Spatiul nostru comunicational

Spatiul nostru comunicational

Revolutia informatica intre spaime, socuri si crize

In perioada 1950-1990, multi intelectuali de formatie social-umanista
s-au aratat ingrijorati de ascensiunea diferitelor tipuri de masini informationale, vazute ca o primejdie majora pentru dezvoltarea omului si pentru creativitatea literar-artistica. Limbajul stiintific modern, supraincarcat de un simbolism inaccesibil publicului, era descris in culori sumbre. Au ramas emblematice in aceasta privinta cartile lui George Steiner (Language and silence, Atheneum, New York, 1967) si Michel Henry (La barbarie, Grasset, Paris, 1987), in care stiinta moderna, cu limbajul ei tot mai incifrat, este considerata forma contemporana a barbariei (Henry), un obstacol in dezvoltarea unei culturi umaniste (Steiner). Devenise un adevarat tic, pentru oricine lua un interviu unui scriitor sau artist, sa formuleze intrebarea privitoare la modul in care poezia, arta s-ar putea apara de amenintarile venite din directie tehnologica. Calculatorul electronic devenise un fel de inamic public. Dintre vocile lucide, care nu
s-au lasat prinse in aceasta capcana, vom mentiona aici pe Eugen Ionescu, care, dimpotriva, ii invita pe scriitori (el se referea in mod special la dramaturgi) sa invete lectia de imaginatie creatoare a stiintei si tehnologiei informatiei si sa caute sa fie la inaltimea ei.

Incercand sa facem o retrospectiva a ultimelor decenii, trebuie neaparat sa ne oprim la un moment de mare agitatie, marcat, in anii '60, de ideile lui Marshall McLuhan, care s-a referit la galaxia Gutenberg, ca emblema a civilizatiei tiparului, civilizatie de care omenirea incepea sa se desparta, pentru a se apropia de civilizatia audio-vizualului. Am avut prilejul de a-l intalni pe Marshall McLuhan in 1971, la Toronto; era revoltat ca lumea il acuza ca vrea sa demoleze cartea, pentru a pune in loc televizorul. McLuhan preciza ca nu doreste declinul cartii, dar constata ca in aceasta directie evolueaza societatea. Diagnosticul formulat de McLuhan a fost contestat din diferite directii, s-a argumentat cu statistici care demonstrau ca nu se observa o diminuare a interesului pentru carte; s-a facut apel la nevoia profunda de lectura a oricarui om cultivat. S-au confirmat previziunile lui McLuhan? Este prea devreme sa dam un raspuns. Rolul vizualului a crescut datorita dezvoltarii informaticii. Dar ascensiunea vizualului, prin informatica, prin televiziune etc., prin cresterea posibilitatilor de aproximare a invizibilului prin vizibil (a se vedea stiinta haosului si geometria fractala) are deocamdata drept consecinta nu marginalizarea cartii, a textelor tiparite, ci un metabolism superior al civilizatiei tiparului si civilizatiei audio-vizualului, o mai buna organizare a celei dintai. Sa nu ne grabim insa sa-l negam pe McLuhan, s-ar putea ca previziunile sale sa aiba in vedere un viitor mai indepartat.

Din fericire, mentalitatea ostila revolutiei informatice si-a redus mult proportiile, lamentarile despre primejdia robotizarii oamenilor se aud tot mai rar, multi dintre cei care ieri se aratau nemultumiti de dezvoltarea calculatoarelor au devenit intre timp beneficiari ai ei. Exista un consens in ceea ce priveste posibilitatea unei convietuiri a lumii informatice cu lumea umanista. Sa mai observam ca si in randul oamenilor de stiinta din domenii traditionale ca matematica, fizica, chimia etc. a existat pana in urma cu vreo zece ani o oarecare rezerva, care intre timp s-a risipit. Cei mai multi matematicieni recunosc acum ca informatica are un impact major asupra matematicii si ca multe dintre marile probleme ale celei de a doua provin din problemele celei dintai.

O incursiune in istorie

Intreaga istorie umana este o succesiune de socuri si crize care au marcat orice schimbare mai importanta. Resimtite initial ca adevarate tragedii, aceste schimbari au fost ulterior recunoscute ca miscari in directia progresului social. Ne putem imagina cu cate convulsiuni s-a produs trecerea de la creierul reptilian, asociat cu un comportament preponderent instinctual, la creierul paleo-mamifer, asociat cu un comportament preponderent emotional? Aceeasi intrebare pentru trecerea de la creierul paleo-mamifer la neocortex, asociat cu un comportament preponderent rational. Cate convulsiuni trebuie sa fi produs dezvoltarea vorbirii si limbajului! Cate framantari si frustrari trebuie sa fi generat dezvoltarea scrierii, etapa hotaratoare, poate cea mai importanta, in formarea lui homo significans. Ne putem imagina panica pe care o vor fi trait-o stramosii nostri indepartati in primele incercari de a fixa informatia intr-o forma scrisa, sentimentul de frustrare pe care il vor fi trait ei intr-o prima faza a acestei revolutii semiotice, care crea o distanta tot mai mare intre cel care trimite un mesaj si cel care-l primeste. Aceasta mutatie semiotica a fost potentata de progrese corespunzatoare in domeniul deplasarii tot mai rapide, care au culminat in secolul al XIX-lea cu aparitia trenului (si, ulterior, a automobilului), moment de adevarata panica la sfarsitul primei jumatati a secolului al XIX-lea, in S.U.A, lumea fiind speriata ca viteza de 15 mile pe ora era atat de ametitoare si de inumana, incat ar putea duce la mari catastrofe. A urmat, in secolul al
XX-lea, zborul avioanelor tot mai performante, care pur si simplu anuleaza distantele. Cuvantul tiparit ajunge intr-un timp record in punctele cele mai departate.

Viitorul galaxiei Gutenberg

Pentru scriere, lumea antica folosea papirusul, care se obtinea dintr-o anumita planta, a carei recoltare nu era totdeauna asigurata, fiind o sursa de posibile dereglari sociale. Aparuta in secolul al doilea al erei noastre
in China, raspandita in celelalte tari ale Asiei in secolele al VI-lea si al
VII-lea, hartia a ajuns in Europa in secolele al XI-lea si al XII-lea, preluand toate functiile vechilor papirusuri egiptene si adaugand la acestea unele functii noi. Principala functie noua a aparut atunci cand, in secolul al
XV-lea, Johann Gutenberg a inventat tiparul. Adevaratul simbol al galaxiei Gutenberg nu este tiparul, ci hartia tiparita. Tiparul a devenit principalul stimulent al productiei de hartie. Datorita acestei logodiri a tiparului cu hartia, civilizatia si cultura moderna nu pot fi concepute in absenta hartiei. Cand ne intrebam asupra viitorului cartii, suntem obligati sa ne intrebam care este viitorul hartiei. Aspectul acesta scapa in general celor care analizeaza perspectivele tiparului. De fiecare data, cand ne obisnuim cu ceva, ajungem sa credem ca acel ceva tine de natura umana. Cat de dificila trebuie sa fi fost despartirea de comunicarea exclusiv orala sau despartirea de papirus! Nu cumva si despartirea de hartie va fi la un moment dat inevitabila? Hartia se fabrica din apa si celuloza, celuloza se obtine din lemn, lemnul provine din taierea padurilor, iar viitorul padurilor este conditionat de evolutia crizei ecologice. Nu stim sa se fi descoperit procedee de accelerare rapida a cresterii padurilor. Pe de alta parte, chiar atunci cand este accesibila, hartia prezinta marele dezavantaj al deteriorarii relativ rapide. S-a constatat ca se pastreaza mai bine la temperaturi joase. Vom putea dota marile biblioteci cu frigidere uriase? Le vom muta la poli? Mai este si faptul ca, fata de ritmurile actuale, tiparul este din ce in ce mai greoi, mai lent. Desigur, in aceasta privinta, beneficiem de redactarea computerizata. Dar ramane si problema spatiului de depozitare, tot mai limitat. O solutie este perfectionarea procedeelor de miniaturizare, lectura efectuandu-se cu aparate speciale. O alta directie de dezvoltare este exploatarea posibilitatilor Internetului, care asigura o difuzare mult mai larga si mai rapida, dar si in acest caz nostalgia hartiei se arata puternica si multe publicatii pe Internet capata ulterior si o versiune printata pe hartie. Asa cum tiparul lui Gutenberg se logodise aparent pentru eternitate cu hartia, calculatorul, Internetul par si ele sa se afle intr-o adevarata legatura ombilicala cu hartia.

Fata de atatea semne de intrebare, de dileme, viitorul galaxiei Gutenberg ramane incert; McLuhan a formulat o intrebare la care nu putem inca sa dam un raspuns precis. Problema este daca ascensiunea audio-vizualului (care este incontestabila) se va produce sau nu pe seama tiparului, hartiei, cartii si lecturii; daca memoria hartiei va fi sau nu marginalizata, daca nu chiar eliminata de memoria calculatorului.

Socuri comunicationale ulterioare tiparului

Avem mai intai in vedere telegraful, telefonul, radioul si televiziunea, care intra intr-o ordine de inventii la care latura negativa, resimtita ca o frustrare, se estompeaza in favoarea avantajelor. Aceste inventii isi au radacinile in perioada de glorie care a urmat revolutiei industriale si care a culminat cu acea stiinta care, bazata pe marile succese ale perioadei galileo-newtoniene, a explodat, in secolul al XIX-lea, prin savanti ca Laplace, Maxwell, Darwin, Clausius, Boltzmann, Helmholtz si Louis Pasteur si a beneficiat de increderea publicului, in credinta ca a sti inseamna a prevedea. Ne putem imagina starea de mirare, de placuta surprindere, chiar de perplexitate a primilor utilizatori ai telefonului, a primilor ascultatori ai radioului si a primilor telespectatori. Timp de sute de ani, hartia si tiparul au permis transmiterea mesajelor la distante tot mai apreciabile, dar intre momentul emiterii mesajului si cel al receptarii lui a existat totdeauna o distanta mai mult sau mai putin apreciabila. Acum, pentru prima oara, mesajele acustice si optice ajung instantaneu la destinatar. Este ca si cum intreaga lume se strange comunicational intr-o singura incapere sau curte. Distantele comunicationale nu mai au aproape nici o legatura cu distantele fizice, geografice. Te poti afla intr-un mare oras, ramanand totusi relativ izolat comunicational, dupa cum te poti afla intr-un catun fara statie de cale ferata, dar, beneficiind de mijloace tehnologice adecvate, esti in vecinatate comunicationala cu intreaga lume.

Aceste socuri comunicationale placute, consecinte ale progreselor electronice, se remarca prin faptul ca beneficiarii mijloacelor evocate nu sunt conditionati de invatarea unor procedee complicate; prin cateva manevre simple, pe care orice profan le invata in cateva minute, folosirea si controlul aparatelor respective devin posibile. Sa mai observam faptul ca, desi predominant proteze senzoriale, aparatele evocate, mai cu seama radioul si televizorul, participa si la unele activitati asociate cu activitati cerebrale.

Generatii de limbaje de programare

Generatii succesive de limbaje de programare au dezvoltat modalitatea comenzilor, tipice pentru teoria actelor de vorbire (Austin, Searle). Metafora lanturi de cifre binare, in prima generatie de limbaje de programare, aminteste de natura binara a logicii traditionale. Folosirea unor coduri mnemonice (simbolice), in a doua generatie de limbaje de programare, are o anumita putere metaforica. In a treia generatie, algoritmii nu mai trebuie sa fie scrisi in functie de particularitatile calculatorului, ci pot fi exprimati intr-o forma algebrica abstracta. Cu limbajul de programare logica LISP acceptam autoreferinta: programe de programe. Tendinta spre o simbolicitate superioara aduce limbajele de programare tot mai aproape de limbajul natural, sub forma limbii engleze. In a patra generatie (anii optzeci), calculatoarele personale permit dezvoltarea reprezentarilor vizuale, iconice. Programarea orientata spre obiecte conduce la calculatoare avand drept componente alte calculatoare. Cea de-a cincea generatie de limbaje de programare anunta programarea in limbajul natural. Departandu-se initial de limbajul natural, programarea la calculatorul electronic a demonstrat, prin progresele realizate, ca aceasta indepartare nu a avut alt scop decat acela de a se apropia chiar de ceea ce la inceput s-a departat. Ce replica mai convingatoare se putea da acelor autori care vedeau in artificializarea limbajelor calculatorului un semn al caracterului lor antiuman? Artificialul si naturalul se cheama unul pe altul, pentru a constitui umanul.

Semiotica autoreferentiala a masinilor matematice

Putem constata acum si alte aspecte semiotice ale calculatorului electronic. Natura semiotica a itinerarelor de tipul intrari-iesiri este mai vizibila la masinile abstracte (de tipul Turing sau al automatelor abstracte) decat la masinile materiale. Mai intai sa observam ca masinile de natura informational-computational-comunicationala au o pondere semiotica superioara masinilor care proceseaza materie si/sau energie. O masina in absenta oricarui proces semiotic este de neconceput, deoarece orice intrare devine, intr-un fel oarecare, un semn al unei posibile iesiri. Dar aceasta nu inseamna ca procesele semiotice dintr-o masina sunt totdeauna usor de identificat. Masina Turing este o masina tipic semiotica, dar elementele pe care ea le prelucreaza nu sunt semne in sensul peircean al cuvantului, ci entitati vide sub aspect semiotic: elemente ale alfabetului masinii. Acest lucru se intampla in orice masina matematica, de la Leibniz pana la Hilbert si Chomsky. Il intelegem astfel pe Bertrand Russell, care, referindu-se la The laws of thought a lui Boole, descria matematica drept acel subiect in care niciodata nu stim despre ce anume vorbim, nici daca ceea ce spunem este adevarat. De exemplu, ce se intampla intr-un sistem formal? Intr-o prima etapa, dezvoltam operatii cu entitati semiotic vide, dar care au o capacitate metaforica, pe care o indica terminologia si notatia folosite. Termeni ca axiome, alfabet, text demonstrativ, teorema, regula exprima clar intentia de a simula demonstratii matematice. Urmeaza anumite activitati exclusiv sintactice, care arata cum anume, pornind de la o anumita intrare, se obtine o anumita iesire. Sensul se naste din aceasta activitate sintactica, de o maniera a posteriori, prin interpretarea intregului sistem formal, adica o reprezentare a sa intr-un alt sistem. Este deci clar ca semantica unei masini matematice este de natura a posteriori si are un caracter circular: masina nu e asociata unui sens preexistent, ci unui sens pe care chiar ea il genereaza. Autoreferinta este aici esentiala. Cu alte cuvinte, semiotica unei masini este de alt tip decat semiotica pe care o intalnim la tot pasul si care este aceea studiata de Peirce, cu ajutorul triunghiurilor sale (a se vedea, de exemplu, relatiile dintre cuvantul cal, animalul desemnat de acest cuvant si notiunea de cal).

O proteza nu ca oricare alta

Un electronist profesionist nu poate atribui unui aparat de radio o competenta semnificativ mai mare decat aceea pe care o exploateaza orice persoana care a invatat cele cateva manevre privind inchiderea si deschiderea aparatului, folosirea diferitelor lungimi de unda si controlul intensitatii. O situatie asemanatoare o prezinta telefonul (mobil sau nu) si televizorul. Cu totul alta este situatia calculatorului electronic programabil, care a trecut printr-o succesiune de etape tot mai performante. Acest calculator nu este decat partea vizibila a unei activitati de o mare complexitate, care solicita din partea celui ce o indeplineste anumite competente intelectuale intr-un spatiu nelimitat de posibila creativitate. Se vorbeste despre distinctia hard-soft, primul termen desemnand aspectele care privesc calculatorul ca entitate materiala, iar cel de-al doilea referindu-se la programele care permit punerea in functie a calculatorului. In materie de programare, investitia de inteligenta este inepuizabila. Un informatician celebru, Donald Knuth, a scris un tratat in mai multe volume, intitulat Arta programarii la calculator, publicat in editii succesive, dintre care una a fost tradusa in romaneste. Folosirea cuvantului arta are aici o ratiune profunda, programarea este stiinta si arta in acelasi timp.

Lucrurile nu se opresc aici. Programarea se sprijina pe anumiti algoritmi (succesiuni de instructii si conditii logice), care se bazeaza pe anumite modele matematice ale proceselor pe care le avem in vedere. Sub raza de actiune a acestor modele intra, cu mai mult sau mai putin succes, o mare parte a naturii inconjuratoare, a realitatii social-umane. Este important sa subliniem faptul ca printre domeniile de succes
ale modelarii algoritmice se afla o mare varietate de procese biologice, economice, psihice, sociale si numeroase aspecte ale creativitatii
literar-artistice, ale culturilor populare, ale folclorului si mitologiei. Succesul modelarii algoritmice in atat de variate domenii social-umaniste este una dintre explicatiile schimbarii de atitudine a specialistilor in domeniul social-uman, in ceea ce priveste cultura stiintifica, tehnologica si, in particular, informatica.

In aceasta ordine de idei, cuvantul proteza nu mai acopera in mod adecvat situatia calculatorului. Desigur, numeroase persoane folosesc calculatorul ca pe o simpla proteza, de exemplu pentru a redacta un text gata elaborat. Un incepator in ale informaticii va folosi calculatorul cu mare precautie, dar pe masura ce va castiga experienta se va lasa antrenat in tot felul de explorari ale posibilitatilor acestei masini. Mai este oare judicios sa calificam calculatorul, in aceasta faza de utilizare, o simpla proteza? Calculatorul devine un asociat organic al inteligentei noastre, spatiul de desfasurare a imaginatiei si curiozitatii noastre. Functia de auxiliar al capacitatilor noastre cerebrale nu se realizeaza prin cateva manevre relativ simple, ca in cazul celorlalte proteze evocate mai sus. Gandirea algoritmica la care ne invita informatica aminteste de cuiul lui Pepelea; initial pe post de auxiliar, de proteza, aceasta gandire se insinueaza pe neobservate in comportamentul nostru, in logica noastra, in modul nostru de a vedea lumea. E bine? E rau? Nu in acesti termeni trebuie pusa problema. La aceasta s-a ajuns prin evolutia inevitabila a societatii umane, ne ramane sa invatam sa controlam aceasta evolutie, pentru a-i optimiza avatanjele si a-i minimiza efectele nocive. Dar nu putem omite satisfactia estetica pe care o furnizeaza contemplarea noului tablou al cunoasterii umane, in care in centrul atentiei se afla distinctia dintre existenta si constructie si intelegerea diferitelor grade de complexitate ale proceselor din natura si societate.

Chiar la nivelul relativ elementar de utilizare, constand in introducerea unor date in memoria calculatorului sau redactarea unui text, beneficiul este imens. Posibilitatea unui du-te-vino repetat intre diferitele alineate ale textului, usurinta cu care putem modifica, elimina sau adauga anumite pasaje conduc la un control eficient al redactarii, ne stimuleaza imaginatia, in vederea unor noi dezvoltari. Textul apare intr-o viziune dinamica, in care localul interactioneaza cu globalul. Fata de un calculator personal performant, utilizatorul are mereu in fata noi orizonturi, desfasurari ale consecintelor unor ipoteze, testari ale unor conjecturi, vizualizari ale unor reprezentari care aproximeaza anumite procese invizibile, dar inteligibile.

Si acum, Internetul

Internetul a aparut ca rezultat al conjugarii eforturilor unui numar imens de calculatoare dintre cele mai performante.

Doua metafore au ghidat lumea Internetului: metafora navigarii si aceea a autostrazii. Metafora navigarii cheama imediat dupa ea metafora oceanului informational si comunicational si pe norocosii care au invatat sa se avante in largul valurilor sale. Pot oare intelege cei care stau pe mal, timorati, satisfactia acestor exploratori care, ca altadata Columb, traiesc vertijul descoperirii unor noi teritorii (care, de asta data, nu mai sunt teritorii geografice, ci teritorii ale spiritului uman, ale capacitatii oamenilor de a comunica intre ei)?

Metafora autostrazii informationale se refera la usurinta si eficienta cu care putem goni pe Internet in cautarea unor noi universuri informationale. Acest bombardament informational trebuie insa tinut sub control, el cere o conduita adecvata. Informatia este in unele privinte prea multa, in altele prea putina. Trebuie sa stim sa ne aparam de acele informatii care au efectul unor zgomote si sa ne orientam spre informatia pe care o asteptam cu nesat. Selectia ne apartine si se refera nu numai la Internet, ci si la radio, telefon si televizor. De exemplu, sa nu folosim telefonul mobil numai pentru ca accesul la el este posibil, ci numai atunci cand aceasta utilizare raspunde unei nevoi reale.

Cu aceasta ajungem la miezul problemei. A aparut posta electronica, dar multi dintre cei care au acces la ea nu au formata inca nevoia de ea. Timp indelungat, oamenii au comunicat direct numai cu vecinii de bloc, de curte sau de cartier, la care adaugau unele schimburi ocazionale de scrisori prin posta cu rude, prieteni, cunoscuti. Spatiul comunicational face parte din universul nostru ecologic, acel Umwelt la care se refera Jakob von Uexkull. Si iata ca dintr-o data acest spatiu se ofera intr-o amploare pe care nici nu o puteam banui. El se ofera, dar suntem noi gata sa-l primim? Avem noi o reala nevoie de el? La aceste intrebari, unii dau un raspuns afirmativ. De exemplu, cercetatorii stiintifici care se simt legati de toti ceilalti cercetatori in probleme similare au o nevoie organica de a interactiona cu acestia, indiferent de tarile in care ei se afla si vor ca aceasta interactiune sa se desfasoare cat mai rapid. Ideea ca individul uman este interactiunea sa cu toti ceilalti indivizi, enuntata de C.S. Peirce, este, in context comunicational, tocmai sloganul care guverneaza aparitia si functionarea Internetului.

Problema este insa ca nevoia reala de e-mail, de home page, in general de Internet nu exista deocamdata decat la un numar restrans de persoane. Ca si alte dati in istorie, posibilitatea satisfacerii unei anumite nevoi a aparut inainte ca aceasta nevoie sa apara (cel putin pentru o mare parte dintre cetateni). Oamenii care nu au inca aceste nevoi comunicationale se afla sub aspect cetatenesc si cultural intr-o stare de inferioritate, sansele lor de reusita sociala sunt mai mici. Educatia scolara si universitara are datoria de a reduce acest handicap. Mai e apoi categoria celor care doresc cu ardoare sa navigheze pe Internet, dar nu au acces la el. Si acestia trebuie aparati, ajutati sa capete acces la calculator. Ne gandim cu o strangere de inima la drama atator copii din mediul rural care raman exclusi de mai multa vreme din procesul educatiei informatice, situatie care aproape ii condamna sa ramana la periferia societatii informationale.