METODE DE RECUPERARE MEDICALA B.F.T. IN SECHELE POST-TRAUMATICE FRACTURA GAMBEI

METODE DE RECUPERARE MEDICALA B.F.T. IN SECHELE POST-TRAUMATICE FRACTURA GAMBEI

I.   GENERALITATI - definitie, clasificare, date epidemiologice.

Viata si munca oamenilor se desfasoara in epoca actuala in conditiile unui accentuat progres tehnic si stinintific, ceea ce inseamna o crestere a gradului de mecanizare si anatomizare in toate domeniile de la industrie, agricultura, constructii, medicina pana la gospodaria casnica.

Progresul tehnic, stiintific inseamna totodata sporirea si perfectionarea continua a mijloacelor si tehnicilor de comunicatie si telecomunicatie si amplificarea distantelor si vitezelor de plasare.

In consetinta oamenii dispun de conditii de viata, de munca si de odihna tot mai bune, conditii pe care le exploateaza tot mai mult, dar realizarea acestor conditii, cat si exploatarea lor duce la solicitarea tot mai intensa a capacitatii organismului uman, mai ales a sistemului nervos.

Sunt deosebit de numerosi factorii care produc perturbari trecatoare sau ironice in organismul uman in conditiile civilizatiei contemporane si amintim aici doar pe cei mai des comentati: poluarea atmosferei, accidentele produse in munca, in circulatie sau la domiciliu.

Fracturile sunt boli locale la inceput si beneficiaza de tratament chirurgical sau ortopedic de urgenta, dar cu timpul ele devin o boala generala prin interesarea echilibrului organo-mineral care intereseaza mai mult functii ale organismului.

Sechelele traumatice osoase sau articulare vecine sunt: artrite sau hidrartroze traumatice, tulburari vazomotorii sau trofice. Toate aceste sechele beneficiaza de tratamente balneare si fizioterapice in care se include si masajul.

Definitia fracturilor:

Prin fractura se intelege o solutie de continuitate a unui os asupra caruia a actionat prin mecanism direct sau indirect un factor mecanic.

Fracturile constau in intreruperea continuitatii unui os asupra caruia a actionat o forta mecanica si care intrece puterea de rezistenta a acestuia.

Clasificare:

Fracturile diafizare pot fi:

Incomplete:

La adulti fisurile intereseaza o singura corticala pierzandu-se spre corticala opusa si pastrand astfel integritatea osului.

La copii datorita periostului gros apare o fractura a corticalei numai de partea convexa a osului, cele doua fragmente ramanand in continuare (mentinute de periost) realizand fractura "in lemn verde".

Complete:

Cand traiectul de fractura intrerupe corticala complet permitand de cele mai multe ori aparitia deplasarii celor doua fragmente.

Traiectul de fractura poate fi:

Transversal;

Oblic scurt (ambele pot fi produse de un mecanism indirect de incovaiere);

Oblic lung (produs prin incovoiere);

Spiroid (produs printr-un mecanism indirect de torsiune);

Fractura cu trei segmente (daca unul din fragmentele unei fracturi oblice lungi sau spiroide se fractureaza la randul sau).

Cominutiv (plurifragmentarea) daca fractura are mai mult de trei fragmente.

Fractura cominutiva poate aparea prin mecanisme indirecte (fractura secundara a extremitatilor a unei fracturi oblice sau spiroide), sau printr-un mecanism direct determinat de un corp contondent de mare energie.

Deplasarea fragmentelor se produce initial sub influenta agentului traumatizant si este completa sub actiunea contractiei grupelor musculare.

Exista mai multe tipuri de deplasari:

Translatie - deplasare "ad latum" in care unul din fragmente se deplaseaza antero-posterior sau medial-lateral fata de celalalt.

Incalecare - deplasarea in axul lung al fragmentelor determinand scurtarea segmentului respectiv.

Unghiulare fragmentelor in diferite planuri, realizand de asemenea o scurtare.

Rotatie - deplasarea uneia sau a ambelor fragmente in jurul axului sau longitudinal. Decalajul reprezinta deplasarea in rotatie inversa a celor doua fragmente. Apare frecvent in fractura antebratului.

Deplasari complexe - frecvente prin asocierea mai multor deplasari: incalecare, unghiulare si decalaj de ex.

II. ETIOPATOGENEI - cauze, mecanisme, anatomie patologica.

In etiopatogenia traumatica se intalnesc factori mecanici, fizici, chimici si biologici:

Factori mecanici - (caderi, lovituri) produc traumatisme prin obiective taioase sau ascutite (cuie, sarme, sapnuri, lemne, fragmente de sticla) si presiunea crescuta a unor lichide (presiunea hidrodinamica).

Obiectele ascutite si cele taoiase produc plagi prin intepare sau prin taiere, iar obiectele contondente produc plagi, contuzii, striviri, fracturi, amputatii traumatice, etc.

Armele de foc produc leziuni traumatice variate, uneori foarte grave sau chiar mortale prin alice, gloante, schije sau sufleu interesand mai multe tesuturi si organe.

Factorii fizici - produc leziuni traumatice diverse dar bine codificate in raport cu factorul incriminant: arsuri (calduri, electricitate, raze de soare, iradiatii), degeraturi (frig), iradieri (radiatii).

Factorii chimici - produc traumatisme denumite contuziuni (acizi si baze caustice), in realitate tot arsuri a caror profunzime este legata de concentratia si tipul de actiune al substantei caustice.

Factorii biologici - produc leziuni traumatice prin: intepaturi, muscaturi, striviri. Uni autori includ aici si leziuni produse de bacterii si ciuperci.

In funtie de integritatea pieli (tegumentului) traumatismele se impart in:

Traumatisme inchise;

Traumatisme deschise.

Fracturile sunt traumatisme ale aparatului locomotor cu producerea de leziuni osoase si periostale. Pot fi provocate de traumatisme, dar si din cauze patologice - osteoporoza si maladia Lobstein - care dau fragilitatea oaselor.

Pentru producerea unei fracturi este necesara existenta unor factori extrinseci sau intrinseci:

Factori extrinseci.

Fracturile sunt produse datorita unor forte exterioare. Pentru producerea unei fracturi este importanta marimea, durata si directia fortelor ce actioneaza asupra osului, ca si modul in care osul este solicitat.

Exista o serie de factori favorizanti:

Varsta - la care apar cel mai frecvent fracturile este intre 20 si 40 de ani, dat fiind ca prin activitatea lor, oamenii sunt mai expusi traumatismelor in aceasta perioada. A doua perioada cu incidenta crescuta este cea a virstei a III-a datorata osteoporozei care diminueaza rezistenta osoasa. Copiii, desi sunt expusi traumatismelor (in cursul jocurilor) fac mai rar fracturi datorita elasticitatii mai mari a oaselor lor.

O serie de regiuni anatomice sunt expuse mai frecvent traumatismelor. Astfel diafiza tibiala este frecvent sediul fracturilor, adesea deschise produse pietonilor de catre bara de soc a autoturismelor, in cadrul accidentelor de circulatie.

Fracturile prin mecanism direct se produc in urma socului direct al agentului contondent (al fortei exterioare) asupra locului de impact. De cele mai multe ori agentul vulnerant determina leziuni ale tegumentului, tesutului celular subcutanat, fasciei, muschilor si, in final a osului, segmentului de membru asupra caruia actioneaza, producind o fractura deschisa. Atat importanta leziunilor partilor moi cat si tipul de fractura depinde de marimea energiei corpului contondent. In aceasta categorie intra fracturile deschise prin accident rutier cat si fracturile prin arma de foc.

Fracturile prin mecanism indirect sunt cele mai frecvente. Forta aplicata asupra unui segment de membru determina o deformare a osului care se fractureaza la distanta de locul de aplicare al fortei. Dupa modul de actiune a acestor forte se pot descrie mai multe mecanisme de producere a fracturilor:

Mecanismul de incovoiere (flexie, indoire): forta este aplicata asupra unei extremitati a diafizei, in timp ce extemitatea opusa ramine fixa. In aceasta situatie exista o tendinta de a accentua sau de a redresa curburile unui os lung si fractura apare la maxim de curbura prin aplicarea unui cuplu de forte de compresiune (in concavitate) si tractiune (in convexitate).

Fractura are de obicei un traiect oblic sau cu un al treilea fragment sau chiar cominutiv daca extremitatile fragmentelor fracturate principale se fractureaza la rindul lor.

O astfel de fractura apare de exemplu la nivelul diafizei tibiale a unui schior al carui picior ramane fixat pe schi iar corpul cade inainte.

Mecanismul de torsiune: forta este aplicata la extremitatea unui os lung, determina o miscare de rotatie in timp ce extremitatea opusa ramane fixa sau, dimpotriva se rasuceste in sens contrar. La nivelul diafizei apare o fractura spiroida mai scurta sau mai lunga care si ea se poate transforma intr-o fractura cu al treilea fragment sau cominutiva daca extremitatile fragmentelor fracturate principale se rup la rindul lor.

O rasucire brutala a unui fotbalist pe piciorul fixat de crampoane pe sol, poate determina o astfel de fractura spiroida a tibiei.

Celelalte doua mecanisme indirecte de producere a fracturilor (compresiunea - transmiterea unei forte axilare in lungul oaselor in cazul caderilor de la inaltime si tractiunea - smulgerea unor fragmente osoase prn contractii musculare violente) se adreseaza mai ales oaselor scurte sau epifizelor oaselor lungi, determinand rar fracturi diafizare (compresiunea ar putea produce o fractura diafizara prin accentuarea curburilor osului).

Anatomie patologica.

Leziunile tegumentare. Anatomia patologica a fracturilor diafizare nu trebuie sa cuprinda numai leziuni osoase ci si cele ale portiunilor moi inconjuratoare. Tegumentele pot prezenta solutii de continuitate mai mult sau mai putin importante in fractura deschisa, dar ele pot prezenta leziuni si fracturi inchise. In fracturile inchise leziunile tegumentare pot f clasificate in cinci categorii:

Fara leziuni tegumentare;

Contuzie tegumentara localizata;

Dislocare tegumentara circumscrisa;

Dislocare tegumentara intinsa;

Necroza cutanata prin contuzie cu risc de deschidere secundara a focarului de fractura.

Musculatura din jurul focarului de fractura potate suferi diverse leziuni, fie prin actiunea agentului vulnerant (fractura cu mecanism direct), fie determinate de deplasarea fragmentelor fracturii (in mecanismul indirect). Leziunile musculare pot fi clasificate in patru categorii:

Fara leziuni musculare evidente clinic;

Leziuni circumscrise la un singur grup muscular;

Leziuni musculare extensive interesand doua sau mai multe grupe musculare;

Avulsie sau pierderea unui intreg grup muscular, dilacerari tendinoase.

Leziunile vasculo-nervoase pot fi si ele prezente in cadrul fracturii diafizare. Ele pot cuprinde:

Absenta leziunilor vasculo-nervoase;

Leziune nervoasa;

Leziuni vasculare izolate;

Leziuni combinate neuro-musculare;

Amputatii subtotale sau totale.

Asa cum s-a aratat in primul capitol reparearea osoasa a focarului de fractura parcurge o serie de etape care au ca final refacerea continuitatii si rezistentei osului, deci a consolidarii fracturii.

Traumatismul, indicatia si modul de realizare a actului terapeutic (ortopedicochirurgical), terenul ca si eventualele complicatii sunt tot atatea cauze care pot perturba intr-un sens sau altul procesul de reparare osoasa si (sau) sa determine sechele osoase post-traumatice. Aceste sechele sunt:

Pseudartroza;

Calusul vicios;

Osificarea subperiostala;

Osteoporoza de imobilizare;

Necroza aseptica.

Pseudartroza - reprezinta lipsa de consolidarea a unei fracturii, poate avea multiple cauze ca:

O pozitie imperfecta a fragmentelor;

Interpozitie de tesuturi moi intre fragmente;

Distantarea prea mare a capetelor de fractura (extensi prelungite);

Existenta unei boli osoase locale;

Infectia;

Tulburari de vascularizatie ale unuia sau ambelor capete de fractura;

Smulgeri ale periostului (uneori determinata chiar de interventia chirurgicala);

Osteoporoza accentuata;

Reactia inhibitoare osteoblastica la prezenta materialului de osteosinteza metalica;

Absenta hematomului dintre capetele de fractura;

Imobilizarea insuficienta sau inperfecta.

Toate aceste combinatii pot sa intarzie consolidarea, dar sa o impiedice efectiv sau capabile ultimele doua.

Calusul vicios - este o deformare osoasa posttraumatica prin deplasarea unei fracturi care schimba rapoartele anatomice normale care aduce dezaxari ale oaselor sau articulatiilor. Se poate spuna ca etiologia unui calus vicios este dubla: fractura si "greseala" terapeutica (ultima nu intodeauna luata "ad literam"

Calusul vicios poate aparea oriunde s-a produs o fractura cu deplasare. Consetinte importante au insa mai ales calusurile fracturilor articulare si juxtaarticulare care pot compromite functia articulara. De alfel acestea pot induce si o artroza.

Calusul vicios trebuie sa fie banuit atunci cand pacientul solicita consultul medical pentru dureii, persistenta edemului, reliefarea unor deformari osoase care se simpte si la palpare, limitarea imobilitatii articulare, uneori dezaxari (in valg, var, in rotatie), alteori chiar pareze instalate treptat dupa traumatism. Tot bine inteles in zona unde a existat o fractura. Radiografia va confirma datele clinice.

Exista cateva zone in care se pot dezvolta relativ frecvent calusuri vicioase: treimea distala a gambei.

Calusul vicios are dimensiuni mai mari de cat un calus normal. El poate prinde sau compresa: nervi, artere sau tendoane cu consetintele respective.

Calusul vicios nu poate fi tratat decat chirurgical. Consecintele lui pot face obiectul terapiei fizicale de recuperare dar fara indepartarea calusului; rezultatele in timp ale tratamentului conservator ramane insuficient.

Osificarea subperiostala. Traumatisme foarte diverse ca fracturii, smulgeri ale insertiilor tendoanelor unor muschi, dezinseratii capsulare, rupturi ligamentare in zona juxtaosoasa, luxatii repuse cu intarziere, elongatii pasive intempestive pentru mobilizari articulare etc, toate duc in anumite conditii la decalarea periostala.

Osteoporoza de imobilizare. Este un fapt de mult stabilit ca imobilizarea, in aparat gipsat sau prin paralizie determina o osteoporoza cu evolutie rapida. Fenomenul devine vizibil dupa a treia, a patra saptamana de imobilizare. In 6 luni se poate ajune la pierderea de o treime din masa trabeculara osoasa si uneori de 50% a corticalei osoasa. Aceasta reprezinta o adevarata atrofie osoasa.

Fracturile extremitatilor osoase ale tibiei. Sunt din ce in ce mai frecvente pe masura cresterii numarului accidentelor de circulatie. Aceste fracturi se produc fie prin agresiune directa, lovire laterala care antreneaza un valgus, sau un varus fortat, fie prin transmitere longitudinala, prin cadere pe picioare. Dupa traiectul lor de fractura se descriu cateva entitati.

a). Fractura spirelor tibiale (tuberozitatii) - se produc de obicei prin tensionarea ligamentelor incrucusate care se rup, smulgand spina tibiei care atarna ca o limba de clopot. Hemartroza este abundenta. Uneori se asociaza si cu ruptura ligamentelor laterale si (sau) cu cea a meniscurilor, spina ramanand legata de ligamentul incrucisat, se poate reconsolida pe patul de unde a fost smulsa, continuand sa fie vascularizata.

b). Fractura platoului tibial - in egala masura poate fi implicat platoul intern sau extern. In afara de cele doua mecanisme de producere (transmitere longitudinala si lovire directa), smulgerea insertiei ligamentului colateral este frecventa in sport (fractura parcelara).

Uneori fractura este combinativa cu multe fragmente si nu se mai poate obtine o refacere anatomica buna.

Exista o serie de varietati ale fracturilor de platou tibial (orizontale in castronas, verticale, oblice), dar importanta functionala este limita traiectului de fractura in raport cu ligamentul colateral. In fracturile supraligamentare, ligamentul se relaxeaza, iar dupa consolidarea fracturii va ramane o laxitate pe miscarea de lateralitate.

In fracturile intraligamentare, ligamentul ramane intins, incat consolidarea se face cu deviere axilara laterala (valg sau var).

c). Fracturile interarticulare - in aceasta denumire intra un grup variat de fracturi care au ca trasatura comuna faptul ca nu intereseaza interlinia articulara.

d). Decolarea epifizei tibiale superioare - este destul de rara.

e). Fracturile extremitatii superioare a peroneului - sunt asociate de obicei cu fractura de platou tibial extern si (sau) cu diastazistul tibio-peronier.

Mecanismele de producere a fracturi capului fibulei sunt lovirea directa, contractia brusca a bicepsului femural, flexia brusca a genunchiului asociata cu rotatia.

Durerea se instaleaza violent, nu exista reactie articulara, miscarile genunchiului nu sunt limitate. Interesarea frecventa a sciaticului popliteu extern duce la tulburari de sensibilitate pe fata externa a gambei si pareza.

f). Fracturile rotulei - rotula prin pozitia sa expusa este frecvent sediul traumatismelor directe care pot duce la fracturi. Exista si un mecanism indirect printr-o flexie exagerata si se poate fractura pe mijloc sau insertia cvadricepsului este smulsa.

Fracturile rotulei pot fi cu sau fara deplasare, cominutive sau nu, verticale, transversale, ale bazei sau varfului.

Clinic fractura se manifesta prin dureri, tumefiere articulara cu hemartroza voluminoasa, impotenta functionala, iar la palpare se percep fragmentele deplasate.

III. CRITERII DE SUSTINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic - semne subiective si obiective.

La examenul clinic al traumatismului trebuie avut in vedere urmatoarele elemente: localizare, forma, dimensiune, directie, aspect (culoarea, relieful, profunzimea, prezenta si tipul hemoragiei).

Alte particularitati in raport cu felul traumatismului, eventual prezenta corpilor straini.

Tipurile si gradul leziunilor tisulare traumatice variaza in raport de: natura agentului vulnerant, forta si tipul de actiune si de structura tesutului interesat.

Se pot produce tulburari functionale trecatoare, solutii de continuitate in diverse structuri anatomice sau vasculare, fracturi, rupturi de organepana la distrugerea totala constand in necroze tisulare.

Oasele lungi intra in alcatuirea scheletului membrelor. Prin intermediul lor se realizeaza miscari de mare amplitudine necesare mersului (oasele membrului pelvin) si gesturilor curente ale vieti zilnice (oasele membrului toracic). Diafizele oaselor lungi sunt frecvent expuse traumatismelor ducand la aparitia fracturilor.

In general semnele clinice intalnite in fractura oaselor gambei sunt asemanatoare in mare parte cu cele ale fracturii oricarui os diafizar.

Retine atentia frecventa leziunilor de parti moi in fracturile prin mecanism direct, avand in vedere ca fata antero-mediala a tibiei nu este protejata de grupe musculare care sa atenueze socul.

Imediat dupa traumatism se constata tumefactia pronuntata a partilor moi, deformarea gambei in fracturile cu cu deplasare, iar la palpare se percepe o durere vie accentuata de mobilizarea fragmentelor. Crepitatiile osoase se intalnesc in toate cazurile in care nu se interpun intre fragmente, portiuni sfasiate din muschiul tibial anterior.

In fracturile complete impotenta functionala este absoluta.

Producerea unei fracturi va determina si aparitia unor semne generale. Semnele generale apar mai frecvent in fractura membrului inferior, in fracturile deschise, in polifractura sau in politrasumatism (fracturi insotite de alte leziuni viscerale). Ele se caracterizeaza prin: agitatie, anxietate, paloare, fenomene ce pot merge pana la starea de soc in accidente mai importante.

In fracturile gambei apar si semnele locale:

v    Semnele locale subiective - sunt reprezentate prin dureri la nivelul fracturii si impotenta functionala.

In momentul producerii fracturii, pacientul resimte o durere locala evidenta care ulterior se diminueaza persistand un fond dureros care se

exacerbeaza la orice incercare de mobilizare a segmentului fracturat. Aceasta determina tendinta de a mentine imobilizat membrul interesat, deci impotenta functionala.

La inspectie se pot constata tumefactia zonei interesate cu deformarea regiunii (aparitia hematomului), aparitia unor pozitii vicioase prin deplasarea fragmentelor (rotatia externa si adductia segmentului distal ) ca si scurtarea segmentului respectiv. Tardiv - in ore sau zile - apare echimoza la nivelul regiunii interesate.

La palpare se constata durere in punct fix, circumferentiala. Prin imobilizare, in regiunea fracturii apare o mobilitate anormala care este insotita de crepitatii osoase datorate frecarii fragmentelor intre ele. Imprimarea unei miscari segmentului distal de fractura nu este urmata de perceperea ei in segmentul situat proximal de fractura din cauza intreruperii parghiei osoase pentru oasele situate subcutanat (ulna si tibia) se poate sesiza prin palpare intreruperea continuitatii osoase.

Semnele de probabilitate in fracturi sunt:

Durere in punct fix;

Echimoza;

Deformare locala;

Atitudinea vicioasa.

Ele pot fi provocate si de alte traumatisme ale membrelor (contuzii, luxatii).

Semnele de certitudine (siguranta) atesta prezenta fracturii. Ele sunt reprezentate de:

Mobilitate anormala;

Crepitatie osoasa;

Intreruperea continuitatii osoase;

Intransmisibilitatea miscarilor.

Fracturile incomplete (fisuri) nu prezinta semnele de siguranta (certitudine) ale fracturii, ci numai semne de probabilitate. Pentru o mai mare precizie in diagnosticarea pacientului trebuie urmata procedura radiologica (radiografie).

Tot clinic apare tumefactia si durerea la nivelul fracturii, flexia dorsala a piciorului este dureroasa caci fistula ia parte la miscarile articulatiei tibio-talice si miscarile din glezna determina mobilizarea focarului de fractura.

b). Investigatii paraclinice - ex. radiologic probe de laborator.

Examenul radiologic standard - fata si profil - este criteriul absolut pentru a stabili:

Existenta fracturii;

Sediul ei;

Forma traiectului de fractura (lipsa de continuitate osoasa);

Prezenta si tipul deplasarilor;

Daca fractura s-a produs pe os patologic sau nu;

Radiografiile trebuie executate pe filme mari, care sa cuprinda intreg segmentul de membru de fata si profil, cu articulatiile supra- si subiacenta. In cazuri de incertitudine se vor efectua incidente oblice si tomografii.

Examenul radiologic are mare importanta si pentru urmarirea evolutiei fracturii, adica fractura trebuie urmarita radiologic imediat dupa reducere, 24h, apoi saptamanal pana la 3-4 saptamani, ulterior lunar pana la consolidare.

Examenul de laborator este necesar in cazurile de fracturi multiple, plurifragmentare (cind este necesara interventia chirurgicala) sau cind intervin complicatii (infectii).

IV. EVOLUTIE SI PROGNOSTIC.

Corect tratate, fracturile evolueaza spre consolidare prin unirea capetelor fracturate de catre un 'calus'(etimologia: "calum"=ingrosare).

Clinic, durerea si edemul dispar, deficitul functional se reduce progresiv si, la palpare se poate simti (pentru oasele situate subcutan) aparitia unui manson unitiv intre cele 2 fragmente ale fracturii. In functie de osul fracturat functia poate fi reluata in 4-12 saptamani.

Radiografic - dupa aproximativ 10 zile traiectul fracturii se largeste, extremitatile fragmentelor fracturate se estompeaza datorita resorbtiei osoase. Dupa 3-4 saptamani, intre fragmente apare un calus sub forma unui 'nor'. Densitatea acestui calus creste treptat formindu-se in jurul fragmentelor o opacitate fusiforma sau globuloasa care inglobeaza si uneste fragmentele fracturate. In timp, acest calus se remaniaza, refacand forma si structura osului.

Prognosticul. In cazul fracturii oaselor gambei prognosticul este bun.

V. TRATAMENT.

Primul ajutor consta in principiu in masuri ce limiteaza durerea si previn aparitia unor leziuni ulterioare datorate mobilitatii excesive a fragmentelor. Imobilizarea membrului toracic, la torace cu o esarfa si a membrului pelvin fracturat la cel normal cu un banndaj, realizeaza diminuarea durerii si a mobilitatii focarului de fractura.

Fracturile deschise trebuie acoperite cu cel mai curat material avut la dispozitie. Pacientul trebuie sa fie transportat de urgenta la un centru de traumatologie.

In cazul fracturilor ce insotesc politraumatismele, o serie de masuri trebuie sa asigure supravietuirea victimei pana la sosirea ei in centrul specializat:

Degajarea de la locul accidentului si restabilirea respiratiei;

Oprirea unei hemoragii (se foloseste un garou);

Imobilizarea provizorie a fracturilor.

Transportul urgent dar in bune conditii al acestor accidentati la centrul specializat de traumatologie este un factor foarte important pentru supravietuirea lor. In centrul specializat se efectueaza tratamentul propriu-zis al pacientului cu fractura, polifractura sau politraumatism.

Pentru un fracturat sau un polifracturat trebuie stiut ca o fractura a unui os lung se poate insoti de o importanta pierdere de sange.

Scopul tratamentului propriu-zis al fracturii este de a realiza:

Reducerea fracturii, deci repunerea fragmentelor in pozitiile lor anatomice;

Imobilizarea - care realizeaza mentinerea fragmentelor in pozitie de reducere pina la consolidare;

Restaurarea functiei

Reducerea si imobilizarea fracturilor se poate realiza prin mijloace ortopedice sau chirurgicale, in functie de particularitatile fracturii si ale pacientului. Indiferent de tratamentul aplicat - ortopedic sau chirurgical - el trebuie totdeauna insotit de tratamentul de recuperare functionala pentru asigurarea restabilirii functiei membrului traumatizat.

1. Tratamentul profilactic.

Se vor evita pe cat posibil deplasarile unui pacient (care in trecut a mai suferit fracturi) pe terenuri accidentate, instabile sau terenuri alunecoase cum ar fi gresia sau poleiul. Se recomanda practicarea unor sporturi pasive renuntandu-se la sporturile in care persoanele iau contact direct (fotbal, judo, etc).

2. Tratamentul igieno-dietetic.

Greutatea ideala a unui pacient care a suferit fracturi la membrele inferioare ar trebui sa fie cu 3-4 Kg in minus fata de greutatea normala. Evitarea ortostatismului mai ales in cazurile pacientilor cu fracturi de membre inferioare si inlocuirea incaltamintei cu toc in favoarea celor sport cu talpa joasa, are mare importanta in recuperarea medicala a pacientului.

Se vor pastra in fiecare zi cate doua sedinte de repaus la pat cu membrele inferioare intinse.

Pentru o buna evolutie a recuperarii se vor evita schiopatatul prin controlul mental al mersului si se vor efectua exercitii de mers pe bicicleta sau rulare pe o bicicleta fixa.

Regimul dietetic va avea in vedere ca aportul caloric sa evite supra-incarcarea ponderala. Se recomanda alimente bogate in calciu, dar si in vitamine si minerale.

3. Tratamentul medicamentos.

Tratamentul trebuie sa acopere o perioada de timp si sa nu fie ocazional, orientat in aplicarea antalgicelor pe baza sindromului dominant: durerea.

Medicatia antalgica:

Acid acetilsalicilic;

Aminofenozona;

Novocaina.

4. Tratamentul ortopedico-chirurgical.

Fractura necesita imobilizarea in aparat gipsat, atele sau interventie chirurgicala pentru fixarea fragmentelor osoase. Durata de imobilizare depinde de varsta si starea bolnavului, de tipul de fractura, de grosimea osului fracturat si de deplasarea lui.

Tratamentul definitiv se aplica in functie de tipul de fractura. In general fracturile stabile se trataeaza ortopedic, cele instabile prin osteosinteza iar cele deschise cu fixator extern.

Tratamentul ortopedic.

Este indicat in fracturile fara deplasare sau in fracturile transversale cu deplasare (fracturi stabile). Dupa reducerea sub anestezie fractura transversala devine stabila si se poate imobiliza cu aparat gipsat tibiopodal.

Imobilizarea unei articulatii este insotita de perturbari in circulatie, de alterarea muschilor imobilizati, de retractii ale capului articular si de aderente.

Pozitia in care este imobilizat membrul fracturat are influenta asupra tonicitatii musculare. Daca este tinut imobilizat in limitele normale ale muschilor care participa la miscarile articulatiei, atat agonistii cat si antagonistii sunt in repaus.

Daca este tinut imobilizat in pozitie fortata grupul muscular intins peste lungimea lui normala isi pastreaza tonicitatea deoarece se afla in stare de contractura iar cel antagonist fiind relaxat se atrofiaza.

Fractura influenteaza diferite articulatii ce se gasesc deasupra sau sub locurile unde s-a produs. Astfel in articulatia de deasupra fracturii imobilizarea de 6 luni pana la un an, determina redori mari deoarece nu sunt tulburari circulatorii importante in partea respectiva a membrului.

In regiunea articulatiei de sub fractura insa tulburarile circulatorii sunt mari. Redorile se instaleaza inainte de 45 de zile si se recupereaza greu prin tratament. Cu cat articulatia de sub locul fracturii este mai apropiata de fractura cu atat redoarea este mai mare.

Fracturile intraarticulare traumatice cu lezarea capsulei articulare cu si fara deplasarea fragmentelor si imobilizate duc la redori importante si chiar la anchiloze. In aceasta situatie cauza redori nu o mai constituie muschii, caci ei nu vin in contact cu calusul intraarticular ci capsula articulara care prin cicatrizare adera la suprafetele osoase.

La randul sau exudatul produs de traumatism nu poate fi eliminat datorita proastei circulatii dand aderente puternice si deci redori importante.

Fracturile instabile din treimea medie sunt tratate prin osteosinteza centro-medulara cu tija Kuntscher cu aliaj.

Fracturile cominutive, fracturile treimi distale sau a celei proximale ca si fracturile in dublu etaj s-au indicat pentru tija centro-medulara zavorata. In fracturile deschise se impune o debridare atenda si o stabilizarea a focarului de preferinta cu fixator extern.

Inicatii generale pentru perioada de imobilizare si cea de dupa eliberarea articulatiei:

In timpul imobilizarii se pot efectua exercitii active cu membrul liber, iar cel imobilizat, cu avizul medicului, se fac contractii statice pentru muschii de sub aparatul gipsat.

La varsnicii imobilizati pentru lunga durata la pat se recomanda practicarea gimnastici respiratorii pentru prevenirea unor complicatii pulmonare.

Dupa scoaterea gipsului se incepe tratamentul prin: masaj, postura, tonifiere si exercitii de reeducare functionala.

Tratamentul chirurgical.

Tratamentul chirurgical este indicat in cazul esecului tratamentului ortopedic ca si in acele cazuri in care stim de la inceput ca tratamentul ortopedic este incapabil sa obtina reducerea sau sa o mentina.

In fracturile diafizarea reducerea se poate efectua si ortopedic (un focar inchis) cu ajutorul tractiunii pe masa ortopedica, urmand sa fie incredintat metodelor chirurgicale, numai imobilizarea fragmentelor.

Imobilizarea chirurgicala a fragmentelor fracturii-osteosinteza- se face cu ajutorul suruburilor, placilor, sarmei, tijei, materiale de osteosinteza.

Ele sunt confectionate din oteluri ausientice, titarium sau aliaj de titaniu, material bine tolerat de organism si care nu sufera procese de coroziune in mediul intern.

PARTEA a - II - a: tratamentul BFT.

1. Principiile si obiectivele tratamentului BFT.

a). Reducerea durerii, care este factorul determinant in cadrul recuperarii;

b). Obtinerea stabilitatii;

c Obtinerea mobilitatii;

d). Coordonarea miscarilor membrului inferior.

2. Tratamentul prin hidro-termoterapie.

Prin hidroterapie se intelege aplicarea in scop profilactic si curativ a unui numar foarte variat de proceduri care au la baza apa la diferite temperaturi si sub diferite starii de agregatie (solida, lichida, gazoasa) ca si unele tehnici strans legate de acestea.

Unele proceduri tehnice cum sunt aerul cald, lumina, namolul, parafina, etc a caror tehnica de aplicare este in stransa legatura cu procedurile hidrice intra de asemenea in cadrul hidroterapiei, care in felul acesta isi largeste si mai mult sfera, capatand denumirea corecta de hidrotermoterapie.

Hidrotermoterapia poate fi generala sau locala. Hidrotermoterapia generala cuprinde baile de soare care sunt printre cele mai vechi metode de recuperare folosite. Se executa in medii calde (pe litoral) stand expus la soare pe un scaun sau canapea. Pacientul trebuie sa fie hidratat corespunzator (2-2,5 litri de lichide la 24h) si sa poarte in permanenta o compresa umeda pe frunte pentru a evita insolatia.

Ca proceduri de hidroterapie este indicat inotul in bazin.

Baia kinetoterapeutica.

Sau bai cu miscari este o baie calda la care se asociaza miscari in toate articulatiile pacientului. Se efectueaza intr-o cada mai mare ca cele obisnuite care se umple trei sferturi cu apa la temperatura de 36-37⁰ C. Bolnavul este invitat sa intre in cada si este lasat 5 minute linistit dupa care tehnicianul care sta in partea dreapta, executa sub apa, toate miscarile posibile la fiecare articulatie. Se incepe cu degetele de la membrul inferior din partea opusa si se continua cu membrul apropiat de tehnician. Se continua cu membrele superioare in aceiasi ordine si cu trunchiul pana la coloana cervicala.

Toate aceste miscari se executa in 5 minute dupa care pacientul este lasat putin in repaus dupa care este invitat sa repete singur miscarile aratate de tehnician. Durata bai este de 25-30 min. dupa care bolnavul este sters si lasat sa se odihneasca.

Factorii pe care se bazeaza efectele baii kinetoterapeutice sunt:

Factorul termic;

Factorul mecanic.

Mobilizarea in apa este mai putin dureroasa datorita relaxarii musculare ce se produce sub influenta apei calde si a reducerii greutatii corpului, conform legii lui Arhimede.

Prin aceste proceduri se urmareste:

Relaxarea musculaturii;

Reducerea sensibilitatii;

Cresterea cronaxiei nervilor.

Impachetarile cu parafina si cu namol reprezinta proceduri de termoterapie des utilizate. Se folosesc in special pentru actiunea locala datorata efectului termic.

Impachetarile cu parafina.

Au actiune locala datorata, pe de o parte factorului termic, iar pe de alta parte, compresiunii vaselor superficiale. Ea produce o incalzire profunda uniforma a tesuturilor din locul aplicarii provocand o puternica hiperemie si transpiratie abundenta.

Impachetarile cu parafina se fac cu placi de parafina care se aplica pe regiunea gambei sub forma de manson, peste care se pune o panza cauciucata si o patura. Durata este de 20-25 min.Se aplica o compresa rece pe frunte. Dupa scoaterea parafinei se spala gamba cu apa la temperatura camerei.

Impachetarea cu namol.

Se realizeaza prin aplicarea pe regiunea gambei a namolului tip "Techirghiol" sau "Vatra Dornei"; incalzit la 38-44⁰ C in strat de 2-3 cm. Dupa care gamba este invelita intr-un cearsaf, o panza impermeabila si apoi o patura. Durata procedurii este de 20-40 minute si este urmata de aplicarea unui dus cald.

Efectele terapeutice ale impachetarilor cu namol sunt:

Excitarii nervilor cutanati de catre factorul termic,

Reactiilor reflectorii

Formarii in piele de substanta de tip II (histamina),

Cresterii permeabilitatii cutanate

Actiunii specifice a substantelor resorbite in organism.

3. Tratamentul prin electroterapie.

Electroterapia foloseste aplicatii terapeutice ale curentului continu, discontinu, energie radiala si vibratiile mecanice de inalta frecventa.

Curenti de joasa frecventa se obtin prin intreruperea curentului continuu cu ajutorul unor metode de reglare manuala sau electrica obtinandu-se inpulsuri electrice ce se succed ritmic avand in general un efect excitator.

Dintre curentii de joasa frecventa se folosesc:

Curentii diadinamici.

Cu aplicatie transversala la nivelul articulatiilor mari, a zonelor musculare ale membrelor sau trunchiului, se utilizeaza electrozi plati, de marimi corespunzatoare regiuni de tratat si egale, asezati de o parte si cealalta a gambei.

Se utilizeaza formula difazat fix (D.F) 2', perioada scurta 1', perioada lunga 2', apoi se inverseaza polaritatea si se repeta formula. Se fac 1-2 aplicatii zilnice, 10-12 sedinte pe serie.

Efecte:

Analgetic-difazatul si perioada lunga 

Hiperemianta-difazatul, perioada lunga si perioada scurta

Dinamogeneza-perioada scurta.

Curentii Trbert

Curentii dreptunghiulari care realizeazaun adevarat masaj cu impulsuri excitabile obtinandu-se astfel un puternic efect analgezic si hiperemiant.

Se aplica electrozi de aceiasi dimensiune, se aplica bipolar. Se aplica cu strat hidrofil de protectie foarte gros.

Electrodul negativ se plaseaza pe locul cel mai dureros, iar cel pozitiv de obicei proximal de catod, la numai 3-5 cm distanta. Doza de intensitate este 15-20 mA. Efectul analgezictrebuie sa se instaleze imediat la sfarsitul sedintei. Se fac aplicatii zilnice, 6-8 sedinte.

Curentul galvanic.

Curentul galvanic simplu sau cu ionizare cu novocaina sau calciu are efect analgezice datorita scaderii excitabilitatii polului pozitiv la care se adauga efectul substantei introduse (Novocaina, Calciu).

Pentru ionizarea cu Ca se foloseste o solutie constand ionul de Ca cu care se imbiba stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migreaza prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor sudoripare si sebacee catre polul opus, ajungand astfel in interiorul organismului de unde ionii sunt preluati de reteaua limfatica si circulatia sancvina zonala ajungand in circulatia generala.

Curentii de medie frecventa.

Sunt curenti sinusoidali alternativi cu frecventa cuprinsa intre 1000Hz si 100mii Hz. Electrozii sunt mari si se aplica longitudinal sau transversal.

Efecte:

Termice, superficiale si profunde, interesand in special masele musculare;

Vasodilatatoare importante;

Excitomotorii.

Curentii interferentiali.

Rezulta din doi curenti de medie frecventa avand amplitudini constante dar cu frecvente diferite. Rezultatul este tot un curent de medie frecventa dar cu amplitudine variabila.

Tehnica de aplicare: se utilizeaza electrozi de tip placa. Acestia utilizati catre doua perechi au dimensiuni diferite (intre 50cm² si 400cm²). Placile sunt introduse in invelisurile umede de textura sintetica, corespunzatoare cu marimea si atasate la cablurile cordonului cvadruplu conectate la aparat.

Amplasarea lor se face in asa fel incat curentii sa se incruciseze in mijlocul zonei tratate. Electrozi de tip placa se fixeaza de preferinta cu benzi elastice sau cu saci de nisip sau mai simplu uneori prin greutatea corpului.

Efecte: regleaza tonusul muscular, efecte excitatorii, efect analgetic, excitatie asupra nervilor motorii este o adevarata gimnastica musculara, actiunea excitomotorie, actiune decontracturanta si vasculotrofica precum si actiune de inhibare a simpaticului si stimulare a vagului.

Curentii de inalta frecventa.

Sunt curenti sinusoidali alternativi a caror frecventa depaseste 10000 Hz. Dintre curentii de inalta frecventa folosim:

Undele scurte.

A caror tehnica de aplicare consta in:

Aplicarea in camp condensator - introducerea bolnavului direct in campul rezonator intre cele 2 placi ale armaturilor condensatorului.

Armaturile condensatorilor sunt izolate in capsule de sticla sau cauciuc constituind de fapt electrozi.

Acesti electrozi sunt formati dintr-un disc metalic de 1mm, grosime si cu marimi diferite in diametru fiind variabili. Electrozi se fizeaza la niste brate sau suporturi ce le ofera posibilitatea aplicari lor la distanta de tegument (circa 3 cm).

Aplicarea in camp inductor foloseste electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase si cordon flexibil constituit din sarme de cupru. Sedintele au o durata de 10-15 minute, se aplica zilnic sau la 2 zile, se recomanda maximum 10 sedinte.

Efectele undelor scurte:

Termic, reprezinta prncipalul factor terapeutic;

Vasodilatator si metabolic;

Antialgic.

Diapulsul.

Sunt curenti de inalta frecventa pulsatila (energie electromagnetica). Este mult mai utilizata in grabirea consolidarii fracturilor.

Efectele acestor metode terapeutice se bazeaza pe:

Actiunea de stimulare locala antiinfectioasa;

Actiunea de crestere a fluxului circulator local si in special pe,

Actiunea metabolica locala celulara.

Se aplica pe zona de fractura 20 de minute cu frecventa de 400-600 impulsuri/sec.

Efecte:

Accelereaza rezorbtia hematoamelor;

Accelereaza procesul de calusare;

Scad contractura musculara;

Stimuleaza formarea tesutului de granulatie.

Ultrasunetele.

Ultrasunetele terapeutice au o frecventa cuprinsa intre 800-1000KHz.

Tehnica de aplicare - vom urmari manipularea campului emitator si manevrarea aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emitator in linie dreapta sub forma unui fascicul perpendicular pe suprafata de emisie a localizatorului.

Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi sa fie continua este nevoie de un contact perfect intre suprafata emitatoare si tegument care se realizeaza folosindu-se un strat de gel, ulei sau apa

Sedintele au o durata variabila cuprinsa intre 15-30 minute si se reco-manda zilnic sau la 2 zile.

Efecte:

Antiinflamatorii;

Termice locale;

Fibrolitice.

4. Tratamentul prin masaj.

Definitie: prin notiunea de masaj se intelege o serie de manipulatii manuale variate aplicate sistematic la suprafata organismului in scop terapeutic sau igienic.

v    Efectele fiziologice ale masajului.

Efectele fiziologice ale masajului sunt impartite in 2 grupuri:

Locale:

Masajul are actiune sedativa asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau articular.

Actiunea hiperemianta a regiuni masate. Se produce o vasodilatatie a vaselor capilare din tegument cu actiunea circulatiei sangelui. Odata cu hiperemia apare si incalzirea tegumentului,

Actiunea inlaturari lichidelor interstitiale cu accelerarea proceselor de rezorbtie in regiunea masata.

2. Generale:

Odata cu activarea circulatiei locale prin masaj se activeaza si circulatia generala a sangelui si odata cu ea se stimuleaza si functiile aparatului respirator.

Are actiune favorabila asupra stari generale a pacientului, imbunatatirea somnului si cu indepartarea oboseli musculare.

Are actiune reflexogena asupra organelor interne in suferinta care este explicata prin mecanismul reflex. Prin executia manevrelor de masaj se produce niste stimuli ai exteroceptorilor dn tegument si proprioceptorilor din: muschii, tendoane, ligamente care sunt de diferite intensitati si pornesc pe calea neuronilor catre SNC care de acolo transmit reflex catre organele in suferinta. Pe tegumentul fiecarui organ intern, corespunde un punct reflexogen (puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe puncte reflexogene sunt in talpa si palma.

Masajul are actiune mecanica asupra lichidelor interstitiale, intervenind favorabil, ajutand la rezorbtia lor in sange pentru a fi eliminate.

Aceste actiuni ale masajului explica indicatiile largi intr-o serie de afectiuni cat si utilizarea lui in scop profilactic si sportiv.

v    Descrierea anatomica a gambei.

Scheletul gambei este alcatuit din 2 oase lungi: tibia si peroneul.

Tibia - situata in partea antero-interna a gambei, tibia este un os lung, pereche, este cel mai voluminos os al acestui segment si prin el se transmit de la femur la picior tensiunile de presiune in partea ortostatica.

Peroneul sau fibula - este tot un os lung, subtire situat postero-extern, fata de tibie.

Articulatiile gambei.

Cele 2 oase ale gambei se articuleaza intre ele atat prin extremitatile lor proximale cat si prin cele distale, realizand 2 articulatii tibio-peroniere: una superioara si una inferioara. In plus ca si oasele antebratului ele sunt unite de-a lungul carpului lor de o membrana interosoasa tibio-peroniera.

Muschii gambei:

Muschii gambei sunt inervati de nervul fibular profund (tibial anterior), nervul fibular comun, sciatic popliteu intern. Prin actiunea lor executa miscarile de: flexie dorsala si plantara a piciorului, extensia si flexia degetelor, pronatia piciorului si abductia plantara.

Muschii gambei se impart in 3 grupe

1. Muschii anteriori ai gambei:

Muschiul tibial anterior

Muschiul extensor lung al degetelor;

Muschiul extensor lung al halucelui;

Muschii peronieri, care au rol de a face pronatia;

2. Muschii posteriori ai gambei-sunt dispusi pe 2 planuri:

a). Muschii planului superficial:

Muschiul triceps sural;

Muschii gemeni-sunt in numar de 2: unul median si altul lateral;

Muschiul solear;

Muschiul plantar subtire;

b). Muschii planului profund:

Muschii popliteu

Muschiul tibial posterior

Muschiul flexor lung al degetelor

Muschiul flexor lung al halucelui

3. Muschii laterali ai gambei

Muschiul peronier lung;

Muschiul peronier scurt

v    Tehnica masajului.

Tehnica masajului gambei pe partea sa posterioara.

Se executa cu genunchiul usor flectat si cu laba piciorului in usoara extensie pentru a permite relaxarea muschilor extensori.

Gamaba se mentine in aceasta pozitie, fie sprijinita pe genunchiul executantului fie asezat cu glezna pe un sul, pe o perna sau pe planul inclinat al bolnavului.

Incepem masajul prin alunecari lungi care pornesc de la calcai si depasesc in sus articulatia genunchiului. Manevrele se executa alternand miscarea mainilor.

Urmeaza o serie de alunecari scurte si insistente pentru prelucrarea pe rand a tendonului Ahilian, a muschilor gambieri si a spatiului popliteu.

Pe partea carnoasa a gambei alunecarile devin mai apasate. La nevoie (in caz de edem al gambei) se aplica alunecarea lenta, sacadata.

In unele cazuri se mai pot aplica neteziri cu nodozitatile degetelor restranse in pumn (netezire in pieptane)

Daca executam neteziri cu o singura mana, cealalta mana poate sa ridice putin piciorul de la nivelul gleznei. In jurul maleolelor se pot efectua neteziri circulare.

Se framanta in continuare muschii gambei cu o mana, cu doua maini, apoi se aplica framantarea in contratimp. La sportivi insistam asupra portiunii care face trecerea dintre tendoane si muschi.

Frictiunea - se executa cu degetele si palmele prelucrandu-se tesuturile moi din jurul maleolelor si din lungul tendonului Ahilian, insistand asupra masei carnoase asupra muschilor gemeni.

Manevrele de tapotament se aplica numai pe masa carnoasa.

Ciupitul si rulatul - se aplica pe aceleasi portiuni si netezirea de incheiere prin manevre lungi, linistitoare.

Tehnica masajului gambei pe partea anterioara.

Prezinta unele particularitati determinate mai ales de lipsa tesuturilor moi pe creasta si fata antero-interna a tibiei. Pentru a aplica mai comod masajul acestui segment, gamba si piciorul se duc in afara planului de sprijin, genunchiul ramand intins sau usor indoit, iar calcaiul se sprijina pe calcaiul executantului sau este sustinut cu o mana de catre acesta, in timp ce mana cealalta executa manevrele.

Netezirea - se aplica pe intreaga fata anterioara a gambei, dar pe fata antero-interna; lipsita de tesuturi moi, apasarea este foarte redusa. Pe partea antero-externa alunecarile pot fi scurte si mai apasate, pentru tibie si peroneu.

Manevrele sunt executate cu podul palmei, cu degetele si cu nodo-zitatile degetelor (netezirea pieptane).

Framantarea - are o importanta redusa si se aplica pe aceasta regiune cu o singura mana, care cuprinde partea externa si posterioara a gambei.

Frictiunea - se aplica in acelasi fel ca netezirea, mai ales pe partea antero-externa a gambei, folosim pernitele musculare tenare si hipotenare ale maini.

Intre manevrele principale se aplica intotdeauna netezirea de intrerupere.

Pe partea externa si partea posterioara a gambei se pot aplica manevrele de tapotament.

Netezirea de incheiere - se executa lent si usor pe toata fata anterioara si pe partile laterale ale gambei.

Tehnica masajului genunchiului.

Manevrele executate cu ambele maini urca simultan sau alternativ pana peste genunchi. Se incepe prin incalzirea zonelor alaturate. Asupra acestor regiuni se aplica manevrele de masaj care au un rol tonifiant major prin cresterea circulatiei sancvine locale.

Aceste manevre se executa posterior asupra musculaturi gambei si coapsei dupa care se executa neteziri cu partea cubitala in spatiul popliteu si frictiuni in fosa poplitee cu gamba usor flectata.

Partea anterioara a genunchiului se maseaza mai intai coapsa dupa care se trece la masarea propriu-zisa a articulatiei genunchiului asezata in semiflexie.

Se executa netezirea articulatiei cu cele 2 police, tinand contrapriza in fosa poplitee cu celelalte degete.

Frictiunea-se aplica policele pe ambele margini ale sacrului capsular frictionand articulatia de jur imprejur. Se inconjoara rotula si condili femurali. Frictiunea se poate combina cu vibratia.

v    Mobilizarea articulatiilor (Kinetoterapie)

Schema kinetologica contribuie substantial la recuperare si are urmatoarele obiective:

Refacerea si intretinerea miscarilor in articulatiile invecinate fracturii;

Refacerea tonicitatii si troficitatii musculare;

Refacerea stabilitatii, miscarii controlate si abilitatii

Recuperarea prin kinetoterapie cuprinde doua etape :

a) Etapa de imobilizare la pat (primele doua saptamini de la operatie), in care va trebui sa se faca :

Posturari antideclive pentru ameliorarea circulatiei de intoarcere si evitarea edemului, a escarelor, redorii articulare.

Mobilizari active sau activo-pasive

Mobilizarea articulatiilor invecinate (daca imobilizarea o permite).

Mentinerea tonusului musculaturii de sub gips prin exercitii izometrice.

Antrenarea fortei musculare a celorlalte membre.

Perioada de imobilizare variaza de la 3-4 saptamini la 2-3 luni in functie de sediul si tipul fracturii.

b) Etapa care urmeaza imobilizarii, cu urmatoarele obiective :

Refacerea mobilitatii articulare ; uneori, mobilitatea trebuie asigurata prin posturari pe atele gipsate.

Refacerea fortei musculare, a stabilitatii si controlului motor

Reluarea mersului - la inceput, dupa degipsare, in cirje, apoi in baston; momentul inceperii incarcarii este variabil ; cel mai indicat pentru inceput ar fi mersul in bazine cu apa (nivelul apei scazindu-se treptat), in final reluindu-se mersul pe uscat.

Considerind ca in general consolidarea fracturii se produce dupa 4-5 luni, rnersul cu sprijin total se va incepe dupa trecerea acestui interval.

Evident ca pot exista si intarzieri in consolidare, in aprecierea acesteia ghidandu-ne atat dupa aspectul radiografic, cat si dupa cel clinic.

In linii generale, kinetoterapia trebuie sa determine mentinerea activitatii generale ti regionale cit mai aproape de normal, dar respectind cu strictete repausul in focarul de fractura. Se poate incepe chiar de a doua zi dupa aplicarea aparatului gipsat cu exercitii care se adreseaza atit segmentului afectat, cit si intregului organism.

In fracturile deschise segmentul lezat va fi menajat la inceput, el fiind solicitat numai dupa cicatrizare.

O importanta deosebita o au contractiile izometrice ce angreneaza principalele grupe musculare ale segmentului imobilizat. Ele constau in contractii repetate ale muschilor respectivi de 5-6" cu pauza de 5-6" intre ele. Se pot repeta de 5'-10', din ora in ora.

Miscarile pasive se incep dupa terminarea imobilizarii si dupa inceperea miscarilor active.

Miscarile active se executa dupa un program special, in functie de particularitatile segmentului imobilizat. Acestea se continua asociindu-se cu miscari de rezistenta (de obicei dupa ce s-a obtinut un tonus muscular corespunzator prin miscari pasive si active).

Perioada de remobilizare va consta in adaptarea la pozitia sezind, pozitie din care se vor efectua miscarile, apoi ridicarea de citeva ori pe zi in ortostatism, cu sprijin pentru o scurta perioada de timp.

Utilizarea corecta a bastonului este esentiala pentru a evita dezvoltarea unor tensiuni musculare anormale. Mersul cu bastonul are o secventa in doi timpi - bastonul si membrul inferior operat si apoi membrul inferior sanatos.

v    Gimnastica medicala.

Cele mai importante exercitii in gimnastica medicala sunt exercitiile izometrice. Ele se vor face dupa consolidarea fracturii. Sunt recomandate mai ales in recuperarea fracturilor membrului inferior.

Exercitiile indicate in recuperarea dupa fracturi ale membrului inferior sunt exercitiile executate la:

Covorul rulant;

Bicicleta ergometrica;

Spalier.

5. Terapia ocupationala (Ergoterapia).

Notiunea de "ocupatie" nu trebuie inteleasa ca referindu-se strict la munca propriu-zisa la serviciul pe care il are un individ.

Termenul de "ocupatie" ca aplelativ al acestei terapii se refera la "o suma de activitati din cele mai variate domenii pe care individul le realizeaza in cursul zile si care dau inteles vietii lui".

Principalele efecte pe care le urmarim prin aplicarea terapiei ocupationale sunt:

Mobilizarea unor articulatii si cresterea amplitudinii lor;

Dezvoltarea fortei musculare;

Restabilirea echilibrului psihic.

Activitatiile ocupationale sunt:

Autoingrijirea zilnica (igiena personala, hrana, imbracatul, mobilizarea, transportul);

Munca ca angajat sau munca organizata de el;

Activitatile educationale (scolarizarea)

Activitati de divertisment in timpul liber (jocuri, sporturi, excursi);

Hobby-uri diverse;

Alte activitatii.

6. Tratamentul balneologic (ape minerale, namoluri)

Poate fi foarte utila daca:

In alegerea statiunilor ne vom orienta dupa reactivitatea bolnavului si bolii asociate. In sensul acesta vom indica baile sarate, iodate de tip Bazna si Govora, bai sulfuroase de tip Herculane.

Tratamentul banear se face toata viata.

In functie de substantele chimice pe care le contin apele minerale amintim urmatoarele statiuni:

Baile Felix - bai oligometalice, slab mineralizate si radio-ionice;

Baile Herculane, Pucioasa, Vulcana - bai termale si sulfuroase;

Govora - bai sulfuroase, iodate si sarate;

Bazna - bai iodate si sarate

Sovata, Amara, Litoralul (Eforie, Terchirghiol) - bai sarate si cu namoluri.

BIBLIOGRAFIE

Dumitru Dumitru - Ghid de reeducare functionala, Ed. Sport-Turism, 1981

Dinculescu Traian - Balneokinetoterapie, Ed. Medicala, 1963

Kiss Iaroslav - Fiziokinetoterapie si recuperare medicala, Ed. Medicala, 2002

Marcu Vasile - Masaj si kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983

Sbenghe Tudor - Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Ed.

Medicala, 1987

Sbenghe Tudor - Recuperarea medicala a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicala, 1981

Sbenghe Tudor - Recuperare medicala la domiciliul bolnavului, Ed. Medicala, 1996

Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu - Anatomia si Fiziologia Omului, Ed. Medicala, Bucuresti, 1969.