VASCULARIZATIA RENALA

VASCULARIZATIA RENALA

Este extrem de bogata, rinichii primind 20-25% din debitul cardiac de repaos. Artera renala, ramura a aortei abdominale, patrunde prin hil si apoi se imparte in ramuri interlobare (intre piramide), din care se desprind arterele arcuate (ce formeaza o ansa in jurul bazei piramidelor), si arterele interlobulare, din care provin arteriolele aferente, care capilarizeaza formand glomerulul. Dupa ce se regrupeaza in arteriole eferente, se capilarizeaza din nou in jurul tubului respectiv (in medulara) si se deschid in venele interlobulare, apoi in venele arcuate.

Venele, avand un traiect aproape asemanator cu cel al arterelor, se colecteaza in vena renala care se deschide in vena cava inferioara.

FORMAREA URINEI

Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale:

Ø     ultrafiltrarea plasmei la nivel glomerular;

Ø     reabsorbtia;

Ø     secretia anumitor constituenti in tubi.

ULTRAFILTRAREA GLOMERULARA

Este un proces dirijat de forte fizice in urma caruia aproximativ 20% din cantitatea de plasma care iriga rinichii trece prin membrana filtranta glomerulara, extrem de subtire, in cavitatea capsulara. Membrana filtranta nu se comporta ca o membrana inerta ei, prin proprietatile ei fizico-chimice, permite trecerea selectiva doar a unor constituenti si blocheaza trecerea altora. Ultrafiltratul glomerular (urina primara) are o compozitie electrolitica identica cu cea a plasmei; dar este lipsit de proteine, deci este o plasma deproteinizata. Ultrafiltrarea glomerulara este rezultatul presiunii efective de filtrare, care se exercita la nivelul capilarelor glomerulare si reprezinta suma algebrica a unor presiuni care controleaza schimburilor lichidiene la nivelul tuturor capilalelor din organism

Reabsorbtia tubulara

Este procesul prin care sunt recuperate anumite substante utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinandu-se astfel homeostazia lor plasmatica. Procesul este selectiv, in sensul ca se realizeaza maximal pentru fiecare substanta intr-un segment tubular prin actiunea unor mecanisme celulare specifice, fiind conditionat de debitul substantei respective si de necesitǎtile organismului. Reabsorbtia (transportul) diferitilor constituenti din ultrafiltrat prin peretele tubului urinifer se face prin mecanisme active si pasive. Transportul activ se realizeaza contra unor gradiente de concentratie sau electrice, necesitand un consum de energie si oxigen. Mecanismele de transport, activ au capacitate limitata pe unitatea de timp si intervin in reabsorbtia glucozei, anumitor aminoacizi, acidului uric, unor vitamine (B12, C), fosfatilor anorganici, sulfatilor si a principalilor ioni ai filtratului (Na⁺, k⁺, HCO3).

Transportul pasiv se face sub actiunea unor gradiente fizico-chimice, nu necesita consum energetic, nu este limitat de o capacitate maxima si contribuie la reabsorbtia a trei constituenti principali ai ultrafiltratului: apa ureea si Cl^-.

Apa se reabsoarbe in toate segmentele tubului, cu intensitati diferite, pe baza legilor difuziunii si a osmozei, astfel incat din cei 125 ml filtrati glomerular pe minut, in vezica ajunge numai 1ml/min (deci se resorb 124ml). In tubul contort si mai ales in cel colector se realizeaza reabsorbtia facultativa a apei si Na⁺ sub controlul ADH si aldosteronului, ajustandu-se eliminarile in functie de starea de hidratare a organismului.

SECRETIA TUBULARA

Este procesul invers celui de reabsorbtie, transportand anumite substante din interstitiul peritubular in lumenul tubului. Are rolul de a elimina atat substantele straine organismului, cat si substantele prezente obisnuit in sange (K⁺, acid uric), unele numai cand se afla in concentratii mari (creatinina). Se realizeaza activ si pasiv.

Secretia activa, avand sediul la nivelul tubilor proximal si distal, se face impotriva unor gradiente electrochimice si de aceea necesita un consum energetic ridicat (secretia de H⁺). Prin eliminarea H⁺ tubii detin un rol fundamental in mentinerea echilibrului acido-bazic al organismului.

Secretia pasiva implica transportul unor constituenti in sensul gradientelor de concentratie si de aceea nu necesita consum energetic direct. Acest mecanism intervine in secretia K⁺, a bazelor si a acizilor slabi.

REGLAREA ACTIVITATII RENALE

Se face pe cale nervoasa (activitatea glomerulara) si pe cale umorala (activitatea tubulara).

Reglarea nervoasa

Se realizeaza prin fibrele vegetative care se distribuie arteriorelor, glomerulului si tubilor. Sistemul vegetativ nu contribuie direct la controlul elaborarii urinei, ci doar indirect, prin influentarea conditiilor de irigatie renala. Stimularea nervilor renali si a unor zone presoare din bulb, hipotalamus si scoarta cerebrala determina vasoconstrictie renala si scaderea diurezei pana la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce si scaderea eliminarilor urinare de Na⁺, prin cresterea reabsorbtiei tubulare a ionului.

Reglarea umorala

Considerata a detine rolul principal, se realizeaza de catre mai multi hormoni. Hormonul antidiuretic (ADH), secretat de nucleii hipotalamici si eliberat din neurohipofiza, controleaza eliminarile urinare de apa, actionand la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub actiunea ADH creste reabsorbtia de apa in tubii distali si colectori, concomitent cu diminuarea volumului si cresterea concentratiei urinei.

Mineralocorticoizii, in special aldosteronul, controleaza eliminarile urinare de Na⁺ si K⁺ la nivelul segmentului distal al nefronului, stimuland reabsorbtia de Na⁺ si excretia de K⁺.

Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase, stimuleaza eliminarile renale de fosfati, K⁺ si retine Ca⁺ si Na⁺. Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, in special pe cel protidic si prin cresterea generarii de produsi finali de metabolism, maresc diureza, acelasi efect avand si alterarea legarii apei si a sarii in tesuturi.

Rinichiul in conditii de irigatie insuficienta sau, ca urmare a unor modificari ale compozitiei chimice a urinei ajunsa in tubii distali, descarca o enzima -renina- care actionand asupra unei globuline plasmatice, produce angiotensina I, care se transforma enzimatic in plasma si tesuturi in angiotensina II, cel mai puternic vasoconstrictor natural si stimulator al secretiei de aldosteron. La nivel renal, angiotensina II, actionand asupra musculaturii arteriorelor glomerulare modifica intens rata filtrarii si prin aldosteron influenteaza eliminarile urinare de Na⁺ si K⁺.