Foamea si Setea Omului

Orice este cu adevarat maret in viata pare sa fie indisolubil legat de stihia pathosului. Intr-atat incat ajungem sa ne intrebam daca nu cumva singura forma adevarata de viata este pathosul.Gandul acesta nu are nimic din pesimismul romantic. E doar o interogatie. Traind orice forma de pathos, poate suntem mai aproape de adevarata fata a vietii, intr-o lume care geme, apasata de durerea pieirii, in robia careia se afla.

Pathosul adevarat este marea si nemarginita sete a sufletului, lupta trgica a omului pentru a depasi tot ceea ce e mediocru si conventional. Aceasta sete si aceasta lupta, au in fiecare om o forma diferita si particulara, ce dau trairii pathosului un caracter unic si irepetabil.

Pathosul, fiind o cautare nesatioasa si nepotolita, capata in noi o putere uriasa, de aceea, pentru a-i rezista, avem nevoie de mare efort.Daca impotrivirea va depasi starea de supunere pasiva si va deveni o adevarata degustare a vietii, atunci pathosul va deveni pretul unei rodiri puternice si meritate.

O patimire puternica este singuratatea. Singuratatea este durerea cea mai ingrozitoare a spiritului omenesc. Singuratatea nu inseamna lipsa companiei, ci constiinta profunda a unei solitudini totale, sentimentul parasirii in viata de toate si de toti. Esti singur in viata. Privesti in jurul tau si cel de langa tine este o lume aparte, zavorata in ea insasi. In acelasi timp tu singur porti o adanca raspundere fata de viata si o certa raspundere fata de lume. In tine se afla raspunderea generatiilor. Ai o indatorire fata de viata care ti s-a dat, pentru viata pe care o dai la randul tau. La mersul lumii contribuie si pasul tau, ceea ce te face partas la responsabilitatea fata de un anumit moment al istoriei prin care treci.

Dar viata este si scurta. Privesti viata care iti ramane de trait si oricat de tanar ai fi, o simti putina, sfarsitul pandeste pe undeva pe aproape, esti singur si neputincios in fata lui. Ai venit pe pamant, progresezi si pleci; simti poate ca esti ca o moneda neimportanta in inlantuirea neintrerupta a evenimentelor, un trecator singur pe drumurile batatorite ale pamantului. Ajutor nu ai de nicaieri, esti singur in fata sfarsitului apropiat, singur in fata marilor semne de intrebare ale vietii. Viata e o lupta nemiloasa si neiertatoare, numai pentru cei puternici, e o lupta de rezistaenta, si aceasta lupta o vei duce singur.

Setea omului este o a doua patimire. " Vezi, vreau multe, le vreau pe toate" spune un poet. Dar nu "poate". Viata nu ne e de ajuns, nu atat ca timp, cat calitativ si cantitativ. E doar atat cat sa trezeasca in noi o adanca sete cu neputinta de potolit. Ceea ce gustam in aceasta viata nu e decat apa sarata care ne mareste setea de intensitate si de durata. Singur acest cuvant poate sa redea ceea ce pana in aceasta clipa am incercat in viata: suntem insetati. De ce suntem insetati? Suntem insetati dupa intensitate, dupa durata, dupa varietate. Insetam vesnic dupa ceva nou. Tanjim dupa senzatia ametitoare a caderii, a caderii abisale, dar si dupa freamatul urcusului. Orice este extrem ne electrizeaza. Pamantul e neincapator, viata e corupta in forme. Ne asfixiem in legaturile locului, ale timpului si ale simturilor. Inauntrul nostru e un spatiu fara intindere, exista nevoia de durata absoluta si dorul dupa o desfatare fara margini. Le dorim pe toate si asta e setea cea mai chinuitoare in viata

Si o a treia patimire este iubireaIesirea din tine pentru a te apropia de cel de langa tine. Aceasta iesire e cea mai mare agonie, cel mai mare zbucium al sufletului; cel de langa tine, atunci cand esti singur si simti ca iti ca iti este apropiat, e cel mai mare dor al sufletului tau. Prezenta unui om in viata ta este o revelatie singura. O vana de viata irumpe inauntrul tau si iti descopera o lume noua, ascunsa in adancurile aproapelui tau. Vrei sa te daruiesti celuilalt, sa gusti marea bucurie a uitarii de sine de dragul unui om drag.

Moralistii au facut ca iubirea sa fie cand mila, cand compasiune, ori cateva fapte bune, care iti dau o satisfactie naiva, gandind ca esti plin de virtuti. Nimic insa din toate acestea nu participa la profundul, marele si cu neputinta de masuratul " Dumnezeu este iubire ". De acest taram ne apropiem numai cand traim dragostea ca un sentiment puternic si catalizator.

Patima dragostei este altceva decat ceea ce oamenii numesc patima erosului. De cele mai multe ori erosul este o sete adanca de afesctiune, e nevoia de a fi iubit. E, cu alte cuvinte, o capitulare in fata cerintelor egoului nostru. Daca erosul reuseste sa depaseasca aceste laturi, lasa loc dragostei, pathosului adevarat al dragostei. Orice este cu adevarat maret in viata este indisolubil legat de stihia pathosului. Intr-atat, incat ajungem sa ne intrebam daca nu cumva pathosul este singura forma adevarata de traire. Traind orice forma de pathos atingem maretia netarmuita a Imparatiei lui Dumnezeu. Este profunda si neindestulata cautare a plinatatii, care se afla numai la Dumnezeu.

Catre acest taram al plinatatii absolute ne indreptam de aici de pe pamant, pe drumul patimilor. Pathosul este marele pret cerut de lupta pe care o dam pentru sfaramarea legaturilor distrugerii, pentru distrugerea mediocritatii care ne leaga si ne conditioneaza. Pretul recunoaste valoarea si o face cununa a rodirii viitoare in vesnicie