Dobandirea si stingerea dreptului de marca

Dobandirea si stingerea dreptului de marca

Regimul marcilor in Europa

Dobandirea si stingerea dreptului de marca in Romania

Transmiterea dreptului de marca

1. Regimul marcilor in Europa

reptul la marca poate fi dobandit de persoane fizice sau juridice care exercita o activitate industriala sau de comert. El poate fi dobandit si in comun, de mai multe persoane fizice care desfasoara activitati economice, dupa cum poate ajunge sa apartina mai multor persoane ca urmare a transmisiunii marcii prin acte intre vii sau mortis cauza.

Initial acest drept se dobandea prin ocuparea semnului ales ca marca si se conserva prin folosirea lui efectiva. Dezvoltarea activitatilor economice a facut insa ca acest sistem de dobandire a dreptului la marca sa nu mai fie corespunzator realitatii. Astfel a aparut posibilitatea indeplinirii unor formalitati prin care dobandirea dreptului la marca sa fie mai sigura si mai durabila. Aceste formalitati presupun actul de inscriere, care este depozitul si inregistrarea. Depozitul presupune realizarea actului de inscriere, fara un examen al validitatii marcii, iar inregistrarea desemneaza actul de inscriere, dupa acest examen al validitatii. in prezent, exista doua sisteme legislative de dobandire a dreptului la marca:

unul prin inregistrare in registrul marcilor, iar altul prin prioritate de folosire, dupa expirarea unei anumite perioade.

Aceste doua sisteme au multe asemanari si de multe ori se gasesc combinate, in variante diferite.

inregistrarea in registrul marcilor, deci efectuarea depozitului marcii, creeaza unele avantaje posesorului marcii.

1.  Prin realizarea depozitului, marca este adusa in atentia
publicului,, deci i se face publicitate pozitiva. "Data
depozitului coincide cu data luarii in posesie a marcii, iar
continutul depozitului, stabileste cu certitudine limitele
protectiei, care se va extinde la tot ce cuprinde depozitul,
fixand elementele si aspectul marcii revendicate si totodata
carora le este destinata marca'. 191.

2.            Prin realizarea depozitului se naste o prezumtie de proprietate
asupra marcii. Acest avantaj este valabil in tarile in care
dreptul la marca se dobandeste prin prioritate de folosire. intr-
un conflict intre doua persoane, dintre care unul a folosit
marca, iar celalalt a depus-o, dreptul asupra marcii este
recunoscut celui care a folosit-o, doar daca acesta poate face
proba contrara pentru prezumtia de proprietate pe care celalalt
o are prin crearea depozitului.

3.            Pe baza depozitului se poate deschide calea actiunii in
contrafacere.

4. Din momentul efectuarii depozitului, pentru marca respectiva, nici un act de folosire nu mai este opozabil detinatorului (cu conditia ca acest act de folosire sa nu fi existat inainte de efectuarea depozitului).

in sistemul dobandirii dreptului de marca prin prioritate de folosire, marca apartine celui care ia primul in stapanire marca "si-a apropiat-o in mod legitim si poate interzice celorlalti folosirea ei. Aceasta proprietate de un gen special nu este supusa nici unei formalitati. Pentru a fi retinuta si conservata nu reclama nici un act, nici o declaratie, nici un titlu. Ea are o existenta de fapt, si acest fapt tocmai pentru ca este aparent, se impune singur, tuturor'. /8/

intrucat in acest sistem, dreptul asupra marcii se dobandeste fara vreo formalitate, act sau declaratie, odata dobandit, el isi continua existenta indefinit, atata timp cat este folosit continuu.

Alte conditii pe care trebuie sa le indeplineasca actul de folosire : folosirea marcii trebuie sa fie publica (trebuie sa existe un contact intre public si marca), si neechivoca. intrucat ambele sisteme au suportat critici legate de neajunsurile pe care le au, unele legislatii au adoptat un sistem mixt, avand sistemul prioritati de folosire si al efectului declarativ al depozitului, cu transformarea in timp a acestuia in dovada definitiva a dreptului depunatorului asupra marcii depuse. Este un sistem folosit in Marea Britanie si este denumit "sistemul efectului atributiv amanat' 191.

Un alt sistem mixt este sistemul provocator, in care marea nu este supusa unui examen de fond (asa cum se procedeaza in sistemul inregistrarii), iar dupa examenul formal al depozitului, se publica marca, astfel incat tertii interesati pot sa-si declare opozitia, intr-un anumit termen.

Sistemul elvetian este de asemenea un sistem mixt numindu-se "sistemul avizului prealabil', si are ca si caracteristica atributia organului administrativ competent de a preveni depunatorul de riscurile anterioritatilor. Daca acesta cunoscand aceste riscuri, isi completeaza cererea, organul administrativ inregistreaza marca.

Un alt sistem intalnit in Europa este cel al dobandirii dreptului la marca prin prioritate de inregistrare. Este sistemul traditional al Germaniei. In acest sistem, dreptul la munca se dobandeste de cel care inregistreaza primul o marca. Posesorului anterior al marii, chiar de buna credinta, nu i se recunoaste, dupa inregistrarea marcii de o alta persoana, nici un drept de posesiune anterioara.

Recapituland, o marca poate fi dobandita prin inregistrare sau utilizare. Tarile cu drept comun (SUA, Anglia) recunosc drepturile unei marci, daca ea a fost folosita de proprietar. Daca a fost folosita in mod corect ea este protejata prin lege, si poate fi inregistrata de autoritatile locale si / sau federale. Tarile cu lege civila, nu cer de obicei folosirea marcii inainte de inregistrare. Totusi, cele mai multe cer ca marcile sa fie folosite la scurt timp dupa inregistrare, de obicei trei ani. Daca

proprietarul nu foloseste marca in perioada specificata, drepturile lui pot fi pierdute, iar inregistrarea anulata. Se poate concluziona ca folosirea marcii este importanta, chiar si in aceste tari.

in tarile din Europa, in care inregistrarea marcii este obligatorie pentru obtinerea dreptului de proprietate, sunt admise pentru acest demers toate tipurile de marci. Astfel, pe langa marcile de produse sau servicii, mai sunt admise marcile colective (apartin unor asociatii in care membrii utilizeaza marca pentru a se identifica cu normele de calitate fixate de asociatii), marcile de certificat (care nu apartin unei organizatii, dar certifica faptul ca produsele sunt conforme anumitor norme in vigoare, de exemplu ISO 9000).

Demersul inregistrarii incepe cu o depunere a unei cereri la oficiul national sau regional de marci competent. Cererea trebuie sa contina :

o reproductie clara a semnului in care inregistrarea este

ceruta, in culorile, formele sau dimensiunile tridimensionale

pe care le are;

o lista de produse sau servicii carora li se va aplica semnul. Semnul trebuie sa fie distinctiv, iar consumatorii nu trebuie indusi in eroare, inselati in increderea lor. Nu trebuie violate bunele moravuri si ordinea publica. Daca au fost deja acordate drepturi identice sau asemanatoare, cererea este respinsa.

Dupa acest moment procedura cunoaste trei faze :

faza de depozit reglementar;

examenul cererii de inregistrare; inregistrarea propriu-zisa.

Odata trecute aceste etape, depunatorul cererii primeste dreptul de

proprietate asupra marcii.

in SUA, marcile pot fi inregistrate la Oficiul de Marci si Patente al SUA (PTO). Ele pot fi inregistrate in orice stat si teritoriu, desi astfel de inregistrari au valoare limitata in afacerile interstatale. Pentru astfel de afaceri, este ideala inregistrarea federala, deoarece drepturile marcilor comerciale federale inlocuiesc drepturile statale. Marcile neinregistrate sunt protejate de legea comuna. In SUA, marcile nu trebuie inregistrate pentru a fi recunoscute, dar marcile inregistrate au multe avantaje legate de protectia nationala, cat mai ales internationala.

in ceea ce priveste intinderea teritoriala a protectiei aproape toate tarile din lume inregistreaza si protejeaza marcile. Fiecare oficiu national sau regional tine un registru al marcilor, care contine toate insemnarile complete asupra tuturor inregistrarilor si reinnoirilor, ceea ce faciliteaza examinarea, cautarea si posibilitatea pentru terti de a face opozitie.

Pentru a se evita obligatia de a proceda la o inregistrare pe langa fiecare oficiu national sau regional, OMPI administreaza un sistem international de inregistrare a marcilor. Acest sistem e impus prin doua tratate : "Conventia de la Madrid referitoare la inregistrarea internationala a marcilor' si "Protocolul de la Madrid'. in prezent 60 de tari fac parte din unul sau altul din aceste tratate, sau din ambele.

2. Dobandirea si stingerea dreptului de marca in Romania

In Romania, o marca poate fi opusa altei marci, utilizata de concurenta, numai dupa inregistrarea la OSIM (Oficiul de Stat pentru Investitii si Marci), care emite dovada proprietatii prin certificatul de inregistrare pe teritoriul Romaniei a marcii. Conform H.G. 573 / 1998, OSIM isi desfasoara activitatea ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, si are autoritate unica in Romania, in asigurarea protectiei industriale, in conformitate cu legislatia nationala in domeniu si cu prevederile conventiilor si tratatelor internationale la care Romania este parte. Neinregistrarea marcilor in Romania este riscanta. Orice organizatie care actioneaza astfel poate primi o notificare din partea concurentei care utilizeaza o denumire asemanatoare sau identica, prin care sa impuna ca, in conformitate cu Legea marcilor 84 / 1998 si Legea 11 / 1991 a concurentei neloiale, schimbarea denumirii folosite, pentru a nu se naste confuzie in randul clientilor, furnizorilor, institutiilor financiare etc.

inregistrarea si protejarea unei marci incepe in ziua depunerii cererii de intentie la OSIM.

Pentru acordarea certificatului prin care o organizatie devine proprietarul marcii, trebuie indeplinite o serie de proceduri, si etape de lucru, care dureaza aproximativ noua luni.

inregistrarea marcii confera titularului un drept de folosinta excesiva a marcii pentru produse si / sau servicii pentru care s-a efectuat inregistrarea, pe un termen de zece ani de la data constituirii depozitului, precum si dreptul de a interzice tertilor folosirea marcii sau imitarea sa frauduloasa. La cererea titularului inregistrarea unei marci poate fi reinnoita la implinirea fiecarui termen de protectie de zece ani.

Cererea de inregistrare a unei marci se intocmeste in limba romana, pe un formular tip. La aceasta cerere se vor anexa urmatoarele :

dovada achitarii taxei de inregistrare si examinare a marcii;

cinci reproduceri ale marcii, maximum 6/6 cm, foarte clare;

certificatul de prioritate, daca este cazul.

Depozitul creat, confera solicitantului dreptul de proprietate care ii permite sa se opuna contrafacerilor sau imitatiilor. In acest fel, titularul marcii poate sa-si desfasoare linistit actiunile publicitare pentru a-si face cunoscute produsele, fara a fi incurcat de concurenti. Sunt excluse si nu pot fi inregistrate :

marcile lipsite de caracter distinctiv;

marcile compuse din semne sau denumiri devenite obisnuite in

limbajul curent;

marcile compuse exclusiv din semne sau indicatii putand servi

in comert pentru a desemna specialitatea, cantitatea,

destinatia, valoarea, originea geografica sau alte

caracteristici ale acestora;

marcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusa de natura produsului sau este necesara obtinerii unui rezultat tehnic sau da o valoare substantiala produsului; marcile care sunt de natura sa induca publicul in eroare cu privire la originea geografica, calitatea sau natura produsului sau serviciului;

marcile care contin o indicatie geografica sau sunt constituite dintr-o astfel de indicatie, daca astfel induc publicul in eroare cu privire la adevarata origine a produsului; marcile care contravin bunelor moravuri sau or dinei publice; marcile care contin un nume patrimonic fara consimtamantul titularului;

marcile care cuprind reproduceri de steme, drapele, embleme, sigilii, etc, fara acordul organelor competente. Depozitul reglementar se constituie odata cu inregistrarea cererii, la OSIM.

Odata depusa, cererea de inregistrare este supusa unui examen efectuat de OSIM. Se examineaza conditiile de forma, mentionate anterior, pentru constituirea unui depozit valabil. Acest examen se face in termen de 20 de zile de la efectuarea depozitului.

Daca cererea indeplineste aceste conditii de forma, ea este inscrisa in "registrul marcilor depuse', insotita de o decizie motivata. Daca cererea nu indeplineste conditiile de forma, este respinsa tot printr-o

decizie motivata. Decizia motivata (de admitere sau respingere) este adusa la cunostinta solicitantului.

A doua etapa presupune un examen de fond, care se efectueaza de OSIM in termen de o luna de la emiterea deciziei de admitere a depozitului reglementar al marcii. Este examinata marca in primul rand din punct de vedere al distinctivitatii sale si apoi a anterioritatilor si a disponibilitatii marcii.

Acest examen se incheie prin emiterea unei decizii de admitere pentru publicarea marcii, daca indeplineste conditiile legale, sau un aviz de respingere provizorie a inregistrarii. Aceste decizii se comunica solicitantului in termen de 15 zile de la data emiterii. In cazul avizului de respingere provizorie se fixeaza o intalnire, comunicandu-se anterioritatile depistate. Daca solicitantul nu poate inlatura obiectiile sau nu raspunde in timpul fixat, se emite decizia definitiva de respingere a cererii de inregistrare a marcii, care se comunica de asemenea, in termen de 15 zile de la emiterea sa.

Marcile admise spre publicare apar in Buletinul de Inventii si Marci (publicatie OSIM) in termen de doua luni de la emiterea deciziei, in publicatie apare reproducerea marcii, denumirea ei, si numarul de inscriere in registrul marcilor, denumirea si adresa solicitantului, lista produselor pentru care se revendica marca.

Dupa trei luni de la publicare, daca nu au aparut contestatii, OSIM ofera decizia de inregistrare a marcii. Aceasta decizie de inregistrare a

marcii se comunica solicitantilor in termen de 15 zile de la emiterea lor. Aceste marci se inscriu in registrul marcilor de fabrica de comert si de servicii inregistrate. Pe baza acestei inscrieri, solicitantii primesc certificate de inregistrare.

Cererea de reinnoire a inregistrarii unei marci se depune la OSIM, fara a se aduce modificari marcii, insotite de taxa de reinnoire.

Stingerea dreptului la marca se realizeaza pe mai multe cai :

■       abandonul marcii;

■       implinirea duratei protectiei;

■       renuntarea titularului;

■       anularea marcii;

■       decaderea.

"Abandonul marcii reprezinta o renuntare tacita, in timp ce renuntarea titularului constituie un abandon expres' 191.

Abandonul marcii caracterizeaza in general, sistemul dobandirii marcii prin prioritate de folosire, dar in prezent, toate legislatiile au specificat si au rezolvat aceasta problema. Abandonul presupune incetarea fabricarii produsului / serviciului pentru care exista marca respectiva. Aceasta incetare trebuie sa dureze un interval suficient, pentru a putea fi considerata irevocabila.

indeplinirea duratei protectiei se realizeaza dupa expirarea perioadei de 10 ani prevazuta de lege. Este un mod de stingere al

dreptului de marca care nu ridica probleme fiind simplu de aplicat in orice legislatie cunoscuta, la fel si in legislatia romaneasca.

Nulitatea marcii atrage radierea sa din registrul marcilor de fabrica si de servicii.

Decaderea din dreptul de marca este determinata de obicei de neplata taxelor sau neexecutarea obligatiei de exploatare a marcilor conform prevederilor legale.

3. Transmiterea dreptului la marca

Transmiterea dreptului la marca a fost si este inca cel putin in teorie un subiect controversat. Opinia intransmisibilitatii, care a dominat perioadele de inceput ale protectiei marcilor, era specifica tarilor germane si anglo-saxone. Unul dintre sustinatorii acestei opinii, J. Kohler considera marca "un mijloc de fixare a originii produselor', o expresie a activitatii producatorului si ca atare marca poate fi transmisa, dar numai impreuna cu intreprinderea. El subliniaza ca "folosirea indelungata a marcii a transferat asupra intreprinderii unele caracteristici ale personalitatii titularului marcii, in asemenea masura, incat un transfer al marcii fara intreprindere ar echivala cu un fals'. 191.

Exista si autori care au subliniat ca functia de garantie a calitatii produselor, pe care o indeplineste marca, o face sa fie incompatibila cu ideea transmisibilitatii. Transmisa unei alte intreprinderi, ea ar exprima o alta calitate, iar acest fapt ar insemna inducerea in eroare a consumatorului.

Pe de alta parte insa, schimbarile din viata economica moderna, au impus, in ciuda numeroaselor critici, o solutie opusa - favorabila transmisiunii libere a marcii. Sunt aceleasi schimbari mentionate la functiile marcilor. Se stie ca functia de diferentiere a produselor, a fost initial o functie de identificare a producatorului (indicarea provenientei produsului). Aceasta metamorfoza produsa in functia de provenienta a fost determinat de "depersonalizarea productiei industriale'. Daca la inceput diferentia subiectele dreptului de marca, marca ajunge sa diferentieze obiectele acestuia. Schimbarile amintite fac posibila transmisiunea dreptului la marca, pentru ca diferentiind obiectele ea permite schimbarea subiectelor.

In ceea ce priveste relatia marcii cu consumatorii, exista ideea ca transferul liber al marcii favorizeaza inducerea in eroare a consumatorilor asupra originii produselor. insa aceasta idee este usor combatuta, pentru ca marca diferentiaza produsul, nu producatorul. Astfel, exista marcile multiple, prin care este rupta relatia producator-consumator, pe piata ramanand doar contactul marca-consumator. De exemplu Procter &

Gamble produce noua marci diferite de detergenti, compania Electrolux a achizitionat si marcile Zanusi, Gibson, Frigidarire.

Este greu de crezut despre consumatori ca acestia cunosc producatorul; cu toate acestea se orienteaza spre un produs verificat si, in ultima instanta, apreciat. In ceea ce priveste insa protectia consumatorului, care este o alta obiectie a opiniei clasice ce sustine netransmisibilitatea dreptului de marca, majoritatea legislatiilor in vigoare (in legea romana, in art.24), obliga beneficiarul transmisiunii de a asigura mentinerea calitatii produselor sau serviciilor reprezentata de marca in cauza. Este, de asemenea, de mentionat ca, functia de garantie a calitatii, pe care o presupune marca, are o conotatie morala, nu juridica. Totusi, este importanta, pentru ca sanctiunea consumatorului este sigura : el va renunta ulterior la achizitionarea produsului / serviciului respectiv, orientandu-se spre concurenta. Aceasta functie incumba o obligatie, de asemenea morala, a producatorului beneficiar de transmisiune a marcii, sa mentina calitatea produsului. Cheltuielile mari pe care le presupune aceasta operatiune (de transmisiune a marcii), nu permite beneficiarului reducerea calitatii si deci pierderea reputatiei marcii pe care a achizitionat-o cu atata efort.

Pe de alta parte, interdictia transmisiunii marcii favorizeaza frauda la lege, pentru ca, in practica, o organizatie poate renunta expres la marca, urmand ca cesionarul de fapt, sa efectueze imediat depozitul aceleasi

marci. Astfel, marca poate fi preluata, fara conditia prealabila a calitatii, ceea ce presupune, de asemenea inducerea in eroare a consumatorului.

Transmisiunea libera a marcii a devenit o presiune tot mai puternica, odata cu concentrarea capitalului si formarea concernelor si holdingurilor. Au aparut astfel, situatii legate de folosirea aceleasi marci de catre societati distincte, grupate in aceeasi suprasocietate (pentru produse identice sau similare) sau situatii legate de organizatii diferite ale aceluiasi titular, aflate in tari cu regim juridic diferit (in ceea ce priveste transmisibilitatea marcilor). In acest sens, Conventia de la Paris (cu prilejul revizuirii de la Londra) pune bazele cesiunii libere a marcii, incercand sa inlature obstacolele care apareau in calea transferurilor marcilor.

Daca in ceea ce priveste marca individuala, problema transmisibilitatii este intr-o mare masura rezolvata, marca colectiva este in continuare intransmisibila. "Ea nu poate forma obiect de cesiune, nici totala, nici partiala si nici obiect de gaj sau de executare silita'. 191.

Marca individuala inregistrata poate fi transmisa de titularul ei, printr-un contract de cesiune, cu sau fara intreprinderea careia ii apartine. Ea poate fi cedata total sau partial (in coproprietate).

Pentru a deveni opozabila tertilor, (mai ales in publicitate) transmisiunea dreptului la marca prin contract de cesiune trebuie sa fie inscrisa in registrul marcilor de fabrica, de comert sau de servicii.

in practica exista si situatia transmisiunii marcii prin contract de licenta. Singura forma de licenta propriu-zisa in materie de marci este licenta de exploatare. Prin aceasta, titularul marcii acorda unui tert dreptul de a aplica marca transmisa pe propriile produse sau servicii. Astfel, aceeasi marca ajunge sa individualizeze doua productii de origine diferita, dar identice in ceea ce priveste caracteristicile lor.

Mai este intalnita situatia cand termenul de licenta este folosit in situatia in care titularul marcii desemneaza autorizarea de atasare a ei pe produse furnizate chiar de el. Spre exemplu, un beneficiar de licenta care primeste wisky scotian in butoaie, poate fi autorizat sa-1 imbutelieze, aplicand marca titularului. 191. Acest tip de licenta este numita de folosire, dar este impropriu numita asa, pentru ca este de fapt doar un mod de exercitare prin delegatie a dreptului titularului de marca.

O alta confuzie tacuta adesea este cea intre licenta de exploatare si licenta de reclama. Aceasta din urma reprezinta o autorizare de folosire a unei denumiri sau nume (care formeaza un drept personal al altcuiva) intr-un scop comercial sau publicitar bine precizat. Este cazul unor vedete, mari personalitati, personaje de desene animate, care autorizeaza folosirea numelui lor in publicitatea anumitor produse sau servicii.

in contractul de licenta, titularul marcii, pastreaza dreptul de a-si exploata in continuare marca. Beneficiarul licentei are obligatia de a exploata marca in conditiile precizate, de a plati pretul licentei si de a mentine o anumita calitate a produselor si serviciilor acoperite de marca.

Aceasta ultima obligatie, corespunde preocuparilor legate de protectia consumatorilor si in acelasi timp preocuparilor legate de reputatia marcii. Licenta este de mai multe feluri :

licenta limitata;

licenta nelimitata. Limitarea priveste doua aspecte :

timpul; - produsele asupra carora se realizeaza licenta de marca (pot fi

toate produsele unei organizatii sau numai o parte a

acestora). O alta clasificare, imparte licentele in :

licenta exclusiva, prin care organizatia se obliga sa nu mai

acorde alte licente;

licenta neexclusiva sau simpla, care nu are stipulate clauze de

limitare;

licenta reciproca sau incrucisata, cand doua organizatii isi

conced reciproc dreptul de a fabrica un produs, pe care il

pune in circulatie sub aceeasi denumire, fiecare producator

pastrand dreptul asupra propriei sale marci. Acest joc, permite organizatiilor respective sa obtina pozitii importante pe piata, creand o legatura intre marci care aparent sunt concurente.

Licenta nu poate functiona decat prin inregistrare. "Formalitatea inscrierii este necesara pentru a face opozabil tertilor transferul drepturilor privitoare la marci, indiferent daca este vorba de acte de transmisiune intre vii, de acte mortis causa sau de cazurile cand transferul marcii intervine in cadrul reorganizarii persoanelor juridice'. 191.

inscrierea se face in Registrul marcilor de fabrica, de comert si de servicii inregistrate.

Un alt contract important, care a aluat amploare larga la sfarsitul secolului trecut, este contractul de franchising. Aceasta implica tot o licenta de marca, dar de tip special, si se bucura de o larga popularitate in randul oamenilor de afaceri. A aparut pentru prima data la firma General Motors, in SUA, in 1898, si s-a extins rapid, cuprinzand intre anii 1950-1960 intreaga Europa. Acest contract este un acord prin care o organizatie (producatoare sau de servicii) concede unui comerciant, in schimbul unei plati, marca sa, oferindu-i in paralel asistenta in organizarea activitatii, instruirea personalului, etc. Acest contract poate sa contina si alte clauze - de aprovizionare, de know-how, etc. Acest contract, oricat ar fi de complex, oricate elemente ar cuprinde, are de fapt, ca punct de plecare, o licenta de marca.