ISTORICUL IMUNOLOGIEI

ISTORICUL IMUNOLOGIEI

Imunologia, ca disciplina medicala se diferentiaza abia la sfasitul secolului al XIX- lea, desi observatii asupra rezistentei fata de bolile difuzabile au existat inca din timpuri imemorabile.

In evolutia imunologiei distingem doua perioade distincte:

Perioada observatiilor si remediilor empirice;

Perioada stiintifica.

Perioada observatiilor si a remediilor empirice

Este cert ca pentru crescatorii de animale, epizootiile au prezentat o preocupare si o teama permanenta. Scrierile din antichitate, evoca epizootii intinse si omoratoare, dar descrierile simpotomatologice sunt vagi si nu putem identifica, cu certitudine care anume boli evoluau in acele timpuri.

In general, epizootiile erau percepute ca pedepse pe care zeii le aplicau oamenilor. Egiptenii clasificau pedepsele aplicate de IEHOVA in zece categorii punitive, din care a cincea si a zecea pedeapsa, se referea la 'ciuma' animalelor care se abateau de-opotriva, peste cai, magari, camile, boi si oi (Exodul 9.3), precum si asupra noilor nascuti, la oameni si animale (Exodul 11.5).

HOMER (Iliada II,1; 49-50), arata ca in timpul razboiului Troiei, Apollon i-a pedepsit pe greci prin imbolnavirea in masa a animalelor, care a dus la moartea lor, boala cuprinzand ulterior si oamenii.

Observatiile acumulate in timpul marilor epidemii si epizootii au dus la cateva concluzii care au stat la baza tacticii in prevenirea bolilor infectioase.

Astfel, popoarele din antichitate au recunoscut, rolul contagiunii, fie direct, fie indirect, prin intermediul agentilor de contaminare. Rolul rezistentei antiinfectioase este evocat de TUKIDIDE (II,51,6), in descrierea faimoasei peste de la Atena din anii 430 - 420 i.e.n. Istoricul face remarca ca subiectii trecuti prin boala si care au supravietuit, pot fi folositi ca transportori de cadavre sau gropari, fara riscul de a se reimbolnavi.

Observatiile empirice au fost aplicate si asupra animalelor si au dus la unele concluzii profilactice, care isi pastreaza utilitatea pana in zilele noastre. In acest sens in caz de imbolnaviri se recomanda izolarea animalelor bolnave, transportul cirezelor pe alte pasuni, cat mai departe de locul contaminat, impartirea turmelor in grupuri mici, controlul meticulos al alimentelor si a apei, sacrificarea animalelor in caz de esec terapeutic.

Introducerea variolizarii, a reprezentat o metoda de profilaxie cunoscuta si aplicata de chinezi inca din sec. X - XI e.n. Variolizarea consta in inocularea de puroi variolic sau inhalarea de cruste variolice; ea se aplica si la abisinieni prin administrarea de cruste variolice, in siropuri, la asirieni prin scarificare, sau prin flagelare cu nuiele infectate cu puroi variolic la vechii slavi.

Prima vaccinare deliberata, in Europa, a fost facuta in 1720 de catre LADY MARY MONTAGU (1689 -1762), sotia ambasadorului britanic de pe langa Inalta Poarta, care si-a vaccinat cei patru copii prin scarificare, ei facand la locul de inoculare, o pustula variolica si neimbolnavindu-se ulterior de variola.

Perioada stiintifica

Dupa cum se observa din conceptiile perioadei empirice, fenomenele de imunitate au fost privite ca strict legate de procesele infectioase. Imunologia are insa astazi o arie de cercetare mult mai vasta. Prin fenomen imunologic se intelege orice reactie de raspuns a unui organism fata de structuri morfologice si biochimice straine de organism.

Cel care face prima vaccinare stiintifica este medicul englez EDWARD JENNER (1749 - 1823). Imunizarea preconizata de acesta se baza pe observatia ca fermierii care contractau variola de la bovine, faceau o boala benigna si ca deveneau rezistenti la variola umana, foarte raspandita in acele vremuri. El isi confirma observatia prin inocularea experimentala a unui lot de detinuti din inchisoarea Newgatte (1798), experiment incheiat cu deplin succes.

Secolul al XIX - lea reprezinta insa, pasul decisiv al metodelor de imunizare prin cercetarile marelui savant francez LOUIS PASTEUR (1822- 1895). Prima observatie stiintifica in acest sens este facuta asupra rezistentei fata de holera aviara, boala contagioasa a galinaceelor cu o mortalitate ridicata. PASTEUR a pastrat o cultura virulenta de Pasteurella, timp de cateva luni in conditii de laborator. Inocularea la gaini sanatoase a culturii invechite, nu numai ca nu a produs boala, dar, a conferit acestora o rezistenta fata de o inoculare ulterioara cu o cultura proaspata si cu o inalta virulenta (1878). Cu aceasta ocazie L. PASTEUR propune termenul de vaccinare (lat. 'vacca' = specia de la care s-a recoltat primul antigen), termen care a fost adoptat si s-a impus in lumea medicala. Aceasta prima vaccinare, reprezinta un imens progres in imunologie, intrucat, fata de variolizare si aftizare, care utilizau tulpini salbatice si care nu puteau fi controlate, L. PASTEUR utilizeaza o cultura atenuata lipsita de patogenitate care nu reprezinta nici un pericol pentru animalele inoculate. Cercetarile lui L. PASTEUR in domeniul imunitatii au culminat cu celebra experienta de la Pouilly-le Fort (5 mai 1881) in care s-a demonstrat fara echivoc valoarea metodei vaccinarii anticarbunoase. Utilizarea vaccinului antirabic (1885) vine sa incununeze definitiv era imunizarilor cu ajutorul vaccinurilor cu tulpini atenuate.

SALMON si THEOBALD SMITH (1887), arata ca pentru imunizarea artificiala se pot utiliza si germeni omorati, sensul termenilor vaccin si vaccinare, fiind extins in mod corespunzator.

In aceeasi perioada apar si lucrarile lui ILIA ILICI MECINIKOV (1845 - 1916) care in 1883 - 1884 descopera fenomenul de fagocitoza si semnaleaza rolul leucocitelor in mecanismele imuntatii naturale sau dobandite.

Sfarsitul sec. al XIX - lea, aduce o serie de observatii care au permis sa se elucideze modalitatile de reactie antigen- anticorp si specificitatea acestor reactii. G.H.F. NUTTAL in 1888 descopera proprietatile bactericide ale serului sanguin, iar un an mai tarziu H. BUCHNER (1889) descopera alexina.

In 1890 E. BEHRING si S. KITASATO descopera toxinele, tetanica si difterica si recomanda seroterapia in bolile respective. Descoperirea actiunii specifice a serurilor si-a gasit imediata aplicare in terapie si diagnostic.

EHRLICH (1891) a demonstrat ca toxinele vegetale pot fi antigenice si J. BORDET (1898) a reusit imunizarea la animalele cu hematii provenite de la alta specie.

GASTON RAMON (1886 - 1963), prepara anatoxina tetanica si descopera rolul substantelor adjuvante in marirea capacitatii imunogene a vaccinurilor.

Aceste observatii au dus la reconsiderarea notiunii de imunologie, largindu-i mult sensul, imunologia a devenit 'stiinta despre antigene si anticorpi' care nu se reduc strict la rezistente antiinfectioase.

Starile patologice ale mecanismelor imunogenice ca anafilaxia (PORTIER si RICHET 1902; RICHET 1907 -1911), anafilaxia locala (ARTHUS 1903), reactia la tuberculina (KOCH 1891), boala serului (PIRQUET si SCHICH 1905), s-au dovedit a fi consecintele unor reactii antigen-anticorp.

Explicatiile si teoriile asupra mecanismelor imunitatii au incercat sa demonstreze ca imunitatea este un raspuns activ al organismului fata de o substanta straina de organism (EHRICH 1807, HAUROWITZ, MUDD, ALEXANDER 1932, BURNET 1958).

Cercetarile din ultimele decenii ale sec. XX cu ajutorul microscopului electronic, difuziunii in geluri, electroforeza si imunoelectroforeza, cromatografia anticorpilor fluorescenti au dus la extinderea considerabila a cunoasterii antigenilor si anticorpilor si a reactiilor dintre acestea.

IU (1909 - 1977), N. STAMATIN (1905 -1992) si altii.