STILURI DE VIATA CU RISC PENTRU SANATATE

STILURI DE VIATA CU RISC PENTRU SANATATE

Fenomenul stresului fizic si psihic

Desi nu este un fenomen recent, stresul a dobandit in ultimii ani o amploare deosebita datorita noilor conditii de viata si de munca ale oamenilor. Evolutia accelerata a societatii, modernizarea ei rapida, tehnologiile tot mai avansate, mobilitatea accentuata, schimbarile bruste in viata oamenilor solicita un plus de consum nervos, eforturi suplimentare de adaptare ale oamenilor la conditiile schimbatoare ale vietii lor. Orice tip de stres apare pe fondul adaptarii permanente a organismului la mediu, cand se poate produce un dezechilibru marcant intre solicitarile mediului si posibilitatile de raspuns reale ale individului. Adaptarea presupune pastrarea integritatii organismului care este in permanenta amenintata de agentii stresori de toate tipurile. In plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul apare in momentul cand acest echilibru al adaptarii se perturba. O definitie acceptabila a stresului este urmatoarea: reactia organismului la unii factori fizici, chimici sau psihologici din mediul ambiant. Stresul se afla la baza multor tulburari comportamentale, dar si imunologice care conduc la aparitia bolilor cronice precum si a celor infectioase, intr-o comunitate.   In functie de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic si biologic. In functie de numarul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Daca un eveniment este perceput ca fiind stresant, pot aparea reactii de natura cognitiva, emotionala si comportamentala: deficit de atentie, scaderea capacitatii de concentrare, diminuarea creativitatii, dificultati in luarea deciziilor, ganduri negative despre sine, lume si viitor, pesimism, scaderea interesului fata de lucruri care altadata reprezentau hobby-uri, anxietate, depresie, izolarea de prieteni, fumatul excesiv, consum de alcool.

Hans Selye, (1907- ) cunoscut ca "parintele conceptului de stres", este autor al unor concepte novatoare in medicina si psihologia contemporana, incepand cu hormonii de adaptare proinflamatorii si antiinflamatorii si incheind cu sindromul general de adaptare. Acesta s-a adresat, de-a lungul carierei, specialistilor si nu numai, ca un pasionat al cercetarii stiintifice, cu scopul de a le cultiva si celorlalti dragostea si entuziasmul pentru cuceririle perene pe care le ofera laboratorul si cercetarea experimentala. Termenul de "stres" desemneaza o serie de substantive cu nuante ce pot diversifica sensul: incordare, presiune, povara, forta, efort, solicitare, tensiune, constrangere etc.

Potrivit Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language etimologia cuvantului "stres" provine partial din abrevierea cuvantului englezesc "distres', partial din cuvantul "estrece" din vechea franceza, ce aveau intelesurile de "constrangere, suferinta", derivate la randul lor din latinescul "strictus", participiul trecut a lui "stringere", cu intelesul de "a trage (din) greu".

O prima incercare serioasa de recunoastere a legaturii dintre statusul mental si bolile somatice a fost facuta la inceputul secolului XX cand Mayer a propus conceptul psiho-biologic, accentuand interrelatia dintre bolile somatice si evenimentele stresante, personalitatea individului si emotii.

In anul 1926, Selye a inceput sa dezvolte faimoasa sa teorie despre influenta stresului asupra abilitatii oamenilor de se adapta la presiunea diverselor afectiuni si boli. Geneza conceptului de sindrom general de adaptare (SGA) este legata de observatia lui Selye, aceea ca "boli complet diferite, dincolo de manifestarile specifice, au un corolar de manifestari comune: stare generala alterata, inapetenta, tulburari digestive, dureri articulare si musculare, febra". In 1930 cand medicina psihosomatica a fost acceptata, Hans Seyle a stabilit importanta sistemului endocrin si in particular a axei hipotalamo-hipofizo-adrenergice in raspunsul organismului la evenimente stresante. Fara a mentiona inca termenul de stres, Selye publica, in 1936, un studiu despre tendinta organismului de a reactiona stereotip la diferiti agenti chimici, fizici si biologici, descriind aceasta tendinta sub denumirea de "sindrom general de adaptare" (SGA), centrata pe totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru ca ele apar la oricare dintre agentii declansanti mentionati), capabile sa asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului in fata agresiunii care-i ameninta integritatea morfologica sau a constantelor sale umorale. Aceasta l-a condus la ideea de a studia in laborator, pe cobai, efectul fizic al expunerii la stres. Ipotezele sale au fost confirmate de experimentele efectuate pe cobaii supusi unor conditii generatoare de stres, precum oboseala intensa sau injectarea cu substante toxice. La necropsie, se evidentiase un ansamblu de modificari, relevand o certa nespecificitate, in raport cu conditia etiologica: glanda suprarenala crescuta in volum, stomacul acoperit de ulcere si sistemul limfatic atrofiat. Alaturat termenului de stres, Selye introduce si notiunea de "boala de adaptare'. El recunoaste ca nu exista boala a carei unica si exclusiva cauza ar fi stresul, dar un stres prea puternic poate determina prabusirea mecanismelor de aparare ale organismului. Cresterea frecventei batailor inimii si presiunii sanguine datorita stresului prelungit poate duce la ingrosarea arterelor, favorizand astfel aparitia infarctului. O crestere de acid gastric poate provoca o iritatie a mucoasei stomacului, cauzand ca si raspuns direct al situatiilor de stres, ulcerul duodenal sau gastric.

Din interpretarea acestor observatii clinice si anatomo-patologice, Selye a elaborat conceptul de sindrom general de adaptare, pe care il descrie ca afectandu-ne comportamentul, emotiile, gandirea si starea fizica si evoluand in trei etape:

a)            reactia (stadiul) de alarma: apare la primul contact cu agentul stresor si este insotit de descarcarea crescuta de adrenalina - aceasta provoaca cresterea frecventei cardiace, cresterea fluxului sanguin catre muschi si a metabolismului, in acelasi timp cu scaderea nivelului de insulina si intensificarea transformarii glicogenului (substanta prezenta in muschi) in glucoza, drept pentru care nivelul de glucoza in sange va creste, pentru a putea furniza muschilor mai multa energie.

b)            stadiul de rezistenta specifica (de revenire), in care organismul pare ca s-a adaptat la situatie, comportandu-se relativ normal - are la baza raspunsuri de tip endocrin, dar cu persistenta modificarilor din stadiul de alarma; Apare la contactul repetat cu agentul stresant si in care este eliberat cortizonul -  hormon care provoaca cresterea tensiunii arteriale si scaderea pulsului, scaderea numarului si activitatii celulelor albe (inhiba sistemul imun) si provoaca transformarea proteinelor si a acizilor grasi din ficat in glucide provocand cresterea cantitatii de zahar in sange (hiperglicemie), prin aceasta suprasolicitand functiile pancreasului.   De asemenea din glanda hipofiza se genereaza HGH (hormonul uman de crestere) care favorizeaza transformarea grasimilor ( lipidelor ) in glucide provocand hiperglicemie (cresterea cantitatii de zahar in sange) chiar daca persoana nu a consumat alimente. Astfel ca stresul cronic duce la hiperglicemie constanta datorata acestor cauze.

c)            stadiul de epuizare, care se dezvolta in cazul in care adaptarea nu mai poate fi mentinuta; adrenalina creste concentratia acizilor grasi liberi, a colesterolului si trigliceridelor. Se modifica diversele concentratii si cantitati de hormoni si enzime. Acestea duc la acceleratia ritmului cardiac, dureri in piept, astm, hipertensiune arteriala, tromboza, aritmie cardiaca, astm, hiperventilatie, dureri de stomac, de spate, de cap, musculare, moarte subita urmare a unei fibrilatii ventriculare, infarct cardiac sau accident vascular cerebral, caderea sistemului imunitar, urmata de cancer, boli de nervi, boli de piele, raceli dese si lungi etc. Mecanismele proprii de adaptare ale organismului uman la stres sunt depasite, apare diabetul zaharat, manifestat prin niveluri constant crescute ale glucozei in sange si care necesita tratament atat prin corectarea dietei cat si prin modificarea stilului de viata, cresterea tolerantei la stres, precum si eliminarea efectelor acestuia asupra organismului. Pe langa aceste efecte mai exista si alte consecinte ale stresului care trebuie luate in considerare. Depresiile grave, un rezultat al stresului prelungit, pot duce la dependenta fata de medicamente sau alcool.

Selye introduce conceptul de stres propriu-zis in anii 1950, concept ce ocupa un loc important mai intai in medicina, apoi in psihiatrie si psihologie. El incearca sa defineasca stresul, la inceput, ca fiind o agresiune, apoi ca o reactie a subiectului la o agresiune, aceasta reprezentand stresorul. Conform conceptiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viata cotidiana. Stresul caracterizeaza o reactie psihologica complexa, extrem de intensa si relativ durabila a individului confruntat cu noi si dificile situatii existentiale.

Completarile aduse in timp definitiei date de Selye stresului au avut in vedere faptul ca acesta reprezinta o reactie generala a intregului organism, cu participare neuro-endocrina - vegetativa si ca el este declansat atat de agentii endogeni, cat si de cei exogeni. Conceptul a patruns in limbajul curent, cunoscand o anumita diversificare a sensurilor, dar pastrand o nota comuna a definitiei, si anume valoarea sa nociva pentru fiinta umana amenintata cu perturbarea sau chiar pierderea homeostaziei sale psihice si biologice. Conceptia sa originala asupra sindromului de stres a oferit o baza unitara de intelegere si sinteza in patologia si terapia nespecifica, contribuind substantial la conturarea unei noi perspective in biologia si medicina contemporana.

Spre deosebire de Selye, Keiholtz a studiat modalitatea prin care o stare prelungita de stres duce la depresia de epuizare (exhaustion depression). Depresia de stres se instaleaza dupa o lunga durata de convulsii emotionale, dupa traume psihice repetate si dupa o prelungita tensiune afectiva negativa. Din punct de vedere tipologic, depresia de epuizare apare mai frecvent la persoanele cu structura introverta si cu usoare inclinatii patologice catre renuntarea la responsabilitati. Denumit si maladia invizibila, stresul este, in general, consecinta adecvarii ritmului vietii profesionale la cel al vietii private (Petrescu, 2004). O suferinta fizica poate afecta imaginea propriei persoane si increderea in fortele proprii, daca nu-si poate continua viata normala. Pe acest fond conflictele sunt prezente atat la munca, dar si acasa. Stresul reprezinta o reactie personala si subiectiva la tensiune, deci depinde de perceptia fiecarui individ, atat asupra dimensiunii problemei cu care se confrunta, cat si a capacitatii personale de a-i face fata. Stresul este sinonim cu insasi conditia vietii, de vreme ce, asa cum demonstreaza cercetatorii stresului, ,,nu numai necazurile, dar si bucuriile ne streseaza, nu numai prezenta, dar si absenta stimularilor, nu numai durerea, ci si placerea, nu numai plansul, dar si rasul." Factorii individuali cum sunt stima de sine, asertivitatea, optimismul sau sentimentul de autoeficacitate sunt factori de protectie impotriva stresului.

Dictionarul de psihologie sociala defineste termenul de stres psihic ca fiind o stare de tensiune, incordare si disconfort, determinata de agentii afectogeni, cu semnificatie negativa, de frustrarea sau deprimarea unor stari de motivatie (trebuinte, dorinte, aspiratii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvarii unor probleme. Capacitatea individului de a gandi si actiona se modifica in conditii de stres. Mai mult de atat, cercetarile au demonstrat ca factorii de stres sunt direct implicati in procesele de imbolnavire a indivizilor ca urmare a slabirii sistemului imunitar.

Simptome somatice:

a)      pe termen scurt - stare generala proasta, exprimata prin dureri articulare difuze, tulburari digestive (greata, voma, constipatie/diaree), febra, absenta apetitului, eruptii cutanate, cefalee, rezistenta redusa la efort;

b)      pe termen mediu si lung - tulburari de ritm si tensiune arteriala, pancreatita, boli hepatice, reumatism, impotenta sexuala, astm, dermatoze, ticuri - subiectul acuza o stare de oboseala critica si senzatia de epuizare fizica.

Cresterea numarului de infarcte miocardice, accidente vasculare cerebrale, aparitia precoce a aterosclerozei, sunt doar unele din consecintele nedorite ale stresului asupra sistemului cardiovascular.

Insa, de departe hipertensiunea arteriala cronica,  rezistenta la tratament, este una din cele mai temute maladii datorita complicatiilor sale, si a carei cauza profunda trebuie cautata in tipul comportamental al individului si raspunsul sau la interactiunea cu mediul inconjurator. Este in prezent bine studiat tipul comportamental A, la care predomina emotiile negative de tip: furie, manie, criticism exagerat, intoleranta, lipsa empatiei si care prezinta tendinte la activitate excesiva, competitivitate acerba, incapacitate de relaxare. Acest tip comportamental este cel mai predispus la boli cardiovasculare gen HTA, accident vascular cerebral, infarct miocardic etc. Adrenalina, a carei deversare masiva in sange provoaca tensiunea nervoasa, determina accelerarea ritmului cardiac, sangele este trimis cu prioritate catre muschi si creier, respiratia devine sacadata, muschii se crispeaza, ficatul elibereaza mai multa glucoza si vitamine. Atunci cand stresul se repeta frecvent, zi de zi, organismul se afla intr-o permanenta stare de alerta. Starea prelungita de stres stimuleaza secretarea excesiva de acid clorhidric in stomac, determinand aparitia ulcerului.

Apararea imunitara este diminuata, ceea ce duce la scaderea rezistentei organismului. Studii clinice si experimentale recente au aratat ca modificarile in sistemul imunitar, cauzate de infectii de exemplu, pot afecta profund dispozitia si ca urmare a acestor studii detaliate a schimbarilor in imunitatea celulara si umorala la pacientii cu depresie, Smith propune "ipoteza macrofagelor depresiei".

La contactul repetat cu agentul stresant, in organismul uman este eliberat cortizonul -  hormon care provoaca pe langa cresterea tensiunii arteriale si scaderea pulsului, scaderea drastica a productiei de celule albe (cu rol in apararea organismului) si care apartin sistemului imun. Ca urmare, individul va fi expus infectiilor de orice gen, ba mai mult, infectii banale care la un individ nesupus stresului se rezolva adeseori de la sine, pot provoca adevarate dezastre intr-un organism deja tarat, datorita stresului prelungit la care a fost supus.

La nivelul organismului stresul provoaca interactiunile neuro-imuno-endocrine cu cresterea secretiei de adrenalina, alterarea reglarii genetice, celulele sistemului imun pot produce hormoni peptidici si proteici, in sange se constata cresterea acizilor grasi si a glicemiei, factori care accelereaza procesul de ateroscleroza cu manifestari in special coronariene.

Stresul genereaza in organism dereglari "chimice", hormonale si influenteaza negativ functionarea glandelor endocrine, in special tiroida, care devine mai "lenesa". Hipofunctia tiroidei determina incetinirea arderilor, retentia de apa, favorizeaza ingrasarea si incetineste procesul de slabire.   Stresul are ca efecte secundare: o stare permanenta de oboseala, lipsa de chef de viata, tendinta de a dormi mai mult sau de a sta la televizor pentru a evada din lumea care ne streseaza si pentru a ne detasa de toate problemele cotidiene.  Consecinta acestei situatii este ca facem mai putina miscare si intram intr-un cerc vicios care are ca efect final ingrasarea.

Studiile asupra indivizilor asupra carora s-a exercitat un stres de intensitate crescuta, evidentiaza ca:
Colesterolul total precum si cel LDL ("colesterolul rau") au valori  crescute la indivizii supusi unui stres psihic sau la cei cu comportament de tip A (caracterizati mai mereu de un comportament competitiv) fiind corelate cu stari ca mania, frica, depresia. Cresterea colesterolului sanguin nu are loc in cazul emotiilor pozitive traite de individ.
Trigliceridele sanguine sunt crescute la aceiasi indivizi cu comportament de tip A, iar la subiectii normali apar crescute in caz de stres psihic, la fel ca si acizii grasi liberi din sange care provin ca urmare a degradarii lipidelor sub influenta hormonilor de stres (catecholamine).
HDL ("colesterolul bun") este scazut la indivizii supusi acelorasi conditii ca mai sus (este bine de mentionat ca HDL creste in cazul scaderii in greutate, a abandonarii fumatului si in cazul efortului fizic).
Cresterea cortizolului plasmatic (in cazul stresului psihic) determina cresterea desfacerii lipidelor in acizi grasi si colesterol, redistribuirea depunerilor de grasimi, prin aceasta ducand la cresterea nivelului plasmatic al acizilor grasi liberi si colesterolului 'rau' si la aparitia de boli ca: ateroscleroza, obezitatea cushingoida, steatoza hepatica.

Din punct de vedere psihic se observa reducerea capacitatii de memorare si concentrare. Apar de asemenea tulburari de somn, depresie si tulburari de dispozitie. Semnele psihice - indica declansarea unor mecanisme de aparare si protectie a structurilor neuronale, prin raspunsuri nu atat in termen de performanta, cat de supravietuire in ciuda agresiunilor exterioare. Sub aspect cognitiv, cele imediate sunt in legatura cu fenomenul de atentie si memorie (concentrare dificila, amnezie, incoerenta ideatica). Emotional, se inregistreaza iritabilitate, insatisfactie, tristete, anxietate, "explozii" emotionale (furie), pana la fobii, apatie si depresie suicidara. Atitudinea fata de sine si de ceilalti se modifica semnificativ sub asaltul "stresurilor neconsumate". Capacitatea de control a emotiilor, abilitatea de a pastra calmul in situatii dificile si de a face fata fara prea mare implicare emotionala evenimentelor conflictuale mentin o stare adecvata de sanatate prin mentinerea unor concentratii hormonale (adrenalina, hormoni corticoizi) in intervale neprimejdioase. Din contra, emotiile negative determina o secretie crescuta a acestor hormoni - adrenalina, hormoni corticoizi, care vor determina perturbari ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale, ritmului respirator, secretiei de insulina, secretiei de suc gastric etc., iar pe termen lung afectarea cordului, aparatului reno-urinar, sistemului digestiv etc. Persoana devine cinica, pesimista si negativa, treptat se retrage in propria "cochilie", isi pierde prietenii, devine solitara, incapatanata si rigida. Nu de putine ori face abuz de alcool, de tutun, de droguri si de medicamente. Eficienta si nivelul de performanta profesionala si sociala se reduc, creste absenteismul si riscul de accidente. La limita, starile depresive conduc la ganduri suicidare.

Asadar, stresul are o dubla determinare: una din partea stimulului, alta din partea individului care interpreteaza situatia. Unul si acelasi agent stresor psihic, in afara de faptul ca nu produce stres psihic la toti indivizii, nu produce stres psihic de fiecare data la acelasi individ. Acest lucru este conditionat de dispozitiile de moment ale individului si de semnificatia pe care o acorda in acel moment individul.

Aparitia si amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, volitionale, motivationale si afective). Asta inseamna ca avem o mare influenta asupra propriilor stari de stres, atat in bine cat si in rau.

Datorita perfectionarii tehnicilor de investigatie imunologica in conditiile stadiului actual de dezvoltare cercetarile imunologice au progresat enorm. Cercetatorii au descoperit o gena care influenteaza capacitatea noastra de a face fata stresului si de a ne reveni in urma dezamagirilor vietii. Chiar daca mostenim aceasta varianta genetica, este putin probabil ca ea sa cauzeze depresia, si acest lucru se va intampla doar daca mediul in care ne dezvoltam ar favoriza-o. Aceasta gena a anxietatii poate creste, gradul de susceptibilitate al unei persoane fata de depresie - dar numai in urma unei experiente traumatizante, a unui stres cronic, aratand importanta interactiunii dintre gene si mediu in formarea personalitatii si a starii de spirit.  Exista unele tipuri de personalitate mai predispuse la anumite afectiuni. Astazi, rolul factorilor psihici in declansarea bolilor imunalergice nu mai este contestat. Se cunoaste etiologia psihogena in astmul bronsic, urticaria colinergica si angioedem. Stimulii psihici, inclusiv stresul psihic joaca un rol direct sau indirect in aparitia bolilor imunoalergice (descarcare suplimentara de histamina, leziuni urticariene, etc.). Histamina poate fi generata prin mecanism neurogen pe calea stimularii colinergice si a reflexului de axon. Sub efectul stresului psihic pot sa apara tulburari vasomotorii (eritem, congestie bronsica). Stresul, starile emotionale pot sa influenteze functiile sistemului imun prin intermediul sistemului nervos central si endocrin. In prezent, reglarea nervoasa a proceselor imunologice este demonstrata, insa mecanismele fiziologice ale reactiilor imune nu sunt inca complet elucidate. Factorii de mediu ar putea, in unele circumstante, sa fie implicati in patogenia neoplasmului, rezistenta la infectii, in aparitia bolilor autoimune, care se asociaza cu ineficienta sistemului imun.

Exista numeroase dovezi in legatura cu participarea factorilor de personalitate, stresul, tulburarile de adaptare si aparitia neoplasmului, bolilor infectioase si autoimune (ex. lupusul eritematos sistemic, poliartrita reumatoida, etc.). S-a demonstrat ca stresul cronic creste receptivitatea la infectii cu streptococ. Mecanismele fiziologice nervoase si biochimice, celulare si umorale sunt in relatie cu functiile sistemului imun (ex. efectul imunosupresiv al hormonilor adrenocorticosuprarenali ca raspuns la stres). S-a demonstrat ca exista o reglare hipotalamica a raspunsului imun.

Factorii legati de personalitatea individului sunt legati de prezenta si rapiditatea evolutiei neoplaziilor. S-a observat ca femeile melancolice sufera mai frecvent de neoplazii. S-a observat ca evolutia neoplasmului este influentata de tulburarile psihice. Rezistenta la neoplasm se pare ca este de natura imunologica. Imunitatea celulara este responsabila de rezistenta la infectii. Mutatiile carcinogene pot fi induse de radiatii, substante chimice, virusuri. In ceea ce priveste efectele stresului asupra imunitatii tumorale, conceptul de balanta imunologica este important. In cazul tumorilor induse de virusuri, s-a observat ca exista variatii induse de stres asupra producerii de interferon care antagonizeaza infectia virala. Ineficienta relativa a sistemului imun este in legatura cu patogenia bolilor autoimune. Pacientii cu poliartrita reumatoida sunt subiecti iritabili, stresati, depresivi. Se pare ca dezechilibrul psihic induce aparitia factorului reumatoid si a poliartritei reumatoide.

Stresul psihic sta la baza multor disfunctii sexuale, la  femei, cat si la barbati. Absenta libidoului, frigiditatea, tulburarile de dinamica sexuala, tulburarile de ejaculare pot avea ca etiologie (pe langa cauzele organice de multe ori mai simplu de inlaturat), cauze psihice si anume stresul psihic mentinut pe o perioada mai mare de timp.
Studiile au dovedit ca in cadrul actului sexual, faza de excitatie si faza de orgasm sunt dependente de sistemul nervos parasimpatic, respectiv simpatic (prin adrenalina si noradrenalina). Ca urmare a descarcarii crescute  de mediatori simpatici care are loc in stresul prelungit, aceste rezerve se diminueaza iar acest fapt are drept consecinta un raspuns sexual slab, cu lipsa orgasmului atat la barbat cat si la femeie.
Scaderea productiei de melatonina datorita stresului cronic, duce la scaderea productiei de hormoni sexuali, si  in timp la scaderea interesului pentru actul sexual si a performantelor pe timpul acestuia precum si la instalarea infertilitatii, atat la barbati cat si la femei.

Stresul prelungit (generat de inlocuirea orelor de somn din timpul noptii cu ore de munca, de exemplu), creeaza in timp, tulburari de somn.  In timp, daca stresul nu este inlaturat, poate apare incapacitatea organismului de a se relaxa chiar si dupa cele 7-8 ore de somn ( necesare si suficiente unui individ sanatos, nesupus stresului).

Somnul insuficient pe termen scurt duce la scaderea treptata a performantelor intelectuale, a atentiei si concentrarii, creste timpul de reactie la evenimente, creste timpul de gandire si  durata rezolvarii a problemelor, reduce vigilenta si creeaza confuzie mentala. Somnul insuficient pe termen lung genereaza adevarate nevroze, scurtand chiar speranta de viata a individului. Acest lucru se datoreaza in mare parte hormonului melatonina a carui productie are loc pe timpul noptii (fiind stimulata de intuneric si suprimata de  lumina) si care este secretat de epifiza (glanda pineala). Cand melatonina este produsa in cantitati suficiente ( pe timpul noptii ) avem un somn profund si odihnitor, insa o productie slaba determina dificultati in adormire, un somn superficial, agitat sau chiar insomnie.

Vulnerabilitatea psihica la stres este constitutionala sau dobandita. Vulnerabilitatea psihica este o trasatura proprie doar anumitor persoane si se manifesta prin reactionare usoara, prin stare de stres psihic, la o gama larga de agenti stresori.
Este recunoscut faptul ca stresul este periculos si poate chiar ameninta viata. Japonezii au recunoscut oficial, sub termenul KAROSHI, moartea datorata stresului din cauza excesului de munca (Petrescu, 2004). Dependenta de munca, stresul sau auto-extenuarea pot duce foarte usor la moarte. Fenomenul este frecvent intalnit in tarile asiatice iar exemplul Japoniei este cel relevant: de aproape 40 de ani se confrunta niponii cu moartea din prea multa munca. Cazurile de moarte prin epuizare sunt ceva aproape normal in Japonia. Din pacate si in Romania acest sindrom a facut victime. Raluca Stroescu era manager de audit la o companie multinationala cu sediul in Bucuresti. O asistenta medicala de la spitalul CFR din Iasi in varsta de 34 de ani a facut stop cardio-respirator cel mai probabil, spun medicii, din cauza epuizarii, a stresului. Lacramioara Pricop, care lucra de opt ani ca asistenta la blocul operator din spitalul CFR Iasi, facea ture peste ture si isi dorea enorm sa termine facultatea de medicina, unde era studenta in anul IV.

Primul pas spre vindecare este admiterea faptului ca stresul este o problema reala. Pentru combaterea lui, trebuie mai intai sa-l recunoastem. Stresul provoaca o varietate de raspunsuri la oameni diferiti. De exemplu, in conditiile pierderii unui examen, sau ale dezaprobarii primite din partea sefului, unora le tremura mainile, dintii le sunt inclestati, iar obrajii devin rosii aproape instantaneu. Se poate aprecia, in acest context, ca stresul nu este influentat numai de situatiile externe, ci si de vulnerabilitatea, de toleranta sau adaptabilitatea individului sau de unele trasaturi ale personalitatii acestuia. Stimulii negativi sunt perceputi ca avand semnificatie nociva si genereaza o conduita disproportionata, neadaptiva; cel mai adesea stresul este provocat prin intermediul limbajului.

Structurile alterate prin stres sunt atat de natura materiala - sistemul nervos central - cat si de natura spirituala - procesele psihice ca atare ; chiar daca in cazul stresului psihic dezorganizarea spirituala primeaza, aceasta nu inseamna ca, data fiind unitatea psiho-fiziologica, nu sufera intregul organism; stresul determina, astfel, o reactie psiho-fiziologica a individului, care, obligat sa faca fata situatiilor pentru care nu s-a pregatit, anticipeaza esecul si acorda o mare importanta - cel mai adesea supradimensionata - consecintelor ce decurg din incapacitatea de a rezolva probleme. Stresul acopera o larga arie de manifestari-raspuns, de la expresia emotiilor violente si solicitand intreaga potentialitate adoptativa a individului pana la simple expresii ale amorului propriu ranit si ale fricii de dezaprobarea grupului social de apartenenta, de pierderea increderii si respectului acestuia. La locul de munca, stresul apare ca urmare a unor resurse psihice insuficiente pentru a face fata solicitarilor si exigentelor profesionale. In asemenea situatii se poate vorbi de un stres ocupational sau de stres in activitatea profesionala. Uneori, stresul profesional este considerat ca avand un caracter benefic pentru performantele angajatilor - eustres - care motiveaza si mobilizeaza resursele individuale; in caz contrar, vorbim de distres - cand efectele se rasfrang negativ asupra sanatatii persoanei. Dupa evaluarea evenimentelor stresante si a potentialului de care dispune pentru a le face fata, individul adopta o serie de strategii adaptative sau de ajustare - coping. In raportul individ-mediu un alt indicator al stresului este adaptarea la acesta si modalitatile de coping alese. Acestea sunt de doua tipuri:

directe sau de vigilenta - directioneaza atentia persoanei spre modalitati de neutralizare a stresului pentru a controla sau preveni efectele acestuia;

indirecte sau de evitare - privesc modalitatile de deturnare a atentiei de la sursa stresului in directia autoapararii eului.

Notiunea de coping a fost introdusa de Lazarus si Folkman si reprezinta "ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale ce sunt destinate controlarii stresorilor ce ameninta sau depasesc resursele unui individ". Termenul de coping este preluat ca atare din limba engleza, fiind deja utilizat in literatura de limbi diferite ca un termen universal, similar termenului de stres (Baban, 1998). Copingul a fost definit "in termenii cognitiilor si comportamentelor adoptate de individ, fiind urmarea recunoasterii unei situatii stresante, el existand pentru a trata aceste situatii sau consecintele acestora" (Dewe, Cox si Ferguson, 1993).

Folosirea termenilor "recunoastere" si "existand pentru" implica evaluarea cognitiva, cat si luarea deciziilor la orice nivel. Edwards, (1988) prezinta o abordare teoretica a copingului, bazandu-se pe asumptia ca stresul produce impact negativ asupra starii de bine, cat si o motivatie de a reduce acest impact. Edwards argumenteaza ca acest concept, copingul, reprezinta efortul direct spre schimbarea situatiilor sau asupra oamenilor care produc stresul. Daca aceasta asumptie se dovedeste eficienta atunci stresul se reduce, iar starea de bine se imbunatateste. Un al doilea efect al eficientei copingului este faptul ca prin intermediul sau locul controlului se muta catre interior, deci creste increderea cu care incercarile viitoarelor asumptii vor fi facute (Phare 1976; Jackson si Schuler, 1985, Williams 1994).

Cummings si Cooper (1979), trateaza copingul ca un comportament tintit spre mentinerea unei "stari stabile", a interactiunii dintre individ si mediu intr-un "camp al stabilitatii" in care persoana se simte confortabila. Stresorul este un stimul care disloca cateva aspecte ale acestei stari stabile si individul este motivat sa actioneze pentru a-si recapata acest efort.

Lazarus si Folkman (1984) accentueaza ca natura copingului este diferentiata de "raspunsurile automate". Acesti autori argumenteaza, de asemenea, ca pentru ca strategia de coping sa fie eficienta trebuie sa existe "o potrivire intre eforturile de coping si alte planificari", cum ar fi: valori, obiective, angajamente si credinte. Angajamentele in acest context sunt "expresii a ceea ce este important pentru individ", ele afectand alegerile facute de acestia conducandu-i "spre sau dinspre situatii care ameninta". Puterea cu care un angajament este respectat determina cantitatea de efort a unei persoane care doreste sa elimine amenintarile. Acestea cresc vulnerabilitatea stresului psihologic in zona angajamentului, iar cu cat un angajament este mai public cu atat acesta este mai inspaimantator decat provocator (Janis si Mann, 1977).

Cohen (1987) defineste copingul ca: "eforturi orientate atat spre actiune, cat si spre propria interioritate, pentru a coordona atat cererile interne, ale mediului, cat si conflictele dintre ele, si care depasesc resursele unei persoane". Copingul activ - se refera la actiunile concrete ce urmaresc inlaturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale:

planificarea - se refera la orientarea gandirii, pasii si modalitatile de actiune;

eliminarea activitatii concurente - evalueaza tendinta persoanelor de a evita distragerea de la situatia problematica pentru a se putea concentra mai mult asupra solutionarii ei;

retinerea de la actiune - masoara opusul tendintelor impulsive si premature de a actiona chiar daca situatia nu o permite; este o forma de coping activ in sensul focalizarii pe stresor, dar in acelasi timp o strategie pasiva, pana in momentul in care circumstantele vor permite actionarea;

cautarea suportului social instrumental - evalueaza tendinta de a solicita sfaturi, informatii, ajutor material necesar in actiunea de ameliorare a situatiei; considerat forma de coping activ;

cautarea suportului social-emotional - in ce masura persoana tinde sa solicite intelegere, companie sau suport moral de la prieteni, rude, apropiati pentru a diminua distresul;

reinterpretarea pozitiva - tendinta unei persoane de a extrage un beneficiu chiar si dintr-o situatie indezirabila; nu are scopul doar de a reduce distresul ci poate fi si punctul de plecare pentru un alt gen de actiune asupra stresorului;

acceptarea - cuprinde 2 situatii - acceptarea stresorului in vederea actiunii asupra lui sau acceptarea faptului ca nu poate face nimic impotriva lui;

negarea - refuzul de a crede in realitatea stresorului sau actiunii care ignora stresorul ca si cum nu ar fi real;

descarcarea emotionala - tendinta subiectului de a-si reduce distresul prin exprimarea afectelor si emotiilor negative;

orientarea spre religie - masura in care subiectul apeleaza la ajutor divin; pasivitate mentala - evitarea confruntarii cu problema prin alte activitati;

pasivitate comportamentala - evalueaza tendinta de raspuns la stres prin reducerea efortului, abandonarea angajarii in atingerea scopului sau chiar inlaturarea stresorului;

recurgerea la alcool/medicamente - identifica dorinta de a apela la medicatie anxiolitica sau alcool in cazul starilor de disconfort.

Orientarea in coping a celor stresati este mai puternic asociata (corelata) cu factori de personalitate ca forta eului si supraeului si nu cu factori ca rationalitate/afectivitate si dependenta/independenta de grup. Copingul prin focalizare pe problema este asociat cu taria eului si supraeului, iar copingul prin focalizare pe emotii cu slabiciunea acestora. Se pare ca nu neaparat orientarea in coping este asociata cu robustetea psihologica, ci intensitatea acesteia. Robustetea psihologica este mai accentuata la subiectii cu orientare accentuata spre coping prin focalizare pe problema si la subiectii cu orientare slaba spre coping prin focalizare pe emotii. Prin focalizare pe emotii, reactioneaza la stres subiectii care pot fi caracterizati astfel:

eu slab (emotivitate, imaturitate afectiva, instabilitate) care reactioneaza la frustratie intr-o maniera emotionala, fug de responsabilitati, care abandoneaza usor, putand fi implicati si in accidente si fiind mai predispusi sa reactioneze in situatii stresante inadecvat;

supraeu slab (lipsa de toleranta la frustrare; schimbatori, influentabili, predispusi la oboseala nervoasa, inconstanta si nesiguranta, care neglijeaza obligatiile sociale si arata un general dezinteres fata de normele morale colective. Pot prezenta tendinta spre disimulare, incalcare a legii, accese de furie nestapanite;

imaturitatea emotionala (cauta ajutorul si simpatia altora, indulgenti cu sine si cu ceilalti, introspectivi; in plan social fiind dornici sa atraga atentia, nelinistiti, chiar ipohondri).

Prin focalizare pe problema subiectii pot fi caracterizati astfel, prin prisma reactiei la stres:

eu puternic, matur si calm. Indivizii sunt stabili, calmi, realisti si nu se amesteca in conflicte;

supraeu puternic - dau dovada de constiinciozitate, perseverenta, responsabilitate personala; indivizii sunt ordonati, consecventi, atenti la oameni si lucrurile din jur, au o buna capacitate de concentrare, reflectand inainte de a vorbi, preferand compania oamenilor eficienti;

comportament realist, dar dur, subiecti care nu se asteapta la lucruri extraordinare de la ceilalti, bazandu-se pe sine, cu spirit practic si relativa insensibilitate fata de ceilalti; maturi emotional, aspri, chiar cinici.

Abilitatea unei persoane de a face fata dificultatilor tine de felul cum aceasta abordeaza si interpreteaza propriile experiente. Rezistenta la stres s-a evidentiat a fi asociata mai ales cu factorii implicare si control, in functie de care s-au evidentiat diferente in ce priveste orientarea in coping. Subiectii cu scoruri inalte in ce priveste implicarea (cu buna capacitate de a gasi sensul, scopul si valoarea propriei persoane, a celorlalti si a activitatii) si subiectii cu scoruri inalte in ce priveste controlul (cu buna capacitate de a fi autonomi si de a considera ca isi pot influenta propriul viitor) sunt mai predispusi la orientare in coping prin focalizare pe problema.

Cei care nu detin aceste calitati par mai predispusi la coping prin focalizare pe emotii. Constatarile de mai sus au o mare valoare prognostica in ce priveste reactiile medicilor in situatii stresante in functie de factori si caracteristici personale, independent de situatia in sine.

In aceeasi situatie, cu acelasi potential stresor, medicii cu forta eului si supraeului slabe si cu redusa robustete psihologica vor reactiona prin focalizare pe emotii (fuga de realitate, minimalizarea problemei, autoblamarea si cautarea semnificatiei), iar cei cu forta eului si supraeului mari si cu robustete psihologica ridicata vor reactiona prin focalizare pe problema (precautie, actiuni instrumentale si negociere).  

Sindromul burnout si stresul la locul de munca

Agentii inductori de stres la locul de munca - Incepand cu anii 1990, o data cu accentuarea globalizarii, oamenii sunt supusi unor situatii tot mai stresante, date fiind schimbarile care au loc si care conduc la o crestere a insecuritatii posturilor si la suprasolicitare in munca. Dupa Cranwell-Ward, cele mai afectate organizatii din perspectiva stresului perceput sunt organizatiile care au ca obiect de activitate oferirea de servicii ( medical, social, de aparare), cele care au suferit modificari tehnologice importante si cele care s-au restructurat intr-o masura semnificativa.

Din nefericire, pe cat de evident este impactul pe care-l are stresul asupra angajatilor, prin scaderea productivitatii si satisfactiei in munca, pe atat de putin este el luat in considerare de conducerile institutiilor decidente in stat; acest fapt este cu atat mai valabil cu cat este vorba despre asumarea responsabilitatii pentru aparitia stresului. Angajatorii sunt foarte rar de parere ca angajatii lor muncesc prea mult si ca ar trebui eliberati de anumite responsabilitati, deoarece ei sunt manati de doua principii clare: productivitatea muncii si orientarea spre profit; in acelasi timp, majoritatea angajatilor accepta aceasta situatie, deoarece slujba lor depinde implicit de indeplinirea acelor cerinte ridicate.

In cazul in care stresul afecteaza angajatii dintr-o organizatie, pot apare mai multe simptome negative: pasivitatea din partea angajatilor, evitarea responsabilitatilor si a sarcinilor, rigiditatea in viziune, aparitia conflictelor interpersonale si a problemelor de comunicare, scaderea motivatiei si a satisfactiei in munca, rezistentele la schimbare, scaderea productivitatii si a eficientei in munca, scaderea calitatii si a interesului si a orientarii catre client/pacient si dorintele acestuia, luarea unor decizii eronate etc. Aceste consecinte negative in plan organizational tind sa apara in conditiile in care exista mai multe surse generatoare de stres, deoarece odata cu inmultirea acestora scad sansele individului sa faca fata tuturor provocarilor sau amenintarilor existente, instalandu-se situatia de distress.

Diferentierea principalelor surse de stres poate fi oferita in functie de pozitia angajatilor si de tipul de munca desfasurata. In contextul activitatii profesionale ce presupune servicii oferite in contact direct cu beneficiarii, se poate instala un sindrom de epuizare - sindromul burnout.

Stresul, in special stresul la locul de munca, a acumulat un interes crescut in ultimii ani in Europa, datorita faptului ca el reprezinta a doua problema de sanatate, dupa afectiunile musculo-scheletale. Acesta afecteaza 28% din angajatii Uniunii Europene si este cauza a peste un sfert din totalul concediilor medicale a caror durata reprezinta cel putin doua saptamani de absente la locul de munca. Biroul International al Muncii considera stresul a fi "una dintre cele mai grave probleme ale timpului nostru, nu numai pentru indivizii carora le pune in pericol sanatatea fizica si mentala, dar si pentru intreprinderi si guverne". Stresul nu este o boala in sine, dar daca este intens si de durata poate sa conduca la aparitia unor probleme de sanatate fizica si mentala; este adesea factor ce determina insatisfactia profesionala, productivitatea scazuta, absenteismul si turnoverul crescut al angajatilor.

Un studiu efectuat in anul 2006 in 15 tari europene a demonstrat ca, in momentul de fata, romanii au "reusit" o contraperformanta spectaculoasa: suntem pe locul 1 la nivelul de stres perceput. Astfel, conform studiului mentionat, 52% din romani considera ca stresul este cea mai mare problema de sanatate, in raport cu media europeana de 33%. Stresul profesional se afla pe locul doi in ierarhia problemelor de sanatate profesionala in U.E. Conform unui studiu al Organizatiei Internationale a Muncii, costul stresului ocupational in Romania se ridica la 10 % din PIB.

Studiile arata ca stresul profesional afecteaza peste 40 de milioane de salariati din tarile U.E., fiind al doilea motiv ca frecventa, dupa tulburarile de postura in patologia profesionala. Femeile ating nivele mai ridicate, dar atat pentru femei, cat si pentru barbati, stresul poate fi o problema in toate sectoarele de activitate si la toate nivelele unei organizatii profesionale, asa cum este si spitalul. Se estimeaza ca 16% din barbati si 22% din femei cu boli cardiovasculare din tarile U.E. au aceste afectiuni din cauza stresului profesional. Sunt asociate cu stresul profesional si alte afectiuni, care includ tulburari musculo-scheletice si probleme de sanatate mentala. Stresul si lupta impotriva sa (capacitatea organismului de a se adapta la stres) influenteaza comportamentul legat de fumat, consum abuziv de alcool/droguri, bulimie/anorexie, rezistenta scazuta la infectii, neatentia la volan si diferite forme de violenta (auto si hetero-agresiuni).

Personalul medical este supus stresului fizic si mental atunci cand manevreaza si ingrijeste pacientii. Efortul fizic cauzeaza dureri la nivelul coloanei, in special, la nivelul coloanei lombare. Studiile confirma incidenta crescuta a acestor probleme la nivelul coloanei (lumbago): 32-52% din cazuri se regasesc in randurile asistentelor medicale, ceea ce provoaca o pierdere a 0.5-2% din PIB, 40-50% din persoanele afectate fiind in incapacitate de munca.

In Republica Ceha afectiunile datorate aparatului locomotor sunt pe locul 2 ca si incidenta a bolilor ocupationale. In marea Britanie durerile de spate ale angajatilor, costa statul peste 10 milioane de lire anual, iar peste 3.600 de angajati din domeniul sanatatii renunta la aceasta meserie. 12% dintre asistente renunta la aceasta meserie datorita durerilor de spate (Stubbs, Buckle, Hudson, Rivers si Baty, 1986). 20% dintre asistente solicita transferul catre alt departament si 12% isi schimba profesia. (Owen, 1989).

Pozitionarea pacientului este o notiune de baza, si reprezinta cea mai eficace metoda pentru prevenirea escarelor de decubit. Repozitionarea pacientului reprezinta una dintre activitatile de baza ale medicilor/asistentilor medicali, care necesita un efort fizic sustinut. Epuizarea fizica a personalului medical este asociata cu manevrarea pacientilor. Una dintre cauze poate fi legata de spatiul mic, insuficient pentru mobilier, lipsa unui echipament modern. In practica, uneori nu se tine cont de aspectele tehnice, cum ar fi cerintele ergonomice pentru paturile de spital, scaune, inclusiv mobilierul medical. Frecvent lipseste instruirea asistentelor, in legatura cu manipularea corecta a pacientilor. In timpul procedurilor de examinare, medicii si asistentii trebuie sa stea in picioare, si sa-si solicite coloana in pozitii neobisnuite. Aceste proceduri sunt si mai dificil de executat atunci cand nu se poate ajusta pozitia patului. La fel de important, ca si epuizarea fizica a medicilor, este stresul psihic la care aceastia sunt supusi in timpul programului de lucru. Problemele legate de stres sunt adesea uitate, mai ales in departamentele de terapie intensiva sau oncologie.   La fel este si in departamentele de pediatrie, geriatrie sau in clinicile de bolnavi cronici. Cerintele ridicate la locul de munca, necesitatea de a oferi performante maxime, lipsa personalului medical calificat, salariile mici sunt factori de stres care contribuie la oboseala si epuizarea personalului. Oboseala pe termen lung devine cronica si se asociaza cu istovirea si scaderea rezistentei la oboseala. Pot rezulta boli mentale si fizice grave. In ultima perioada, procentul de boli mentale, datorate suprasolicitarii, este in crestere (Sindromul Burnout).

Sindromul burnout ( a arde complet) a fost identificat prima data de catre Freundenberg in 1974. Initial, simptomatologia a fost descrisa in randul voluntarilor ce activau in cadrul unor organizatii umanitare. Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura si epuizarea energiei fortelor si a resurselor care determina o scadere a intregului potential de actiune al individului. Sindromul este indus de stresul cronic in profesiile care presupun implicare directa in ajutorarea semenilor (sectorul medical, social, militar, trafic aerian). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul dintre ideal (ceea ce asteapta de la profesie) si real (ce obtin concret).

In 1982, medicul canadian Lauderdale M. dedica o monografie sindromului de epuizare profesionala, asa-numitul sindrom burnout, care desemna esuarea, uzura si epuizarea energiei si a fortelor sau resurselor individuale care ii provoaca individului o scadere globala a intregului potential de actiune. Studiile care au urmat au conturat repede categoria profesionala cea mai afectata de acest sindrom: medicii si cadrele medicale.

In 1983, Maslach il defineste ca fiind "un sindrom al extenuarii emotionale, al depersonalizarii si al reducerii implinirii profesionale", care apare in randul persoanelor ce desfasoara activitati umanitare. In 1988, Pines si Aaroson extind sfera de aparitie si identificare la mai multe categorii profesionale, pentru ca, in 1994, Karazman sa utilizeze aceasta definitie si in cadrul personalului medical.

Agentia Europeana pentru Securitatea si Sanatatea Muncii estimeaza ca o treime dintre medici sufera de burnout, iar 10% dintre ei ajung sa aiba deteriorari grave ale starii de sanatate, cum ar fi depresia severa sau alte tulburari psihiatrice, boli degenerative, abuzul de alcool sau droguri. Termenul de burnout denumeste sindromul stresului cronic la locul de munca. Este descris ca un proces ce se dezvolta lent, fara simptome si care duce la epuizare emotionala si retragere sociala. Este o stare de epuizare fizica, emotionala si mentala cauzata de implicarea pe termen lung in situatii solicitante emotional. O prezentare mai tehnica a sindromului burnout a fost facuta de Maslach si Jackson (1986) care au in vedere "un sindrom ce are trei dimensiuni":

depersonalizarea - persoana se distanteaza de ceilalti semeni, pe care incepe sa-i trateze impersonal;

reducerea realizarilor personale

epuizare emotionala - persoana se simte golita de resurse emotionale personale si devine foarte vulnerabila la stresori.

Starea de burnout este cauzata de expunerea la stresul profesional si adesea este insotita de depresie. S-a constatat ca acest lucru decurgea din obligatia permanenta a individului de a-si sustine o imagine personala idealizata, indiferent de progresul tehnologic, de lipsa unei recunoasteri sociale corespunzatoare cu gradul de dificultate al activitatilor pe care le desfasoara si, in sfarsit, datorita programului neconventional.

Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera: munca neurmata de rezultate imediate, nerecunoasterea calitatii activitatii, lipsa incurajarilor si a gratificatiilor morale. In aceste conditii, subiectul se epuizeaza pe masura ce constata prabusirea propriilor iluzii in fata evidentei realitatii. Desi majoritatea autorilor sunt de acord ca acest concept de burnout este eterogen si nu se poate vorbi de o patologie specifica, se accepta un tablou clinic minim cu urmatoarele aspecte:

semne si simptome somatice: cefalee continua, tulburari gastro-intestinale si cardiace astenie, fatigabilitate;

comportamente neobisnuite pentru subiect: iritabilitate, intoleranta si incapacitate de a intelege sau a fi empatic cu ceilalti, criticism nejustificat, lipsa de incredere, atitudine de superioritate fata de ceilalti, anxietate, lentoare psihomotorie, tulburari de concentrare, trairi psihice dezagreabile, oboseala.

atitudini defensive: rigiditate, negativism, rezistenta la schimbare, pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de munca, dar realizeaza tot mai putin din ceea ce isi propune, fara sa fie pe deplin constient de acest lucru).

modificare de comportament: scaderea nevoii de comunicare, retragere sociala, iritabilitate, atitudine de superioritate/inferioritate, rigiditate, negativism.

Pe scurt, individul isi pierde bucuria de a trai. Moartea apare prin distrugerea glandelor care controleaza stresul - suprarenalele.

Acestea ajung sa functioneze in maniera intensiva in perioadele de stres si, nemaiputand produce hormoni, se autodistrug. Este de asemenea acceptata ideea ca sindromul de burnout are o evolutie stadiala:

stadiul I - caracterizat de neliniste, confuzie si aparitia frustrarii (individul simte ca ceva nu e in regula);

stadiul al II-lea - caracterizat prin frustrare intensa si nemultumire;

stadiul al III-lea - caracterizat prin apatie, renuntare si disperare.

Fara sa fie o entitate clinica precisa, burnout-ul este centrat de trigonul: epuizare fizica si/sau psihica, depersonalizare profesionala, atitudine negativa fata de propriile impliniri. Toate acestea apar insidios si sunt accentuate de perioadele de asteptare excesiva a unor schimbari, de numarul prea mare de concursuri avand drept rezultat doar un grad mic de promovare profesionala, de surmenajul socio-profesional sau de dificultati pecuniare majore. Stresul zilnic actioneaza progresiv, sindromul de burnout se instaleaza treptat. Debutul si agravarile se regasesc in perioadele de oboseala intensa, de surmenaj, in momentele de neimplinire. In prima faza, individul recunoaste ca ceva nu este in regula. Se instaleaza apoi frustrarea, sentimentul de neimplinire personala. Al treilea stadiu, frustrarea, lasa locul apatiei, sentimentului de inutilitate, de disperare. Este momentul de trecere catre patologia psihiatrica, aici se instaleaza depresia si tulburarile psihotice.

Finalul poate fi nefericit variind de la distrugerea cadrului familial (divort) la distrugerea vietii personale (alcoolism, droguri, suicid). Se disting trei elemente prin care acest sindrom se diferentiaza de stresul ocupational (profesional):

stresul ocupational apare ori de cate ori sarcinile de munca depasesc resursele adaptatative ale angajatilor, in timp ce sindromul de epuizare constituie faza finala a dezadaptarii, datorata unui dezechilibru indelungat intre cerinte si resurse;

stresul nu conduce intotdeauna la atitudini si comportamente negative din partea angajatilor, in timp ce burnout-tul este asociat de fiecare data cu asemenea trairi negative;

daca stresul afecteaza pe toata lumea, sindromul de epuizare apare doar la persoanele care si-au inceput cariera intr-un mod foarte entuziast, avand asteptari obiective ridicate, dar neimplinite ulterior.

Printre consecintele cele mai importante ale acestui sindrom se regaseste insatisfactia profesionala, manifestata prin renuntare sau neimplicare, atat in munca in sine, cat si in raporturile cu organizatia careia ii apartine; ele apar pe fondul unui suport social scazut, in situatii de ambiguitate a rolului si in prezenta unor conflicte la locul de munca. Alte consecinte negative ale stresului in plan organizational sunt: aprofundarea sentimentului lipsei de apreciere din partea celorlalti, marirea numarului concediilor de boala scaderea initiativei etc. Intre factorii psihologici, un rol esential in prevenirea stresului il are perceptia ridicata a eficientei personale; se defineste prin acest termen increderea unei persoane ca poate indeplini o sarcina specifica.

Asemenea credinte influenteaza comportamentul persoanei respective, generand mai multa perseverenta in fata obstacolelor si a frustrarilor si, implicit, sanse de succes mai mari.

Stresul profesional este legat de exigentele indeplinirii profesiei si constituie o categorie aparte, despre care mii de cercetatori au aratat ca ramane o problema ignorata. Sintetizand problematica studiilor consacrate stresului profesional in ultimii 30 de ani, putem arata ca acestea s-au concentrat asupra patru domenii principale: probleme de definire si masurare a stresului, relatiile dintre stres si cariera profesionala, relatiile dintre stres si inter-relatiile familie/munca, respectiv rolul jucat de mediul social si familial in prevenirea stresului. Pentru a convinge managerii structurilor organizationale in privinta consecintelor acestui fenomen, majoritatea cercetatorilor au incercat sa evalueze costul stresului pentru organizatii si societate in ansamblu, intr-un efort disperat de a atrage atentia asupra efectelor ignorantei in aceasta chestiune.

Conditiile de munca grele, nedorite, cu grad inalt de periculozitate, respectiv posibilitatea producerii accidentelor de munca sunt alti factori de stres intalniti indeosebi la nivelul executantilor. In fine, munca ce presupune relationarea cu oamenii, contactul public, constituie un factor de stres pentru cei care ocupa asemenea pozitii. Aceste persoane trebuie sa faca fata unui set dublu de solicitari: pe de o parte solicitarile clientilor (a publicului), pe de alta parte solicitarile organizatiei.

Stresul se afla la baza multor tulburari comportamentale, dar si imunologice care conduc la aparitia bolilor cronice precum si a celor infectioase, intr-o comunitate.

Aderarea intregului personal la valorile statornicite prin cultura organizationala (care are o functie integrativa), poate contribui la reducerea tensiunilor, a stresului si la stabilirea unei noi relatii intre sistemul propriu de gandire al fiecarui angajat si emotiile impartasite in comun. Conceptiile diferite asupra conflictului sugereaza puncte de vedere diferite asupra surselor conflictului. Cauzele care genereaza starile conflictuale pot fi cautate atat in elementele de ordin psihologic si sociologic, cat si in elementele structurale ce caracterizeaza organizatiile. Astfel, starile conflictuale pot fi determinate de: nepriceperea unui membru al grupului de a-si indeplini sarcinile ce i-au fost atribuite, nemultumirea fata de modul de repartizare a sarcinilor, perceptii si interpretari gresite, lipsa unei comunicari deschise si oneste, relatiile interpersonale dificile, existenta unui climat de neincredere intre oameni, agresivitatea, teama de a-i lasa pe altii sa se afirme, competitia etc. Aceste cauze tin mai mult de psihosociologia grupului. Un prim exemplu pe care il putem oferi este legat de perceptiile diferite pe care le impartasesc membrii unui grup fata de alt grup. Imaginea grupului din oglinda este o forma de manifestare a perceptiilor gresite, prin care partile aflate intr-o situatie conflictuala tind sa impartaseasca aceleasi perceptii eronate una despre cealalta. In masura in care un grup de munca tinde sa creada despre un alt grup ca este "rau", acesta din urma va manifesta la randul lui aceleasi perceptii, comportamentul fiind singurul indiciu asupra sistemului de valori impartasit de membrii grupului. In consecinta, reactia partii adverse va fi pe masura comportamentului manifestat.

Intr-o organizatie - spitalul - ce desfasoara o activitate, cel mai adesea se intalneste conflictul structural. Sursele unui asemenea conflict trebuie cautate in: delimitarea departamentelor dupa obiective diferite, dependenta departamentala reciproca, nemultumirea fata de statutul profesional, delimitarea inexacta a atributiilor, caracterul limitat al resurselor si comunicarea in organizatie. Ne vom opri doar asupra variabilelor mai des intalnite in organizatii: diferentierea, interdependenta si folosirea in comun a resurselor. Nici unul din acesti factori nu produce singur un conflict substantial. Insa cand opereaza impreuna se poate ajunge la o presiune foarte puternica, ce poate exploda intr-o serie de conflicte distructive, care pot fi greu controlate sau, intr-un caz fericit, in conflicte productive usor de gestionat. (D. Robey, 1986) Diferentele intre "departamente/sectii" rezulta in mod natural cand sarcina generala a unei organizatii este impartita pe specialitati. Aceasta diviziune a muncii permite indivizilor sa realizeze o parte din sarcina totala, astfel ca lucratorii din departamente diferite ajung sa realizeze sarcini total diferite. Ei folosesc alte mijloace de munca, au legaturi cu alti oameni, primesc alta instruire, gandesc si actioneaza diferit. Aceste diferente sunt normale, intentionate si necesare pentru succesul organizatiei. Totusi diferentele creeaza dificultati, cum ar fi intoleranta si antipatie intre departamente. Diferentierea ingreuneaza comunicarea prin individualizarea unui grup fata de altul, cel mai simplu exemplu fiind dat de numeroasele conflicte dintre specialistii in activitatea operativa. Diferentierea include atat aspecte ale structurii, cat si ale caracteristicilor personale ale oamenilor. Cele doua sunt, probabil, intr-o stransa legatura, pentru ca orientarea psihologica a personalului este influentata de structura si sarcinile din interiorul departamentului.

Interdependenta este o cauza importanta a conflictelor, deoarece da posibilitatea de amestec si obstructionare, care altfel nu ar exista. Aceasta interdependenta poate aparea sub mai multe forme: un contact minim, cand fiecare departament isi aduce o mica contributie la intreg si fiecare este sprijinit de intreg; o interdependenta secventiala, care actioneaza ca o linie de asamblare in care exista o dependenta reciproca, de la un capat al liniei la celalalt; o interdependenta reciproca in care unitatile organizatiei isi dau una alteia sarcini. Evident, cu cat interdependenta este mai mare, cu atat potentialul unui conflict este mai ridicat.

Folosirea resurselor in comun este o alta cauza structurala ce poate conduce la conflict. Resurse ca bani, timp, spatiu, personal, echipament produc deseori conflicte legate de cine le va folosi, unde, cat si cand. Izbucnesc conflicte distructive mai ales atunci cand resursele sunt foarte limitate, iar nevoile mari. In mod normal, repartizarea resurselor va constitui subiect al negocierilor, atentia managementului fiind centrata pe controlul si gestionarea conflictului intr-o maniera ordonata si constructiva. Asadar, o diferentiere mare, interdependentele, folosirea in comun a resurselor constituie factori de presiune in organizatie. O viziune de ansamblu asupra conflictului evidentiaza mai intai aceste cauze structurale si abia apoi caracteristicile indivizilor antrenati in conflict. Managementul conflictelor va avea in atentie atat cauzele structurale, cat si diagnosticarea relatiilor interpersonale, o tratare completa a conflictului necesitand elaborarea unor strategii de modelare structurala si a unor tactici de abordare a relatiilor interpersonale in cadrul organizatiei.

Daca particularizam si ne referim la stresul ocupational sau la tensiunea emotionala dezvoltata de exercitarea meseriei fiecaruia dintre noi, abordarea stresului in corelatie cu motivatia ne ofera prilejul de a puncta atat sursele de stres cat si metodele de preintampinare a aparitiei stresului dezadaptiv.

Factorii stresanti (sau agentii stresori) apartin mediului exterior, dar esentiala este maniera in care ei "impresioneaza" forul interior al individului, ecoul pe care il au in mintea si in sufletul acestuia, masura in care se transpun in stari de necesitate sau in tensiuni subiective care motiveaza conduita. Astfel, aceeasi variabila independenta poate reprezenta o sursa de stres dezadaptativ, cat si un factor motivational: de exemplu, o recompensa constituie un mijloc de mobilizare a persoanei pentru obtinerea performantei gratificate, atat timp cat puterea ei motivationala este moderat-superioara, dar in conditiile in care este perceputa foarte acut competitia cu ceilalti pentru a castiga dreptul de a fi apreciat drept "invingator", aceeasi recompensa devine un factor stresant, o sursa de tensiune puternica, de tip obsesiv. In acelasi mod, pedeapsa, sanctiunea potentiala in cazul neindeplinirii unei sarcini la parametri ceruti, poate contura un factor stresant - cand teama de pedeapsa este coplesitoare, dar si o cale de imbunatatire a performantei - atunci cand nu face decat sa tensioneze subiectul atat cat e necesar pentru implicarea adecvata in sarcina, cand da nastere mobilizarii aptitudinale in concordanta cu dificultatea situatiei, a misiunii ce trebuie indeplinite. Exploatarea adecvata, respectiv inadecvata a sistemului de recompense si sanctiuni reprezinta astfel atat o sursa potentiala de stres cat si o cale de profilaxie a stresului.

Daca motivatia extrinseca si cea negativa pot cu usurinta sa devina surse de stres ocupational, potentarea motivatiei intrinseci si a celei pozitive, deci a placerii de a-si exercita atributiile si a dorintei de implicare in actiunea profesionala, constituie modalitati de preintampinare a instalarii fenomenului de stres (in acceptiunea de "distres").   Astfel, cerinta exterioara devine dorinta proprie, intentie, obiectiv propus, subiectul se focalizeaza pe ceea ce trebuie sa faca, nu pe ceea ce nu trebuie, sintagmele transformandu-se precum: "trebuie sa" devine "ne dorim sa", "este in interesul tuturor/tau sa ", "vei demonstra valoare profesionala procedand astfel" (motivatie intrinseca). Blamarea, reprosul, amenintarea, pedeapsa se soldeaza de cele mai multe ori cu inhibare, retinere, piedici subiective in calea trecerii la actiune, pe cand remarcarea fiecarei stradanii, a fiecarui progres, lauda pe masura eforturilor si performantei obtinute, aprecierea favorabila aduc, de regula beneficii superioare, stimuland implicarea si reducand consumul nervos si emotional. Desigur, importanta este si cunoasterea celorlalti, cat si autocunoasterea pentru a stimula exact tipul de motivatie cel mai eficient. De exemplu, pentru anumite persoane, mobilizatoare este nevoia de a sti, de a cunoaste, de a intelege, de a-si explica anumite fenomene, pe cand pentru altii, este dominanta nevoia de a fi in consens cu ceilalti, de a obtine aprobarea si aprecierea altora, de a se simti bine in preajma acestora. Importanta termenilor in care sunt formulate sarcinile individuale si de grup, pentru formarea suportului motivational energetic si asigurarea in acest fel a conditiilor necesare actiunii eficiente, este completata de traditionalul " limba dulce mult aduce", care aminteste in mod implicit de respectarea demnitatii umane si a nevoii firesti de apreciere, de imagine de sine pozitiva.

Mai mult decat atat, stresul profesional in unitatile cu specific medical este reprezentat intr-o proportie apreciabila de ceea ce s-ar putea numi "stres relational", adica de tensiunile psiho-fiziologice asociate interactiunilor cu ceilalti, fie acestia pacienti, sefi, colegi egali in competente si / sau functie sau subordonati.

In spital, in domeniul medical, rareori primirea unei dispozitii nu se insoteste de incordare, neliniste si anticiparea unor eforturi noi sau a unor situatii neplacute, si aceasta mai ales din cauza caracterului imperios pe care ordinul il are, dar si din cauza precautiilor suplimentare luate de medicul sef in legatura cu termenul de executare, a standardelor ce descriu modul de executare, a controlului impus de precizarea exacta a modalitatii de lucru, a trecerii pe plan secundar a nevoilor personale ale subordonatului, eventual neconcordante cu solicitarile serviciului. Astfel, comunicarea in mediul medical tinde sa primeasca o nota de rigiditate accentuata chiar si cand se realizeaza pe orizontala, in sensul ca se acorda destul de putina atentie unor reguli implicite ale lucrului in echipa, pe cat de simple si de intuitive, pe atat de importante, reguli ce ar putea fi exprimate sintetic de "magicul" impreuna. Reusita oricarei actiuni se bazeaza in egala masura pe aptitudini si pe atitudini. Aprecierea realista a propriilor capacitati si priceperi, exercitiul in exercitarea atributiilor de serviciu soldat cu dezvoltarea si perfectionarea deprinderilor specifice, valorificarea maximala a "arsenalului" aptitudinal si informational de care dispune persoana sunt parghii de prevenire a stresului ocupational. Cand medicul stie ca este competent la locul de munca, in confruntarea cu diverse cazuri medicale si solicitari, este motivat sa-si asume responsabilitatile, nu fuge de acestea.

Mai mult decat atat, cand considera ca exista un dezechilibru intre fortele sale si provocarea din fata sa, in favoarea gravitatii starii pacientului, traieste teama de esec si evita implicarea intr-un caz in care se vede din start depasit - sursa de stres dezadaptativ. In acelasi fel actioneaza si slaba dotare materiala: medicul are un deficit instrumental, de materiale necesare care il demotiveaza, il tensioneaza negativ si il blocheaza din actiune. Sindromul 'burnout' ii afecteaza pe medici din pricina numarului mare de pacienti, a unor dotari necorespunzatoare sau a legislatiei sanitare ambigue. Medicii care lucreaza cu bolnavii de cancer sau SIDA ori chirurgii sunt mai expusi la epuizarea psihica, pentru ca 'se confrunta zi de zi cu moartea, cu invinuirile familiilor pacientilor, putand chiar sa se 'contamineze' cu trairile de frica, durere, suferinta sau revolta ale celor asistati'. Climatul psihosocial, relatiile cu colegii si/sau cu sefii din ierarhiile superioare au efecte pozitive, stenice, atunci cand sunt unele destinse, firesti - deci stimularea lor este o cale de profilaxie a stresului ;

Climatul psihosocial si profesional pot fi o puternica sursa de stres la locul de munca, atunci cand neintelegerile, divergentele atitudinale, conflictuale, concurenta exagerata pana la stadiul de subminare a celuilalt in lupta pentru resurse limitate sunt preponderente si se rasfrang asupra performantelor individuale si colective. Solutia, in acesti termeni, poate, desigur, veni din exersarea comunicarii asertive, ale carei consecinte sunt chiar acelea de prevenire a reactiilor defensive sau agresive si de dezvoltare a unui climat relational favorabil.

Daca incertitudinea, suspiciunile, nesiguranta, schimbarile frecvente in sarcinile generale sau particulare de munca reprezinta surse de stres ocupational, sentimentul ca ai putere de decizie sau de influentare a propriei situatii, ca efortul tau este, alaturi de al celorlalti, calea de detinere a controlului si de dobandire a echilibrului sistemic, sunt factori de profilaxie a stresului. Acestea din urma contureaza, in fapt, o atitudine "sanatoasa", tradusa prin seriozitate, constiinciozitate, responsabilitate, implicare, perseverenta, aspiratii de nivel superior, autocontrol, echilibru emotional.

Asa cum conflictul este o necesitate, o cale spre crestere si dezvoltare, tensiunea psihoafectiva este stimulul activismului si implicarii eficiente in activitate, atunci cand intensitatea sa este una adaptativa. Prezenta tensiunii in sistemul psihic uman (la aceasta amplitudine moderata) este echivalenta motivarii optime pentru sarcina, este garantia preintampinarii instalarii submotivarii - care se soldeaza cu blazarea si lipsa intereselor pentru rezolvarea unei probleme apreciate drept prea simple si facile fata de propriul bagaj instrumental - ca si supramotivarii si mobilizarii stresante si epuizante in depasirea obstacolului. Atat submotivarea, cat si supramotivarea si stresul asociat acestora au sanse cu atat mai reduse sa apara, cu cat oamenii isi cunosc mai realist capacitatile proprii, le apreciaza mai just si mai obiectiv pe cele ale colegilor, se bucura de respectul celorlalti si sunt, la randul lor, dispusi sa ii respecte pe acestia, sa le solicite si sa le acorde sprijinul, sa isi asume raspunderea pentru propriile opinii si credinte, sa isi impartaseasca temerile, dorintele si emotiile, sa ceara si sa ofere feed-back - pentru optimizarea comunicarii.

Cel mai expus la dezvoltarea sindromului epuizarii este personalul medical tanar. Numeroase studii au aratat ca sindromul de burnout se manifesta in special la medicii tineri (grupul de varsta 25-40 de ani), fiind egal distribuit pe sexe. Este dificil de tratat, dar poate fi prevenit. Patologia indusa de stresul profesional este privita cu tot mai multa responsabilitate de catre autoritatile sanitare din tarile dezvoltate. In Belgia (unde exista o buna organizare a asistentei sanitare si salarizarea corespunzatoare a medicului), autoritatile si organizatiile profesionale actioneaza concret pentru a preveni abandonul profesiei medicale din cauza stresului. Se intentioneaza crearea unui sistem de securitate sociala specifica pentru medici si asistente medicale (chiar reglementari juridice privind incadrarea sindromului de burnout ca boala profesionala a personalului medical).

In Romania, desi a atins nivel record, stresul in munca nu reprezinta o prioritate a politicii sanitare. Stresul profesional si riscurile psihosociale pe care le implica se reflecta dezastruos in economic, argument foarte utilizat de specialistii de medicina muncii, care au inceput sa actioneze pentru schimbarea atitudinii factorilor decizionali. Medicii, dar si asistentii medicali, sunt afectati de sindromul burnout datorita stresului pe termen lung. In ultimul timp, se vorbeste despre acest sindrom asociat progresului. Afecteaza, in general, persoanele cu profesii ce presupun comunicare si reactii in urgenta medicala . Sindromul se asociaza cu depresia, pierderea increderii in propria persoana, sentimentul de singuratate.

Este important de inteles ca nu este o predispozitie genetica de a avea acest sindrom, ci este mai degraba o "boala postmoderna" care este relationata cu locul de munca si constrangerile sociale la care suntem supusi si la care ne supunem si noi insine. Sindromul de burnout arata cum lipsa autocontrolului ne afecteaza stilul de viata si ne determina sa nu mai avem comportamente alimentare, habituale, sociale adecvate. Ne afecteaza stima de sine si performantele pe care le-am obtinut cu greu sau dorim sa le obtinem. Mai mult, ne afecteaza nevoile fundamentale ale fiintei noastre - de la cele fiziologice, care nu ne mai par firesti, la cele de stima de sine, recunoastere sociala, afiliere. Efectul principal al stresului asupra organismului este de a semnala o situatie de pericol. In organism se produc foarte rapid schimbari fizice si psihice necesare determinarii unei reactii. Practic, se descarca instantaneu o cantitate de adrenalina care ajunge in maini sau picioare. Si daca in vremuri preistorice asta ajuta omul sa fuga (cand adrenalina ajungea in picioare) sau sa se lupte (cand ajungea in maini), acum reactia poate fi de a folosi mainile si picioarele pentru tot mai multe activitati: operatii chirurgicale, gesticulat, scris la calculator, munca fizica sau  piciorul pe acceleratie sau pe frana, etc. Alte schimbari sunt: cresterea ritmului cardiac ce duce la aprovizionarea suplimentara cu sange a creierului si inimii, contractarea muschilor, cresterea nivelului de zahar pentru a alimenta energia.Toate acestea sunt efecte necesare protejarii organismului. Si totusi, stresul prelungit, folosirea in exces a acestor reactii este extrem de daunatoare si poate duce la: hipertensiune arteriala, accidente cerebrale, infarct miocardic, moarte subita urmare a unei fibrilatii ventriculare, ulcer, dureri recurente de cap, cancer, alergii, astm, dureri de spate, artrita, diabet, caderea sistemului imunitar, urmata de cancer, boli nervoase, boli de piele, raceli dese si lungi.

Iar ca efecte psihice: afecteaza gandirea, provoaca stari de apatie, lipsa de energie, limiteaza exprimarea emotionala, afecteaza relatiile interumane, scade performanta si, in general, deterioreaza calitatea vietii.

Desigur, nu toti oamenii reactioneaza la fel in fata stresului. Reactia fiecaruia este influentata de perceptia sa  asupra "pericolului", adica asupra consecintelor pe care le vor suporta in cazul in care nu face fata solicitarilor. Daca o persoana considera ca neindeplinirea unei sarcini sau esecul nu-i afecteaza pozitia, atunci si efectul stresului asupra sa este mult diminuat.

Daca insa persoana considera ca neindeplinirea unei sarcini ii afecteaza locul de munca, familia, statutul, atunci si efectul stresului va fi mai mare si de durata. Subestimarea sau supraestimarea capacitatilor duc sigur la cresterea impactului negativ al stresului asupra organismului. Stresul la locul de munca este responsabil pentru milioane de zile lucratoare neutilizate in fiecare an si pentru milioane de concedii de boala. Desi cifrele care reflecta pierderile umane si banesti sunt semnificative, multe intreprinderi nu realizeaza cat de mult afecteaza stresul la locul de munca viata economica. Stresul este datorat:

Continutului muncii;

Conditiilor locului de munca;

Conditiilor contractului de munca;

Relatiilor de munca.

Stresul duce la o proasta conditie fizica si mentala a salariatilor. Conditia fizica si mentala proasta a medicilor si conditiile necorespunzatoare de munca pot genera cazuri de   malpraxis, care duc la suferinta umana, decese, procese, bani pierduti, timp pierdut. Majoritatea celor afectati sunt singuri si sufera in tacere. Stresul emotional a afectat 88,9% din personalul medico-sanitar, majoritatea avand varsta sub 35 de ani. Dintre factorii asociati cu aparitia stresului, cadrele medicale au acuzat: lipsa de personal (28,15%), nivelul de salarizare redus comparativ cu atributiile postului (42,23%), lucrul in schimburi (17,78%) si conditiile de dotare cu aparatura moderna, precum si cele fizice ale locului de munca (11,86%). Se remarca faptul ca, pentru depasirea presiunilor stresului, cadrele medicale au recunoscut folosirea diverselor droguri, evolutiile anuale ale frecventei utilizatorilor celor trei droguri - alcool, tutun, cafea - manifestand tendinte ascendente. Modificarile comportamentale datorate prezentei stres-ului au fost identificate si la personalul medico-sanitar, predominand: modificari ale frecventei cardiace si tensiunii arteriale, cresterea frecventei respiratiei, tulburarile de somn, depresii, iar 28,9% dintre persoane au prezentat combinatii a doua sau mai multe dintre efectele mentionate.

La persoanele internate, factorul emotional afecteaza un numar important de bolnavi. Dintre factorii asociati cu aparitia stresului, bolnavii invoca de obicei frica fata de tratamentul aplicat si de personalul medico-sanitar. Dintre factorii asociati cu aparitia stresului, bolnavii acuza hrana insuficienta si necorespunzatoare, personalul insuficient, atentia insuficient acordata, lipsa medicamentelor, lenjeria invechita, poluarea sonora. Spre exemplu: incidenta hepatitei B este dubla fata de media UE, Romania are cea mai mare incidenta a tuberculozei din UE, iar femeile din Romania au cea mai mare rata a decesului prin cancerul de col uterin, riscul de deces prin aceasta afectiune fiind de peste 10 ori mai mare in Romania decat in tari precum Franta sau Finlanda si de 3-4 ori mai mari decat in Slovacia sau Cehia, desi aceasta forma de cancer este actualmente usor de prevenit si de vindecat prin depistarea precoce.

Spitalul - mediu de lucru supus factorilor de stres

Grupul profesional cel mai defavorizat este personalul medical, frecventa cea mai crescuta a sindromului burnout fiind intalnita la medici, dar este un subiect insuficient studiat in randul asistentilor medicali. Numeroase studii (efectuate chiar si in Romania) au aratat ca sindromul de burnout se manifesta in special la medicii tineri (grupul de varsta 25-40 de ani), fiind egal distribuit pe sexe. Este dificil de tratat, dar poate fi prevenit. Dificil de stabilit in cifre, burnout atinge intre 5 si 10% dintre salariati, in diverse grade. "Fenomenul nu apare brusc, ci este precedat de o perioada de stres prelungit si rezulta dintr-o epuizare, in aceeasi masura, fizica si psihologica. Atunci cand stocul emotional este epuizat, putem asista la o dezumanizare a persoanei", explica psihologii care au studiat fenomenul. Cu alte cuvinte, victimele acestei maladii profesionale vor ajunge epuizate mintal si fizic, ca urmare a incercarii lor de a atinge obiective irealizabile sau de a indeplini teluri foarte dificil de infaptuit. S-ar putea crede ca acest sindrom apare brusc, dar el este rezultatul unui proces lent, al unei tensiuni continue timp de luni sau ani intregi.

Cei mai multi medici sufera de "obsesia salvarii vietilor umane", adica fac tot posibilul pentru pacienti, isi asuma majoritatea responsabilitatilor in privinta insanatosirii lor. Vor cu orice pret sa schimbe comportamentul pacientului, sa-l vindece sau sa-l salveze. Pentru ei este de neacceptat ideea ca uneori chiar nu pot vindeca pacientul. Responsabilitatea mare - responsabilitatea fata de oameni, influenta asupra viitorului altora - au potentialul de a induce stresul.

Personalul medical - medici si asistenti - lucreaza intr-un mediu in care este expus bolilor infecto-contagioase, radioactivitatii si substantelor chimice agresive. In aceasta profesie efortul fizic si psihic depus este foarte mare. Efectul acestor factori de risc asupra medicilor este divers. Multe dintre efecte apar dupa un timp foarte mare de la expunere. De exemplu, terapia cu citostatice sau radioterapia poate avea efecte negative abia dupa cateva decade asupra personalului medical. La fel de important ca si epuizarea fizica a medicilor este stresul psihic la care acestia sunt supusi in timpul programului de lucru. Problemele legate de stres sunt adesea uitate, mai ales in departamentele de terapie intensiva, pediatrie sau oncologie. La fel este si in departamentele de geriatrie sau in clinicile de bolnavi cronici. Supraincarcarea, sarcini neclare, nerecunoasterea si nerecompensarea performantelor, imposibilitatea de a utiliza abilitatile sau talentul la intreaga capacitate, lipsa oportunitatilor de a face cariera, lipsa de incurajare a sefilor sau colegilor inabilitatea sau neoferirea posibilitatii de a-si spune pasul, programul prelungit in garzi sau in schimburi, insecuritatea locului de munca, instruirea insuficienta, comunicare ineficienta - lipsa de comunicare sau consultare - schimbarile organizatorice la nivelul managementului, lucrul in conditii de izolare, hartuirea psihologica (intimidare, ostilitate, umilire), hartuirea sexuala, moartea brusca a unui coleg, timpul lung petrecut departe de familie, lipsa pauzelor, responsabilitate prea mare, munca de rutina, monotona si cu putina importanta, conditii de munca neplacute (pacienti multi pentru un medic, zgomot, presiunea timpului, ingramadeala, aer poluat, expunerea la pericole, riscul contaminarii si infectarii), mediu social deficient.

Remunerarea medicilor in spitalele din Romania se face in functie de: gradul profesional, vechimea in serviciu si anumite sporuri, in functie de specificul locului de munca (ex. radiologie, ATI, UPU, TBC, psihiatrie). Sistemul de salarizare ce tine cont de criteriile de mai sus nu este motivant pentru majoritatea cadrelor medicale cu pregatire superioara sau medie. Pentru medicii/asistentii medicali din Romania, care au un venit inferior venitului mediu din tarile europene, contractele temporare de munca in strainatate constituie o excelenta ocazie de a lucra pentru a castiga mai bine. In acelasi timp, pentru unele persoane contractele de munca constituie prima etapa a unui parcurs de emigrare definitiva. Avand in vedere fenomenul in continua crestere al emigratiei fortei de munca in afara granitelor tarii, se impune, poate mai mult decat oricand, promovarea monitorizarii sistematice a pietei muncii in sectorul sanitar, in vederea identificarii unor strategii pentru asigurarea efectivelor necesare si evitarea penuriei prin emigrarea excesiva a fortei de munca. Ingrijirile medicale de calitate ar fi acele ingrijiri care satisfac nevoile reale ale pacientului, sunt disponibile si accesibile, raspund asteptarilor rezonabile ale pacientului, permit o coordonare eficace intre personal si organizatie, se bazeaza pe un nivel inalt de cunostinte privind gestiunea serviciilor de educatie, prevenire, diagnostic si tratament si se acorda intr-un mediu care confera siguranta fizica pacientului.

Managementul resurselor umane din sectorul sanitar este deficitar, in conditiile in care, comparativ cu tarile europene, nivelul asigurarii populatiei din Romania cu medici si cadre medii sanitare este inferior mediilor europene. In afara de distributia teritoriala neuniforma a personalului medical se mai remarca si insuficienta personalului de specialitate mai ales pentru sectoarele preventive, medico-sociale, sanatate publica si managementul ingrijirilor de sanatate, pondere inadecvata a personalului auxiliar, concentrarea personalului medical in zonele urbane si in spitale. Alte probleme se refera la lipsa stimulentelor pentru alegerea carierei medicale si a sustinerii specialistilor tineri, slaba organizare a procesului de formare continua si postuniversitara a medicilor, nivelul scazut al salariilor si lipsa de legatura intre performanta medicala si veniturile realizate oficial etc. Toate aceste aspecte releva disfunctii majore la nivelul procesului de planificare si formare a personalului medical, aspecte ce tin de mai multe institutii care nu au politici coordonate coerente in domeniu. Concomitent, modelul educational din sanatate are o performanta redusa, nici una dintre institutiile superioare medicale romanesti neaflandu-se in primele 500 din lume, in nici unul dintre clasamentele importante existente. In aceste conditii, se pune din ce in ce mai acut problema motivarii personalului mediu pentru a lucra in sectorul spitalicesc. Direct legata de continutul activitatii, motivatia intrinseca este dorinta specifica cu caracter selectiv permanent a unei persoane de a se dedica unui anumit domeniu de activitate.

Spre deosebire de aceasta, motivatia extrinseca nu are ca sursa continutul activitatii si isi are originea in afara subiectului. Aceasta poate fi pozitiva (lauda, incurajare) si, deci, cu efecte benefice asupra activitatilor sau relatiilor interumane sau negativa (amenintare, pedeapsa) si are efecte opuse (de abtinere, evitare, refuz). Motivatia unui medic pentru a lucra in sectorul spitalicesc de stat ( public) devine astfel un subiect delicat, din cauza conditiilor de munca, a riscurilor de malpraxis pe de-o parte, si a nivelului scazut de recunoastere sociala si financiara, a campaniei de denigrare mediatica a profesiunii de medic, pe de alta parte.

Supraincarcarea rolului apare atunci cand o persoana este solicitata sa efectueze mai multe activitati intr-un timp tot mai scurt. Aparitia acestui risc este semnalata mai ales in cazul spitalelor si sectiilor, care, cu scheme de personal reduse, incearca sa faca fata unor activitati de diagnostic si ingrijire tot mai complexe.

Frustrarea este o emotie negativa care apare atunci cand un obstacol exterior, eveniment sau persoana, ne impiedica sa ne atingem scopurile. O explicatie originala a aparitiei frustrarii o ofera Ellen J. Langer, profesor de psihologie la Universitatea Harvard: "frustrarea provine din decalajul creat intre asteptarile noastre si rezultatul real al unei actiuni". Ea intervine atunci cand rezultatul real este sub asteptarile noastre.

Frustrarea desemneaza doua fenomene: fie impiedicarea cuiva sa-si realizeze un drept sau o dorinta, fie starea psihica ce rezulta din acest blocaj. Prin blocaj se intelege un obstacol care este recunoscut si este trait ca atare de persoana respectiva. Exista blocaje (bariere) subiective (ce tin de persoana frustrata) si obiective. De asemenea, ele pot avea un caracter permanent sau temporar.

Exista doua reactii la frustrare. O prima reactie este constienta. Individul frustrat urmareste cu asiduitate indeplinirea scopului, in ciuda obstacolelor. Al doilea tip, de natura inconstienta, apare cand frustrarea este atat de intensa, incat emotia negativa ameninta integritatea personalitatii. In acest caz intervin mecanismele de aparare ale eului si situatia este reevaluata: "e mai bine ca n-am reusit" sau "seful meu e de vina, nu eu". Reactiile fata de bariere ar fi:

Eliminarea barierei.

Ocolirea obstacolului.

Reactii compensatorii. Sunt, insa, multe cazuri cand nu este posibila nici eliminarea, nici ocolirea barierei.

Agresivitatea este o consecinta a frustrarii. Un grup de psihologi de la Universitatea Yale a studiat comportamentul agresiv in relatie cu frustrarea si a descoperit ca acesta este de multe ori o consecinta a frustrarii. Instigarea la agresivitate creste proportional cu nivelul frustrarii. In plus, frustrarea se asociaza cu cresteri ale ritmului cardiac, la fel ca si furia sau comportamentul agresiv.

Frustrarea reprimata duce la depresie. Frustrarea, ostilitatea si furia ne afecteaza negativ la nivel emotional, mental, spiritual, dar si fizic.

Pe termen lung, determina instalarea bolilor coronariene si a altor afectiuni fizice. Migrenele, tensiunile musculare, afectiunile gastrointestinale ca ulcerul sau colitele, unele afectiuni dermatologice, tulburarile circulatorii (hipertensiunea) sau respiratorii (astmul) isi au originea in lungi perioade de frustrare, insotite sau nu de furie. In completarea acestor manifestari fizice vin o multime de probleme emotionale ce rezulta din reprimarea frustrarii si a furiei. Acestea pot varia de la episoade de agresivitate pana la depresie si tendinte spre sinucidere.

Paradoxal, frustrarile ne pot motiva in obtinerea succesului. Deseori efortul sustinut intr-o actiune care nu a reusit de prima data poate fi determinant pentru succesul nostru. E normal sa fii frustrat cand nu-ti poti atinge scopul, dar e bine sa stii ca e aproape imposibil sa faci intotdeauna ce ti-ai propus.

Frustrarea, ca si stresul, face parte din viata noastra.

"Nu stresul ne omoara, ci reactia pe care o avem fata de el" - Hans Selye

BIBLIOGRAFIE

Baban, A.. 1998. Stres si personalitate. Cluj: Presa Universitara Clujeana.

2. Bradu Iamandescu, I.. 2002. Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica. Bucuresti: Infomedica.

3. Burke, R.J.. 1998. Work and non-work stressors and well-being among police officers: The role of coping. Anxiety, Stress & Coping, Vol. 11: 34.

4. Carver, C. S., Scheier, M. F. si J. K. Weintraub. 1989. Assessing coping strategies: A theoretically based approach. Journal of Personality and Social Psychology, 56: 267-283.

5. Cooper C. si Payne R.. 1988. Causes Coping and Consequences of Stres at Work. London

6. Cooper C. si Payne R.. 1978. Stress at work. New York: John Wiley & Sons.

7. Dasgupta, P.S.. 1982. The Control of Resources. Oxford: Blackwell.

8. Lazarus, R.S. si S. Folkman. 1982. Coping and Adaptation. The Handbook of Behavioral Medicine. New York: Guilford.

9. Lazarus, R.S. si S. Folkman. 1984. Stress appraisal and coping. New York: Springer Verlag.

10. Selye, H.. 1984. Stiinta si viata. Bucuresti: Editura Politica.

11. Tanasescu, I.,A.. 2003. Stresul psihic. Tehnici de reglare a conduitei si de prevenire a tulburarilor de adaptare. Bucuresti: Editura Axioma Print.