pe directorul "Centrului de Reconditionare" ca a avut o aventura cu Linda, pe care a lasat-o insarcinata, din cauza dezvaluirii directorul, profund umilit, dandu-si imediat demisia.

Intre timp, John este fascinat de lumea noua descoperita, indeosebi de promiscuitatea Leninei, dar este ravasit de aflarea vestii mortii mamei sale, ajungand sa fie arestat impreuna cu acolitii sai pentru distrugerea unei mari cantitati de soma. Acestia sunt adusi in fata conducatorului lumii, Mustapha Mond, care decide sa-l mentina pe John in libertate, ca un experiment, in timp ce ceilalti doi sunt exilati in Islanda, respectiv Falkland.

Dupa ce este eliberat, John incearca sa se izoleze de societate, dar nu reuseste din cauza obsesiei pentru Lenina, pe care ajunge s-o atace in timpul unei orgii. Oripilat de ce a facut, a doua zi el decide sa se sinucida, singura solutie a unui visator care ia prea brusc contact cu "cealalta lume" (sau "First Life", pentru amatorii de high-tech).

VIII. 4. "Second-life" si alte refugii

Dar nu doar "amatorii de high-tech" au mai multe vieti intr-una singura (asa se face ca in jocul numit "Second Life", utilizatorii mimeaza ca traiesc facand tot ce-si doresc).

Inca din cele mai vechi timpuri, modelele educationale au avut ca stalpi de sustinere excluderea minciunii.

Totusi, cel mai puternic instinct uman e considerat cel de autoconservare, iar pentru asta esti nevoit, in special in cazul societatii actuale de hiperconsum, ca de exemplu la intrebarea "esti in stare sa faci ce nu esti capabil sa realizezi?", raspunsul sa fie "da", asta implicand minciuna prin omisiune si cea de supraevaluare, acordul tacit cu cel care pune intrebarea fiind ca "se cauta ambitiosi optimisti si mincinosi, nu realisti negativisti si transparenti".

Intr-o astfel de societate paradoxala, al carui "arbore al vietii" isi are radacinile adanc infipte in solul minciunii, pe care totodata o condamna cu vehementa, singurul lucru care conteaza este promovarea imaginii, chiar si cea a imaginii ca nu se promoveaza imaginea, intr-o lume-n care oricine apare gol in public la temperaturi inalte este incarcerat, cel mai des uzitat proverb e "nu haina-l face pe om" (conform implicatiilor proverbului, hainele sunt o simpla utilitate pentru a compensa fragilitatea corpului omenesc si a-l apara de intemperii; care-i utilitatea lor in lipsa intemperiilor, daca nu de a ascunde ceva?!? Cum sinceritatea ostentativa este o minciuna prin omisiune camuflata, exhibitionismul este tot o imagine, dar nu ar fi exhibitionism renuntarea completa la haine cand ambientul le face superflue, asta ca sa folosesc teoriile pragmatismului aflat la mare cautare).

Urmand ad litteram proverbul cu haina de mai sus, se ajunge in prezent la aparitia (metaforica) a specimenelor din romanul lui Kobo Abe (1924-1993), "Barbatul-cutie". In aceasta viziune (la data aparitiei, 1974) suprarealista, oamenii isi petrec vietile in cutii de carton, prevazute cu gauri in zona ochilor. Protagonistul vrea sa vada totul, dar sa nu fie vazut si cel mai mult apreciaza picioarele oamenilor pentru ca pe acestea le poate observa cel mai bine. Oamenii sunt ignoranti si il confunda cu un boschetar, dar de cele mai multe ori se tem de el si nu vor sa il vada. In aceste circumstante, barbatul cutie si-a atins scopul. Poate sa treaca neobservat, sa locuiasca linistit in cutia lui si sa scrie la lumina unei lanterne reciclate.

O alta forma de minciuna avand drept catalizator mediul IM este cea de incuviintare, insemnand a nu-ti contrazice niciodata interlocutorul, pentru a atinge asa-zisa "stare de Nirvana", altadata obtinuta cu ajutorul drogurilor psihedelice, prin interzicerea existentei elementelor perturbatoare, cuvintele de ordine fiind "armonie", "uniformizare", "relaxare permanenta", in contrapartida cu "somnul ratiunii" lui Goya care nastea monstri. Acum naste odalisce cu impresii de Seherezada si o serie de eunuci visandu-se Shahryar, care decid din ce in ce mai rar sa se trezeasca, ca niste demni cetateni ai cartierului Christiania din Copenhaga.

Fondat in 1971, cand numeroase persoane cu trecuturi diferite s-au mutat intr-o unitate militara dezafectata, cartierul a obtinut in 1995 un statut semi-legal de comunitate-independenta.

Rezidentii au introdus aici o forma de guvernamant numita "democratie consensuala" (un eufemism pentru anarhie, legile fiind adoptate doar in cazul unanimitatii), care are la baza interzicerea furtului, armelor, vestelor antiglont si a drogurilor puternice (desi pana-n 2004 era faimoasa pentru magazinele unde se vindea regulat hasis si marijuana, interzise fiind doar heroina si cocaina).

Referitor la remediile "maladiei" desi Gogol a proiectat "Suflete Moarte" ca pe o trilogie, cuprinzand Infernul, Purgatoriul si Paradisul, in cele din urma a hotarat sa arda utimele doua parti. "La libert est la mre et non pas la fille de l'ordre" (Pierre-Joseph Proudhon).

VIII. 5. Globalizarea se prezinta

Acoperind o gama larga de vectori politici, economici si culturali, termenul   globalizare a devenit rapid unul dintre cei mai la moda termeni in dezbaterea politica si academica. In general, termenul desemneaza ca un sinonim pentru fenomene ca : urmarirea politicilor liberale in economia globala, cresterea constanta a dominatiei vietii occidentale (sau chiar americane), proliferarea de noi tehnologii informationale ca Internetul, cat si ca umanitatea se afla la cumpana realizarii unei comunitati unificate, in care sursele majore ale conflictelor sociale au disparut (integrarea globala).

John Dewey (1859-1952), considerat la vremea lui unul dintre cei mai mari filosofi (de catre americani), spunea in 1927 ca recentele tendinte economice si tehnologice implicate in aparitia unei lumi noi nu erau cu nimic mai putin importante decat cucerirea Americii in 1492.

Pentru Dewey, inventia aburului, electricitatii si a telefonului ofereau provocari formidabile comunitatilor relativ statice si omogene, care mult timp au reprezentat principalul teatru de operatiuni pentru activitatea umana. Totodata, el mergea dincolo de schimbarea contururilor temporale si spatiale ale activitatii umane, sugerand ca aceasta comprimare a spatiului avea efecte semnificative asupra democratiei, observand ca micile comunitati locale, considerate un loc crucial pentru exercitarea drepturilor democratice, pareau chiar mai periferice marilor chestiuni dezbatute in lumea interconectata. Cum cetatenia democratica presupunea cel putin posibilitatea de a actiona cu in cadrul unei comunitati, Dewey se intreba cum va putea fi sustinuta cetatenia in cadrul unui univers aflat in fata unor nebanuite posibilitati de miscare intr-o viteza tot mai mare.

Urmandu-i lui Dewey, marele teoretician al comunicarii, canadianul Marshall McLuhan, a facut din "satul global" bazat pe tehnologie si "accelerarea pe toate planurile a organizarii umane" punctul central al analizei sale a noilor media dominate si generatoare de anxietate a anilor '60. In acest sens, el a prevazut ca stirile, publicitatea si divertismentul vor "democratiza" piata globala, prin crearea unui raport chiar mai strans decat in realitatea de pana atunci.

Daca pana acum se vorbea doar de spatiu, cel care a introdus in ecuatie si componenta temporala a fost Martin Heidegger (1889-1976). El a presupus ca noile tehnologii de comunicare si informare vor deschide posibilitatile realitatii virtuale, dand aici ca exemplu prezentarea prin filme ale unor culturi antice "ca si cum ar sta chiar acum in mijlocul traficului", culmea abolirii oricarei distante fiind televiziuna, care avea sa domine intregul proces comunicational uman. In acest context, comprimarea spatiului insemna pentru om ca "totul e la fel de aproape si de departe" si, in loc de a deschide noi posibilitati de interactiune, cu evenimente anterior "intangibile", se genera o "non-distanta uniforma" in care obiecte distincte deveneau parti ale unei "tampe si omogene mase experientiale". Pierderea oricarei distinctii semnificative dintre "aproape" si "departe" ducea la o nivelare in jos a experientei umane, provocand o indiferenta specifica unor fiinte monotone si unidimensionale.

In prezent se poarta o dezbatere aprinsa privind posibilitatise de a realiza o justitie la nivel global, printre reprezentantii cosmopolitismului si cei ai comunitarismului. Cosmopolitii subestimeaza obligatiile noastre morale celor "universalele", netinand cont de diferentele de limba, obiceiuri sau cultura, argumentand ca cererile de "justitie domestica" trebuie aplicate pretutindeni.

In contrast, comunitarii nu neaga nevoia de a redresa inegalitatea globala, dar deseori se exprima cu scepticism in fata tendintei cosmopolite de a apara reforme politice si legale drastice ca eliminand aceste inegalitati pe o planeta unde 18 milioane de persoane mor anual de foamete. Ei se indoiesc ca umanitatea a ajuns la o parere unanima suficient de articulata spre o justitie globala (de exemplu redistribuirea avutiei de la bogati la saraci), care sa se dovedeasca sustenabila.

La acestea, cosmopolitii raspund cu o avalansa de argumente morale si egalitare, dar ii acuza si ca ascund pericolul globalizarii unor comunitati particulare, ale caror valori etice comunitarul le apara. Din aceasta perspectiva, tendinta comunitara de a favoriza obligatiile morale ale membrilor unor state-natiuni, reprezinta o nostalgie reactionara catre politici si institutii pe cale de disparitie.

Un nume important pe scena acestei dezbateri este Jurgen Habermas, considerat cel mai mare ganditor german in viata. El considera ca daca UE doreste sa salveze principiul suveranitatii populare, intr-o lume in care declinul natiunii-stat face democratia vulnerabila, UE va trebui sa-si intareasca reprezentativitatea organelor elective si sa garanteze mai bine drepturile civile, politice, sociale si economice ale tuturor europenilor.

Contra lui Habermas si a altor aparatori ai democratiei globale s-au ridicat o serie de sceptici comunitarieni, care se opun caracterului presupus utopic al unor asemenea propuneri, argumentand ca politicile democratice presupun profunde sentimente de incredere, angajament si apartenenta ramase straine la un nivel transnational. Ar fi nevoie de o adeziune de grup inconstienta la acelasi set de credinte, istorie si obiceiuri, considerate indispensabile pentru orice democratie viabila si cum aceste valori comune nu exista dincolo de sfera natiunii-stat, democratia globala sau cosmopolita este sortita esecului.

IX. Filosofie vs. PR

IX.1. "Parintii" PR

Stramosul relatiilor publice actuale s-a nascut in Grecia, in urma cu aproximativ 2600 de ani, purtand numele de "retorica". Pe atunci, un "rhetor" era un cetatean care se adresa in mod regulat juriilor si adunarilor politice, rolul lui la inceput fiind acela ca prin folosirea judicioasa a limbajului si a argumentelor sa se ajunga la descoperirea adevarului.

Predarea retoricii a inceput in secolul V i.Hr., de profesori itineranti cunoscuti ca "sofisti", dintre care cei mai cunoscuti erau Gorgias (483-376 i.Hr.), Protagoras (481-420 i.Hr.) si Isocrate (436-338 i.Hr.). Ei calatoreau din oras in oras, tinand discursuri prin care atrageau multi tineri dornici de invatatura, contra unor sume de bani. Doctrina lor principala era legata de probabilitate si contra-argumentare. Ei predau ca fiecare argument putea fi contracarat si ca efectul provenea din parerea auditoriului despre probabilitatea de adevar si ca probabilitatea oricarui argument putea fi inversata.

Pe langa acestea, sofistii au definit partile de vorbire, au analizat poezii, au inventat strategii de argumentare si au dezbatut natura realitatii. Ei sustineau ca rolul lor era de a-i face pe tineri mai buni, predandu-le "virtutea" si rupand astfel cu orice viziune rigida care privea valoarea oamenilor ca un accident al sortii sau privilegiu din nastere, oricine fiind "educabil" (daca avea suficienti bani) .

Cel mai bun exemplu in acest sens este "apararea Elenei", scrisa de Gorgias, considerat cel mai important sofist. Dupa cum se stie, Elena a provocat faimosul razboi descris de Homer in Iliada, parasindu-si sotul, pe Menelau, si alegand sa fuga la Troia cu Paris, de aici pornind o intreaga campania de blam impotriva ei. Gorgias isi incepe pledoaria explicand ca orice barbat, femeie, fapta virtuoasa trebuie laudata, dar ce e nedemn trebuie condamnat. De aici incolo, discuta posibilele motive pentru care Elena s-a dus la Troia, ea putand fi convinsa prin patru metode: de zei, prin forta fizica, de dragoste si discurs.

Daca a fost planul zeilor ca ea sa plece la Troia, Gorgias spune ca cei care o blameaza ar trebui sa se blameze mai degraba pe ei insisi, pentru ca, prin natura, cei slabi sunt condusi de cei puternici si, cum zeii sunt mai puternici ca oamenii din toate punctele de vedere, parerea lor proasta despre actiunea Elenei reprezenta un sacrilegiu.

Daca a fost rapita prin forta, atunci e clar ca agresorul a fost cel care a comis nelegiuirea, asa ca nu Elena ar trebui invinuita, ci Paris.

Daca a plecat din dragoste, nu poate fi invinuita, deoarece dragostea este ori o boala, ori un zeu. Daca e zeu, atunci un simplu om nu are puterea sa i se opuna, daca e boala, atunci e doar vina nenorocului, nu a Elenei.

In fine, daca discursul a convins-o pe Elena, Gorgias spune ca oratoria este o arma puternica si obtine cele mai divine rezultate cu cele mai mici si mai putin evidente mijloace, poate stopa frica, usura durerea si crea bucurie, fiind astfel ca un drog care ia mintile, Elena nefiind cu nimic vinovata de efectul acelui drog asupra mintii ei.    

Un alt mare sofist a fost si Protagoras. Acesta avea un discipol, pe Euatlos, pe care o data cu avocatura l-a invatat si mestesugul logicii, dar si pe acela al sofismelor. Pentru lectiile pe care i le-a dat, Protagoras i-a propus lui Euatlos o intelegere convenabila: la primul proces pe care il va castiga, tanarul isi va plati datoria fata de maestru. Au batut palma, dar timpul trecea, lectiile se terminasera de mult si Euatlos nu se grabea sa intre in avocatura. Pana la urma Protagoras s-a saturat si l-a dat pe Euatlos in judecata, cerandu-i plata pentru lectii. Protagoras era foarte sigur ca isi va capata banii oricum, rationamentul, pe care i l-a si spus si lui Euatlos, fiind urmatorul:

"-Daca voi castiga procesul impotriva ta, primesc banii pentru ca am castigat, conform sentintei. Daca pierd procesul, inseamna ca il castigi tu, si atunci tot primesc banii, conform intelegerii noastre ca, la primul proces pe care-l castigi, iti achiti datoria. Asa ca mai bine da-mi banii de pe-acum, sa nu mai pierdem vremea in tribunale, pentru ca, dupa cum vezi, ori castigi, ori pierzi, e totuna, oricum trebuie sa-mi platesti!"

Euatlos l-a ascultat linistit, dupa care i-a replicat: "Imi pare rau, iubite Protagoras, sa vad ca zeii nu au lasat fortelor mintii tale intreaga prospetime din care am supt intelepciune. Lucrurile stau, draga profesore, exact pe dos, si-ti voi deslusi pe data de ce: daca eu, Euatlos, pierd procesul, atunci, conform intelegerii noastre, nu ti-s dator nimic, pentru ca am pierdut. Iar daca eu castig procesul, inseamna ca impartialul tribunal nu-ti da dreptate, asa ca iarasi nu sunt dator sa-ti platesc niciun ban".

Cel care a dat forma definitiva retoricii in spatiul grec a fost insa Aristotel (384-322 i.Hr.), care o definea drept facultatea de a observa, in orice caz posibil, mijloacele disponibile spre persuasiune, el limitand arta predecesorilor, punand accentul in special pe aspectul logic al procesului. Astfel, el distinge trei aspecte principale ale convingerii:

- ethosul sau modul in care caracterul si credibilitatea unui vorbitor pot influenta o audienta sa-l considere credibil;

- pathosul sau apelul la sentimentele auditoriului pentru a-i altera perceptia, prin utilizarea metaforei, hiperbolei sau prezentarea subiectului intr-un mod care sa trezeasca emotii puternice;

- logosul sau folosirea rationamentului, inductiv sau deductiv, pentru a construi argumentele, apeland la statistici, matematica, logica;

Raspandirea retoricii in afara spatiului grec a venit in 155, odata cu Carneades (214-129 i.Hr.), care a calatori la Roma in fruntea unei delegatii, pentru a cere micsorarea tributului cerut de romani. In prima prelegere tinuta in Cetatea Eterna, Carneades, cu o eloventa rar intalnita, a ridicat in slavi sistemul juridic roman, convingand pe deplin audienta de justetea pozitiei sale. Ziua imediat urmatoare, el si-a disecat in amanuntime discursul precedent si a purces la a convinge aceiasi ascultatori pozitia opusa. Intr-un final, nimeni nu stia ce credea cu adevarat Carneades, ceea ce isi si propusese de la inceput, pentru a-si promova doctrina "cunoasterii incerte", luptand intreaga viata impotriva dogmei si a increderii intr-un singur adevar. Spre deosebire de relationistii moderni, a caror valoare suprema este exclusiv profitul, Carneades era un filosof, asa ca a sustinut ideea ca se pot stabili "probabilitatile adevarurilor", care sa ghideze in mod rezonabil societatile.

Socat de tehnica aparent infailibila a lui Carneades, legislatorul roman Cato cel Batran, speriat ca tineretul l-ar putea urma, punand sub semnul intrebarii toate valorile traditionale ale imperiului si astfel sa cauzeze grave tulburari sociale, a cerut de urgenta senatului sa-l expulzeze pe filosof, ceea ce s-a si intamplat.

Nu mult dupa plecarea lui Carneades, au aparut la Roma o serie de mari oratori, care i-au dus mai departe legamantul. Primul dintre acestia a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 i.Hr.), care-l descrie pe omul elocvent ca fiind cel care nu vorbeste nici pro, nici contra, tuturor, ci diferentiat, adaptandu-si vorbirea la ceea ce se potriveste la fiecare caz in parte. Printre altele, Cicero si-a slefuit stilul, dand atentie alegerii cuvintelor si a artei de a le dispune in discurs, consecinta acestei slefuiri fiind ca discursurile, din ce in ce mai frumoase, isi pierd treptat puterea de a convinge, idealul devenind calitatea intrinseca a textului si nu capacitatea de a servi un scop extern. Unul dintre elementele distinctive ale noii retorici este aparitia ornamentului, termenul 'ornare' avand drept inteles primordial pe acela de a inzestra, a impodobi.

El nu trece insa definitiv in 'tabara frumosului', formuland un cantec de lebada, prin care face distinctie intre orator si poet, ultimul punand accentul pe cuvinte, in dauna ideilor, oratorul fiind vazut ca o balanta cu talerele in echilibru.

Trecerea la noua forma a retoricii este definitivata de Marcus Fabius Quintilianus (35-100), a carui principala contributie este atentia acordata formei limbajului. El defineste aceasta forma ca fiind un concept care-si contine scopul in sine, ceea ce face ca discursurile sa-nceapa a fi apreciate 'pentru ele insele', in timp retorica devenind o simpla enumerare de asemenea figuri (poezii).

In mod curios, cele doua pozitii despre elocinta au drept numitor comun parerea despre 'poezie', vazuta ca fiind inutila. Quintilianus incearca sa justifice aceasta inutilitate, explicand (in profunda maniera budista) ca farmecul literaturii (si implicit al elocintei) consta in alienarea de munca, de actiune, contemplandu-se doar pe sine, unicul scop fiind de a placea, retorica avand drept obiect aceasta 'vorbire inutila'.

Fara sa vrea, Quintilianus observa ca prin trecerea de la dihotomia 'mijloace-tel' la 'forma-fond', gandirea si lucrurile au fost reduse la un 'interior' pe care ornamentul retoric doar il inveleste. Problema aceasta a fost observata inca de Aristotel, care, privind limbajul in mod 'antropic', spunea despre metafore ca trebuie analizata care haina i se potriveste unui tanar si care unui batran, caci i se pare evident ca aceeasi haina nu le vine la fel de bine amandurora

Un raspuns critic viziunea de mai sus este cel al (ne)Sfantului Augustin (354-430), care dorea ca prozelitii fostului Don Juan berber sa poata argumenta cum se cuvine 'adevarul', privindu-i cu mare invidie pe 'oratorii aceia care se straduiesc sa convinga de un fals ar fi in stare, chiar de la exordiu, sa-si castige auditoriul si sa-l supuna'[26]. Fiind insa devotat sectei sale (crestinismul), profund dogmatice, Augustin uita ca venerabila elocinta la care se referea avea nevoie de libertate, neputand inflori in cadrul stramt al 'adevarului unic', care putea fi doar ilustrat, nicidecum descoperit progresiv.

O adevarata critica a retoricii trebuia sa astepte pana-n secolul XVII, cand un John Locke socotea ca tot ce conteaza sunt ordinea si claritatea in reprezentarea lucrurilor, toate acceptiile artificiale si figurate care se dau cuvintelor in retorica neservind decat la strecurarea ideilor false in minte, sa stimuleze pasiunile si sa seduca prin judecata. El considera ca oamenilor le place sa insele si sa fie inselati, deoarece retorica este invatata in mod public si s-a bucurat 'illo tempore' de o mare faima in lume, datorate vicleniei celor care de fapt doar se folosesc de mari defecte ale vorbirii sau de caracter.

Paradoxal, ceea ce provoca disparitia vechii retorici, mentine in viata retorica vazuta ca un corp de reguli. Astfel, sistemul de valori obligatoriu pentru societate ca intreg suprima libertatea cuvantului, mentinand reglementarea, abia secolul 18 recunoscand placerea pentru limbaj ca atare, frumusetea combinatiei armonioase a elementelor unui obiect ca o implinire in sine. Port-stindardul acestei atitudini devine poetul Novalis, (1772-1801), care evoca sfarsitul tuturor formelor universal admise, a religiei, norma comuna pentru toti, a aristocratiei, casta cu privilegii prestabilite, nemaiputandu-se admira ceea ce foloseste, caci nu mai exista un obiectiv comun de dorit, fiecare dorind sa fie intaiul servit. Insa acest curent romantic initiat de Novalis a suprimat si necesitatea regulilor discursului, fiecare putand, urmandu-si doar inspiratia personala, fara vreo tehnica precisa sa produca opere de arta vrednice de admirat (dar subiectiv). 'Lovitura de gratie data cadavrului in metastaza' a fost adjudecata de Immanuel Kant (1724-1804), care dupa ce desparte poezia (simplu joc formal) de elocinta (arta de a vorbi bine si cu stil) si de arta oratorului (prin care mijloacele de dinainte sunt subordonate unui scop) purcede la discreditarea oratorilor din vremea sa, pe care-i vede ca folosindu-se de o arta amagitoare, care in treburile importante conduce oamenii ca pe niste masini spre o judecata ce-si va pierde orice valoare in proprii lor ochi.

IX.2. Evolutia comunicarii

Aparitia relatiilor publice, in intelesul lor contemporan, nu ar fi fost posibila fara o revolutie prealabila in modul de desfasurare al comunicarii. Astfel, se considera ca primele conceptii asupra teoriilor comunicarii (in intelesul lor modern) au aparut in preajma secolului 19, odata cu inventarea sistemelor tehnice aferente (telegraf, telefon) si a formularii principiului liberului schimb, care au dus la gandirea societatii ca organism (ansamblu de organe ce indeplinesc functii specifice).

"Lovitura de-nceput" a fost data de teoretizarea "diviziunii muncii" de catre economistul Adam Smith (1723-1790), comunicarea contribuind la organizarea muncii in fabrica si, indirect, la o crestere economica in cadrul unei legislatii liberale de tip "laissez-faire".

Un alt pas important este facut de Claude Henri Saint-Simon (1760-1825), care vede societatea ca un sistem organic alcatuit din retele artificiale de comunicare-transport si / sau financiare. Acest "organicism" isi atinge apogeul in cadrul filozofiei evolutioniste a englezului Herbert Spencer (1820-1903), la care comunicarea devine parte fundamentala a "aparatelor de organe" distribuitor si reglator (termeni extrapolati din embriologie). In Franta, urmasul pe linie directa a lui Saint-Simon este "parintele pozitivismului", August Comte (1798-1857), care imbina conceptul de diviziune a muncii cu notiuni ca dezvoltarea, omogenitatea sau diferentierea, pentru acesta societatea, vazuta ca organism colectiv, supunandu-se legii fiziologice a dezvoltarii progresive.

O alta abordare este cea a psihologiei multimilor, dezvoltata de italianul Scipio Sighele (1868-1913) si francezul Gustave Le Bon (1841-1931). Pentru primul, multimea este alcatuita din conducatori si condusi, comunicarea fiind vazuta drept "sugestie", "hipnoza", destinatarul mesajului reprezentand "ghipsul ud pe care mana (agitatorului) isi lasa amprenta". In schimb, Le Bon pune-n prim-plan factorul rasial ca element sumisiv, "sufletul multimii" dand seama de caracterul impulsiv, irational al "popoarelor inferioare" si a fenomenelor asemanatoare prezente in societatile dezvoltate la femei si copii. Spre deosebire de Le Bon, "parintele psihanaliezi", Sigmund Freud evidentiaza si el "sufletul multimilor", punandu-i insa la baza conceptul de libido (vazut ca totalitatea pulsiunilor sexuale).

Demne de mentionat ca si teoretizari ale comunicarii in cadrul organismului social mai sunt si utopiile si distopiile care abunda la sfarsitul secolului 19, ca "News from nowhere" de William Morris, "Looking Backward (2000-1887)" de Edward Bellamy, "Erewhon" de Samuel Butler sau lucrarile anarhistului rus Piotr Kropotkin, care au in comun viziunea unei societati imaginare cu o economie planificata si un comunism bazat pe rationalitatea tehnica.

De cealalta parte a oceanului, s-a incercat realizarea unei conexiuni intre comunicare si proiectul de elaborare a unei stiinte empirice in cadrul Scolii de la Chicago si a Mass Communication Research.

In cadrul scolii de la Chicago se remarca figurile lui Ezra Park si ale lui Georg Simmel. Contributia primului se afla in conceperea anchetelor sociologice, privite ca o forma superioara de reportaj, realizate in cartierele marginase. In schimb Simmel ajuta la construirea instrumentelor necesare pentru analiza atitudinilor si comportamentelor. Per total, Scoala de la Chicago studiaza orasul ca "laborator social", subliniindu-i dezorganizarea, marginalitatea, aculturatia si capacitatea de asimilare.

Un mare rol asupra membrilor Scolii de la Chicago, in special asupra metodologiei etnografice (observarea participativa a vietii din cartiere si a povestilor de viata de aici), teoretizate de G.H. Mead (1863-1931), l-a avut filozofia pragmatica, prin filozofi ca John Dewey si Charles Sanders Peirce (1839-1914). Pentru Dewey, comunicarea este in acelasi timp o cauza a pierderii comunitatii sociale, dar si remediul impotriva neajunsurilor ivite de aici. In schimb, Peirce foloseste pragmatismul pentru a pune bazele unei teorii a semnelor, in speta semiotica, orice proces semiotic (semiosis) fiind pentru el o relatie intre trei componente: semnul, obiectul reprezentat prin el si interpretantul. Pornind de la cei doi filozofi, psihosociologul Mead descrie individul ca fiind in acelasi timp supus fortelor de nivelare si de omogenizare a comportamentelor, produsul "povestii lui de viata", comunicarea, daca exista, avand loc in virtutea diversitatilor individuale.

Initiatorul curentului Mass Communciation Research a fost Harold Lasswell (1902-1978), care considera ca marile mijloace de difuzare ca telegraful, telefonul, cinematograful, radioul au facut un mare salt inainte odata cu Primul Razboi Mondial, cand au fost folosite pe scara larga de guverne pentru a gestiona opiniile aliatilor si a-i induce in eroare pe inamici. Aceasta conceptie despre rolul propagandei vine pe fondul inovatiilor aparute in psihologie cum ar fi psihologia multimilor lui Le Bon, behaviorismul lui John Watson, studiile lui Pavlov despre conditionare si ale lui McDougall, care sustinea ca instinctele stau la baza actelor tuturor animalelor, inclusiv oamenilor. Coroborarea acestora a facut ca publicul sa fie considerat o tinta amorfa care se supune orbeste schemei stimul-raspuns, Laswell spunand chiar ca mass-media actioneaza ca "un ac de seringa hipodermica".

Aceasta teorie mecanicista a lui Laswell a fost continuata de Paul Lazarsfeld (1901-1976), care ajunge sa perceapa fluxul comunicarii ca un proces in doua etape, rolul principal fiind al "liderilor de opinie", care au acces direct la mass-media si sunt bine informati, la al doilea nivel aflandu-se cei care depind de ceilalti pentru a obtine informatii.

Critica modelului american n-a intarziat sa apara, mai ales prin "Scoala de la Frankfurt", miscarea structuralista si Grupul de la Birmingham, care analizeaza consecintele dezvoltarii noilor mijloace de productie si transmitere culturala, sugerand totodata ca inovatiile tehnice inerente acestora pot periclita sistemele de tip democratic.

Scoala de la Frankurt, miscare cu tenta pronuntat marxista, ii are ca reprezentanti de marca pe filozofii Theodor Adorno (1903-1969), Max Horkheimer (1895-1973), Herbert Marcuse si Jurgen Habermas.

In urma contactului avut cu (pseudo) cultura americana in perioada interbelica, Adorno subliniaza incompatibilitatea dintre "teoria europeana" si empirismul american, elocventa in acest sens fiind afirmatia ca a ramas stupefiat de exigenta specific americana de "a masura cultura", pentru el cultura fiind tocmai ceea ce e incomensurabil. Tonul lui Adorno si Horkheimer devine si mai acid la mijlocul anilor '40, odata cu elaborarea definitiva a teoriei matematice a informatiei si pe fondul "socului post-traumatic" pricinuit de Al Doilea Razboi Mondial, ei privind civilizatia contemporana lor ca profund uniformizanta. Argumentele lor se bazeaza pe faptul ca industria culturala ofera pretutindeni bunuri standardizate pentru a satisface numeroasele cereri identificate ca tot atatea distinctii la care trebuie sa raspunda standardele productiei. Printr-un mod industrial de productie se obtine o cultura de masa alcatuita dintr-o serie de obiecte, care poarta foarte vizibil amprenta industriei culturale: serializare - standardizare - diviziune a muncii. Societatea capitalista este vazuta ca fiind dezumanizanta prin excelenta: "S-a prevazut ceva pentru fiecare, ca sa nu poata scapa nimeni". Cel mai cunoscut membru al acestei "scoli" este Marcuse, care considera ca ratiunea tehnica si instrumentala, au redus discursul si gandirea la o dimensiune unica, in care realitatea si aparenta se unesc, simptomatice in acest sens fiind discursurile mediatice. Cauza acestei "uniformizari" este vazuta de Habermas ca fiind declinul spatiului public (spatiu de mediere intre stat si societate bazata pe recunoasterea puterii ratiunii si a schimbului de argumente intre indivizi, a polemicii, care servesc pentru "Aufklarung", termen traductibil prin "iluminare"). In acest context, cetateanul tinde sa devina un consumator-marioneta, comunicarea publica dizolvandu-se in "atitudini, intotdeauna stereotipe, de receptare izolata". Problemele tratate de "Scoala de la Frankfurt" au fost sintetizate in lucrarea lui Umberto Ecco, "Apocalliti e Integrati", care a descris prapastia dintre apocaliptici (cei care vad in fenomenul culturii de masa amenintarea unei crize a culturii si democratiei) si integrati (cei care se bucura de "democratizarea" accesului marii mase la "cultura timpului liber").

Parintele unanim acceptat al structuralismului este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care face distinctia intre limba, ca "institutie sociala" si vorbire ca "act individual". Idealul lui Saussure viza aparitia unei stiinte generale a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale, o stiinta care sa studieze "viata semnelor in sanul vietii sociale", numita semiologie, care sa ne-nvete in ce constau semnele si legile care le conduc.

Cel care a resuscitat structuralismul in secolul 20 a fost Roland Barthes (1915-1980), pentru care semiologia "are ca obiect orice sistem de semne: imagini, gesturi, sunete, obiecte, elementele proiectului sau fiind in numar de patru: limba si vorbire; semnificant si semnificat; sistem si sintagma; denotatie si conotatie. Piatra de temelie pentru Barthes este semnul, care are un aspect dublu: semnificantul (perceptibil si audibil) si semnificatul (continut in semnificant si purtat de el). O aplicatie importanta a structuralismului este antropologia structurala, avandu-l ca principal reprezentant pe Claude Levi-Strauss, aceasta analiza, care se sprijina pe mituri ca forma de limbaj, jucand un rol important in extinderea lingvisticii la alte domenii. O influenta decisiva asupra lui Levi-Strauss l-a avut lingvistul Roman Jakobson (1896-1982), care a sistematizat regulile de functionare ale limbajului. Pentru Jakobson, orice comunicare are la baza sase elemente constitutive, carora le corespund sase functii: destinatorul - functia expresiva, destinatarul - functia conativa, mesajul - functia poetica (toate figurile retoricii), contextul - functia referentiala, contactul - functia fatica (verificarea atentiei destinatarului), codul - functia metalingvistica (verificarea folosirii, sau nu, a aceluiasi inteles). O alta aplicatie a structuralismului, de aceasta data in domeniul ideologic, ii apartine filozofului Louis Althusser (1918-1990), pentru care aparate semnificante ca scoala, biserica, familia, mijloacele de comunicare in masa au rolul sa perpetueze si sa disimuleze dominatia ideologica, modul in care o clasa aflata la putere (societatea politica) isi exercita influenta asupra societatii civile. In continuarea lui, Michel Foucault (1926-1984) a identificat dispozitivele "comunicarii-putere" sub forma modelului de organizare de tip "panopticon" (termen introdus de filozoful utilitarist Jeremy Bentham, reprezentand o inchisoare cu un turn central din care se poate controla intregul ansamblu si unde cei supravegheati, aflati in celule individuale sunt vazuti fara sa poata vedea). El recurge la aceasta utopie pentru a caracteriza modul de control exercitat prin televiziune: de organizare a spatiului, controlul timpului, supravegherea permanenta a individului, producerea comportamentelor dorite.

Centrul de la Birmingham este un centru de studii doctorale referitoare la "formele, practicile si institutiile culturale, raporturile lor cu societatea si schimbarea sociala". Perioada de apogeu corespunde cu avantul "Noii Stangi", cand se reinterpreteaza principalele opere ale unor marxisti de renume ca Georg Lukacs, Mihail Bahtin, Jean-Paul Sartre sau Antonio Gramsci.

Dupa cum se va vedea in subcapitolul urmator, majoritatea acestor teorii si-au gasit cele mai neasteptate aplicatii in noua stiinta inventata de Edward Bernays, reprezentand arma perfecta pentru sublimarea produselor in marca.

IX.3. Valorile PR

Niste muncitoare la o multinationala din Indonezia stau frustrate in fata noului McDonald's deschis la ei, neputandu-si permite sa manance gunoiul americanilor.

Aceasta este lumea in care traieste Bill Gates, cu o avere de peste 50 de miliarde de dolari, in timp ce o treime din cei ce lucreaza pentru el sunt angajati temporari, iar "concurentii" sai sunt fie incorporati in corporatia Microsoft, fie scosi din carti prin concurenta neloiala.

Inca de la sfarsitul secolului 19, confruntati cu o serie de produse abia inventate (radio, fonograf, masina, bec), publicitarii urmareau in primul rand sa schimbe modul de viata al oamenilor. Era necesar ca reclamele sa-i informeze pe consumatori despre existenta unei noi inventii, apoi sa ii convinga ca viata lor s-ar imbunatati daca ar folosi masini in loc de carute, telefoane in loc de scrisori si lumina becului in locul lampilor cu petrol. Numele de marca al acestor produse era insa intamplator. Odata cu inventarea productiei fordiene si a aparitiei uniformitatii produselor, a devenit necesara aparitia unui branding competitiv, imaginea castigand o prima batalie cu realitatea.

Asa se face ca rolul publicitatii s-a schimbat, din acela de a informa despre aparitia noilor produse in acela de a construi o imagine in jurul unei anumite ocurente a numelui de marca al unui produs.

Obiectul publicitatii sunt de obicei corporatiile. Acestea au aparut cand un grup de oameni, dupa ce au investit bani intr-o companie, au facut o cerere la guvern pentru a ca acea companie sa fie recunoscuta drept o noua entitate, guvernul a emis aprobarea necesara, corporatia urmand a actiona legal ca o persoana individuala distincta, nu ca un grup de oameni. Dupa cum reiese de aici, corporatia este si nu este un grup de oameni, este cand vine vorba de impartirea profitului, nu este cand vine vorba de asumarea raspunderii actiunilor pe care le intreprind. Iar relationistii sunt avocatii acestor "persoane", pledand cauza lor, atat catre consumatori, presa, cat si catre proprii angajati.

Incepand cu anii '80, teoreticienii managementului au venit cu ideea ca marile corporatii sa produca in primul rand marci, si nu bunuri, fapt care a dus la o crestere astronomica a fondurilor si influentei culturale detinute de acestea la nivel global.

De exemplu, in 1988, compania Philip Morris a cumparat Kraft Foods cu 12 miliarde de dolari, de sase ori mai mult decat "valoarea materiala", diferenta de 10 miliarde fiind reprezentata de costul cuvantului "Kraft". Asa ca de atunci s-a atribuit valoare financiara unui lucru abstract si necuantificabil: numele de marca, iar in mod cu totul surprinzator falimentul mondial a venit abia dupa 20 de ani (jocurile piramidale dureaza de obicei mult mai putin). De exemplu, conform raportului asupra dezvoltarii umane al ONU din 1998, cresterea cheltuielilor pentru publicitate la nivel global depasea ritmul de crestere al economiei mondiale cu o treime.

Aceasta tranzactie spectaculoasa a dus la o sporire considerabila a cheltuielilor pentru publicitate, aprinzand interesul pentru cresterea identitatilor de marca, inventandu-se noi zone de extindere, sondarea continua si agresiva a opiniei publice, dorind sa se profite de fiecare colt liber al pietei, in efortul de a cunoaste continutul "ambroziei sclavilor". Caci sclavi se numesc acele specimene care se ating de produse avand denumirea unor corporatii pentru care a concura pe baza valorii reale ar insemna o injosire.

Intre timp, s-a ajuns ca marca sa nu mai reprezinte bunuri, campaniile intreprinse axandu-se pe ea ca pe o experienta, un stil de viata, dandu-se impresia evadarii spre un plan superior lumii materiale. Logourile pot fi astfel separate in "transcendentale" (Coca-Cola, Microsoft sau Disney), care vand "idei", si "cele de jos" (Ford, General Motors), care sunt intermediare, inca mai furnizand obiecte brute. De exemplu, misiunea Nike nu este de a vinde pantofi sport, ci sa imbunatateasca viata oamenilor prin sport si fitness, pastrand vie magia sportului (in concluzie, ar trebui sa imparta incaltaminte gratis, pentru a promova sportul in randurile bipezilor sferoizi, ceea ce nu prea se-ntampla), McDonald's nu vinde hamburgeri, ci evoca eliberarea spirituala indiana in mijlocul maldarelor de gunoaie. Asa cum preconiza Alvin Toffler, in "Al treilea val", consumatorul este atat de integrat in procesul de productie, incat devine dificil de spus cine e producatorul (cel putin in aparenta).

Puterea "hienelor" este cel mai bine evocata de exemplul liceului Greenbriar, statul american Georgia, unde in 1998 a avut loc "Ziua oficiala Coca-Cola", cu scopul de a castiga un concurs organizat de vanzatorii de otrava. Toti elevii au venit imbracati in tricouri "Coca-Cola", invatand ce mirifica e bautura care distruge dintii si provoaca boli cardiovasculare, pana cand directoare a fost informata de farsa unui elev pe nume Mike Cameron, care a venit imbracat intr-un tricou purtand inscriptia "Pepsi", acesta fiind exmatriculat pe loc. De fapt numele lui era Bertrand Russell, cel care avea drept crez primordial a nu urma niciodata o gloata in a face rau.

Situatia actuala a puterii multinationalelor este atacata de Max Barry in "Jennifer Government", pornind de la o realitate alternativa (sau nu), in care majoritatea natiunilor (aflate sub controlul SUA) sunt dominate de mari corporatii, in timp ce puterea guvernului este extrem de limitata, spre deosebire de "1984", aici fiind satirizat un mod de guvernarea in care puterea statului este prea mica. Actiunea se desfasoara la cativa ani dupa ce Statele Unite au preluat intreaga emisfera de vest (mai putin Cuba), din cauza acestei vaste intinderi teritoriale, comertul international devenind inutil, SUA practicand o politica de izolationism fata de tarile pe care inca nu le-a cucerit (printre acestea aflandu-se si Uniunea Europeana, despre care americanii credeau ca era socialista). In aceasta noua societate, impozitele au disparut, guvernul este privatizat (din aceasta cauza nemaiputand sa voteze legi sau sa tina alegeri), facand ca singurul atribut ce-i mai revine sa fie acea a prevenirii crimelor, insa doar in cazul in care victima plateste, in afara guvernului mai existand doua organizatii militare private: politia si NRA (asociatia nationala a armelor de foc). Ultimele sunt in slujba celor doua mari trusturi nou-formate, US Alliance (Nike, IBM, Pepsi, McDonald's) si Team Advantage (ExxonMobil, Burger King si Apple Computer), angajatii acestora purtand numele firmei in locul celui de familie. Actiunea propriu-zisa incepe cu prezentarea ambitiosului directorul de marketing John Nike, care-l angajeaza pe muncitorul Hack Nike sa ucida cel putin zece adolescenti si sa le fure noii tenisi marca Mercury, in valoare de 2500 de dolari perechea (costand 85 de centi manufactura), cu scopul de a imbunatati parerea generala a targetului, facand cererea sa explodeze. Hack la randul sau subcontracteaza politia, care la randul ei trimite povara pe umerii NRA, care-ndeplineste masacrul. Din acest moment, parintii lui Hayley McDonald, unul dintre adolescenti, vrand sa se razbune, o platesc pe Jennifer Governement, un agent al guvernului, si fosta amanta a lui John Nike, impreuna cu care are si o fiica, si care incepe astfel o vendetta personala. Nici John Nike nu se lasa mai prejos, acesta planuind sa distruga guvernul intr-o incercare de a face din marile corporatii unica putere globala, fiind insa invins in final de Jennifer, care astfel demonstreaza, dupa voia autorului, ca stabilitatea unei societati depinde de puterea guvernului.   

Un caz simptomatic pentru starea mentala a celor care lucreaza in domeniul PR este cel al lui Michael J. Wolf, consilier pentru mari trusturi media din SUA, care declara entuziast: "Poate ca urmatorul pas in cadrul acestei evolutii este sa construiesti case langa magazine si mega-mall-uri si sa numesti asta oras. Oamenii vor trai, vor munci, vor face cumparaturi si vor consuma divertisment intr-un singur loc. Ce concept!"[27]. Orice s-ar spune, fundamentalistii musulmani par mult mai simpatici, ei cer "tribut" celor de alta credinta si ii lasa in pace, in libertate (sau, in cazuri extreme, ii ucid, ceea ce pare a fi o optiune mai viabila decat cea a unui papagal intr-o cusca aurita).

Pentru ca femeile sa nu se simta discriminate in domeniul PR, directoarea de relatii publice de la Nike, Vanda Manager, a venit si ea cu o "perla", sustinand ca "Slujbele pe care noi le-am oferit oamenilor din economiile in curs de dezvoltare precum Vietnam si Indonezia au creat o punte de oportunitati in ceea ce priveste cresterea calitatii vietii acestora"[28]. Trebuie spus ca aceasta crestere a calitatii vietii s-a manifestat in realitate prin faptul ca puterea de cumparare a muncitorilor din tari ca Mexic, Thailanda, Korea de Sud, Filipine sau Indonezia a scazut dramatic fata de perioada de dinaintea "binecuvantarii". De exemplu in Indonezia moneda s-a devalorizat, inflatia a crescut, iar salariile reale din fabrici au scazut cu 45% doar in anul 1998. Toate acestea din cauza ca marile marci, ca Nike, au renuntat sa produca ele insele, inchid fabricile care mai exista, trecand pe o productie subcontractata, cu misiunea de a produce cat mai mult si cat mai ieftin, in tari unde drepturile omului sunt redactate in scriere cuneiforma. Sau, asa cum spunea si Noam Chomsky, "corporatiile au drepturi ca si cum ar fi persoane nemuritoare, dar sunt persoane speciale, fara constiinta morala, proiectate prin lege sa fie interesate doar de actionarii lor si astfel obligate sa puna profitul mai presus de orice, chiar si a binelui public" (citat din filmul "The Corporation"). Eroarea lui Chomsky, dupa Michel Foucault, consta in faptul ca el porneste de la existenta unei "naturi umane" comune tuturor. Extrapoland celebrul dicton al lui Simone de Beauvoir (1908-1986) din "Al doilea sex", "femeie nu te nasti, ci devii", la toti oamenii, Foucault considera futila o asemenea teoretizare pornind de la "esenta edenica", pentru el omul fiind un produs al mediului in care traieste. Ulterior, faimosul experiment din 1971 al lui Philip Zimbardo avea sa-ncline balanta spre Foucault. Avand drept protagonisti studenti din cadrul Departamentului de Psihologie al Universitatii Stanford, experimentul se baza pe ideea de "inchisoare simulata": 24 de voluntari alesi dintre studentii cei mai stabili din punct de vedere psihologic, cu alte cuvinte cat se poate de normali, au fost impartiti in prizonieri si gardieni, fara sa li se atribuie acestora din urma sarcini precise, in afara mentinerii disciplinei. Voluntarii si cercetatorii prevazusera ca experimentul sa dureze doua saptamani, dar deja din a doua zi lucrurile s-au complicat. "Gardienii" si-au luat imediat rolul mult prea in serios, punandu-si in aplicare propriile reguli cu din ce in ce mai mult entuziasm. Experimentul a inceput pe 15 august, cand "prizonierii" au fost condusi in "celule", dar doar 5 zile mai tarziu, Zimbardo si colegii sai decideau sa-l intrerupa si sa elibereze victimele: agresiunile atat fizice, cat si psihice devenisera teribile, comparabile cu cele naziste. Imaginati-va asadar un om, cu sau fara "constiinta morala", nemuritor, ubicuu, avand drept unic scop posibil profitul, puterea si musamalizarea oricarei forme de responsabilitate fata de ceilalti.

Asa cum teoretiza Georges Bataille (1897-1962), marile corporatii, la care (aproape) orice prezevenghi de student roman din domeniul PR viseaza sa ajunga intr-un viitor, se instituie in rolul suveranului, care consuma si nu produce, in vreme ce persoana aservita, sclavul, omul fara avere, munceste si isi reduce consumul la strictul necesar. Suveranitatea apare din aceasta perspectiva ca un exces al consumului.

Cat despre PR, acesta poate fi sintetizat prin cuvintele lui George W. Bush: "95% din comunitatea afacerilor sunt cinstiti, isi prezinta realizarile si au un bun program salarial, cu cateva mere stricate" ("The corporation").

IX.3. Ladislav Klima sau rasturnarea valorilor

O stranie opozitie la practicile mafiote ale relatiilor publice de acum a fost reprezentata de viata si opera obscurului filosof ceh Ladislav Klima (1878-1928). Nascut in familia unui avocat bogat, el a parasit de tanar "drumul" care-i era harazit, pentru inceput fiind exmatriculat din liceu, dupa ce a insultat un membru al familiei regale. Dupa acest incident, nu doar ca a renuntat la educatia institutionala, ci si la modul "normal" de viata, nu si-a cautat niciodata un job stabil, traind din mostenirea lasata de familie si din contributii ale prietenilor.

Tendintele "distructive" care transpar in opera sa resping toate doctrinele filosofice de dinainte, cultura, morala, chiar si lumea, prin aceasta el eludand orice forma de clasificare. Filosofia sa proprie, intitulata "existentialism" sau "omnism", postuleaza subiectul absolut aflat in varful realitatii. Dupa ce a respins orice exterioritate, acest subiect si-a inteles substanta, devenind creatorul propriei divinitati ("deisenta", "De ce au devenit zeii zei? Pentru ca au vrut sa fie zei"). Astfel, centrul filosofiei lui Klima este acest subiect, nascut din vointa si egal cu Dumnezeu, singurul existent.

Realitatea este considerata a fi absurda, o "lume prismatica a vointei si imaginii", subiectul fiind conditia tuturor existentelor, purtatorul lumii. Daca la Schopenhauer cea mai inalta si pura fiinta ganditoare era omul care-si nega vointa, la Klima singurul deziderat este realizarea propriei vointe. Prin asta se apropie de Nietzsche, cu a sa "vointa de putere", dar il si depaseste, golind complet "lumea" de substanta si considerand-o simpla fictiune.

Originalitatea lui Klima se manifesta si in viata lui privata, unde si-a testat afirmatia "Eu sunt Dumnezeu", lipsa banilor si respingerea tuturor conventiilor sociale reusind sa-l conduca la un pretins "control deplin al sinelui". In aceasta stare, el scrie in anul mortii principala sa opera in proza, "Suferintele printului Sternenhoch", unde explica fundamentele "deisentei", totodata rupand cu toate tabuurile literaturii epocii. Revendicata de expresionisti, simbolisti sau suprarealisti, opera a surprins prin perversiune, morbiditate, dar si printr-o creativitate iesita din comun. Printul Sternenhoch trece de la o viata normala a unui nobil la o viata plina de suferinte, excentricitati, clipe de nebunie si autoflagelare. Totul culmineaza intr-un sfarsit morbid, cand el isi realizeaza intreaga fiinta, depasindu-si trecutul "normal".

Inceputurile "filosofiei subiectului absolut" sunt marcate de negarea completa a culturii si moralitatii burgheze a vremii (noastre). In viziunea lui Klima, europeanul modern a ales cea mai grava forma de sclavie, prin acordarea prioritatii unui stomac indestulat, temerilor si disciplinei, in dauna periculoasei libertati si mandriei specific umane: "Societatea inseamna depravare totala". Faptul ca filosofia contemporana nu este capabila sa dovedeasca nimic, sta marturie pentru incapacitatea ei de a gasi macar un singur adevar neindoielnic, asa ca nu ramane decat sa se vanda ca relationist, unde "totul este adevarat si fals in acelasi timp".

Pentru Klima, singurul veritabil punct de pornire in gandire este propria presupunere ca lumea exterioara exista. Astfel, lumea exterioara si natura sunt reflectiile unei anumite stari mentale.

Ideile, emotiile si inspiratia sunt dominate de o "dimensiune extatica", care, "sub specie aeternitatis" (adica dintr-un punct de vedere vesnic), este singura conexiune dintre om si universal, singura cale spre sine. Incertitudinea poate fi depasita prin certitudinea "deisentei". Viziunea mistica poate revela complexitatea si zeitatea omului, lumea, identificata cu cunoasterea, exista in atomii gandurilor, care se combina intre ei cu timpul. Cel mai intim secret al lumii este ca lumea nu are nicio valoare, dupa un ciclu plin de nelinisti, dupa experimentarea tuturor antitezelor, totul sfarseste in nimic. Cel care nu este "egodeist", care nu-si examineaza in mod exclusiv trairile interioare, nu-si poate pricepe propria substanta, faptul ca lumea este constiinta si nimic.

Totusi, Klima nu a cazut in nihilismul absolut, desi lumea nu are nicio valoare, omul lui traieste, negatia absoluta este consubstantiala vietii.

X. Concluzii

FMI, Banca Mondiala, Comisia Trilaterala, Rezerva Federala a SUA, sunt institutii particulare, care au drept feuda o sfera numita Terra, locuita de niste vasali care toata viata lor platesc dobanda pe ceea ce produc, stapanilor lor din umbra. Din cand in cand, aceste institutii practica jocuri piramidale, in care vasalii lor ajung in incapacitate de plata, iar intr-o astfel de situatie se decreteaza "Criza economica". In acest moment, institutiile intervin din nou, creand si mai multi bani din nimic (implicit inflatie), iar cum doar ei au acest drept, monopolul lor se consolideaza, noi imprumuturi apar, iar profitul, in bunuri si putere de aceasta data, creste. In acest context, rolul relatiilor publice este acela de a sensibiliza opinia publica, convingand populatia "sa stranga cureaua" si sa accepte salarii mai mici, precum si de a crea diversiuni si disensiuni pentru a obtura privirea de la adevarata problema si de a creste procentajul sclaviei benevole.

In primul capitol am prezentat, apeland la autori "outside of the box", variantele actuale perpetuate implicit de PR in ceea ce priveste relatia dintre barbat si femeie. Cum unicul scop este profitul, ideile unor Novalis, von Kleist, Holderlin despre "iubire" ca "lume in doi" au trebuit abandonate, pentru ca pasiunea si sentimentul sunt greu controlabile si foarte putin vandabile (a nu se confunda cu "bullshit-urile" hollywoodiene, care sunt complet altceva).

Mai demult, in Sparta, baietii si fetele participau goi la jocuri in comun, pentru a reduce libidoul ulterior si a nu contracta pasiuni prea puternice pentru buna functionare a statului. In prezent, acelasi fenomen apare prin diseminarea materialelor pornografice si a "metodelor de educatie sexuala", prin care sexul opus este transformat intr-o marfa, care trebuie sa raspunda anumitor standarde de calitate create artificial. Se creeaza astfel o necesitate insatiabila, care, asemenea fumatului, da impresia de disperare cand lipseste si de banalitate cand e pusa in practica.

Spre deosebire de Rodger Streitmatter, nu consider ca "sexul vinde", ceea ce vinde este iluzia placerii dintr-un viitor utopic (sau apocaliptic?) si, intr-o lume incarcata de simboluri sexuale in exces, "orgasmul minimal" care devine un aliment zilnic de baza.

In al doilea capitol am analizat modul in care prin mesaje audio-video s-a dezvoltat tehnica de "double-speak" pentru a rapi libertatea indivizilor sub stindardul asigurarii sigurantei. In domeniul PR, un asemenea rezultat a fost obtinut in cazul medicamentului "Prozac", folosit de zeci de milioane, care regla nivelul de serotonina (hormonul fericirii) din creier. Desi se promova insistent rolul acestui medicament in suprimarea depresiilor si a anxietatii, s-a descoperit in timp ca aceste stari erau inerente dezvoltarii oricarei fiinte complexe, ceea ce s-a obtinut fiind niste masini mereu radioase, lipsite complet de gandire critica si indoieli, cu un comportament mult mai simplu de controlat.

Cel mai bun exemplu de "double-speak" apare in cazul Irakului. Dupa ce s-a mintit in privinta presupuselor arme chimice detinute de Saddam, soldatii americani au fost trimisi sa "elibereze" poporul irakian si sa le aduca binefacerile democratiei, dandu-le posibilitatea de a trai asa cum vor. Dupa un sangeros masacru, vazand ca declarata "libertate negativa" duce la haos si la pierderea sensului vietii (irakienii nepermitandu-si pastilele de Prozac), s-a decis ca noua constitutie a tarii sa fie scrisa nu de alesi ai poporului, ci de americani, inventandu-se astfel o forma de conducere, intitulata "ameridemocratie".

In al treilea capitol, am urmarit modul in care prin razboaie continue, dinastia Rothschild si asociatii au reusit sa-si cladeasca vastul imperiu care i-a dus pe ceilalti 90% de locuitori ai planetei intr-o stare de servitute voluntara, prin dominarea sistemului bancar mondial. Ca metoda de coercitie, s-au folosit in toate mijloacele media de larga audienta teoriile politologului Friedrich Hayek (1899-1992), care considera ca piata libera, bazata exclusiv pe egoism, in care orice interventie a statului duce in cele din urma la tiranie, este "cea mai buna lume posibila". Un alt punct de pornire au fost si lucrarile matematicianului John Nash despre aplicarea "game theory" la oameni, si care considera ca intregul comportament uman este un razboi rece, in care indivizii, simpli atomi, adopta diferite strategii pentru a obtine avantaj asupra celorlalti, egoismul si suspiciunea permanenta fiind garantul echilibrului general. Asa ca s-a instituit "regula numarului", un Auschwitz global, in care majoritatea sunt intr-o perpetua competitie, prin stabilirea de targeturi si deadlineuri, a caror indeplinire este "o chestiune de viata si de moarte".

Toate aceste teorii aveau sa primeasca o lovitura in 2001, atunci cand s-a descoperit la Caral, in Peru, cea mai veche asezare urbana din Americi. In mod surprinzator pentru o societate fara proprietate privata, la Caral nu s-a gasit nicio urma de arme sau corpuri mutilate, ci doar droguri si afrodiziace. Relationistii s-au pus pe treaba si nimeni pana acum nimeni n-a facut legatura dintre descoperirile de la Caral si teoriile lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), care spunea ca "Primul om care a ingradit o bucata de pamant, spunand "al meu" si a gasit pe altii suficient de naivi sa-l creada este fondatorul societatii civile. De cate crime, razboaie, orori si neplaceri nu ne-ar fi scutit cineva daca ar fi dat la o parte gardul sau umpland santul, dupa care strigand semenilor: nu ascultati de acest impostor; sunteti distrusi de indata ce uitati ca fructele pamantului ne apartin tuturor, iar pamantul in sine nimanui"[29]. Daca omul era fericit de la natura si proprietatea privata a fost cea care l-a pervertit, atunci nimeni n-ar mai avea nevoie de bani si de banci, iar o asemenea situatie ar fi inacceptabila pentru actualii stapani ai lumii.

Al patrulea capitol trateaza modul in care ratiunea este incompatibila cu religia, desi isi are fundamentul in ea. Oricat de laica ar dori sa para societatea globala, racilele religiei continua sa bantuie inconstientul colectiv. Profitand de aceasta situatie, rolul zeului a fost luat de simbolurile marilor corporatii, ale caror produse au ajuns sa aiba aparenta de moaste sfinte.

Asta nu-nseamna ca un nou cult, al ratiunii, are drept de preemptiune. Dupa cum a demonstrat Kurt Godel (1906-1978), in matematica exista adevaruri care nu pot fi demonstrate niciodata.

Al cincilea capitol, cu exceptia ultimului paragraf, a reprezentat modul in care un relationist apara interesele stapanului sau, pentru a induce in colectivitate un sentiment antimusulman si pro-imperialist, desi mesajul pare a fi neutru.

Al saselea capitol a subliniat "meritele" lui Bernays in crearea unor indisolubile relatii de interdependenta intre PR si actuala societate bazata pe consum, precum si efectele de alienare pe care o astfel de "alianta" le-a produs asupra psihicului uman.

In capitolul al saptelea, am evocat diferite scenarii descrise in "cosmaruri totalitariste", precum si stadiul lor de punere in practica, aratand cum globalizarea, cel putin sub controlul unor stapani din umbra, duce la cea mai teribila forma de sclavie, cea in care sclavul este invatat sa creada ca este liber. El nu realizeaza ca este permanent monitorizat, ca Internetul, "marea deschidere spre celalalt", este in acelasi timp si o baza de date prin care "elementele necoresponzatoare" sunt fie evacuate, fie, ca in cazul marelui matematician, filozof si parinte al computerului, Alan Turing (1912-1954), supuse unor tratamente hormonale cu estrogen.

O idee "de bun simt" sustine ca "daca nu ai nimic de ascuns, atunci ce ai de obiectat?". Un raspuns ar fi ca nu am acces la dormitorul presedintelui Obama, pe cand el are la al meu, iar asta provoaca inechitate. In cea mai buna lume posibila nu as avea nimic de ascuns, dar in lumea aceasta informatia inseamna putere, deoarece PR-ul a deschis cutia Pandorei din care au iesit ipocrizia, minciuna si santajul.

Ultimul capitol a aratat cum relatiile publice au luat nastere din "bastarzii filosofiei", sofistii, incorporand ulterior noi teorii ale comunicarii, aparute dupa revolutia industriala. In filmul "Lord of War", cu Nicholas Cage in rolul principal, se punea problema masurii in care un traficant de arme, vanzand fara discriminare oricui ofera pretul corect, in perfecta cunostinta de cauza despre intentiile respectivului, este responsabil de victimele rezultate. La fel, orice relationist, in primul rand este o unealta de profit pentru corporatia pe care o reprezinta, de exemplu daca lucreaza la compania Shell, care a distrus intregul ecosistem al Nigeriei, nu va avea nicio tragere de inima sa produca videoclipuri cu foste prostituate zambind candid in timp ce planteaza copacei, iar o voce din fundal enunta detaliile investitiei. Revenind la problema traficantului de arme, el este 100% vinovat, pentru ca Ludwig Boltzmann a demonstrat ca timpul are o singura directie din punctul de vedere al entropiei, iar glontul este mai aproape de victima decat tragaciul.

In alta ordine de idei, am apelat la exemplul unui obscur filosof ceh pe nume Ladislav Klima (toti ceilalti au fost deja revendicati si vanduti, exemplu nenumaratele tricouri si alte articole vestimentare cu Che Guevara), pentru a ilustra reala posibilitate de alegere a fiintei umane, lipsita de orice scamatorie sau falsitate, o forma de libertate pozitiva, in opozitie cu ideologia manipularii.

Conform doctrinei Anekantavada din cadrul jainismului, exista o interesanta poveste a unor orbi care intalnesc intaia oara un elefant, prin simtul tactil fiecare dintre ei descriindu-l ca pe ceva diferit. Extinzand aceasta doctrina la cei 6,7 miliarde de locuitori ai planetei din prezent, s-ar presupune ca exista tot atatea perspective distincte ale realitatii. In acest sens, urmandu-l pe Jose Ortega y Gasset (1883-1955), se poate spune ca adevarul absolut este reprezentat de suma tuturor perspectivelor individuale, plus circumstantele lor distincte. Astfel, urmarea unei metode "neutre", "academice", inseamna a te conforma unui model care nu-ti apartine, a te situa pe un plan care te depaseste si a pune-n prim-plan o idee marunta care nu exista independent de altele.

Dupa cum am aratat in lucrarea mea, nimeni, niciodata, n-ar trebui sa adere la valorile promovate prin relatii publice, pentru ca asta se traduce printr-o instrainare de sine, iar intr-o astfel de lume rigida in care se promoveaza multe, mai putin ideile fasciste de dominare a lumii ale fondatorului Bernays, orice forma de progres cultural este imposibil. Dupa Thomas Kuhn (1922-1996) si Paul Feyerabend (1924-1994), trecerea omului din pestera in zgarie-nori s-a realizat din intamplare, nu urmand metode neutre de cercetare, iar asa cum a aratat experimentul lui Zimbardo, descris in capitolul IX.3., din punct de vedere psihologic, omul a ramas cel mai crud animal.

Prin vinderea anumitor retete si a unui mod de viata (modul de viata promovat in prezent e "uniformitate in diversitate", dupa cum o va spune aproape orice adolescent intre 15 si 25 de ani, repetand mesajele subliminale trimise de marile corporatii), se exploateaza fragilitatea psihica a noilor consumatori, care avand contact cu internetul, nu au nicio experienta de viata prin contact direct, fiind astfel mult mai susceptibili la manipulare, circumstantele lor proprii devenind tot mai limitate.

In memoriile sale, David Rockefeller (n. 1915), angajatorul lui Kissinger in tinerete si membru al clubului Bohemian Grove (cu membri aducand sacrificii animale zeului Moloch si dansand goi in jurul "focului sacru"), din care au facut sau fac parte toti presedintii SUA de dupa 1923, ameninta ca suntem pe marginea unei transformari globale, tot ce mai trebuie fiind o criza economica majora, la timpul potrivit, pentru ca toti sa accepte "Noua Ordine Mondiala".

'Explozia nu va avea loc azi. Este prea devreme. sau prea tarziu. Nu vin cu adevaruri vesnice" (Frantz Fanon, teoreticianul luptei pentru eliberarea prin violenta a negrilor).

Bibliografie

Abe, Kobo - Barbatul-cutie, Polirom, Iasi, 2007

Adorno, Theodor - Minima Moralia, Univers, Bucuresti, 1999

Ajtmatov, Cinghiz Torekulovic - O zi mai lunga decat veacul, Univers, Bucuresti, 1996

Alexe, Vladimir - Trustul banilor, Ziua, Bucuresti, 2004

Assoun, Paul-Laurent - Freud, filosofia si filosofii, Trei, Bucuresti, 1997

Attali, Jacques - Scurta istorie a viitorului, Polirom, Iasi, 2007

Augustin, Aurelius - De doctrina christiana, Humanitas, Bucuresti, 2002

Barry, Maxx - Jennifer Government, Random House Inc., New York, 2003

Bataille - Suveranitatea, Paralela 45, Pitesti, 2004

Beauvoir, Simone de - Al doilea sex, Univers, Bucuresti, 1998

Behr, Edward - O america infricosatoare, Humanitas, Bucuresti, 1999

Berlin, Isaiah - Adevaratul studiu al omenirii, Meridiane, Bucuresti, 2001

Blackburn, Simon - Essays in quasi-realism, Oxford University Press, Oxford, 1993

Bloom, Allan - Criza spiritului american, Humanitas, Bucuresti, 2006

Bloom, Allan - Gandirea europeana in secolul al xviii-lea, Univers, Bucuresti, 1981

Bloom, Harold - Canonul Occidental. Cartile si scoala epocilor, Univers, Bucuresti, 1998

Bonjour, Lawrence - Philosophical problems. An annotated anthology, Longman Publishing, London, 2007

Bretonne, Restif de la - Anti-Justine, or the joys of Eros, Creation Books, London, 2005

Bretonne, Restif de la - Il pornografo, Biblioteca dell'eros, Roma, 1993

Brunel, Pierre - Miturile secolului XX, Univers, Bucuresti, 2003

Bukovskij, Vladimir Konstantinovic - Uniunea europeana. o noua URSS?, Vremea, Bucuresti, 2006

Cahn, Steven M. - Philosophy for the 21st century: a comprehensive reader, Oxford University Press, Oxford, 2003

Camus, Albert - Fata si reversul, RAO, Bucuresti, 1994

Carriere, Jean-Claude - Cercul mincinosilor, Humanitas, Bucuresti, 1999

Carruthers, Peter - Introducing persons, Routledge, London, 1995

Cassirer, Ernst - Mitul statului, Institutul European, Iasi, 2001

Cassirer, Ernst - Eseu despre om, Humanitas, Bucuresti, 1994

Cicero, Marcus Tullius - Arta oratoriei, Saeculum Vizual, Bucuresti, 2007

Cicero, Marcus Tullius - Despre supremul bine si despre supremul rau, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983

Coenen-Huther, Jacques - Sociologia elitelor, Polirom, Iasi, 2007

Cottingham, John - Rationalistii, Humanitas, Bucuresti, 1998

Czartowski, Tory - Cele mai importante 500 de marci ale lumii, Paralela 45, Pitesti, 2007

Denezkina, Irina - Votca-Cola, Curtea Veche, Bucuresti, 2008

Derrida, Jacques - Diseminarea, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997

Diderot, Denis - Calugarita, Hyperion, Chisinau, 1991

Dodds, E.R. - Grecii si irationalul, Polirom, Iasi, 1998

Durkheim, Emile - Despre sinucidere, Institutul European, Iasi, 2007

Eco, Umberto - Supraomul de masa, Pontica, Constanta, 2003

Eco, Umberto - Kant si ornitorincul, Pontica, Constanta, 2002

Eco, Umberto - Inainte ca racul, RAO, Bucuresti, 2007

Eco, Umberto - Apocaliptici si Integrati, Polirom, Iasi, 2008

Einhorn, David - Fooling some of the people all of the time, Wiley John & Sons Ltd., Somerset, 2008

Evola, Julius - Revolta impotriva lumii moderne, Editura Antet XX Press, Bucuresti, 1998

Favier, Jean - Aur si mirodenii, Artemis, Bucuresti, 2001

Feyerabend, Paul - Killing Time, Chicago University Press, Chicago, 1996

Feyerabend, Paul - Conquest of abundance, Chicago University Press, Chicago, 2001

Feyerabend, Paul - Against method, Verso Books, London, 1993

Fichte, Johann Gottlieb - Doctrina stiintei, Humanitas, Bucuresti, 1995

Fichte, Johann Gottlieb - Trei scrieri despre carturar, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1944

Fidler, Roger - Mediamorphosis, Idea Design & Print, Cluj, 2004

Flaubert, Gustave - Bouvard si Pecuchet, Alfa, Bucuresti, 1997

Forster, E.M. - Clipa cea vesnica, Minerva, Bucuresti, 1972

Foucault, Michel - Cuvintele si lucrurile, Univers, Bucuresti, 1996

Foucault, Michel - Istoria nebuniei in epoca clasica, Humanitas, Bucuresti, 2005

Frenkian, Aram - Scepticismul grec, Paideia, Bucuresti, 1997

Fukuyama, Francis - Sfarsitul istoriei si ultimul om, Paideia, Bucuresti, 1992

Fukuyama, Francis - Viitorul nostru postuman, Humanitas, Bucuresti, 2004

Gardels, Nathan - Schimbarea ordinii globale, Antet, Bucuresti, 1998

Goldschmidt, Bertrand - Complexul atomic, ed. Politica, Bucuresti, 1985

Granet, Marcel - Gandirea chineza, Herald, Bucuresti, 2006

Habermas, Jurgen - Sfera publica si transformarea ei structurala, Univers, Bucuresti, 1998

Hayek, Friedrich - Drumul catre servitute, Humanitas, Bucuresti, 1997

Hazard, Paul - Gandirea europeana in secolul al xviii-lea, Univers, Bucuresti, 1981

Hedayat, Sadegh - Bufnita oarba, Ager, Bucuresti, 2002

Heidegger, Martin - Despre miza gandirii, Humanitas, Bucuresti, 2007

Hermet, Guy - Sociologia populismului, Artemis, Bucuresti, 2007

Huxley, Aldous - Grey eminence, Arrow Books, London, 2005

Huxley, Aldous - Doors of perception of heaven and hell, Harpercollins Publishers, London, 2004

Ianosi, Ion - Herzen, Belinski, Cernisevski, Dobroliubov, Pisarev, Editura Politica, Bucuresti, 1987

Johnson, Paul - Intelectualii, Humanitas, Bucuresti, 2006

Jones, Garrett - Ourtopia, Authorsonline.co.uk, Gamlingay, 2004

Kellner, Douglas - Cultura media, Institutul European, Iasi, 2001

Klein, Naomi - No logo. Tirania marcilor, Comunicare.ro, Bucuresti, 2006

Klima, Ladislav - Sufferings of Prince Sternenhoch, Twisted Spoon Press, Praga, 2007

Kolakowski, Leszek - Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, Bucuresti, 2007

Krasinski, Valerian - Historical Sketch Of The Rise, Progress And Decline Of The Reformation In Poland (despre Kazimierz Lyszczynski) Kessinger Publishing, Whitefish, 2007

Kropotkin, Piotr Alekseevic - La morale anarchica, Nuovi Equilibri, Cagliari, 1999

Kropotkin, Piotr Alekseevic - Amintirile unui razvratit, Editura Politica, Bucuresti, 1969

Lepore, Ernie - Donald Davidson, Clarendon Press, Oxford, 2005

Lilla, Mark - Spiritul nesabuit, Polirom, Iasi, 2005

Lipovetsky, Gilles - Fericirea paradoxala, Polirom, Iasi, 2007

Lipovetsky, Gilles - Ecranul global, Polirom, Iasi, 2008

Lorenz, Konrad - Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucuresti, 1996

Machiavelli, Niccolo - Principele, Humanitas, Bucuresit, 2006

Malatesta, Errico - Anarchy, Freedom Press, London, 2001

Marconi, Joe - Ghid practic de relatii publice, Polirom, Iasi, 2007

Marina, Jose Antonio - Inteligenta esuata, Polirom, Iasi, 2006

McLuhan, Marhall - Texte esentiale, Nemira, Bucuresti, 2006

Merleau-Ponty, Maurice - Fenomenologia perceptiei, Aion, Oradea, 1999

Milinda - Intrebarile Regelui Milinda, Institutul European, Iasi, 1993

Moscovici, Serge - Epoca maselor, Institutul European, Iasi, 2001

Musil, Robert - Omul fara insusiri (2 vol.), Polirom, Iasi, 2008

Nagel, Thomas - Ultimul cuvant, All Educational, Bucuresti, 1998

Nagel, Thomas - Vesnice intrebari, All Educational, Bucuresti, 1996

Nakamura, Hajime - Orient si Occident, Humanitas, Bucuresti, 1997

Nietzsche, Friedrisch - Asa grait-a Zarathustra, Hestia, Timisoara, 2004

Nietzsche, Friedrisch - Dincolo de bine si de rau, Hestia, Timisoara, 2005

Ortega y Gasset, Jose - Revolta maselor, Humanitas, Bucuresti, 2007

Ortega y Gasset, Jose - Originea si epilogul filozofiei, Humanitas, Bucuresti, 2004

Orwell, George - Ferma animalelor, Polirom, Iasi, 2002

Papini, Giovanni - Amurgul filozofilor, Uranus, Bucuresti, 1991

Parvu, Sorin - Dictionar de postmodernism, Institutul European, Iasi, 2005

Petitdemange, Guy - Filozofi si filozofii ale secolului al XX-lea, Cartier, Chisinau, 2004

Philostratos, Flavius - The lives of the sophistes, Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts), 1968

Pico della Mirandola, Giovanni Francesco - Rationamente sau 900 de teze. Despre demnitatea omului, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991

Platonov, Andrej - Cevengur, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990

Peters, Francis - Mahomed si originile islamului, ARC, Chisinau, 2003

Popper, Karl Raimund - Societatea deschisa si dusmanii ei (2 vol.), Humanitas, Bucuresti, 1993

Pound, Ezra - The cantos, New Directions Publishing, New York, 1970

Preposiet, Jean - Istoria anarhismului, Sirius, Bucuresti, 2006

Priest, Graham - Dincolo de limitele gandirii, Paralela 45, Pitesti, 2007

Putnam, Hilary - Ratiune, adevar si istorie, Editura Tehnica, Bucuresti, 2005

Quignard, Pascal - Sexul si spaima, Univers, Bucuresti, 2000

Quine, W.V. - Tesatura opiniilor, Paralela 45, Pitesti, 2007

Reale, Giovanni - Intelepciunea antica, Galaxia Gutenberg, Targu Lapus, 2005

Revel, Jean-Francois - Obsesia antiamericana, Humanitas, Bucuresti, 2004

Rorty, Richard - Adevar si progres, Univers, Bucuresti, 2003

Rorty, Richard - Eseuri filozofice (2 vol.), Univers, Bucuresti, 2000

Rousseau, Jean-Jacques - Visarile unui hoinar singuratic, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1968

Russell, Bertrand - Istoria filozofiei occidentale (2 vol.), Humanitas, Bucuresti, 2005

Russell, Bertrand - Cunoasterea lumii exterioare, Humanitas, Bucuresti, 2008

, Timisoara, 1993

Rusti, Doina - Mesajul subliminal in comunicarea actuala, Tritonic, Bucuresti, 2005

Ryle, Gilbert - The concept of mind, Hutchinson University Library, London, 1949

Sade, Donatien Alphonse - Justine, Doris, Bucuresti, 1990

Sade, Donatien Alphonse - Filozofia in budoar, Editura de Vest, Timisoara, 1993

Salinger, Pierre - Razboi in Golf, Tinerama, Bucuresti, 1991

Safranski, Rudiger - Schopenhauer si anii salbatici ai filozofiei, Humanitas, Bucuresti, 1998

Sartori, Giovanni - Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, Humanitas, Bucuresti, 2005

Sartre, Jean-Paul - Fiinta si Neantul, Paralela 45, Pitesti, 2004

Sartre, Jean-Paul - Greata, Univers, Bucuresti, 1990

Seidman, Steven si Alexander, Jeffrey - Cultura si societate, Institutul European, Iasi, 2000

Scruton, Roger - Vestul si Restul, Humanitas, Bucuresti, 2004

Searle, John - Realitatea ca proiect social, Polirom, Iasi, 2000

Sextus Empiricus - Works, William Heynemann, London, 1939-1957

Soros, George - Criza capitalismului global, Polirom, Iasi, 1999

Spengler, Oswald - Declinul Occidentului, Beladi, Craiova, 1996

Stoiciu, Andrei - Comunicarea politica. Cum se vand idei si oameni, Humanitas, Bucuresti, 2000

Strawson, P.F. - Individuals, Routledge, New York, 1964

Streitmatter, Rodger - Sexul vinde, Tritonic, Bucuresti, 2006

Sireteanu, Ana Maria - Media si imagologia, Tritonic, Bucuresti, 2005

Tartler, Grete - Inteleptul singuratic, Humanitas, Bucuresti, 2006

Teodorescu, Bogdan - Cinci milenii de manipulare, Tritonic, Bucuresti, 2007

Thackeray, William Makepeace - Cartea snobilor, Paralela 45, Pitesti, 2003

Thom, Francoise - Limba de lemn, Humanitas, Bucuresti, 1993

Thoraval Yves - Dictionar de Civilizatie Musulmana, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997

Toffler, Alvin - Al treilea val, Editura Politica, Bucuresti, 1983

Turchet, Philippe - Sinergologia, Politom, Iasi, 2005

Turchetti, Mario - Tirania si tiranicidul. Forme ale opresiunii si dreptul la rezistenta din Antichitate pana in zilele noastre, Cartier, Chisinau, 2003

Ulitkaia, Ludmila - Minciunile femeilor, Humanitas, Bucuresti, 2005

Vladutescu, Gheorghe - O enciclopedie a filosofiei grecesti, Paideia, Bucuresti, 2001

Voltaire - Dictionar filosofic, Polirom, Iasi, 2002

Weininger, Otto - Sex si caracter, Anastasia, Bucuresti, 2002

Werner, Klaus - Noua carte neagra a firmelor de marca, Aquila 93, Oradea, 2004

Wieland, Christoph Martin - Istoria abderitilor, Univers, Bucuresti, 1973

Wright, Austin Tappan - Islandia, The Overlook Press, New York, 2002

Zizek, Slavoi - Zabovind in negativ. Kant, Hegel si critica ideologiei, All Educational, Bucuresti, 2001

Note