Conceptul de satisfactie a muncii

Conceptul de satisfactie a muncii

Satisfactia muncii este un important "produs" al oricarei intreprinderi, fiind, in acest sens, angajata functia sociala a intreprinderii, respectiv obligatia acesteia de a fi loc de munca si de viata, de a oferi oamenilor posibilitati optime de manifestare a personalitatii lor.

Abordarea moderna a conducerii releva, in acelasi timp, faptul ca satisfactia muncii reprezinta o componenta importanta a resurselor umane ale organizatiilor economice, fiind unul dintre factorii fundamentali de care depinde eficienta generala a muncii.

Satisfactia muncii este, din punct de vedere psihosociologic, rezultatul diferentei dintre ceea ce individul obtine ca recompensa a muncii si ceea ce estimeaza el ca ar trebui sa obtina. Atunci cand intre cele doua recompense exista egalitate rezulta o stare de deplina satisfactie. Cand ceea ce obtine angajatul este sub nivelul asteptat se instaleaza o stare de insatisfactie, care este cu atat mai puternica cu cat diferenta dintre cele doua este mai mare. De asemenea, cand ceea ce obtine este peste nivelul asteptat, individul traieste un sentiment de incomfort, pentru ca oamenii, contrar parerii comune, nu cauta o recompensa cat mai mare pentru munca lor, ci o recompensa aflata in concordanta cu contributia lor la desfasurarea activitatii; respectiv, cu cat aportul lor este mai mare (din punct de vedere cantitativ, calitativ, dar si din punct de vedere al importantei sociale a activitatii, al nivelului de calificare solicitat, al efortului de perfectionare pe care-l presupune etc.), cu atat recompensa asteptata va fi mai ridicata.

In aprecierea ca echitabila sau inechitabila a recompensei pentru munca, oamenii iau ca sistem de referinta alti oameni sau alte grupuri. Atunci cand, din comparatie, percep ca proportia contributie - recompensa in munca este diferita la ei in raport cu altii, se produce o stare de tensiune, de insatisfactie generala. Se apreciaza, in teoria echitatii a lui J. S. Adams, ca o astfel de stare apare cand un individ se afla in relatie directa cu altul, dar si atunci cand ambii se afla in relatie cu un al treilea. Evident, ne referim nu numai la indivizi, ci si la grupuri.

Relatia dintre finalitatea generala a muncii si indivizii participanti antreneaza grade diferite de satisfactie - insatisfactie. Se pot identifica, in acest sens, patru mari categorii de relatii.

Produsul activitatii satisface necesitatile unei colectivitati complet straine grupului care participa la activitatea respectiva; in acest caz se creeaza un camp fundamental negativ, frustrand necesitatea umana de libertate si de activitate pentru sine si pentru grupul din care face parte.

Oricat de satisfacatoare este in sine participarea la munca, acest tip de relatie creeaza o insatisfactie fundamentala care poate fi contracarata prin distorsiuni psihologice importante, care se concretizeaza fie in acceptarea dependentei si a instrainarii, fie in aparitia unei stari de resemnare, ambele blocand manifestarea insatisfactiei.

Produsul activitatii satisface, in primul rand, necesitatile unui grup social uman, exterior grupului care munceste, dar intr-o anumita masura asigura si satisfacerea unor necesitati sociale ale colectivitatii din care fac parte participantii la respectiva activitate.

Spre deosebire de activitatea precedenta, lipsa de libertate nu mai este totala, ci doar partiala, in acest caz participarea la munca bazandu-se pe contracte, iar insatisfactia se contracareaza printr-un proces de instrainare care reduce amploarea consecintelor negative ale frustrarii.

Produsul activitatii satisface, in mod nemijlocit, o necesitate sociala colectiva.

Avem in vedere, indeosebi, activitati orientate spre satisfacerea unor necesitati nemijlocite ale intregii colectivitati. Acest gen de activitati elimina frustrarea si creeaza un fond general pozitiv in ceea ce priveste satisfactia in munca.

Evident, satisfacerea acestei clase de necesitati umane nu este in orice conditii suficienta pentru aparitia unei satisfactii generale, de regula, aceasta constituindu-se pe baza cumularii satisfactiei sociale generale si a satisfacerii unor nevoi personale ca rezultat al participarii la munca.

Si in acest caz, poate exista posibilitatea unui proces de distorsiune psihologica, ca in cazurile precedente, concretizat in: scaderea constiintei profesionale, in sensul acordarii unei importante scazute, chiar indiferenta fata de semnificatiile sociale ale participarii si o centrare pe satisfactiile personale provenite din participarea propriu-zisa[2].

Produsul activitatii satisface, in mod nemijlocit, necesitatile individuale ale participantilor (activitatile cultural-sportive, de relaxare, distractie etc).

Insasi finalitatea comuna a activitatii motiveaza atat participarea, cat si performanta, fara a mai fi nevoie de utilizarea si a altor mijloace exterioare.