| CATEGORII DOCUMENTE |
| Alimentatie nutritie | Asistenta sociala | Cosmetica frumusete | Logopedie | Retete culinare | Sport |
Asistenta sociala a persoanelor varstnice. Aspecte metodologice
Introducere
Protectia persoanelor varstnice, a drepturilor si libertatilor acestora, a facut obiectul preocuparilor diverselor organisme si comisii ale Natiunilor Unite inca din 1948 cand, celei de-a treia Sesiuni a Adunarii Generale O.N.U i-a fost propus un proiect de declaratie privind persoanele varstnice. Problematica persoanelor varstnice s-a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme sociale si pentru drepturile omului si in paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Mondiala a Sanatatii precum si alte institutii specializate, in vederea realizarii unui raport complex care sa contina principiile directoare ale politicilor sociale nationale si ale actiunilor internationale.
In 1973, Organizatia Natiunilor Unite stipula ca o securitate sociala adecvata este de cea mai mare importanta pentru persoanele varstnice si ca protectia persoanelor varstnice este un element important al oricarui sistem general de securitate sociala (R. Demetrescu, 1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor sa asigure persoanelor in varsta alocatii de securitate sociala suficiente, sa creeze un minim suficient de institutii pentru furnizarea ingrijirilor medicale pentru aceste persoane, sa vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse in programele de protectie sociala sa poata participa, pe masura capacitatii lor, la activitati care sa le poata aduce satisfactii morale.
Organizatia Mondiala a Sanatatii atragea atentia statelor membre, asupra necesitatii de a elabora politici si programe pe termen scurt si lung pentru persoanele in varsta. Totodata, le recomanda, ca atunci cand elaboreaza politicile si programele nationale, sa tina cont de principiile internationale adoptate, astfel incat:
sa puna la punct, potrivit nevoilor si in conformitate cu prioritatile lor nationale, programe pentru bunastarea, sanatatea si protectia persoanelor varstnice, inclusiv masuri de natura sa le asigure la maximum independenta economica si sociala;
sa elaboreze progresiv masuri de securitate sociala pentru a le asigura un venit suficient;
sa intareasca contributia persoanelor in varsta la dezvoltarea economica si sociala;
sa descurajeze atitudinile, politicile si masurile discriminatorii fondate in mod exclusiv pe varsta, care se practica in materie de angajare;
sa favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;
sa incurajeze incheierea de acorduri bi- si multilaterale de cooperare in materie de securitate sociala in favoarea persoanelor varstnice.
Adunarea mondiala consacrata persoanelor varstnice (Viena, 1982) a lansat un program international de actiune, care sa asigure persoanelor in varsta securitatea economica si sociala si sa le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea economica si sociala din propria tara. Adunarea a apreciat ca numarul persoanelor varstnice va creste in mod spectaculos in urmatorii 20 de ani, si ca aceste persoane constituie o resursa umana pretioasa, atat in domeniul economic si social cat si in ceea ce priveste transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).
Organizatia Natiunilor Unite, prin Consiliul Economic si Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea imbatranirii populatiei, a initiat actiuni directe de sprijinire a persoanelor apartinand varstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de imbatranire si anume: pentru Asia si Pacific, pentru America Latina si Insulele Caraibe, pentru Africa, pentru Europa Occidentala. Pactul international adoptat de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezolutia 2200 din 16 decembrie 1996, mentioneaza ca, pentru prima data, este posibil sa se priveasca inainte, la probabil 20 ani de pensie si la libertatea de a face, in acesti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei active a vietii (R. Demetrescu, 1994).
Asistenta sociala a varstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou model al batranetii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele referitoare la drepturile omului, in general, precum si respectarea standardelor de calitate, pot conferi viabilitate proiectelor de asistenta sociala.
O prima caracteristica a ajutorului acordat persoanelor varstnice trebuie sa fie aceea de a fi ferm fundamentat intr-un context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a varstnicilor, pe specialitati, nu ar putea acoperi vasta lor problematica. Mai mult chiar, nu numai ca varstnicii si problemele lor nu trebuie sa se transforme intr-un camp de disputa intre profesionisti apartinand diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale acestora trebuie sa li se adauge si sprijinul voluntar al neprofesionistilor.
Pe de alta parte, in conceperea politicilor si programelor de actiune sociala destinate varstnicilor, devine inevitabila consultarea acestora, implicarea lor in chiar procesele decizionale. Decurge de aici faptul ca, asistarea varstnicilor nu urmareste transformarea lor in fiinte pasive, dependente social, ci ca ajutorul acordat trebuie astfel orientat incat sa-i incurajeze sa-si aduca contributia la viata societatii. Vastul potential de competenta, experienta si timp de care varstnicii dispun nu trebuie, in nici un caz, neglijat (Delperee, N., - 1995)
In Romania, unul din organismele stiintifice pentru studierea batranetii, cu reputatie internationala, este Institutul National de Geriatrie si Gerontologie, fondat de preofesor doctor Ana Aslan in anul 1952, la care se adauga, astazi, Fundatia de Gerontologie cu acelasi nume. Fundatia "Ana Aslan" a elaborat, in anul, 1993 un program national pe termen mediu de 6-10 ani. Prevederile acestui program stipuleaza:
varstnicii trebuie sa beneficieze de toate drepturile omului asa cum sunt stabilite de O.N.U.;
statul si organizatiile neguvernamentale trebuie sa participe in mod eficient la realizarea programelor elaborate pentru varstnici;
serviciile medico-sociale trebuie sa fie adaptate cerintelor varstnicilor si in acelasi timp trebuie sa fie de buna calitate;
programele socio-culturale intreprinse pentru batrani trebuie sa indeplineasca cerintele acestei grupe de varsta;
varstnicului trebuie sa i se acorde, de catre stat, posibilitatea de a lucra in continuare dupa pensionare, atata timp cat poate. Acest lucru il ajuta sa-si mentina independenta materiala si in acelasi timp sa amane cat mai mult ocrotirea sa de catre societate;
sa fie sprijinite familiile care doresc sa-si pastreze caracterul traditional cu trei generatii;
sa fie stimulate prin popularizare radio, TV, presa scrisa, toate actiunile voluntare intreprinse in favoarea varstnicilor;
imbunatatirea starii de sanatate si de integrare sociala a varstnicilor, cu prelungirea perioadei active de viata;
imbunatatirea si diferentierea nivelelor de pensii, asa cum se practica in tarile dezvoltate;
stimularea judetelor spre a crea conditii cat mai bune si specifice fiecarui judet pentru imbunatatirea vietii personale de varsta a treia (R. Demetrescu, 1994).
In prezent, Legea Asistentei Sociale, prevede ca dreptul la asistare sociala este asigurat, in conditii egale de tratament, indivizilor si familiilor aflate in dificultate, fara discriminare de sex, religie, nationalitate sau apartenenta politica. Garantarea acestui drept, reprezinta o obligatie constitutionala din partea statului. Sistemul de securitate sociala a varstnicului este format, pe de o parte din segmentul asigurarilor sociale, iar pe de alta parte din cel al asistentei sociale, cele doua segmente aflandu-se intr-un raport de complementaritate, astfel incat, o persoana aflata in dificultate poate beneficia deopotriva de acestea.
Segmentul de asistenta sociala se refera la servicii si prestatii sociale ce se ofera, la cererea persoanei interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instantei judecatoresti, a serviciului social al consiliului local, a politiei, a organizatiilor de pensionari, a unitatilor de cult sau a organizatiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistenta sociala a varstnicilor.
Beneficiarii acestor servicii sunt, in cazul varstnicilor, persoanele de cel putin 60 de ani care:
nu au familie sau nu se afla in intretinerea unei / unor persoane obligate la aceasta;
nu au locuinta si nici posibilitatea de a-si asigura conditii de locuit pe baza resurselor proprii;
nu realizeza venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea ingrijirilor necesare;
nu se pot gospodari singure sau necesita ingrijire specializata care nu se poate asigura in familie,
se afla in imposibilitatea de a-si asigura nevoile socio-economice si medicale datorate bolii sau starii fizice sau psihice;
nu le sunt asigurate, in familie sau in mediul in care se afla, respectul demnitatii si libertatea personala.
Situatia potentialilor beneficiari se evalueaza de catre o echipa formata din doi asistenti sociali, apartinand serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de asistenta sociala al Directiei de Munca si Solidaritate Sociala (D. M. S. S.), sau in cazul persoanelor care prezinta pierderea totala sau partiala a autonomiei, de catre un medic si un asistent social. Nevoile de ingrijire ale persoanei varstnice se stabilesc pe baza grilei de evaluare conform criteriilor de incadrare in grade de dependenta, grila propusa de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale si de catre Ministerul Sanatatii si Familiei. Echipele de evaluare pot fi completate cu reprezentanti ai organizatiilor de pensionari, ai unitatilor de cult, ai organizatiilor neguvernamentale. Echipa de evaluare trebuie sa analizeze afectiunile care necesita ingrijire speciala, capacitatea de a se gospodari sau de a indeplini cerintele firesti ale vietii cotidiene, conditiile de locuit, veniturile efective sau potentiale si raportate la cele considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vietii. In baza evaluarii efectuate se intocmeste o ancheta sociala prin care se propune masura de asistare sociala. Aprobarea, respingerea, suspendarea sau incetarea asistarii se face de catre primar, pentru serviciile de asistare organizate pe plan local, sau de catre directorul D. M. S. S. pentru asistenta acordata prin intermediul organizatiilor neguvernamentale, unitatilor de cult, pentru care s-au acordat subventii de catre D. M. S. S.
Modalitatile de acordare a serviciilor de asistenta sociala, stipulate de lege, se incadreaza in cateva categorii: ingrijirile la domiciliu, incredintarea, ingrijirea temporara sau permanenta intr-un camin, ingrijirile in centre de zi, case de ingrijiri temporare, apartamente protejate, locuinte sociale.
Ingrijirile la domiciliu se acorda prin intermediul Consiliilor Locale in colaborare cu Directiile de Munca, institutii abilitate sa angajeze personal de ingrijire in regim de plata cu ora, fractiuni de norma sau norma intreaga, in functie de perioada de ingrijire necesara, sau sa acorde indemnizatii lunare de ingrijire unor persoane care vor fi salarizate ca lucratori sociali cu studii medii, vor beneficia de vechime in munca si vor avea obligatia de a plati contributia de asigurari sociale, va fi acreditat si reacreditat periodic; sotul / rudele de gradul intai care au in ingrijire o persoana dependenta beneficiaza de program de lucru redus, cu compensarea timpului de lucru normal din bugetul asigurarilor sociale sau de indemnizatie lunara de ingrijire.
Incredintarea persoanei varstnice se realizeaza catre o familie sau persoana capabila sa ii acorde ingrijire si sa ii asigure un mediu familial si social adecvat.
Ingrijirea temporara sau permanenta intr-un camin pentru persoane varstnice presupune asigurarea conditiilor de cazare si hrana, acordarea ingrijirilor medicale si de adaptare in mediul institutional, desfasurarea de activitati culturale, de socializare, ergoterapeutice, asistenta sociala si psihologica. Caminele destinate varstnicilor pot fi pentru pesionari sau pentru bolnavi cronic, si pot deservi mai multe unitati administrativ - teritoriale. Caminele pentru persoane varstnice au misiunea de a asigura maximum de autonomie si siguranta persoanelor ingrijite, respectandu-le identitatea, integritatea si demnitatea. Regimul de viata din caminele pentru persoane varstnice trebuie conceput astfel incat sa permita: mentinerea sau ameliorarea capacitatilor fizice si intelectuale, stimularea participarii la viata sociala, a legaturilor interumane, si in mod special mentinerea legaturilor cu familiile lor, asigurarea ingrijirilor medicale, prevenirea si tratarea consecintelor legate de procesul de imbatranire. Serviciile oferite de catre camine pot fi destinate nu numai varstnicilor institutionalizati ci si celor din comunitate, in baza unor acorduri sau conventii cu Consiile Locale, organizatii neguvernamentale sau alte institutii.
Ingrijirile in centre de zi, case de ingrijire temporara, apartamente protejate sau locuinte sociale pot fi de o mare diversitate in functie de publicul tinta, misiunea declarata, obiectivele propuse.
Indiferent de modalitatea de acordare a asistentei, serviciile destinate varstnicilor sunt grupate, conform legii in discutie, in patru mari categorii:
servicii sociale prin care se asigura: sprijin pentru obtinerea prestatiilor sociale specializate, ca si pentru plata unor servicii si obligatii curente, consultanta juridica si administrativa, ajutor pentru ingrijirea locuintei si a gospodariei, menaj si prepararea hranei;
servicii socio-medicale prin care se asigura: ajutor pentru recuperarea capacitatilor fizice si psihice si pentru mentinerea igienei personale si a locuintei, ajutor pentru adaptarea locuintei la nevoile persoanei varstnice, ingrijirea temporara in centre de zi, aziluri de noapte si alte centre de ingrijire specializate, ca si antrenarea varstnicilor in activitati economice, sociale si culturale;
sevicii psiho-sociale in vederea recuperarii psiho-afective si a pregatirii pentru integrarea sociala, ca si pentru prevenirea marginalizarii sociale;
servicii medicale care constau in: consultatii si ingrijiri medicale la domiciliu sau in institutii de sanatate publice sau private, consultatii si ingrijiri stomatologice, furnizarea de medicamente, materiale sanitare si dispozitive medicale.
Prin cele de mai sus am dorit sa circumscriem problematica varstei a treia in cadrele generoase ale preocuparilor ce-i sunt dedicate de organismele internationale ca si de cele nationale. Legislatia romaneasca privind asistenta sociala a varstnicilor este de data relativ recenta, si asa cum se poate observa din succinta ei prezentare, inglobeaza concepte moderne, si confera activitatii specifice, cadre largi de desfasurare, compatibile cu prescriptiile si recomandarile internationale.
Nu constituie obiectul acestei lucrari analiza detaliata a prevederilor legislative, surprinderea aspectelor pozitive sau a celor mult perfectibile. Dorim sa subliniem faptul ca asistenta sociala a persoanelor varstnice este o problema sociala actuala, in lume ca si in Romania, problema reflectata adecvat in plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar sa se situeze in continuarea initiativelor legislative ar fi dezvoltarea de servicii care sa raspunda nevoilor extrem de specifice ale persoanelor varstice, la standarde de calitate care sa denote profesionalism si nu in ultimul rand, grija autentica fata de persoanele deservite.
Prin aceasta carte ne propunem sa oferim practicienilor din domeniul asistarii varstnicilor (in primul rand asistenti sociali, dar si colaboratorilor lor, parteneri indispensabili in "echipa geriatrica", asistente medicale, medici si psihologi), cateva repere metodologice. Mai precis, metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistentei sociale, dar ele sunt rescrise intr-o acceptiune care sa le faca utilizabile in cazul particular al persoanelor varstnice. Totodata, speram ca prin acest demers sa devina mai vizibile domeniile de competenta ale asistentilor sociali, specialisti care, de zece ani, se afla in situatia unui nou inceput, data fiind evolutia intrerupta a profesiunii lor. Clarificarea competentelor profesionale nu poate avea decat efectul benefic al intelegerii profesionale reciproce si al bunei colaborari, in beneficiul clientilor. Persoana varstnica, prin complexele probleme cu care se poate confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordari plurispecializate, a caror valoare este data de colaborarea profesionistilor.
Serviciile furnizoare de informatii
Cunoscand faptul ca un numar mare de varstnici, odata cu retragerea din viata activa isi pierd sau diminueaza legaturile cu rudele, prietenii si vecinii, scopul unui serviciu de informare poate fi si acela de a incerca sa-i remotiveze pentru reluarea legaturilor sociale, pentru o viata activa.
Atunci cand informatiile sunt oferite in cadrul unui program special destinat varstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a cauta si descoperi potentialii beneficiari. Oferirea informatiilor se realizeaza prin abordarea directa, individuala.
Indiferent de scopurile unui program de informare a varstnicilor, acesta presupune parcurgerea unor etape obligatorii:
Identificarea si localizarea populatiei tinta (cine vor fi beneficiarii serviciilor),
contactarea si informarea (ce servicii sunt disponibile),
asigurarea ca persoanele contactate au acces la servicii,
mentinerea contactului cu persoanele care doresc sa primeasca serviciile
propuse.
Serviciile furnizoare de informatii detin o particularitate ce le confera unicitate: ele propun un serviciu nesolicitat! O functie majora a serviciilor de acest gen, este aceea de a delimita populatia tinta (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu varsta cuprinsa intre 60 - 65 de ani, sau numai categoria varstnicilor care traiesc singuri). Dupa delimitarea populatiei tinta se impune un plan sistematic pentru contactarea indivizilor din comunitate.
Se poate incepe prin incercarea de a obtine numele si adresele persoanelor in varsta de la institutiile publice sau de la organizatiile neguvernamentale deja existente in comunitate (Directia de Munca si Solidaritate Sociala, reteaua de cabinete ale medicilor de familie, spitale sau alte institutii medicale, primarie, Crucea Rosie, centrele de zi pentru varstnici, etc.). Desigur informatiile astfel obtinute vor avea un caracter limitat: nu toate persoanele varstnice figureaza pe listele diferitelor institutii si in plus principiul confidentialitatii poate impiedica institutia contactata sa dezvaluie numele beneficiarilor lor.
O sursa importanta de identificare si localizare a persoanelor in varsta, o reprezinta sistemele de comunicare informale, mai ales in orasele mici sau in zonele rurale, unde este foarte probabil ca oamenii sa se cunoasca prin intermediul contactelor directe pe care le au: frecventeaza aceeasi biserica, isi fac cumparaturile din acelasi magazin, etc.
In zonele urbane exista multe persoane care nu apartin sistemului de servicii
sociale, dar care, in virtutea pozitiei lor in comunitate sau in virtutea meseriei practicate au contacte frecvente cu varstnicii. Astfel de persoane, cum ar fi vanzatorii, postasii, preotii, medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiti alti furnizori de bunuri sau servicii, pot da informatii despre varstnicii care traiesc singuri sau izolati si deci ar avea nevoie de servicii sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezinta singurul contact pe care varstnicii il au cu lumea exterioara. Retelele informale constituie adevarate resurse si ele trebuie explorate in eforturile de a identifica si localiza varstnici.
In alte situatii, singurul mijloc de a localiza populatia tinta ramane cutreierarea comunitatii din usa in usa. Evident metoda consuma mult timp si necesita o planificare foarte atenta. Ea nu este productiva daca se cauta la intamplare in intreaga comunitate. In general, este mai eficace sa se cerceteze acele parti ale comunitatii unde este mai probabil sa locuiasca varstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale orasului, iar in cazul satelor, casele izolate.
Contactarea si informarea varstnicilor
Dupa identificarea si localizarea populatiei tinta, urmatorul pas este contactarea potentialilor beneficiari. Scopul acestei etape este de a oferi informatii despre serviciul / serviciile existente. Uneori informatia este generala - despre toate serviciile din comunitate; alteori se refera la programe. Chiar daca asistentul social contacteaza varstnicii pentru a le oferi informatii, ocazia poate fi folosita si pentru obtinerea informatiilor sau chiar pentru demararea procesului de ajutor.
Realizarea acestei etape presupune:
Identificarea serviciilor sociale comunitare destinate persoanelor varstnice (ceea ce inseamna parcurgerea unui proces de documentare) si finalizarea lui prin obtinerea de informatii precise despre servicii (cine le ofera, cine le poate primi si pasii pe care trebuie sa-i urmeze cineva pentru a le obtine).
Obtinerea de informatii pertinente de la persoanele varstnice, informatii care vor constitui punctulde pornire pentru formularea problemelor, identificarea nevoilor imediate si initierea actiunilor de ajutor.
Stabilirea prioritatilor. Unele probleme pot fi rezolvate relativ usor, altele necesita demersuri mai complexe. O strategie buna este aceea de a incepe interventia in cazul problemelor pentru care exista solutii immediate. Pentru problemele care necesita un timp mai indelungat de rezolvare pot fi stabilite cadre temporale clare.
Prima intalnire cu persoana varstnica este decisiva si necesita mobilizarea abilitatilor speciale de comunicare, deoarece este primul pas in incercarea de a schimba stilul de viata al unei persoane: de la neparticiparea la viata si serviciile sociale la o implicare cu scopul de a fi ajutat. Profesionalismul asistentului social presupune, in astfel de situatii, mult tact, pentru ca varstnicii sunt indeobste reticenti (sa primeasca straini in casa, sa le ofere informatii, etc.). Reticenta sau chiar rezistenta sunt justificate: varstnicii se tem pentru securitatea lor; dar temerile si rezistentele se explica si prin stari depresive si / sau anxioase, pe care multi varstnici le traverseaza. Mentionam, in continuare, cateva aspecte extrem de importante, care trebuie avute in vedere la prima intalnire cu clientul varstnic.
Vizita va fi precedata de un anunt, de preferinta prin intermediul unei persoane pe care varstnicul o cunoaste si fata de care manifesta incredere. Daca acest lucru nu este posibil, asistentul social va anunta telefonic vizita proiectata sau va recurge la o scrisoare. In momentul vizitei va detine un document prin care sa poata fi identificat ca reprezentant al unui program / serviciu comunitar.
Oferirea informatiilor nu se va face in graba. Prima vizita va dura mai mult de 30 minute. In plus, varstnicul va fi incurajat sa se simta simta confortabil si relaxat pe parcursul intrevederii. Conversatia va debuta in jurul unor teme de interes personal pentru varstnic (un tablou, o fotografie, florile din apartament sau gradina), pentru a-l face sa simta ca interesul aratat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie uitat nici faptul ca discutia actuala poate fi prima pe care varstnicul o are dupa mai multe saptamani sau chiar luni de zile. Manifestarea intelegerii si a tolerantei vor stimula in acest caz conversatia, chiar daca ea tinde sa fie monopolizata de varstnic. Este important sa fie acordat timpul necesar pentru satisfacerea nevoii de comunicare, daca aceasta fost mult timp refulata.
Pe de alta parte, comunicarea nu trebuie fortata. Daca persoana prefera sa nu vorbeasca, cel mai bine este ca vizita sa fie replanificata.
Este important ca discutia initiala sa se finalizeze prin proiectarea unei actiuni. O nevoie, identificata la prima intalnire si rezolvata in cel mai scurt timp posibil, va elimina multe suspiciuni si rezistenta. Cineva care ajuta actionand are sanse mari de fi acceptat.
Scopul major al unui serviciu de informare a publicului tinta ramane, evident, acela de a furniza date despre serviciile existente in comunitate. Dar, in timpul procesului de informare a potentialului client se pot obtine si informatii relevante despre probleme presante ale acestuia. Urmatorul pas care se impune, va fi identificarea unei agentii sau a unui program din comunitate care ar putea fi de ajutor in problema respectiva si descrierea serviciilor furnizate. Informatiile oferite trebuie sa fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potentialul client.
In plus, este recomandabil sa nu se faca promisiuni care nu pot fi onorate deoarece acestea vor discredita persoana si / sau serviciul promovat.
Asistentii sociali ar putea avea surpriza sa constate ca, desi unele persoane in varsta ar avea nevoie de serviciile existente, prefera sa nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei astfel de optiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neintelegera. Daca dupa clarificarea temerilor si eliminarea neintelegerilor persoana continua sa refuze, optiunea trebuie respectata. Persoanei varstnice i se vor oferi informatii (o carte de vizita sau un numar de telefon) privind locul unde poate gasi serviciul respectiv in cazul in care isi va schimba parerea.
Oferirea ajutorului
Dupa ce asistentul social a informat persoana varstnica cu privire la serviciile disponibile si ea si-a exprimat acordul de a beneficia de acestea, pasul urmator este de a se sigura ca serviciile sunt obtinute efectiv. Asistentul social poate prezenta cazul reprezentantului unei agentii si poate stabili o intalnire, facilitand accesul beneficiarului la serviciul solicitat, asigurand transportul si chiar insotind persoana la agentie.
Uneori persoanele varstnice care nu au apelat niciodata la un serviciu social s-ar simti mai confortabil daca ar fi insotite de cineva cu care sa discute despre eventualele temeri sau dificultati in legatura cu utilizarea serviciului respectiv ca si despre posibilitatile de preintampinare a acestora.
Mentinerea contactului
Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea ca varstnicul a primit serviciul solicitat si ca nimic nu impiedica primirea serviciul respectiv. Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonica a persoanei sau a agentiei pentru a avea siguranta ca programarea a fost respectata, sau prin vizitarea varstnicului pentru a vedea cum se simte, ce parere are despre ceea ce s-a intamplat la agentie. Daca, din diverse motive, persoana in varsta sau agentia nu au putut respecta programarea, este datoria asistentului social sa determine motivul si sa ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului de interventie stabilit.
Asadar activitatea serviciilor furnizoare de informatii nu se rezuma la procesele de documentare, in cele doua sensuri mentionate deja: detinerea de informatii despre serviciile existente in comunitate si obtinerea de informatii despre neoile varstnicilor. Spunem aceasta deoarece nu dorim ca activitatea acestor servicii sa fie confundata cu aceea a centrelor de documentare. "Furnizarea de informatii" este completata, in cazul acestor servicii si de medierea legaturii dintre serviciile sociale si potentialul client precum si de supravegherea (urmarirea) procesului de ajutor. (1990, Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, pp. 83-89)
Pornim de la premisa ca serviciile de asistenta sociala sunt furnizate, de regula, intr-un cadru institutional, fie ca este vorba de institutii publice sau de organizatii neguvernamentale sau, de sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza in cele ce urmeaza termenul de agentie pentru a desemna cadrul institutional, facand abstractie de una sau alta dintre conotatiile mai sus mentionate.
Modul in care potentialii clienti au acces la servicii le influenteaza perceptia asupra agentiei (formarea primei impresii), ca si stabilirea relatiilor cu aceasta. Accesul intr-o agentie trebuie privit ca un proces, nu ca un eveniment singular si mai ales, nu ca unul oarecare .
Accesul incepe odata cu investigarea ofertei de servicii si se incheie odata cu deschiderea unui dosar de caz. In spatiul dintre aceste etape (initiala si finala) se situeaza interactiunea dintre client si agetie, agentie si familie, agentie si alti ofertanti de servicii sociale, agentie si comunitate. Elementele care isi pun amprenta asupra procesului de deservire a clientilor tin deopotriva de misiunea agetiei, de cunostintele si abilitatile profesionale ale asistentului social de a stabili relatia de ajutor, de procesul de evaluare, de (dupa caz) interventia in criza, de cunoasterea resurselor si adecvarea lor la nevoi.
Misiune si accesibilitate
Serviciile sociale ajuta indivizii si familiile acestora sa aduca o schimbare in viata lor, sa depaseasca problemele cu care se confrunta. Natura problemelor clientilor si schimbarile pe care ei le cauta, pot face dificila sau chiar imposibila solicitarea ajutorului, deoarece pentru multi, dar in special pentru clientii varstnici, a cere ajutor echivaleaza cu recunoasterea propriei incapacitati si abdicarea de la o conditie umana demna. Pentru altii insa, bariera o constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea diferitelor agentii. Aceste dificultati, insa, pot fi surmontate, asa cum s-a putut constata in capitolul anterior, prin initierea, in cadrul comunitatii, a serviciilor furnizoare de informatii. Ramane insa ca agentiile specializate pentru anumite tipuri de servicii sa-si defineasca cu claritate misiunea si sa o faca publica: sunt preintampinate astfel situatii de genul acelora in care o agentie este solicitata, din initiativa clientilor, pentru o varietate de servicii, (care nu constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotriva nu este deloc solicitata.
Accesibilitatea unei agentii depinde nu numai de clara definire a misiunii sale ci si de claritatea criteriilor de eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel putin anual si de asemenea, ar trebui facute cunoscute retelelor comunitare de informare, triere, si /sau directionare a cazurilor.
Preluarea clientului de catre agentie
Procesul initierii unui potential client, intr-o relatie de ajutor si intr-un sistem de servicii, este suficient de solicitant si presupune stapanirea si exercitarea, la un foarte bun nivel, a cunostintelor si abilitatilor profesionale. Acest proces presupune ca un asistent social sa initieze o relatie (intre client si agentie) si sa puna in legatura clientul cu serviciile furnizate din agentie. Activitatile asociate acestui proces sunt: primirea si evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilitatii, deschiderea unui dosar cu informatii despre clienti, certificarea si autorizarea clientilor pentru obtinerea serviciilor. In anumite situatii acest proces poate sa includa o scurta evaluare a circumstantelor in care survine solicitarea, sau intocmirea unui referat pentru redirectionarea spre o alta agentie.
Circunstantele in care clientul vine in contact cu agentia trebuiesc pregatite, de asemenea, cu atentie si in cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca loc de asteptare, si pana la politetea si amabilitatea angajatilor, totul va avea efect asupra relatiei dintre client si agentie.
Momentul preluarii clientului cere din partea asistenului social o disponibilitate speciala deoarece este vorba de un serviciu activ in care profesionistul trebuie sa vada fiecare persoana care intra si trebuie sa raspunda fiecarui apel telefonic. In fapt, trebuie sa fie pregatit sa raspunda oricarei situatii ivite, rolul sau fiind comparabil cu acela al asistentului medical la serviciul de urgenta. E nevoie, intr-o astfel de pozitie, de un asistent social deprins sa faca o evaluare primara a nevoilor si expectantelor clientului, sa-si asume si un rol similar, intr-o oarecare masura, celui al medicului generalist, cu deosebirea ca diagnosticarea este una de factura sociala si presupune buna cunoastere a retelei de servicii sociale din agentie si comunitate.
Relatia de ajutor
Ajutorul poate fi definit ca acea relatie in cadrul careia o persoana sau un grup de persoane faciliteaza, altei persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau rezolvarea unei / unor probleme. In relatia de ajutor doua elemente sunt definitorii: oferta si modul in care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos si bine primit, ceea ce se ofera trebuie sa fie considerat valoros de catre primitor si trebuie, in acelasi timp, sa-i permita acestuia sa se simta liber sa utilizeze oferta fara a plati costuri precum stima de sine sau controlul asupra propriei vieti.
Intr-o cultura ca cea moderna, de tip occidental, care se intemeiaza pe respectul drepturilor individuale si pe asumarea personala a responsabilitatilor, oamenii au tendinta de a considera ca la originea problemelor lor se afla cauze de factura personala, motiv pentru care se si culpabilizeaza, de cele mai multe ori, fara a lua in considerare si cauzele de ordin familial sau social si in consecinta fara a implica familia in procesele de schimbare. Pentru ca problemele cu care se confrunta sunt percepute ca gresli personale, ajutorul este considerat ca o recunoastere implicita a acestora si a slabiciunilor proprii. Acesta este mecanismul psihologic datorita caruia pentru multi oameni, a recurge la ajutor echivaleaza cu deteriorarea stimei de sine si cu pierderea controlului vietii. Fiind constienti de dificultatile de ordin psihologic ale recurgerii la ajutor, asistentii sociali trebuie sa abordeze cu mult tact construirea relatiei cu clientul si totodata trebuie sa recunoasca si sa faca explicite limitele profesionale ale implicarii in schimbarea dorita.
Pentru a accepta ajutorul, clientii trebuie sa fie de acord ca ceva in situatia lor se impune a fi schimbat, trebuie ca, inainte de toate, sa poata vorbi despre problemele lor si in acelasi timp sa acorde asistentului social un drept limitat de a interveni pentru realizarea schiimbarii. O serie de aptitudini profesionale au capacitatea de a stimula stabilirea relatiei: ascultarea activa, centrata pe cel care vorbeste, empatia, caldura si autenticitatea, favorizeaza exprimarea sentimentelor si dezvaluirea problemelor care l-au adus pe client la agentie. Asistentul transmite clientului sentimentul de securitate ascultandu-i povestea fara a avea o atitudine critica, prin interventii ce denota o preocupare pozitiva si prin exprimarea disponibilitatii de a se angaja in a asistarea sa. Autenticitatea se exprima prin raspunsuri ce indica sinceritatea si respectul asistentului pentru peocuparile clientului.
Admiterea este procesul initial in stabilirea unei relatii de ajutor si schimbare. Asistentul social si potentialul client trebuie sa faca fata unor dificultati subtile, cel mai adesea neexprimate, astfel incat, finalmente, sa fie posibila identificarea problemei, identificarea, de comun acord, a limitelor, puterilor, capacitatilor, si resurselor de care dispune agentia si asistentul social. Astfel de precizari sunt necesare pentru ca varstnicul sa poata decide, in cunostinta de cauza, daca vrea sa participe sau daca doreste o indrumare spre alte servicii.
Comunicarea directa, cuvantul rostit, constituie modalitatea prin care clientul si asistentul incep identificarea problemei si a oportunitptilor de schimbare, altfel spus, initiaza relatia de ajutor. De aceea, interviul in asistenta sociala dobandeste calitatea de metoda fundamentala de lucru, prin care profesionistul obtine informatii esentiale, lasindu-i in acelasi timp clientului libertatea de exprimare a faptelor, evenimentelor si trairilor asociate acestora. Pentru asistentul social, principala provocare in realizarea unui interviu este aceea de a urmari si conduce in acelasi timp discutia pentru a obtine informatiile necesare. Dupa cum se stie interviul este mai mult decat o conversatie oarecare, deoarece presupune folosirea orientata a propriei persoane pentru a obtine informatii si pentru a stabili o relatie de ajutor. Asistentii sociali, implicati in procesul preluarii clientilor, trebuie sa fie constienti nu numai de propriile scopuri profesionale, sau de propriul stil de a interactiona ci si de tendinta clientilor (aflati in situatii de risc sau criza), de a deveni dependenti (prin mecanismul neputintei invatate). De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi insotite si de strategii de intarire a stimei de sinne si a autonomiei.
Pe langa toate acestea asistentul este dator ca in timpul interviului initial, in vederea admiteii clientului in agentie, sa identifice si depaseasca barierele de comunicare, fie ca este vorba de bariere verbale, nonverbale, sau tin de diferntele etnice si culturale. Trebuie spus ca o mare parte a comunicarii este nonverbala si un bun profesionist nu aude numai vorbele ci observa si mesajele transmise de limbajul paraverbal.
Evaluarea initiala
Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legaturi cat mai adecvate intre asteptarile posibilului client si cea mai apropiata sursa de ajutor. Agentia sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, in multe cazuri, resurse foarte bune, dar sunt si situatii in care resursele pentru schimbare si /sau rezolvarea problemei, se afla in chiar persoana clientului. Aceasta inseamna ca multe cazuri pot fi rezolvate inca din faza de initiala, prin oferirea de informatii sau alternative de actiune, care devin impulsuri suficiente pentru a mobiliza capacitatile decizionale sau transformatoare ale clientului. In astfel de situatii este suficient ca prestatia asistentului sa se limiteze la un termen foarte scurt.
Alteori insa este nevoie de angajarea asistentului social intr-o relatie de durata, care sa debuteze prin strangerea de informatii in vederea realizarii unei evaluari complexe. In principiu, informatiile necesare unei bune evaluri se inscriu in urmatoarele categorii: informatii de indentificare ale clientului, informatii esentiale despre problema in discutie, despre resursele, capacitatile si competentele clientului si ale familiei sale de a face fata situatiei, un scurt istoric al cazului astfel incat sa se poata identifica repere pentru actiunile viitoare.
Informatiile de indentificare, se refera la date precum: numele clientului, adresa, numarul de telefon, membrii familiei, medici si / sau alti profesionisti care se ocupa de client. Mai pot constitui informatii aditionale cele referitoare la inceperea si primirea altor sevicii, numele asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinta.
Prezentarea problemei, de catre potentialii clienti nu se realizeaza intodeauna in termeni foarte specifici, dar este la fel de frecventa si situatia inversa, in care unii clienti solicita un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social este de a obtine serii de informatii referitoare la resursele individuale si familiale, la ansamblul contextelor care pot contribui la definirea problemei, cat si informatii care pot oferi o orientare asupra modului in care clientul isi percepe propria problema si ce schimbari anticipeaza. Important este ca asistentul social sa nu ia in considerare numai ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta exprima de cele mai multe ori doar limitele actuale sau obisnuite in care clientul isi vede rezolvarea problemei si poate sa nu fie cea mai buna solutie.
Istoria cazului trebuie sa fie cunoscuta asistentului social pentru clarificarea problemei prezentate si pentru incadrarea acesteia intr-un sistem de asistenta. Istoria cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor si implicatiilor problemei care l-au determinat pe client sa apeleze la agentie, precum si referiri la eforturile anterioare de a face fata situatiei. Pentru obtinerea acestor informatii pot fi utile intrebari precum: "Cand a inceput aceasta problema ?", "Ce credeti ca a cauzat-o?", "Ce altceva se mai intampla in viata dumneavoastra cand a inceput problema?" (pentru antecedente): Ce efecte are aceasta problema asupra vietii dumneavoastra ? , Cum credeti ca va va afecta viitorul ? , (pentru implicatii); Ce ati facut pentru a rezolva aceasta problema , Ce a mers si de ce , Ce nu a mers si de ce ? , (pentru eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi intrebat ce de fel de ajutor crede ca i-ar putea oferi agentia.
Intrebarile in genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clientii sa-si clarifice situatia, solicitarile si asteptarile, ci contribuie si la construirea relatiei de ajutor deorece demonstreaza implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea si reconsiderarea eforturilor de schimbare si ofera speranta si deci dorinta de a continua colaborarea, prin aceea ca sugereaza noi posibilitati de rezolvare a problemelor.
Procedurile de evaluare, selectie si interventie, depind de specificul problemei prezentate si de schimbarile dorite de client si familie. In practica asistentei sociale au fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru cazul persoanelor varstnice. De exemplu, pentru persoanele in varsta si cu dizabilitatii, se utilizeaza fise de evaluare structurate pe mai multe nivele, in functie de ingrijirile necesare. Asfel, daca este vorba de clienti a caror situatie este instabila, si daca, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleza un pericol pentru ei sau apartinatori, atunci vor fi orientati spre ingrijire intr-un spital. Daca clientii varstnici nu prezinta astfel de riscuri, vor raspunde unei noi serii de intrebari, urmand a se decide care dintre serviciile de ingrijire este mai adecvat. Desi exista deja multe tipuri de instrumente standardizate pentru evaluare, in general si pentru evaluarea factorilor de risc, in special, orice asistent social trebuie sa aiba in minte o serie de intrebari care sa-l ajute in evaluarea cazului si orientarea clientului spre un anumit serviciu.
Interventia in criza
Starile de urgenta si criza survin atunci cand sanatatea si / sau siguranta clientilor individuali sau a familiei se afla in situatii de risc si se impune o interventie imediata. Starile de urgenta sunt consecinta dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci cand sanatatea sau viata insasi sunt puse in pericol. In astfel de situatii interventia consta in asigurarea asistentei materiale necesare, fie ea financiara, medicala sau de alta natura.
Starile de urgenta pot determina uneori instalarea situatiei de criza, ceea ce inseamna ca o persoana si / sau familia, nu mai pot face fata situatiei, deoarece constientizeaza faptul ca resursele, indemanarile si mecanismele obisnuite de rezolvare a problemelor nu mai sunt adecvate, simtindu-se de aceea depasiti, inclusiv emotional. Asisntentul social trebuie sa intervina, in astfel de situatii, prin consiliere de scurta durata pentru a ajuta procesul de stabilizare.
Desi starile de urgenta si criza sunt de multe ori asociate, nu intotdeauna urgentele determina crize, dupa cum nici situatia inversa nu este obligatorie. Este de aceea necesara, din partea profesionistului, o prompta si corecta evaluare a situatiei pentru a preveni raspunsurile si tratamentele inadecvate.
O mentiune necesara este si aceea ca, mai ales in cazul urgentelor, situatia trebuie remediata cat mai repede posibil, dar interventia nu trebuie sa se incheie de indata ce amenintarea la adresa bunastarii clientilor a fost redusa, ci va continua pentru rezolvarea problemelor nou aparute, pentru gasirea solutiilor de durata.
Cunoasterea si utilizarea resurselor
Institutiile publice nationale, si / sau locale, sunt, de regula, principalii funizori de servicii pentru varstnici, insa aceste servicii, impreuna cu cele private si / sau nonprofit trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde interventii institutionale, (care reduc considerabil controlul individului asupra propriei persoane ca si asupra mediului sau de viata), precum si interventii mai putin restrictive, furnizate de servicii comunitare si la domiciliu. In aceste conditii, o agentie, in functie de misiunea sa si de publicul tinta, poate asigura atat servicii directe, cat si indirecte, fie prin preluarea unor clienti recomandati de alte agentii, fie prin directionarea acestora catre alti furnizori.
Proliferarea si diversificarea retelelor de servicii destinate virstnicilor, sau mai general, persoanelor adulte, impune asistentului social nu numai intelegerea adecvata a nevoilor clientilor ci si cunoasterea serviciilor existente in comunitate, servicii care pot avea o relevanta imediata pentru interventie (de exemplu, cele din domeniul sanatatii mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea familiala, serviciile de transport, sau cele de adapostire). Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul asistarii varstnicilor sa cunoasca si sa inteleaga modul de functionare a principalelor institutii finantatoare ca si criterile lor de eligibilitate.
Pe masura ce populatia varstnica va creste, serviciile pentru varstnici vor deveni un domeniu din ce in ce mai specializat, care va impune asistentilor sociali o pregatire adecvata nu numai pentru interventia directa ci si pentru cea indirecta, aceasta din urma presupunand cunoasterea retelei de servicii ca si mentinerea unor bune relatii, formale si informale, in cadrul acesteia. In mod special asistentii sociali implicati in procesul de admitere / preluare in agentie a posibilior clienti, trebuie sa stie sa-si indeplineasca atributiile intr-un context organizational complex, eficacitatea acestei activitati fiind determinata de masura in care vor fi abiltati sa lucreze cu alte agentii si reprezentati ai acestora.
In astfel de conditii, dispunand de o baza de date si realizand o evaluare initiala, asistentului social ii revine sarcina de a face legatura dintre client si resursele din agentie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, in masura in care clientul primeste nu numai un ajutor imediat ci si o indrumare adecvata spre servicii. Un fapt de observatie curenta arata ca accesul clientilor la servicii este mult facilitat daca asistentii sociali din agentie sau din cadrul retelei comunitare detin relatii informale, reusind astfel contracareze fragmentarea procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole formale. Bineinteles, relatiile informale nu pot suplini acordurile formale dintre agentii sau criteriile de accesibilitate, acestea avand rolul de face explicite sarcinile asistentului social care se ocupa de procesul de admitere.
Misiunea agentiei, prin faptul ca precizeaza scopurile, obiectivele si populatia tinta, defineste locul pe care aceasta il ocupa in reteaua serviciilor comunitare, si de aceea, cunoasterea si actiunea in lumina acesteia este indespensabila asistentului social angajat in procesul admiterii. Stabilirea relatiei de ajutor, evaluarea initiala, interventia in situatii de urgenta si criza, promovarea autonomiei clientului, abilitatea de a adecva resursele la nevoi, sunt situatii care impun si in acelasi timp definesc un profesionist de mare competenta. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului in asistenta sociala, admiterea clientilor la servicii reprezinta prima etapa a relatiei dintre client si profesionist. Cunostintle, grija si sensibilitatea profesionistului in raport cu problemele clientilor, prefigureaza interactiunile viitoare si de aceea sunt considerate ca fiind de maxima importanta pentru reusita unei interventii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-69
Evaluarea functionala
In capitolul anterior, problema evaluarii a fost tratata ca parte procesului de admitere a clientilor in reteaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea initiala, in baza careia clientii sunt orientati spre serviciile corespunzatoare, in principiu, problemei pentru care solicita ajutorul. In continuarea evaluarii initiale, (care, asa cum s-a putut constata, este, de regula, standardizata / formala), dupa ce clientul a fost directionat spre unul dintre serviciile existente in agentie sau retea, este recomandata o evaluare de profunzime si de detaliu ca parte integranta a procesului de interventie specializata. In practica asistentei sociale pot fi intalnite diferite modalitati de evaluare aferente etapei de interventie specializata. Modalitatea care se impune din ce in ce mai mult in prezent este definita prin conceptul de "evaluare functionala", concept ce inglobeaza perspectiva familiei, a resurselor individuale si familiale, de o maniera multidimensionala si comprehensiva.
In aceasta perspectiva, evaluarea este centrata pe sprijinirea clientului in procesul de identificare a capacitatilor functionale, a competentelor si resurselor, (si nu doar a disfunctiilor si incapacitatilor), pentru demararea schimbarii. Informatia acumulata prin evaluarea functionala este utilizata in luarea deciziilor, de comun acord cu clientii, privind tipurile si cantitatea serviciilor necesare, precum si cele privind activitatile pe care clientii le pot realiza pentru a ajunge la schimbarile dorite. Desigur sunt necesare reevaluari periodice pentru a determina daca planul initial functioneaza si daca serviciile si activitatile in care sunt implicati clientii pot fi continuate, schimbate sau oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Deoarece evaluarea functionala reprezinta un moment decisiv al procesului de interventie, de ea depinzand natura si calitatea acestuia, este necesara o tratare detaliata a principalelor ei aspecte.
De la evaluarea initiala la evaluarea functionala
Asa dupa cum am vazut in capitolul anterior, evaluarea initiala (ca evaluare formala), presupune ca asistentul social sa inregistreze pentru fiecare client in parte date de identificare, problema si un scurt istoric al acesteia, sa initieze o interventie de urgenta daca este nevoie si sa directioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informatii sunt folosite, ulterior ca punct de plecare in evaluarea functionala si sunt utile atat asistentului social cat si clientului si familiei acestuia in luarea celor mai potrivite decizii, privind ingrijirile, tratamentele si serviciile.
Fara informatiile adunate prin evaluarea initiala, nici unul dintre partenerii la actul decizional (clientul, familia si asistentul social) nu va fi in masura sa decida in cunostinta de cauza, iar consecintele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni neplacute, atat pentru ei cat si pentru sistemul de ingrijire:
daca sunt furnizate mai multe servicii decat este nevoie, clientul poate deveni dependent;
daca sunt furnizate mai putine servicii decat este nevoie, ingrijirile sunt inadecvate si / sau insuficiente;
cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, in absenta unei bune evaluari privind alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind sa se perpetueze;
serviciile si deciziile de plasament, facute in mod nepotrivit si exagerat, conduc la costuri inutile.
Dimpotriva, realizata si implementata corect si complet, evaluarea initiala poate aduce multe beneficii:
in primul rand, ajuta asistentul social sa-si organizeze eforturile si constituie un instrument cu ajutorul caruia poate fi supravegheata furnizarea serviciilor;
in al doilea rand, cu ajutorul evaluarii initiale asistentul social poate urmari schimbarile in evolutia clientului;
in al treilea rand, evaluarea ajuta asistentii sociali si managerii serviciilor sociale sa dezvolte noi programe si obiective, din ce in ce mai adecvate nevoilor varstnicilor, bazandu-se pe o documentatie vasta de studii de caz si baze de date construite cu ajutorul informatiilor din evaluari.
Argumente pentru o evaluare functionala
Elementele esentiale ale evaluarii functionale comprehensive, se structureaza pe urmatoarele dimensiuni: mediul inconjurator, mediul social, mediul economic, dimensiunea fizica, mentala, activitati de zi cu zi - AZZ si activitati instrumentale de zi cu zi - AIZZ , (Gallo, 1988; Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea comprehensiva a statutului functional al clientilor si a contextului familial este indispensabila in procesul luarii deciziilor privind natura serviciilor si a interventiilor specializate, deoarece examineaza interactiunea dintre abilitatile, motivatiile si contextele clientilor. Factorii esentiali ai evaluarii functionale sunt:
abilitatile clientului aflate in stare de functionare;
perceptia clientului vis vis de situatia sa problematica, precum si motivatia sa pentru schimbare;
contextul clientului: cadrul fizic, reteaua sociala a familiei, prietenilor si comunitatii, ca factor important pentru intelegerea si schimbarea propriilor probleme.
Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenta statutul functional al varstnicului dar nu au si valoare predictiva asupra acestuia. De exemplu, clientii cu diabet sau boli de inima pot si de cele mai multe ori reusesc, sa ramana in comunitate, sa indeplineasca functii sociale, datorita unor abilitati specifice pe care le poseda si care nu sunt afectate de maladiile de care sufera. Chiar si varstnicii cu tulburari mentale severe pot avea conservate abilitati care sa le permita ramanerea in familie si comunitate.
Desi clientii care solicita diverse servicii au probleme de sanatate cronice, fizice sau mentale, nu acestea constituie cauza care ii aduce la serviciile sociale, ci dificultatile de functionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se refera la mai multa sau mai buna asistenta medicala sau psihiatrica, iar asistentul social poate fi in masura sa-i ajute sa-l obtina. Dorim sa spunem prin aceasta ca expertiza asistentului social inseamna a-i ajuta pe clienti sa-si elimine sau sa-si reduca problemele in functionarea zilnica, si nu eliminarea asistentei medicale.
Ameliorarea problemelor functionale se intemeiaza pe valorificarea potentialului individual si familial ca si pe interventiile sociale adecvate. Evaluarea functionala vizeaza cresterea bunastarii clientului, indiferent daca situatia lui rezulta din problemele de sanatate fizica sau mentala, fie din factorii sociali, economici sau de mediu. In perspectiva evaluarii functionale, deciziile asupra interventiilor si monitorizarea serviciilor furnizate trebuie sa se axeze pe schimbare si imbunatatirea statutului functional al clientului si nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau psihiatrice.
Evaluarea functionala este in masura sa reuneasca, intr-un tablou sintetic abilitatile clientului, motivatiile sale, contextul familial si al mediului social, precum si constelatia influentelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii de interventie educationala, sociala, medicala, economica si de mediu.
Evaluarea este in acelasi timp si o detaliata analiza a statutului functional al clientului, care conduce la concluzii despre afectiunile ce trebuie remediate si la strategii posibile de interventie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea functionala comprehensiva este prin definitie multidimensionala. Dimensiunile sau domeniile care trebuie evaluate sunt: mediul inconjurator, mediul social, situatia economica, sanatatea mentala, sanatatea fizica si capacitatea de auto-ingrijire evaluata prin abilitatea de a face activitati de zi cu zi - AZZ si activitati instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Desi aceste dimensiuni sunt evaluate separat, ele sunt interconexate. Capacitatea sau incapacitatea in unul din aceste domenii este posibil sa afecteze functionarea in celelalte. De exemplu, o persoana cu boala Alzheimer poate avea asociata si o problema care este in principal una de sanatate fizica, dar individul va manifesta in mod treptat afectiuni in functionarea sociala si mentala, in AZZ si in AIZZ.
O evaluare a functionarii sociale se refera la calitatea si cantitatea legaturilor interpersonale ale clientului si la implicarea sa in comunitate, ca si la posibilele probleme in sistemul sau de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) a identificat patru arii primare in care interactiunile sociale si participarea au loc: (1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de munca.
In cazul varstnicilor, scopul primordial al evaluarii sociale vizeaza calitatea si cantitatea legaturilor cu reteaua de suport informal. Subliniem faptul ca pentru alte categorii de adulti relatiile formale, de la locul de munca, joaca un rol mai important pentru viata lor sociala si pentru sistemul de suport. Insa reteaua de suport informal, pe care o reprezinta, familia si prietenii este esentiala pentru bunastarea tinerilor si varstnicilor deopotriva. Pentru masurarea functionarii sociale a familiei Smilkstein, Ashworth si Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au elaborat un instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa prescurtata APGAR (Adaptation, Partenership, Growth, Affection, Resolve) si care are in vedere urmatoarele dimensiuni: adaptarea familiala, relatiile parteneriale, cresterea copiilor, dezvoltarea afectiva si capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.
Desi este important numarul persoanelor cu care clientul are relatii, ca si frecventa acestora, s-a constatat ca, in numeroase situatii, calitatea retelei de suport social si prezenta unui confident, este semnificativ mai relevanta pentru bunastarea si sanatatea fizica a clientului. Intelegerea retelei familiale a clientului ca si cea a sistemului mai larg de suport social, poate fi realizata prin combinarea intrebarilor standardizate, prin construirea genogramei si a eco-hartii (genograma reprezinta reteaua familiala iar eco-harta contureaza reteaua sociala mai larga, incluzand relatiile familiale si comunitare).
Genograma este instrumentul prin care se reprezinta grafic compozitia familiala si istoria acesteia. De altfel, genograma poate cuprinde schimbarile majore din cadrul familiei, schimbari din sfera ocupationala, a sanatatii, precum si din cae a evenimentelor familiale (nastere, moarte, casatorie, mutare). Utilizand diferite tehnici de trasare ca: linii continue, punctate, taiate, etc., pot fi reprezentate punctele forte, si diferite tipuri de relatii (stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme in cadrul raportului de evaluare poate fi utila pentru identificarea sistemului de suport familial si pentru intelegerea istoriei sociale a familiei, ca si a relatiilor si problemelor curente. Evaluarea functionarii familiale poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social si a celorlalti profesionisti care acorda ingrijiri varstnicului.
Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interactiune a clientului cu comunitatea, cu reteaua de suport social, ca si cu familia. Se poate folosi pentru reprezentarea grafica un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagrama ce reprezinta lumea sociala a clientului, identificand potentialele prietenii, implicarile in activitatile recreationale si culturale, munca, biserica, agentiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii si apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura relatiilor dintre client si mediul sau social.
Configurarea eco-hartii necesita culegerea unei remarcabile cantitati de informatii intr-un timp relativ scurt. Informatizarea si computerizarea serviciilor de asistenta sociala pot constitui facilitati, inclusiv pentru producerea de grafice in practica clinica. Exista deja programe software comerciale care pot produce arbori genealogici si genograme, diferite grafice pentru examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.
Pentru a evalua profunzimea unei retele de suport social, este nevoie de intrebari nuantate: de exemplu, se poate intreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cat timp si in ce conditii. Mai concret, in cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui singur acasa, poate fi luat in calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor si in trecut. In planificarea serviciilor, este util sa se stie daca acest vecin este dispus sa-l sune zilnic pe client, sa-l viziteze, sa serveasca uneori masa impreuna, sau sa-si petreaca cateva ore zilnic sau saptamanal ajutand la intretinerea locuintei.
Evaluarea economica are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar-economice in vederea eligibilitatii clientului pentru asistenta suplimentara, pornindu-se de la examinarea veniturilor si a celorlalte resurse economice.
Suficienta resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor destinate procurarii alimentelor si imbracamintii, intretinerii locuintei, asigurarii ingrijirilor medicale si a altor necesitati (Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte constientizarea clientului privind drepturle sale, iar pe de alta parte, presupune cunoasterea programelor comunitare de sanatate, sociale sau economice, a serviciilor de intrajutorare, de ajutor financiar sau a programelor de angajare speciale.
Evaluarea economica se realizeaza prin chestionarea clientilor despre veniturile si bunurile de care dispun, despre cheltuielile necesare ca si despre modul in care isi administreaza banii si celelalte resurse. Trebuie avute in vedere, in mod special, situatiile in care anumite cheltuieli sunt disproportionate in cuantumul veniturilor periclitand de aceea satisfacerea adecvata a altor nevoi, de exemplu, situatia frecventa in care un varstnic isi cheltuie toate veniturile pentru chirie si hrana, neramanandu-i bani si pentru medicamente.
Evaluarea economica inseamna analiza resurselor si prin ceea ce se afla dincolo de inscrisurile oficiale (cuponul de pensie, extrasul de cont, chitante, facturi, etc.): uneori clientii beneficiaza de resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea unuia dintre copii, servirea regulata a mesei la un membru al familiei, etc.
Evaluarea economica nu se rezuma la o simpla conabilizare deoarece banii, administrarea lor, diferitele bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale clientilor, fata de care prezinta un atasament special si de aceea nu pot face obiectul unor tranzactii sau aranjamente rentabile.
Stabilirea eligibilitatii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale, economico-financiare, medicale) necesita cunoasterea de catre profesionist a cadrelor legislative, a sistemului de asistenta medicala si de sanatatea mentala, a retelei de servicii sociale pentru varstnici.
Evaluarea starii de sanatate mentala de catre asistentul social inseamna orientarea observatiilor si inspre sfera problemelor psiho-cognitive si comportamental-emotionale.
Evaluarile din aria psiho-cognitiva se centreaza, in principal, asupra simptomelor de incapacitate cognitiva, asupra tulburarilor psihiatrice, ca si asupra diferitilor factori de risc. Practicienii utilizeaza in acest scop insrumente de evaluare (scale, teste, chestionare) cu diferite grade de complexitate.
Functionarea emotionala se refera la prezenta/absenta sau diminuarea/amplificarea tulburarilor afective. Asistentul social ar trebui sa fie familiarizat cu simptomele si manifestarile tulburarilor afective majore, pentru a putea recunoaste anxietatea, depresia, singuratatea si factorii de risc asociati suicidului si abuzului de alcool sau droguri (vezi si D. Gal, Dezvoltarea umana si imbatranirea, 2001).
In majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifica factori de risc si / sau manifestari care pot fi indicii pentru deteriorarea starii de sanatate mentala se impune consultarea expertilor calificati in acest domeniu.
Sanatatea fizica
Exista trei instrumente cu ajutorul carora asistentul social poate evalua starea sanatatii fizice:
1 autoevaluarea starii de sanatate de catre client
2 inventarierea simptomelor si bolilor
3 analiza medicamentatiei
Prin evaluarea riscurilor de sanatate fizica, asistentul social poate descoperi afectiuni netratate, care necesita fie initierea, fie incetarea unui tratament medical, decizie ce va fi luata de catre medic, dar asistentul social va recomanda consultatia medicala, si la nevoie, va acompania varstnicul la cabinetul medical. De exemplu, daca asistentul social analizeaza medicamentatia unui client cu o boala mentala cronica si constata ca tratamentul prescris a fost intrerupt, trebuie sa discute despre consecintele incetarii tratamentului si sa incurajeze clientul sa consulte un asistent de sanatate mentala sau un psihiatru.
Autoevaluarea sanatatii poate fi un bun semnal al starii de sanatate, chiar daca unii autori si practicieni au rezerve in aceasta privinta. Scopurile autoevaluarii sunt, din punctul de vedere al profesionistilor, de a identifica posibile noi probleme de sanatate sau declinul statutului sanatatii. Intrebari referitoare la autoevaluarea starii de sanatate pot fi incluse in continutul instrumentarului de evaluare multidimensionala, care se utilizeaza in diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o intrebare pentru autoevaluarea starii de sanatate poate fi:
"Cum va apreciati starea de sanatate in prezent ?"
Excelenta (3) Buna (2) Moderata (1) Slaba (0)
Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc ai sanatatii. Sunt luate in considerare, (in instrumentarul acceptat de Organizatia Mondiala a Sanatatii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc: (1) caracteristicile salivei, (2) senzatiile de durere sau apasare, (3) dureri de articulatii si (4) caracteristicile respiratiei. In evaluarile comprehensive, acestor cdategorii de simptome li se adauga si altele precum: malnutritia, problemele de vedere de auz, problemele dentare si artritele.
Inconvenientele acestui tip de evaluare tin de faptul ca nu toti clientii frecventeaza cu regularitate serviciile mediacale sau medico-sociale, si in majoritatea cazurilor nu sunt familiarizati cu terminologia de specialitate utilizata. In astfel de situatii se recomanda ca evaluarile periodice, de rutina, sa fie realizate de catre specialisti
O alta modalitate de evaluare a starii de sanatate consta in analiza medicamentatiei: listarea medicamentelor prescrise si precizari privind modul de administrare (dozarea, cand si cum se administreaza). Este important sa fie puse si intrebari referitoare la utilizarea medicamentelor care au si contraindicatii, precum si la utilizarea remediilor naturiste si a suplimentelor nutritive.
Problemele care pot aparea in jurul utilizarii medicamentelor se leaga indeosebi de numarul mare de medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de tulburarile de memorie care afecteaza ritmicitatea administrarii sau chiar de lipsa unei minime educatii pentru sanatate.
Alti factori care, de asemenea, tin de administrarea medicamentatiei si pot genera complicatii sunt: imposibilitatea achizitionarii medicamentelor datorita costului ridicat, absenta instructiunilor de administrare clar scrise, tulburarile emotionale, ca de exemplu depresia, care se pot traduce prin refuzul de a accepta boala si de a o trata. In plus, unii varstnici refuza medicamentatia datorita convingerilor lor religioase, sau pentru ca ii descurajeaza efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea, schimbarile bruste ale starilor fiziologice si/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, starile confuzive, pot fi puse in legatura cu modul inadecvat de administrare a medicamentelor.
In aceste conditii se recomanda ca asistentul social care intalneste un varstnic ce are prescrise trei sau mai multe medicamente, sa se informeze si asupra regimului ingrijirilor de sanatate pe care le primeste.
Dintre toate dimensiunile functionarii personale, capacitatea de a duce la bun sfarsit activitatile de zi cu zi este probabil, cea mai importanta. Buna desfasurare a activitatilor de ingrijire personala si a habitatului, este necesara pentru mentinerea functionarii independente si autonome, dar depinde de starea fizica, mentala si sociala.
Evaluarile generale ale starii de sanatate nu pot avea valoare indicativa asupra nivelului de autonomie a varstnicului. De aceea se recurge la evaluarea functionarii in activitatile de zi cu zi, si stabilirea, pe aceasta baza, a capacitatii de autointretinere.
In privinta criteriilor cu ajutorul carora se pot face evaluarile activitatilor de zi cu zi, opiniile specialistilor converg inspre includerea in scalele de evaluare a capacitatilor de: a face baie, de a se aranja, de a se imbraca, de a se deplasa si de a se hrani (Gallo si al. 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai cunoscuta scala este Index-ul AZZ al lui Katz (1963), cu ajutorul careia (scala) este evaluata capacitatea clientului de a realiza cele cinci activitati . Desi aceasta forma de evaluare se centreaza pe capacitatea sau incapacitatea clientul de a indeplini respectivele activitati, modalitatea de formulare poate include si nuantari referitoare la nevoia de asistare sau la independenta:0 - nu necesita ajutor; 1 - foloseste un aparat; 2 - necesita asistenta;
3 - complet dependent.
Evaluarea instrumentala a activitatilor de zi cu zi se refera la o varietate de activitati, mai complexe decat acelea de autoingrijire si autointretinere. Itemii inclusi in mod obisnuit in scalele de evaluare se refera la activitati si sarcini specifice mediului ambiental si social si de aceea capacitatea de a le realiza este inclusa in sfera competentelor sociale.
Spre exemplificare redam in continuare o scala de evaluare care acopera sase arii: (1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpararea hranei si a imbracamintii, (4) prepararea hranei, (5) ingrijirea locuintei, (6) administrarea resurselor financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele, in care scorul "1" indica faptul ca individul poate indeplini activitati fara asistenta; "2"- nevoia de asistenta si "3"- totala incapacitate de a realiza activitati.
Evaluarea mediului, concept central in asistenta sociala, reprezinta reflectarea aplicativa a principiului congruentei in relatia persoana - mediu. Prin evaluarea mediului se stabileste daca acesta este adecvat, sau nu, bunastarii si functionarii independente a individului.
Intr-o acceptiune restransa, prin mediu se intelege (in contextul asistentei sociale) institutia rezidentiala sau locuinta in care traieste clientul. Intr-o acceptiune mai larga, "mediul" poate desemna insasi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea comunitatii poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului presupune examinarea abilitatilor functionale ale individului si a solicitarilor mediului, (in acceptiune larga si restransa), urmata de examinarea gradului de congruenta a acestora.
In principiu, specialistii sunt de acord asupra importantei mediului pentru functionarea optima a clientului, mai putin concordante sunt insa criteriile de evaluare care, desigur, difera in functie de "obiectivele" de evaluat ("cum" se evalueaza in functie de "ce" se evalueaza). Pot constitui "obiective" de evaluat institutiile de tip rezidential sau cele de tipul centrelor de zi, locuintele individuale dar si comunitatile.
Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluarii de mediu este cea referitoare la adecvarea si siguranta mediului arhitectural (rezidential si civic). De exemplu, exista grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la bucatarie si/sau la servirea mesei, sau in alte zone frecventate de varstnici, absenta/prezenta obstacolelor in zonele de trecere si acces (cabluri, presuri, gradul de iluminare, etc.). In comunitate, se evalueaza siguranta zonei (strazi, parcuri, zone comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilitati si amenajari speciale pentru varstnici.
O alta categorie ce poate face obiectul evaluarii de mediu se refera la aspectele 'mediului afectiv-emotional' si a 'oportunitatilor interpersonale'. Evaluarea mediului afectiv-emotional in cadrul institutional se refera la politetea personalului, la atentia acordata nevoilor sociale si medicale ale rezidentilor, la respectarea nevoii de intimitate, la libertatea si posibilitatea de alegere in raport cu modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din aceasta categorie. In familie, in sfera nevoilor afectiv-emotionale pot fi evaluate : interactiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat varstnicului pentru buna sa functionare, comunicarea, suportul afectiv. Evaluarea "oportunitatilor interpersonale" se refera la posibilitatile de contact cu prieteni si membri ai familiei, la posibilitatea de a juca un rol activ in grupurile civice si voluntare.
O a treia categorie de evaluat are in vedere activitatile instrumentale. De exemplu, se constata daca locuinta varstnicului dispune de facilitati adecvate pentru gatit si pastrarea hranei; daca varstnicul dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de urgenta; daca prin marimea si structura sa locuinta varstnicului creeaza dificultati de intretinere sau pentru deplasarea persoanei. In privinta comunitatii, scopul evaluarii este de a afla daca clientul are acces la cumparaturi, servicii sociale si de sanatate, la recreere si la activitati voluntare sau civice, fie mergand pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de transport.
Pentru a evalua congruenta dintre persoana si mediu, sunt necesare adaptari ale criteriilor in functie de specificul zonei, comunitatii, sau cadrului de viata al varstnicului, astfel incat sa fie identificate posibilitatile de ajustare si modificare a mediului. Pentru elaborarea instrumentelor de evaluare a locuintei si comunitatii, ca si a congruentei individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinte general umane (Maslow), cele specifice varstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum si grilele de evaluare comunitara.
McKnight si Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de evaluare a comunitatii pornind de la identificarea resurselor si stipuland ca schimbarea este posibila atunci cand sunt cunoscute si valorificate capacitatile, abilitatile si bunurile membrilor comunitatii ca si ale familiilor lor, si ale comunitatii insasi. Ideea acestui demers este ca resursele umane ale comunitatii pot si trebuie sa fie valorificate si responsabilizate in calitate de agenti ai schimbarii si de beneficiarii, directi sau indirecti, ai ei.
Pe langa evaluarea functionarii individului in cele sase dimensiuni deja identificate asistentul social ar trebui sa-si indrepte atentia si asupra posibilitatilor reale (atuuri, forte/puteri) ale clientilor varstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc, asupra valorilor si preferintelor legate de servicii pe care si le-ar dori.
Posibilitatile clientilor
In serviciile sociale publice, mai ales, se practica centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de sanatate ale clientilor, pe patologia si riscurile pe care acestea le presupun. Intr-o oarecare masura aceasta atitudine este justificata, deoarece pentru acele probleme vin solicitarile varstnicilor. Dar utilizand tehnici de redresare si optimizare personala a clientilor varstnici, asistentul social ar putea regcurge si la valorificare resurselor de ingrijire de care dispun, ei si familiile lor, pentru ca acestea se pot dovedi mai accesibile si superioare calitativ. Formularea explicita, in procesul evaluarii, de intrebari referitoare la posibilitatile proprii de ingrijire pot contribui la constituirea unor demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora in procesul general al asistarii specializate.
Preferintele clientilor
Evaluarea preferintelor clientului are o importanta centrala in evaluare si in special in procesul de planificare a serviciilor. Vointa de schimbare, rezistenta la schimbare precum si capacitatea de a trai cu deficientele si bolile difera de la individ la individ. Diferentele originandu-se, printre altele, si in optiunile valorice. Pentru varstnici poate fi mult mai important (valoros) sa continuie sa traiasca acasa decat sa dobandeasca plusul de siguranta si cresterea calitatii ingrijirilor prin mutarea intr-un camin de batrani. Apropierea familiei poate prevala chiar si in raport cu suportarea unei situatii abuzive. In toate aceste cazuri, asistentul social trebuie sa realizeze, interventii care se bazeaza pe cunoasterea si respectarea sistemului de valori al clientului, chiar daca acesta difera de valorile personale. Identificarea valorilor si a preferintelor clientilor, asa cum le relateaza si le percep ei insisi, este un demers delicat pe parcursul intregii evaluari. Daca interventia intra in conflict cu valorile si preferintele clientilor, eforturile asistentului social vor fi zadarnice.
Serviciile
Pentru a satisface adecvat nevoile clientilor varstnici, evaluatorul trebuie sa identifice serviciile pe care ei deja le primesc si sa distinga intre acelea furnizate formal de unitati publice sau private si acelea furnizate informal de familie si prieteni. In ambele cazuri, dar in mod particular in cazul celor informale, asistentul social trebuie sa examineze cat de stabila este asistenta acordata.
Cunoasterea suportului primit de client si a nevoilor neindentificate pana atunci, ajuta asistentul social sa asiste mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit si integrat. Cunoasterea tuturor serviciilor implicate ajuta la evitarea dublarii seviciilor si permite utilizarea optima a resurselor.
Evaluarea varstnicilor impune ca asistentii sociali sa fie familiarizati cu diferitele domenii ale evolutiei si functionarii individuale, fara a avea insa pretentia ca pot fi experti in fiecare dintre ele. Evaluarile multidimensionale impun participarea unei echipe multidisciplinare. In functie de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialisti in sanatate mentala, medici de familie, asistente medicale, psihologi. Unele agentii au echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe, dar exista si situatii in care asistentii sociali trebuie sa consulte si sa invite pentru evaluare alti profesionisti.
In concluzie, evaluarea functionala comprehensiva reprezinta baza de date de la care clientii, familiile si asistentii sociali incep demersurile de colaborare. Baza evaluarii o constituie functionarea (si nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuantat al resurselor individuale si al disponibilitptii pentru schimbare. Evaluarea comprehensiva are in vedere functionarea individului in domeniile: social, economic, de mediu, al sanatatii mentale, fizice, al activitatilor de zi cu zi. Functionarea scazuta in oricare domeniu afecteaza si functionarea celorlalte, si invers, performantele in unele domenii pot fi directionate pentru a compensa deficitul altora. O evaluare atent efectuata constituie o buna baza pentru identifcarea problemelor si a ariilor de schimbare, precum si pentru stabilirea scopurilor si dezvoltarea planurilor de servicii.
MANAGEMENTUL DE CAZ
Introducere
Scopul cel mai general al serviciilor de asistenta sociala pentru varstnici este de a contribui la depasirea problemelor si la facilitarea schimbarilor pozitive apeland, pentru aceasta, la resurse formale si informale.
Managementul de caz si consilierea sunt doua strategii de interventie directa, (a caror oportunitate rezulta din evaluarile care le preced), centrate pe client si familia acestuia, si avand ca scop validarea aspectelor functionale, astfel incat clientii sa isi poata asuma controlul propriei vieti.
Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de caz, "este o strategie de interventie orientata inspre coordonarea resurselor existente pentru a asigura o ingrijire continua si adecvata specifica fiecarui caz in parte". Managementul de caz este definit intr-o acceptiune apropiata si de catre Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): "o abordare a furnizarii de servicii care incearca sa asigure clientilor cu probleme complexe si dizabilitati, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la timp si intr-un mod adecvat ".
Managementul de caz, astfel inteles, constituie o componenta esentiala a serviciilor pentru varstnici, care contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de resurse concrete, ca si la asimilarea de noi cunostinte si abilitati, necesare pentru dobandirea controlului asupra propriei situatii.
Managementul de caz, ca strategie de interventie in asistarea persoanelor varstnice, si-a dovedit eficacitatea in special in domeniul ingrijirilor la domiciliu si al celor comunitare. Asistentul social ajuta ca, o varietate de servicii sa devina accesibile clientului si coordoneaza primirea acestora. In termeni de roluri asumate, managementul de caz presupune ca asistentul social:
sa conduca cazul, dar sub nici o forma nu se asteapta ca el sa asigure toate serviciile necesare rezolvarii;
sa mentina legatura cu agentiile ofertante de servicii sociale pentru a se asigura ca ele acorda tratamentul / interventian adecvata, iar in cazul in care obiectivele clientului au fost atinse, sa pregateasca terminarea;
sa mentina legatura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul in care serviciile sunt folosite ca si progresele pe care le face clientul ca urmare a utilizarii lor;
sa devina broker de servicii si organizator al retelei de interventie si mai putin persoana care ajuta direct clientul.
Datorita complexitatii fiecarui caz in parte, dar si datorita diversificarii si specializarii serviciilor sociale, este putin probabil ca un singur asistent social sau o singura agentie sa dispuna de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din aceasta cauza, managementul de caz s-a dezvoltat ca sistem de ajutor ce asigura clientului asistenta continua, prin intermediul asistentului social - profesionistul pregatit pentru evaluarea diferitelor categorii de nevoi si cunoscator a retelei de servicii de specialitate.
Managementul de caz ca strategie de interventie
Evaluarea functionala este orientata, asa dupa cum am vazut, asupra factorilor care sunt responsabili de functionarea clientului si a familiei sale, asupra capacitatilor care pot fi potentate pentru depasirea / ameliorarea anumitor probleme care isi au originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultati emotionale), fie la nivel grupal, comunitar sau societal - extern.
Problemele se pot origina, desigur, din combinatia obstacolelor interne si externe, existand si posibilitatea generarii lor reciproce (disfunctiile dintr-o anumita arie pot determina probleme in alte arii).
In mod similar, capacitatile individuale si familiale pot fi identificate in combinatii de caracteristici psihologice, trasaturi familiale si retele comunitare si sociale.
Implementarea managementului de caz, ca strategie de interventie, trebuie precedata de evaluarea individuala si a familiei, ceea ce presupune parcurgerea urmatorilor pasi:
evaluarea functionala,
identificarea problemelor si a resurselor,
intocmirea listei de schimbari preconizate si
stabilirea scopurilor functionale,
de comun acord cu individul si familia. Odata stabilite scopurile si planurile de actiune, ca si decizia de a furniza servicii, pasii urmatori coincid cu activitatile principale ale managementului de caz.
Planificarea si punerea clientilor in legatura cu furnizorii de servicii formale sau informale si monitorizarea serviciilor, reprezinta bazele coordonarii resurselor.
Pasi in managementul de caz
Aspecte ale planificarii in managementul de caz
Pentru ca managerul de caz sa poata dezvolta un plan de asistare, bazat pe rezultatele evaluarii functionale, sunt necesare:
cunostinte despre elementele constitutive ale uni astfel de plan,
cunoasterea deficientelor functionale si a posibilelor resurse cu care ar putea fi remediate,
cunoasterea abilitatilor care ar putea fi conservate si/sau dezvoltate,
cunoasterea modalitatilor de a pune in legatura clientii si resursele.
Planificarea managementului de caz reprezinta o agenda de actiune pentru toate partile implicate: clientul, familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de servicii pentru varstnici si toti furnizorii de servicii implicati.
Caracteristicile planificarii
Planul de management de caz ar trebui sa contina urmatoarele elemente:
Lista schimbarilor preconizate
Scopurile de atins pentru client si, dupa caz, pentru familia sa
Sarcinile si resursele pentru care clientul isi poate asuma responsabilitatea
Sarcinile si resursele pentru care membrii retelei informale de suport isi pot asuma responsabilitatea
Resursele care pot fi obtinute prin intermediul programelor de servicii pentru varstnici si prin diverse agentii
Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea progreselor clientului
Scopurile functionale
Una dintre consecintele salutare ale evaluarii functionale este posibilitatea de a formula si scopuri functionale pentru managementul de caz. Scopurile functionale vizeaza atragerea celor mai adecvate resurse:
pentru depasirea barierelor de functionare, instrumentale si psiho-sociale,
in stricta dependenta de nevoile de schimbare ale clientului si ale familiei sale.
Satisfacerea nevoilor instrumentale reclama resurse pentru:
completarea veniturilor,
facilitarea transportului,
asistarea activitatilor zilnice,
procurarea hranei si servirea mesei mese,
intretinerea gospodariei.
Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atat dinspre familie, vecini si prieteni, cat si dinspre comunitate. Aceasta din urma poate oferi servicii complementare cum ar fi:
programe de zi pentru tratament psihiatric,
consiliere,
socializare prin intermediul centrelor pentru varstnici,
programe de petrecere a timpului liber.
Asa dupa cum s-a putut constata, evaluarea functionala comprehensiva permite identificarea nevoilor in numeroase domenii. In mod similar si resursele trebuie evaluate dintr-o perspectiva functionala, pentru a vedea care sunt si domeniile secundare (in raport cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul principal primit, clientii si managerul de caz vor lua in calcul si beneficiile secundare ale acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface deopotriva nevoile de nutritie ca si pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).
Planificarea managementului de caz poate - si trebuie, oricand este posibil - sa mearga dincolo de rezolvarea de suprafata a problemelor, formuland si scopuri functionale, explicite privind:
explorarea strategiilor de abilitare a clientilor si a familiilor lor,
dezvoltarea capacitatilor functionale de autoingrijire, de evitare a problemelor si conflictelor, ceea ce poate sa insemne:
atitudini noi fata de probleme,
modalitati diferite de a trai cu problemele care nu pot fi rezolvate in intregime.
Un alt scop functional din planul de asistare, poate fi acela de a le arata clientilor si familiilor lor cum sa:
identifice resursele (interne si externe),
le puna in legatura cu nevoile,
intocmeasca un plan de actiune,
implementeze,
modifice cand este necesar.
Finalmente, scopul fundamental al oricarui plan de asistare este de a arata clientilor si familiilor lor cum sa fie proprii lor manageri de caz si de a le conferi lor posibilitatea de alegere si control.
Reteaua informala de suport social
Conceptul "retea de suport social" reuneste doua concepte: cel de "retea sociala" si cel de "suport social". "Reteaua sociala" se refera la un set specific de persoane care interrelationeaza (membrii familiei, prieteni si vecini). "Suportul social" acopera o arie mai extinsa a relatiilor sociale, care poate include relatii institutionale formale si informale, programe comunitare. In acest context, "reteaua de suport social "desemneaza ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, impreuna, pot contribui la optimizarea functionarii clientului.
Bazandu-se pe rezultatele a numeroase cercetri privind retelele sociale si suportul social, Ell (1984, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: "nu numai ca legaturile sociale cresc nivelul bunastarii individuale, dar ele par a influenta insasi cresterea imunitatii la bolile fizice si psihice, par a avea un rol in mentinerea capacitatii de decizie si rezolvare de problemele. Legaturile sociale suportive contribuie la mentinerea echilibrului intre solicitarile mediului si resursele personale, echilibru ce influenteaza, la randul sau, rezistenta fata de factorii de risc (boala si stres)".
Evaluarea functionala, ca premisa a construirii retelei de suport informal, poate conduce la o varietate de forme de interventie:
informarea cu privire la modalitatile alternative de rezolvare a problemelor similare (prin exemplul si cu sprijinul celor care fac parte din reteaua de suport informal);
re - abilitarea clientului si a familiei de a rezolva problemele prin explorarea modului in care, in trecut, au rerzolvat probleme similare;
in termeni de preventie, asistentii sociali pot anticipa consecintele unor disabilitati sau ale bolii, in plan functional / instumental, sau ca situatie de risc. De exemplu, desi diagnosticarea nu merge in mod necesar mana in mana cu disabilitatea functionala, aceasta este un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost diagnosticat cu o boala pulmonara sau diabet prezinta un risc ridicat pentru anumite tipuri predictibile de afectiuni, unele dintre ele putand fi prevenite. Un varstnic cu dementa progresiva va suferi de afectiuni functionale pe masura ce boala progreseaza, dar clientul si familia sa se pot pregati, intr-o oarecare masura, pentru situatia anticipata;
medierea legaturii dintre clienti si familii cu servicii adecvate, constituie un real ajutor in reducerea poverii ingrijirii si totodata reprezinta o "punte" intre reteaua sociala informala (care, prin chiar natura sa, are limite inerente) si cea formala;
motivarea pentru schimbare si pastrarea sperantei sunt atitudini ce pot fi construite prin valorificarea experientelor similare ale membrilor retelei de suport informal, chiar daca, admitem ca nu exista doua persoane sau situatii identice;
practica centrata pe familie (in sens larg) are ca asumptie principala recunoasterea rolului fundamental al familiei in mentinerea bunastarii persoanei si in potentialul suportiv al acesteia, cu conditia ca ea insasi (familia) sa fie una functionala. Din pacate, nu toti varstnicii au familii intacte sau functionale, ceea ce inseamna ca, din anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili si prezinta un risc ridicat de institutionalizare (daca sufera pierderi functionale semnificative, daca sunt expusi riscului de a fi neglijati si abuzati). In astfel de situatii virstnicii pot fi ajutati sa-si construiasca o retea familiala surogat, din surse formale sau informale, sau sa restabileasca legaturile cu membrii instrainati ai familiei.
Stabilirea legaturilor cu resursele formale : lucrul cu organizatiile
Resursele instrumentale necesare clientilor se afla, de regula, sub patronajul organizatiilor publice sau private. In cazul varstnicilor, in special, resursele formale sunt gestionate de agentii comunitare. Accesul la resursele necesare depinde, pe de o parte, de cunoasterea nevoilor clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuala), iar pe de alta parte de cunoasterea criteriilor de eligibilitate ale agentiilor (ca rezultat al procesului de evaluare comunitara). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) recomanda congruenta dintre nevoi si resurse: fiecare client sa aiba acces la resurse strict justificat de nevoile sale (nici mai mult nici mai putin!).
Obiectivitatea in alocarea resurselor nu este chiar atat de simplu de respectat precum pare, deciziile de acest fel fiind determinate de situatii complexe care nu au intotdeauna acoperire in prescriptii si normative de aplicare, particularitatea fiecarui caz impunind tratarea lui ca o exceptie, si nu ca o regula.
Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social sa beneficieze de autoritate sporita, concretizata in libertatea de actiune profesionala si administrativa (cu privire la nevoile clientilor, la prognoze, politica agentiei, legile si chestiunile de cost si eficienta).
Responsabilitatea asistentului social de a coordona resursele existente poate genera conflicte de rol (Moore, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de o parte el trebuie sa se asigure ca prin serviciile si resursele alocate se respecta standardele calitative privind bunastarea clientilor, iar pe de alta parte trebuiesc respectate cadrele programului, criteriile de eligibilitate, resursele intotdeauna limitate.
Partea pozitiva a acestui tip de conflict este aceea ca permite identificarea si depasirea limitelor din sistem si dezvoltarea de noi servicii.
Monitorizarea serviciilor si asigurarea calitatii
Monitorizarea serviciilor este o etapa importanta a managementului de caz, un mecanism de tinerea a evidentei, de contabilizare, si furnizare a asistentei tehnice. Prin mecanismul monitorizarii se asigura implementarea serviciilor asa cum au fost planificate, in scopul satisfacerii nevoilor clientilor si ale familiilor lor, asistenta tehnica avand rol corectiv - adaptativ, de mentinere a calitatii serviciilor.
Asigurarea calitatii in managementul de caz presupune doua tipuri specifice de monitorizare: monitorizarea procesului si monitorizarea rezultatelor (Rothman, 1991, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103). Monitorizarea procesului inseamna urmarirea implementarii si finalizarii planului de servicii in conformitate cu planificarea si cu standardele de calitate ale programului. Monitorizarea rezultatelor inseamna urmarirea planului de servicii in termeni de beneficii pentru client.
Applebaum si Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au identificat cinci intrebari la care putem apela in procesul monitorizarii pentru a asigura calitatea procesului cat si a rezultatelor:
Cat de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?
Evaluarea functionala a clientului si planurile de ingrijire sunt in conformitate cu standardele de calitate?
Implementarea serviciilor se desfasoara conform planificarii?
Clientii sunt multumiti de serviciile primite?
Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru clienti?
Monitorizarea serviciilor poate fi inteleasa si ca element constitutiv al procesului de evaluare continua, si este posibila numai in masura in care exista cadre temporale si standarde de calitate la care sa se raporteze rezultatele obtinute.
Cadrele temporale (programarea) vizeaza preponderent activitatea asistentului social si mai putin rezultatele pentru client. Buna practica indica faptul ca serviciile apreciate ca fiind de buna calitate sunt furnizate intr-o perioada de timp specificata.
Satisfactia clientului, in raport cu serviciile primite, este un indicator important, desi indirect, al felului in care functioneaza serviciul. Eforturile de a masura gradul de satisfactie al clientilor reprezinta recunoasterea necesara si critica a participarii lor la planificarea si implementarea planului de servicii, si totodata o masura a eficacitatii si eficientei serviciilor.
Monitorizarea si evaluarea sistematica a programelor pot fi considerate indicatori ai excelentei in furnizarea serviciilor, situatie destul de rar intalnita in practica, posibila totusi, prin eforturi de planificare, standardizare a calitatii si mai ales prin eforturi de schimbare a mentalitatii.
Rolurile in managementul de caz
Rolurile asistentului social in managementul de caz deriva din datele evaluarii comprehensive. Rolul principal este acela de coordonator, rolurile secundare sau aditionale putand fi, dupa caz, cele de educator, broker, avocat, de mediator, facilitator, precum si rolul de a atrage si dezvolta noi resurse.
In calitate de educator, asistentul social furnizeaza clientilor si familiilor informatii despre reteaua de resurse ca si despre procesul de schimbare in care se angajeaza.
Ca broker, asistentul social intermediaza obtinerea sau cumpararea resurselor prevazute in planul de servicii.
Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de strategii si tehnici pentru a pune in legatura clientul cu reteaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar confruntare cu furnizorii de servicii - Rothman, 1991; Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103
Ca mediator, asistentul social clarifica neintelegerile, intermediaza partile aflate in conflict.
Ca facilitator asistentul social ajuta clientii si familiile lor sa se centreze pe puterile lor, sa-si imbunatateasca capacitatile de a infrunta situatiile curente si sa planifice viitorul.
Rolul de a atrage si dezvolta resurse presupune identificarea resurselor deficitare gasirea solutiilor compensatorii.
Statutul profesional al managerului de caz
Rolurile asociate managementului de caz sunt, dupa cum se poate constata, complexe si necesita stapanirea unor abilitati profesionale la nivel de perferomanta, deoarece scopurile unei astfel de intreprinderi sunt complexe si ambitioase. Cu toate acestea in perceptia comuna si chiar a unor profesionisti (asistenti sociali) managementul de caz este considerat ca solicitand in mai mica masura competente profesionale specifice, comparativ cu practica asistentei sociale de tip terapeutic sau consilierea..
Aceasta situatie se explica prin aceea ca in cadrul relatiei terapeutice sau de consiliere principala resursa o constituie insasi expertiza profesionistului, agentia fiind doar un cadru de desfasurare si nu o furnizoare de resurse. In plus, asistentul social implicat intr-o intreventie directa individuala detine controlul asupra procesului si primeste feed-back-uri pozitive din prtea clientilor.
In managementul de caz, asistentul social este un intermediar pentru interactiunile terapeutice ale altora, resurele apartin agentiei pe care o reprezinta sau coopteaza in interventie, iar beneficiile aduse clientilor sunt indirect legate de prestatia sa.
In fapt, chiar daca managerul de caz petrece o parte din timp manipuland hartii si contactand furnizorii de servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu clientii si familiile lor, evaluarile, implementarea serviciilor, monitorizarea acestora, dau masura inaltului profesionalism pe care un manager de caz trebuie sa il probeze.
Intervievarea
Un interviu este o conversatie structurata, care are un scop bine precizat. Nu vom detalia in acest cadru alte aspecte teoretice legate de intervievare in asistenta sociala, deoarece se presupune ca profesionistii, care au beneficiat de o formare in acest domeniu, au deja notiuni despre aceasta metoda de lucru. Ne vom referi, in cele ce urmeaza, la aspectele specifice ale intervievarii varstnicilor.
Interviurile cu persoanele varstnice pot avea motivatii diferite, dar principiul fundamental care trebuie respectat este acela de a defini cu claritate scopul interviului. Interviul fara un scop specificat este, de obicei, o pierdere de timp, atat pentru practician cat si pentru client. Durata, continutul si forma interviului sunt determinate de scop.
Scopurile intervievarii varstnicilor pot fi :
Furnizarea de informatii.
Asistentii sociali realizeaza interviuri cu persoanele in varsta pentru a le explica si a le oferi informatii referitoare la organizatia pe care o reprezinta. De exemplu, cineva care doreste sa participe la un grup de suport ar putea fi intereasat sa se informeze despre program, taxa de participare, natura activitatilor, cand, unde si cat de dese sunt intalnirile, scopurile programului. Intr-un astfel de interviu, asistentul social va oferi detaliile solicitate, afland in acelasi timp cate ceva si despre alte interese ale solicitantilor. Informatiile solicitate vor fi oferite in functie de interesele si nevoile clientului.
Obtinerea informatiilor
Un numar mare de interviuri sunt realizate cu scopul obtinerii de informatii. Majoritatea agentiilor de servicii sociale au nevoie de informatii pentru a deservi cat mai eficient persoanele varstnice. Intr-un program de ajutor social, de exemplu, asistentul social are nevoie sa detina informatii despre resursele financiare ale persoanei si despre nevoile ei sociale si economice. Intr-un program de sanatate mintala interviul este realizat cu scopul de a obtine informatii despre problemele emotionale cu care se confrunta persoana in varsta si, in acest caz, realizatorul interviului isi va propune sa afle raspunsuri la intrebari de genul: "Care sunt problemele emotionale specifice persoanelor varstnice?", "Cat timp persista acestea?", "Ce solutii ar putea exista?", "Cum ar putea fi directionat programul pentru depasirea acestor probleme?".
Rezolvarea problemelor
Uneori scopul interviului este de a ajuta persoanele varstnice sa-si rezolve problemele sociale si / sau emotionale. Interviul poate fi conceput conceput pentru variate situatii si probleme: pentru a ajuta clientii sa inteleaga si sa faca fata starilor de deprimare, singuratatii sau izolarii, sau sa ii ajute sa gaseasca alternative la situatiile de viata.
Majoritatea interviurilor sunt realizate pentru una dintre urmatoarele categorii de scopuri:
furnizarea de informatii,
obtinerea de informatii,
rezolvare de probleme, sau o
combinatie a lor.
Este important pentru persoana care intervieveaza sa-si inteleaga propriile scopuri si obiective, motivele participarii la interviu, precum si scopurile agentiei si rezultatele anticipate ale interviului.
Trebuie retinut ca vor fi cautate mai ales informatiile utile pentru scopurile organizatiei si pentru cresterea eficacitatii acesteia in acordarea serviciilor.
Aspecte practice ale realizarii interviului
Durata interviului
Desi nu exista nici o modalitate de a fixa o durata standard pentru toate interviurile, sunt totusi cateva principii care pot orienta realizarea interviurilor. Unul dintre aceste principii este acela ca timpul destinat interviului poate fi variabil. Unele interviuri pot fi satisfacatoare chiar daca au o durata de numai zece minute; altele ar putea necesita mai mult de o ora (trebuie sa ne asiguram, in acest caz, ca intervievatul nu este grabit, ca i se ofera posibilitatea de a raspunde la intrebarile relevante). Ar fi de dorit ca interviul sa dureze intre 30 de minute si o ora. Petrecand mai putin de 30 de minute cu un client interviul ar putea fi considerat superficial, dar petrecand mai mult de o ora ar putea incuraja atat pe cel care realizeaza interviul cat si pe cel care raspunde sa se angajeze in discutii in afara subiectului propriu-zis. Daca se stabilesc limite de timp pentru un interviu, acestea vor trebui comunicate clientului la inceputul interviului, ajutandu-l astfel sa foloseasca interviul pentru rezolvarea celor mai presante probleme.
In literatura de specialitate sunt numeroase controverse cu privire la locul optim pentru realizarea interviurilor. Unii autori considera locuinta clientului locul ideal; altii considera ca biroul asistentului social este cel mai bun loc, iar altii opteaza pentru spatii neutre cum ar fi o masa la un restaurant sau o banca in parc. De fapt, nu exista un loc ce poate fi desemnat ideal pentru orice interviu. Fiecare loc are efecte diferite si alegerea lui depinde de scopul interviului. Daca clientul este anxios, daca ii este greu sa se deplaseze sau daca asistentul social doreste sa observe si / sau sa intervieveze intreaga familie, atunci, locuinta clientului este locul ideal. Daca insa persoana in varsta doreste sa evite intreruperile din partea membrilor familiei sau daca subiectul interviului este incarcat emotional si confidential, atunci biroul asistentului social sau un loc neutru sunt de preferat. Daca interviul urmareste informarea clientului despre agentie, s-ar putea ca cel mai indicat loc sa fie acela in care asistentul social poate sa prezinte facilitatile oferite, nu doar sa vorbeasca despre ele.
Numarul interviurilor depinde de scopurile fiecarui interviu si de problemele aparute. Nu este nevoie de o serie de interviuri pentru a prezenta o persoana in varsta, fara probleme majore, unei agentii, sau unui serviciu al unei institutii, daca persoana intelege totul de la prima intalnire. Daca problema persista si nu se poate rezolva prin intermediul unui singur interviu sau pe parcursul a doua interviuri, pot fi necesare o serie de opt sau zece interviuri. Asa dupa cum nu exista nici un motiv sa credem ca fiecare problema poate fi rezolvata intr-un singur interviu, tot asa, nu este intemeiat sa credem ca fiecare persoana care vine la o organizatie furnizoare de servicii sociale pentru a primi ajutor, are nevoie de o serie lunga de intalniri cu un asistent social.
Confidentialitatea se refera la faptul ca asistentul social nu va dezvalui altor persoane informatiile obtinute in timpul interviului. Informatiile pot fi cunoscute de alti profesionisti, daca clientul permite acest lucru, dar nu de publicul larg, exceptand situatiile in care informatia omite anumite detalii cum ar fi identitatea clientului, adresa, varsta, etc. Informatia mai poate fi impartasita si in scopuri educationale. Asistentii sociali au aceleasi obligatii etice ca si preotii, medicii si avocatii care, prin natura profesiei lor detin informatii despre client. Uneori instantele judecatoresti pot solicita asistentilor sociali, ca si altor profesionisti de altfel, sa dezvaluie anumite informatii. De aceea nu este moral ca persoana intervievata sa fie asigurata ca orice ar spune nu va fi dezvaluit nimanui, daca acest lucru nu este adevarat, deoarece clientii au dreptul sa decida cat de mult vor spune asistentului social, iar acesta nu va promite mai multa confidentialitate decat poate oferi.
Autodeterminarea: clientul decide despre ce vorbeste, cat de mult dezvaluie din problemele personale si cum va actiona in continuare. Asistentii sociali nu directioneaza viata asistatilor, ci ii ajuta in luarea deciziilor prin oferirea de informatii si clarificari. Mijloacele utilizate, pentru atingerea scopurilor, raman tot la latitudinea clientilor, atata timp cat scopurile lor nu intra in conflict cu drepturile altora.
Pentru realizarea unui bun interviu sunt necesare cateva abilitati considerate esentiale:
Realizarea unei relatii pozitive intre asistentul social si client. Asistentul social trebuie sa exprime permanent preocupare pentru nevoile clientului varstnic, trebuie sa-l accepte ca pe o fiinta umana si sa-l trateze ca pe o persoana importanta ce merita efortul si atentia sa. Similar, inainte ca interviul sa aiba loc, clientul trebuie sa-l accepte pe asistentul social ca pe un profesionist care doreste sa-l ajute si ale carui interese profesionale vin in intampinarea alor sale.
Definirea sau clarificarea problemei. Prin intermediul acestei abilitati, asistentul social contribuie la clarificarea problemelor prezentate de client. Uneori simpla clarificare poate face posibila insasi rezolvarea problemei. Pusi in situatia de a face fata direct si clar problemei, oamenii realizeaza ca situatia lor nu este chiar atat de dificila si ca ii pot face fata. Fragmentarea consta in separarea si identificarea elementelor problemei prezentate, in mai multe parti pentru a face posibila tratarea lor diferentiata. Fragmentarea este importanta in procesul de clarificare deoarece de multe ori oamenii sunt coplesiti de problemele care ii apasa toate deodata.
Stabilirea prioritatilor sau alegerea ordinii importantei problemelor. Odata ce clientul este ajutat sa-si inteleaga problemele ca pe parti ale unei serii, asistentul social il poate ajuta in stabilirea prioritatilor pentru rezolvare. Prin aceste demersuri oamenii pot fi ajutati sa decida ce este cel mai important la un moment dat, astfel incat sa se concentreze asupra solutiilor intr-o ordine descendenta a importantei. Ordonarea lucrurilor si inceperea, pas cu pas, a procesului de rezolvare a problemelor este o deprindere de intervievare esentiala .
Comunicarea eficienta. Practicienii cu experienta in arta interviului vorbesc tare si clar, evita jargonul, mentin contactul vizual, stiu cand sa taca astfel incat cel intervievat sa aiba posibilitatea de a participa la discutie, directioneaza conversatia mentinand in permanenta controlul asupra interviului. Varstnicii manifesta adesea sentimente de inferioritate si disconfort atunci cand sunt intervievati si asta se poate datora pierderilor de auz. In astfel de cazuri se va acorda atentie capacitatilor de comunicare ale varstnicilor si interviul se va adapta la posibilitatile reale de comunicare.
Sumarizarea. Un practician experimentat recurge la procedeul sumarizarii pentru a evidentia progresele realizate in timpul interviului si concluziile la care s-a ajuns. Sumarizarea poate fi o parte importanta a procesului de rezolvare a problemelor.
Formele de inregistrare a interviurilor sunt variate si difera de la o agentie la alta. In practicile mai vechi era recomandata inregistrarea 'cuvant cu cuvant', fiind realizate dosare detaliate pentru fiecare client. In prezent se practica inregistrarea unor rezumate structurate, centrate pe nevoile si interesele clientului. In timpul interviului notitele vor fi reduse la strictul necesar (numele, adresa, telefonul) deoarece concentrarea asupra notitelor in timpul interviului poate fi interpretata ca lipsa de interes. Alte informatii ce pot fi notate sunt cele referitoare la familie sau la cei cu care varstnicii au contacte.
O alta forma de inregistrare a interviurilor individuale este completarea unui formular la scurt timp dupa terminarea interviului. Aceasta este o forma simpla si se presupune ca intervievatorul retine informatiile despre punctele cheie ale discutiei, despre progresele in realizarea scopurilor, modificari ale acestor scopuri si anticiparea actiunilor viitoare.
Acestea sunt doar modele posibile deoarece fiecare agentie opteaza pentru forme de inregistrare a interviurilor cu grade de complexitate diferite.
Unii practicieni recurg la inregistrarea audio sau video a interviurilor. Aceste forme de inregistrare au avantajul de a pastra informatii foarte detaliate si complete, insa dezavantajul este ca multi clienti sunt inhibati si in mod particular oamenii in varsta au tendinta de a respinge inregistrarea. Pe de alta parte, inregistrarea audio sau video, pastreaza, mai multe informatii decat au nevoie asistentii sociali pentru a-si ajuta clientii. Uneori utilizarea inregistrarii audio sau video ajuta clientii sa se vada pe ei insisi sau pe altii in situatii similare, ceea ce poate avea efecte educative (de exemplu, daca dorim sa facilitam constientizarea interactiunilor din interiorul unei familii, inregistrarea audio sau video poate fi de ajutor).
Pentru majoritatea situatiilor inregistrarile sub forma de notite si scheme sunt probabil suficiente.
Conform perceptiei comune interviul in asistenta sociala este o relatie duala, intre un practician si un asistat. Cu toate acestea majoritatea interviurilor sunt realizate in prezenta mai multor persoane. De exemplu, multi oameni in varsta sunt intervievati ca si cuplu; in alte circumstante, o persoana varstnica este intervievata impreuna cu fiul sau fiica, iar in altele cu intreaga familie. Toate acestea depind de situatie, de nevoile clientului ca si de scopurile agentiei.
De exemplu, daca interviul se centreaza pe ajutarea unei persoane in varsta in luarea deciziei de a intra sau nu intr-o institutie rezidentiala, este recomandabil pentru fiu sau fiica sa ia parte la discutie. Acestia pot avea obligatii financiare fata de respectiva institutie dar, chiar daca acest lucru nu constituie o problema, multi copii adulti au sentimente de culpabilitate vis a vis de internarea parintilor intr-o institutie.
Daca problemele de rezolvat sunt de natura emotionala (datorandu-se situatiei conflictuale dintre persoana in varsta si ceilalti membri ai familiei), este de asemenea recomandabil sa se discute cu persoana varstnica in prezenta celorlalte parti implicate in conflict pentru a aborda impreuna si mediat aspectele controversate.
Multi varstnici fac parte din constelatii mai largi - de exemplu un bunic, o nora si nepotii - toti locuind impreuna. In toate aceste situatii, interviurile se vor adresa intregii familii.
Recomandari generale pentru lucrul cu persoanele varstnice
Procesul de identificare a problemelor, va fi precedat de cunoasterea si intelegerea persoanaei varstnice, a mediului sau cultural, religios, financiar, a modului in care acestea se reflecta in perceperea propriei situatii. De asemenea, este important sa fie evaluate dificultatile ca si disponibilitatile personale ale varstnicului, deficientele si capacitatile acestuia.
Resursele personale identificate vor fi utilizate in stabilirea planului de actiune pentru rezolvarea problemei, de comun acord cu clientul.
Implementarea unui plan de actiune, utilizarea metodelor si tehnicilor de asistenta sociala, presupune si cunoasterea unor caracteristici specifice lucrului cu varstnicii, precum:
disponibilitatea persoanei varstnice de a accepta ajutorul si de a conlucra pentru imbunatatirea situatiei sale, este dependenta de realizarea unei relatii pozitive cu asistentul social, de taria relatiei. Avand in vedere importanta acesteia, accentul va cadea, in etapele initiale ale interventiei, pe construirea sa, chiar daca procesul necesita mult timp si rabdare. Sunt recomandate stimularea motivatiei clientului de a accepta ajutorul, de a surmonta rezistentele, ca si pregatirea mentala si emotionala pentru schimbare.
Varstnicii au moduri diferite de comunicare in raport cu alte categorii de adulti: de exemplu, intrebat direct daca doreste sa fie ajutat, un varstnic poate nega nevoia de ajutor, dar discutand alte fatete ale situatiei sale, sau observandu-i manifestarile comportamentale, pot reiesi dorinte clare, desi neexprimate, de ajutor. Pe de alta parte, unii varstnici gandesc si se misca mai incet si adeseori au nevoie de timp pentru a se gandi la anumite probleme, iar acest lucru trebuie avut permanent in minte atunci cand sunt intervievati. De asemenea, varstnicii isi pot exprima acceptanta si aprecierea de o maniera insolita, nonverbala: de exemplu, aprecierea poate fi exprimata prin oferirea unui cadou.
Tendinta varstnicilor de a depana amintiri poate necesita timp si deprinderi de ascultare bine formate, dar acesta este un comportament normal pentru o persoana in varsta. Toleranta fata de un asemenea comportament este un bun mijloc de a construi climatul de incredere si confidentialitate.
Determinarea clientului varstnic sa accepte ajutorul depinde de abilitatile profesionale ale practicianului, (deprinderea de a utiliza varietatea de metode si tehnici existente), de personalitatea clientului, de scopurile specifice urmarite.
Imperative ale lucrului cu persoanele varstnice
Pentru procesul de evaluare adunati informatii exacte despre situatia si problemele varstnicului!
Obtineti orice informatie aditionala necesara pentru a intelege problema; vorbiti si cu alte persoane daca este nevoie!
Includeti intotdeauna clientul varstnic, ca si celelalte persoane semnificative, in planificarea si stabilirea scopurilor interventiei!
Explorati impreuna cu clientul alternativele pentru solutionarea problemei! Nu insinuati ca stiti toate raspunsurile si ce este cel mai bine pentru client! Ascultati-i parerile despre problema ca si despre solutionarea ei!
Lasati-i clientului libertatea de a lua decizii!
Explorati cu clientul consecintele deciziei si daca a fost facuta o alegere gresita, ajutati-l sa-si schimbe optiunea!
Nu denaturati lucrurile si nu faceti false asigurari! De exemplu, daca trebuie sa trimiteti o persoana in varsta la un spital de boli mintale, nu creati o imagine falsa despre cum urmeaza sa fie acolo! Nu lasati o persoana varstnica sa creada ca va pleca de acasa doar temporar cand, de fapt, faceti un aranjament permanent. Este greu sa spui unei peroane cu tulburari emotionale: "Familia nu te mai poate ingriji", dar pe termen lung, adevarul este mai putin dureros decat constatarea ca a fost mintita.
Fiti punctuali la intalnirile cu varstnicii!
Asigurati-va ca varstnicii obtin ceea ce asteapta de la serviciile oferite! Fiti siguri ca varstnicii nu au inteles gresit indrumarile date!
Lucrati cu grupuri de persoane varstnice ori de cate ori este posibil!
Obtineti implicarea si sprijinul comunitatii pentru dezvoltarea seviciilor destinate varstnicilor!
Uneori va fi nevoie sa fiti "avocat" sau "broker" in numele persoanelor varstnice.
Fiti, flexibili, creativi si sinceri in oferta voastra de ajutor!
Imperativele intervievarii
Preferati intrebarile deschise celor care produc raspunsuri de "da" sau "nu", de exemplu, "V-ati gandit la ce v-ar place sa faceti si vreti sa-mi spuneti si mie?".
Incercati sa directionati interviul fara a da sfaturi! Sfaturile proaste va discrediteaza ca profesionosti, mai ales in fata persoanelor varstnice!
Nu acaparati discutia ! Acordati clientului sansa de a vorbi!
Exprimati interes, caldura, acceptanta si intelegere si totodata incercati sa descifrati aspectele pe care varstnicul le "subintelege"!
Insuflati incredere si siguranta clientilor varstnici si mai ales fiti perseverenti.!
Controlati-va frustrarile si nervozitatea in raport cu anumite cazuri!
Nu va asumati rolul de judecator al varstnicului!
Nu-i impuneti valorile varstelor tinere!
Fiti realisti si autentuici!
Nu fortati nota incercand sa fiti intotdeauna spirituali si veseli!
Nu evitati sa ascultati destainiuirile varstnicului despre aspecte neplacute sau dureroase ale vietii! S-ar putea sa fiti singura si poate ultima persoana din viata sa care ii da aceasta posibilitate!
Dati dovada de discernamant in aprecierea resurselor si a termenelor planificate!
Am punctat, prin cele de mai sus, cateva din aspectele care, pe langa celelalte cerinte ale metodei intervievarii, nu pot fi sub nici o forma omise atunci cand se lucreaza cu clienti varstnici.
Important este ca relatia de comunicare cu clientii varstnici sa se bazeze pe valorizarea ptentialului uman al acestora, cu atat mai mult cu cat ei ei isi cunosc cel mai bine nevoile: experienta de viata i-a invatat sa devina si cei mai avizati experti ai problemelor lor. Ascultandu-i, practicienii dobandesc nu numai o intelegere a problemelor specifice varstei, ca si a fiecarui caz in parte, ci si o perspectiva mai larga asupra problematicii umane, in general. Pe de alta parte "expertiza vietii"de care multi varstnici dispun inca, chiar daca in anumite probleme au nevoie de ajutor, poate constitui si o sursa de dezvoltare a arsenalului metodologic a asistntului social: clientul varstnic cu nevoile pe care le exprima si solutiile pe care le propune, impune ajustari ale metodelor si tehnicilor generale de interventie, ajustari care sa imbogatesca cunoasterea si practica profesionala a asistentei sociale. Poate ca, in sensul celor de mai sus, cea mai importanta abilitate in intervievarea varstnicilor este ascultarea!
(Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 89-101)
Utilizarea grupurilor in asistarea varstnicilor
Aspecte generale ale lucrului cu grupurile de varstnici
Schimbari ale modelelor de relationare grupala datorate varstei
Vom prezenta in cele ce urmeaza cateva dintre situatiile care determina schimbari ale modelelor de relatioare grupala a varstnicilor.
Pensionarea este un eveniment capital in existenta unei persoane si are, de aceea, o multitudine de consecinte. Din punct de vedere social, ea semnifica, printre altele si pierderea principalului grup de contact, reprezinta semnalul ca cercul social incepe sa se restranga.
Pentru multi varstnici legaturile cu copiii, care au devenit adulti si care si-au intemeiat propriile familii, sunt din ce in ce mai slabe.
Cu toate acestea, unele femei varstnice devin foarte apropiate de fiicele lor casatorite, in contrast cu relatiile mai reci din timpul adolescentei sau a perioadei de tinerete. Barbatii, de asemenea, descopera noi mobiluri pentru restabilirea legaturilor cu fiii lor adulti. Pierderea legaturilor sociale datorita vaduviei este o componenta obisnuita a imbatranirii atat pentru barbati cat si pentru femei.
O alta cauza a schimbarii legaturilor de grup este determinata de pierderea mobilitatii datorita unor dizabilitati fizice, ceea ce inseamna ca varstnicii se pot afla in imposibilitatea de a urca si cobori in si din autobuz, de urca si cobori scarile sau de a parcurge distante mari. Pierderile auditive si vizuale ii pot obliga pe virstnici sa renunte la sofat. Barierelor fizice sin senzoriale li se adauga, de multe ori, si barierele sociale sau psihologice, cu efect in reducerea contactelor sociale.
Acestea ar fi, in general, cauzele care genereaza, odata cu imbatranirea, schimbari majore in modelul relatiilor de grup. Pentru multi varstnici, pierderea legaturilor cu prietenii si familiile este partea cea mai dificila a imbatranirii. De aceea, realizarea de noi relatii poate fi o alternativa viabila in raport cu pierderile suferite.
Multi dintre varstnici incearca sa gaseasca singuri solutii la diminuarea sau lipsa de relatii sociale. Unii frecventeaza grupuri religioase sau politice, altii se ataseaza de animale. Dar pentru persoanele care, asa dupa cum am vazut, se confrunta, din diverse motive, cu problema singuratatii sau doar a diminuarii relatiilor sociale, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face fata problemelor legate de singuratate.
Exista o mare varietate de activitati de grup pentru varstnici care pot fi organizate de centre comunitare, organizatii neguvernamentale, servicii ale autoritatilor locale, centre medico-sociale, sau prin colaborarea acestora. Iata cateva exemple:
Trei femei in varsta, care locuiesc in aceeasi parte a unui camin de pensionari, formeaza un grup de prietene. O asistenta sociala se intalneste cu ele in mod regulat si le ajuta la planificarea activitatilor: discutarea evenimetelor curente, activitati artistice sau pur si simplu impartasirea amintirilor din tinerete.
Patru barbati in varsta, care locuiesc in aceeasi casa de batrani, joaca carti in fiecare dupa amiaza. Ei sunt un grup inchis, unit si asistentul social nu face altceva decat sa faciliteze intalnirile lor.
Un asistent social organizeaza un grup de discutii a evenimentelor curente dintr-o institutie rezidentiala. Situatiile cu care se confrunta varstnicii rezidenti sunt diferite de la o saptamana la alta si fiecare discutie este condusa, de fiecare data, de un alt membru al grupului sau de catre un invitat.
Pacientii cu cancer in faza terminala ai unei sectii dintr-un spital se intalnesc pentru o ora si jumatate in fiecare zi, sub conducerea unei asistente sociale pentru a discuta despre anxietatile proprii si gandurile pe care le au in legatura cu cei dragi de care urmeaza sa se desparta.
Un grup de alcoolici care au trminat terapia se intalnesc cu asistentul social, care ii ajuta sa se pregateaca pentru parasirea spitalului si reintoarcerea in familie.
Zece varstnici cu probleme emotionale, dintr-un spital de boli mintale, se intalnesc de doua ori pe saptamana, sub conducerea unui asistent social, pentru a invata sa faca fata realitatii.
Fiecare dintre aceste exemple ilustreaza tot atatea tipuri de grupuri care se pot organiza pentru a raspunde nevoilor varstnicilor. Se poate observa cu usurinta, din exemplele de mai sus, ca unele grupuri sunt naturale (formate in mod spontan de catre membrii insisi) in timp ce altele, sunt organizate, sau cel putin asistate, de profesionisti, pentru a raspunde uneia sau mai multor nevoi ale membrilor, printr-un ajutor de specialitate.
Indiferent de modul in cae se formeaza, grupurile joaca un rol important in viata persoanelor varstnice. Valoarea lor este data faptul ca ajuta, (in mod aproape "natural"), persoanele varstnice, care se confrunta cu probleme de sociabilitate, sa comunice si sa se bucure de compania celorlalti prin intermediul diferitelor activitati.
Varietatea de grupuri folosita in asistarea varstnicilor este relativ mare si de asemenea si scopurile grupurilor pot fi de o mare varietate, pe masura varietatii problemelor si nevoilor varstnicilor.
Grupurile de auto-ajutor sunt, de obicei, formate de catre si pentru membrii insisi, astfel ca oamenii cu probleme similare se pot ajuta intre ei pentru a le depasi. Un astfel de grup este cel al "alcoolicilor anonimi". Profesionistii pot organiza aceste grupuri, dar impulsul, forta dinamizatoare este data de problema comuna cu care se confrunta, de motivatia sincera de a impartasi experientele si de a sustine reciproc eforturile membrilor de a nu recidiva, relatia de reciprocitate dovedindu-se a fi mai eficace decat aceea de la profesionist la pacient sau victima.
O mare varietate de grupuri de auto-ajutor este folosita cu si pentru persoanele in varsta. Nu numai boala comuna poate fi mobilul unui grup de auto-ajutor ci si problememele sociale comune: respingerea de catre familie, relatiile cu copiii sau nepotii, tratamentul abuziv, etc. Intr-un astfel de cadru oamenii isi ofera unul altuia sprijin si incurajare pentru a face fata unei probleme comune. De aceea, in domeniul serviciilor sociale aceste grupuri se mai numesc "grupuri de suport".
Forma caracteristica de grup condus de un profesionist este grupul organizat. Totusi, grupurile naturale, constituie o buna baza de pornire pentru grupurile conduse de profesionisti.
Intelegerea vietii de grup
Inainte de orice altceva, asistentii sociali trebuie sa inteleaga specificul vietii de grup ca si nevoia de asociere a celor cu care urmeaza sa lucreze.
Succesul in munca cu oamenii in varsta, presupune ca profesionistul, indiferent daca el este gerontolog, asistenta medicala, asistent social sau terapeut, sa constientizeze caracteristiceile stilului de viata al varstnicului, problemele si nevoile acestuia precum si sa cunoasca o diversitate, suficient de mare, de activitati si servicii in masura sa raspunda adecvat acestora.
De regula, profesionistii care sunt implicati in programe de asistare a varstnicilor ii abordeaza in mod individual. Nu negam faptul ca acest gen de aborbare este pe deplin justificat, deoarece fiecare persoana varstnica are caracteristici si nevoi speciale. Profesionistii obisnuiesc sa realizeze evaluari initiale intrebandu-si clientii despre starea lor fizica si de sanatate, despre trairle lor, ca si despre venituri si situatia lor materiala. Rezultatul este, cel mai adesea, concretizat printr-o "ancheta sociala", un "diagnostic socio-economic", sau "o evaluare functionala", fara ca vreuna dintre acestea sa contina si referiri la relatiile de grup. Relatiile de grup insa, pot fi cea mai semnificativa parte a vietii unei persoane varstnice si de aceea o intelegere deplina a persoanei varstnice ar trebui sa includa si informatii despre relatiile de grup ale acesteia, alaturi, evident, de informatiile strict individualizate.
Dimensiuni ale relatiilor de grup
Fiecare persoana apartine indeobste unui grup de referinta si pe langa acesta, poate dezvolta relatii in cadrul mai multor grupuri secundare. Pentru persoanele in varsta familiile si grupurile de prieteni constituie cele mai obisnuite legaturi grupale. Pe langa acestea, unii varstnici participa si la diferite grupuri organizate. Pierderea apartenentei la grupurile informale (de prieteni) sau schimbarile din cadrul acestora, pot avea un impact puternic asupra oamenilor de toate varstele si cu atat mai mult asupra celor varstnici, care au mai putine posibilitati si ocazii de a initia noi relatii sau prietenii.
Cunoasterea vietii de grup a unei persoane varstnice este indispensabila in practica asistentei sociale, pentru mai buna intelegere a nevoilor emotionale, de comunicare si contact, de sociabiltate ale clientului. Mediul institutional, in care multi dintre varstnici traiesc, temporar sau pe perioada nedeterminata, constituie un bun cadru de observare a relatiilor grupale informale: cele create in timpul servirii mesei, grupurile de petrecere timpului liber, modalitatea de alegere a prietenilor, etc.
Relatiile grupale informale sunt considerate ca factori semnificativi pentru intelegerea contextului de viata al varstnicului si de aceea ele nu ar trebui sa lipseasca din evaluarile realizate cu profesionalism.
Scopurile grupurilor
Intelegand specificul si dimensiunile vietii de grup, in fapt intelegand nevoia de asociere ca nevoie fundamentala a fiintei umane, profesionistilor le revine datoria de initia servicii sau activitati in cadrul acestora, bazate pe grupuri organizate.
Ca si in cazul altor metode de asistenta sociala (consilierea si intervievarea, de exemplu), stabilirea si cunoasterea scopurilor este un prim demers in organizarea grupurilor. Acestea se stabilesc pentru membrii individuali ai grupului ca si pentru grup ca intreg. Fara clarificarea scopurilor este aproape imposibila organizarea grupurilor si stabilirea relatiei de ajutor.
Exista diferite tipuri de scopuri in functie de specificul agentiei, de caracteristicile si nevoile comunitatii, de caracteristicle si nevoile membrilor grupului, ca si in functie de calificarea si optiunea teoretica si metodologica a liderului de grup. Indiferent de natura lor, indiferent daca sunt scopuri simple sau complexe, globale sau specifice, acestea trebuie sa fie cunoscute la inceputul activitatii grupului.
De exemplu, scopurile grupurilor pot fi orientate inspre:
imbunatatirea abilitatilor sociale ale membrilor (depasirea dependentelor, dobandirea independentei sub diferitele ei aspecte);
educarea pacientilor asupra modalitatilor practice de depasire a unor probleme de sanatate (cum sa urmeze tratamentul prescris, cum sa se ingrijeasca singuri, ce tratamente au urmat alti membri ai grupului care se confrunta cu probleme de sanatate similare). In cazul grupurilor cu scop educativ, participantii invata atat unii de la altii cat si de la unele persoane avizate (specialisti), care pot fi invitate la grup pentru a oferi informatii clarificatoare. Nu este vorba, in cadrul grupurilor cu scop educativ, despre o invatare conceptuala, sau de "lectii" tinute persoanelor virstnice, ci mai curand de impartasirea experientei;
activitati de grup cu efect recreativ, relaxant. Diversitatea acestui tip de grupuri este aproape nelimitata;
ajutorarea pacientilor cu boli terminale sa-si inteleaga sentimentele, sa se pregateasca moral, afectiv si spiritual pentru "marea trecere";
initierea, dezvoltarea sau imbunatatirea programelor comunitare pentru varstnici.
Nu trebuie insa omis faptul ca membrilor grupurilor, chiar daca sunt varstnici, sau tocmai de aceea, nu li se va rezerva o situatie de pasivitate: participarea la grup va fi cu atat mai angajata cu cat li se va solicita contributia la stabilirea obiectivelor, la schimbarea acestora, la detinerea controlului asupra functionarii programului stabilit in comun.
Denumirea interventiei in cadrul grupurilor
In timp, pe masura ce grupurile, ca metoda de lucru, au dobandit o larga utilizare in domenii dintre cele mai diverse ( educatie, psihoterapie, asistenta sociala, management, etc.) practicienii au optat pentru denumiri diferite, in functie de domeniu, metoda specifica de lucru pe care o folosesc, sau cadrul teoretic utilizat: terapie de grup, asistenta sociala de grup, analiza tranzactionala, terapie gestaltista, psihodrama, etc.
In cele ce urmeaza vor fi tratate aspectele de principiu ale lucrului cu grupurile, aspecte valabile pentru orice forma sau tip de grup. Este recomandabil ca asistentii sociali sa evite sa devina adeptii unei abordari specifice, daca aceasta abordare le exclude pe toate celelalte. Cel mai bine ar fi ca ei sa cunoasca o varietate de metode de lucru cu grupul, de la interventii terapeutice pana la programe recreationale, putand astfel sa foloseasca sistemul cel mai adecvat nevoilor grupului, deoarece tocmai aceasta concordanta (intre nevoile exprimate si metodele folosite) reprezinta garantia reusitei in munca cu grupurile.
Experienta a demonstrat ca majoritatea varstnicilor manifesta satisfactie in cadrul grupurilor recreationale si de socializare, agreand mai putin grupurile terapeutice, chiar daca se confrunta cu probleme emotionale si tulburari de personalitate care ar impune o forma de terapie. Suportul prietenilor si participarea la anumite activitati placute sunt, cel mai adesea, suficiente pentru a ajuta persoanele in varsta sa depaseasca tulburarile care le afecteaza.
Concepte
Ajutarea persoanelor in cadrul grupurilor necesita, din partea asistentului social, intelegerea si stapanirea unei varietati de concepte si deprinderi. Urmatoarele aspecte sunt considerate fundamentale in interventiile de grup, indiferent de tipul si scopurile acestora.
Grupuri naturale si grupuri formale
Grupurile formale sunt cele organizate de cineva din afara grupului (nu se constituie spontan). De exemplu, grupurile terapeutice pentru batrani din centrele comunitare pentru varstnici, cand grupurile sunt selectate si organizate de psihologi, asistenti sociali sau alti terapeuti sau grupurile de oameni care locuiesc intr-o sectie a unui spital de boli mintale, care sunt organizate de catre directorul serviciului de tratament sau de catre asistenta medicala .
Grupurile naturale sunt cele organizate de catre membrii grupului insisi. Acestea sunt, de exemplu, grupurile de oameni in varsta care fac sport impreuna si care isi desemneaza singuri echipele.
Intrebarea cheie, pentru a putea distinge clar intre cele doua tipuri de grupuri, se refera la cine organizeaza grupurile - membrii sau altcineva. In legatura cu eficacitatea interventiei in grup parerile sunt impartite in privinta grupurilor formale si a celor naturale. Cu siguranta grupurile formale trebuie sa fie structurate si sa functioneza in sransa legatura cu scopurile stabilite. Este relativ usor sa formezi un grup orientat de scopuri si obiective specifice clare, deoarece este de presupus ca participantii au nevoi si probleme similare, ceea ce confera grupului un grad ridicat de omogenitate: de exemplu, participantii la grup pot fi persoane cu handicap neuromotor, apartinand aceleiasi categorii de varsta, si de acelasi sex.
Grupurile naturale sunt adesea neomogene. Totusi, ele prezinta avantajul de a avea un grad ridicat de coeziune si de aceea pot inainta mai repede in procesul de dezvoltare. Grupul formal trebuie insa sa petreca destul de mult timp pentru a atinge un stadiu de dezvoltare cu o buna coeziune. Pe de alta parte, este mai dificil sa dezvolti obiective specifice si metode specifice pentru un grup natural, de vreme ce acesta are deja obiectivele proprii, care pot fi diferite sau opuse celor ale asistentului social.
Practicienii sunt de parere ca cele mai eficace grupuri se dovedesc a fi cele formate pe baza grupurilor naturale, iar scopurile si biectivele grupului sunt intotdeauna o combinatie a celor selectate de membrii grupului insisi impreuna cu asistentul social. Totusi, este destul de rar intalita situatia optima in care un grup formal poate fi dezvoltat pornindu-se de la unul natural. In realitate, majoritatea grupurilor sunt initiate si organizate de profesionisti, in cadul serviciilor sociale.
Selectia membrilor grupului
Putine criterii pot orienta asistentul social in formarea grupurilor si aceasta deoarece criteriile pot devenni concurente ingreunand astfel selectia: este dificil sa stii pe cine anume sa selectezi intr-un grup pentru a obtine rezultate optime. Putem observa grupurile si sa intelegem de ce membrii se comporta intr-un anumit mod si nu in altul, dar este aproape imposibil de anticipat cum se vor comporta diferitele persoane in situatia de grup. Aceasta deoarece oamenii sunt oricum complecsi, prin natura lor, interactiunea in grup creaza, la randul ei, situatii complexe, astfel incat comportamentul celor admisi in grup devine dificil sau chiar imposibil de previzionat. O persoana implicata si indrazneata, poate deveni indiferenta in grup; dimpotriva, o persoana timida isi poate asuma roluri de lider in cadrul grupului pe care il resimte ca securizant. Dinamicile sau modelele de relationare in cadrul grupului sunt atat de diferite si numarul posibil de relationari atat de mare, incat multi profesionisti sunt de parere ca cel mai bine este sa renunti la orice eforturi de a gasi combinatia perfecta de membri de grup si sa lasi formarea grupului la alegerea membrilor sau la intamplare. Eric Berne, in lucrarea Principiile terapiei de grup (1969, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-125), demonstra ca grupurile care s-au dovedit a fi extrem de productive si eficace au fost formate prin selectarea aleatorie a membrilor, si nu prin incercarea de a alege "cei mai potriviti oameni" pentru un grup.
Daca, de exemplu, vrem sa organizam un grup pentru varstnici cu scopul de a discuta evenimentele curente dintr-un mediu rezidential (azil, camin de batrani, etc.), nu trebuie sa incercam sa construim "grupul perfect" satisfacad nenumarate criterii si urmand o serie lunga de etape. Cel mai simplu este sa pornim de la acele persoane care isi petrec timpul impreuna si se bucura reciproc de companie. In aceaasta situatie grupul formal se dezvolta pornind de la unul natural. Alta modalitate ar fi selectarea aleatorie, dupa un anumit algoritm (un pas de zece), a numelor inscrise pe o lista pornind de la dosarele sau fisele de inregistrare ale rezidentilor dintr-o anumita institutie. Astfel se economiseste timp iar rezultatele vor fi la fel de bune sau chiar mai bune decat daca s-ar recurge la o combinatorica sofisticata a criteriilor pentru realizarea "grupului perfect".
Stadiile dezvoltarii grupului
In principiu, grupurile se formeaza si evolueaza parcurgand o serie de stadii si nivele de dezvoltare. In literatura de specialitate sunt utilizate diferite modele pentru a ilustra aceste stadii si chiar daca modelele difera prin maniera de descriere sau prin numarul stadiilor de dezvoltarea, exista totusi un consens asupra ideilor si principiilor fundamentale privind dezvoltarea grupului.
Stadiul 1. Grupurile incep cu un "stadiu al tacerii", "al precautiei", in care membrii nu doresc sa se angajeze sau sa se "deschida" in prezenta celorlati fiind preocupati de rezolvarea propriilor reactii emotionale in contextul grupului. De obicei in acest stadiu, al precautiei, grupurile nu incep actiunea efectiv, iar datorita faptului ca grupul nu este unitar (lipsit de omogenitate si de coeziune), orice initiativa sau decizie se realizeaza cu titlul de proba, sau ca o tentativa. Pe masura ce grupul "creste" si dobandeste un plus de coeziune si incredere, ar putea dori sa revina asupra deciziilor initiale. De aceea, cei care lucreaza cu grupurile au invatat ca cel mai bine este sa nu dezvolte programe rigide si, in general, sa evite sa faca planuri pe termen lung in timpul primului stadiu.
Unii varstnici raman la acest stadiu de neincredere pentru mult timp, iar unele grupuri de varstnici nu trec niciodata de aceasta faza. Atunci cand grupurile nu sunt omogene si oamenii sunt nesiguri unii fata de altii sau suspiciosi, prudenta si neincrederea devin modelele dominante de comportament.
Stadiul 2. Majoritatea celor care observa comportamentul de grup considera ca primului stadiu ii urmeaza cel al cresterii coeziunii de grup. Unii membri ai grupului raman desigur precauti si neimplicati, dar toti cei care sunt interesati de progresul grupului si de realizarea scopurilor acestuia au relatii mai apropiate unii cu altii, actioneaza intr-un spirit cooperant. Acest stadiu este de asemenea, caracterizat si de un alt nivel al dezvoltarii, acela al conflictului. Conflictul poate fi exprimat deschis, prin vociferari, neacceptarea altor opinii sau a deciziilor. Sursa conflictului ar putea fi de ordin personal, (unii membrii doresc sa ii indeparteze pe altii din grup recurgand la diferite strategii, chiar la "amenintari": "altfel plec eu") sau generata de lider (stilul de conducere, deciziile luate, etc). In alte cazuri, conflictul este camuflat, ascuns si unii membri ar putea incerca sa-i submineze pe ceilalti in afara intalnirilor grupului. Uneori conflictul nu este manifest ci consta intr-o ostilitate pasiva (persoana este prezenta dar nu participa la activitatile grupului) sau negativism (reactie refractara la opinia majoritatii, de exemplu).
Conflictul este o faza normala in evolutia grupului. Evident acesta nu este placut nici pentru asistentul social si nici pentru membri. Unele grupuri se destrama dupa un conflict, iar altele, daca conflictul este foarte dureros, se reintorc la neincrederea din primul stadiu. In unele cazuri grupurile de varstnici raman fixate la un nivel al conflictului si folosesc intalnirile pentru a dezbate neintelegerile. Unii membri de grup manifesta un atasament deosebit pentru conflict: astfel reusesc sa atraga atentia asupra lor, sa fie chiar in centrul atentiei!
Stadiul 3. Pe masura ce evolueaza spre o mai mare coeziune si onflictele s-au atenuat, grupul atinge un alt nivel de dezvoltare, cel al solidaritatii, in care se dezvolta si devine vizibil rolul de grup sau imaginea de grup. In acest stadiu atitudinile membrilor converg inspre actiuni comune. Au loc dezbateri constructive cu privire la problemele care afecteaza grupul, membrii pot sa se certe cu privire la anumite aspecte ale problemei, dar raman prieteni dupa luarea unei decizii. Uneori rolul de grup este demonstrat prin aprobarea unor serii de activitati comune sau prin girul dat unui serviciu din comunitate. Alteori, rolul de grup se manifesta prin alegerea unor lideri reprezentativi pentru grup ca intreg. In orice caz, in acest stadiu, comportamentul grupului si atitudinile membrilor sunt pozitive, membrii se implica in realizarea scopurilor si nici pe departe, conflictualitatea nu este atat de accentuata ca in cel de-al doilea stadiu.
Eficienta grupului creste semnificativ in stadiul al treilea. Grupul nu domina vietile membrilor, dar este suficient de important pentru ei. In stadiul al treilea grupurile se bucura de o buna participare din partea membrilor, care dezvolta relatii de camaraderie si incearca sentimente de satisfactie in legatura cu natura relatiilor si existenta grupului.
Stadiul 4. Cu privire la comportamentul grupului in stadiul al patrulea opiniile sunt foarte diferentiate. Unii il definesc ca momentul in care grupul a devenit dominant pentru participanti astfel incat preia controlul vietilor lor. Altii, considera ca dominarea vietilor membrilor de catre grup nu este decat o forma avansata a celui de al treilea stadiu de dezvoltare. Oricum ar fi definit acest stadiu, majoritatea practicienilor sunt de acord ca exista un moment in care grupul devine prea important, cand membrii aproape ca isi pierd identitatea si cand deciziile din cadrul grupului sunt luate mai mult pentru pastrarea grupului decat pentru realizarea activitatilor utile membrilor grupului.
Stadiul 5. Al cincilea stadiu al dezvoltarii este institutionalizarea, stadiu in care membrii grupului transforma programul grupului in activitati ritualice, repetitive. Grupul este resimtit ca fiind confortabil, intalnirile continua chiar si fara un scop anume, multe astfel de grupuri persistand in acest stadiu pentru foarte mult timp. Astfel de grupuri (cum ar fi grupurile de barbati care joaca table, reummy, carti), nu sunt daunatoare pentru membri, dar acestia nu deprind nimic nou, nu se schimba, nu evolueaza (Walter Kindelsperger-Tulane University, School of Social Work, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp.106-125 )
Nota: Am recurs la enumerarea stadiilor si la mentionarea caracteristicilor lor deoarece denumirea stadiilor difera de la un autor la altul; de exemplu in terminologia lui C. Zastrow (1989) stadiile dezvoltarii grupurilor, tot in numar de cinci, sunt: preafilierea, puterea si controlul, intimitatea, diferentierea, finalizarea.
Conducerea grupului in functie de stadiile de dezvoltare
Asistentii sociali care lucreaza cu grupuri de varstnici trebuie sa-si utilizeze toate cunostintele despre nevoile si problemele acestora. Ei trebuie sa asiste stadiile parcurse de grup in evolutia sa, in moduri diferite.
In primul stadiu, cel al precautiei, asistentul social ajuta membrii sa-si depaseasca suspiciunile unii fata de altii si sa se simta bine impreuna. Aceasta se poate realiza prin prezentarea participantilor, oferirea de bauturi racoritoare sau ceaiuri, prin prezentarea activitatilor, prin discutii pregatitoare, "de incalzire" precum si prin alte moduri care pot contribui la depasirea barierelor, a neincrederii, la confortul psihic.
In al doilea stadiu, cel al conflictului, asistentul social poate ajuta grupul sa-si exprime conflictele si sa directioneze prelucrarea lor astfel incat grupul sa le supravietuiasca. Asistentul social trebuie sa inteleaga motivele conflictului si poate ajuta grupul prin clarificarea surselor de tensiune si explicitarea faptului ca si acesta (stadiul conflictual), este un stadiu normal de dezvoltare. El poate contribui la diminuarea conflictului sugerand solutii pentru diferentele de opinii si orientand grupul inspre un comportament adecvat, productiv.
In cel de-al treilea stadiu, asistentul social informeaza grupul cu privire la eficienta lui crescanda si isi asuma rolul de a indica modul in care pot fi alese activitatile ca si mijloacele pentru realizarea acestora, astfel incat beneficiul participantilor sa fie maxim. De exemplu, asistentul social poate ajuta membrii unui grup sa planifice o excursie, sau o alta activitate de socializare. In grupul de terapie asistentul social ar putea prezenta informatii utile care sa-i ajute pe membri sa-si inteleaga sentimentele, frustrarile, schimbarile din registrul personalitatii, etc. Unul dintre scopurile asistentului social, in acest stadiu, este de a ajuta grupul sa evite instalarea comportamentului ritualic, institutionalizat, prin atragerea de noi membri (daca grupul ste deschis), prin realizarea de activitati cu o nota de inedit, prin mentinerea unui anumit dinamism care sa previna stereotipia.
Scopul asistentului social in stadiile urmatoare este de a ajuta membrii grupului sa nu accepte stagnarea, sa invete sa progreseze: la orice varsta este posibila dezvoltarea psihica si sociala, chiar daca conditia fizica si senzoriala sufera diminuari.
In cel de-al patrulea stadiu de dezvoltare, asistentul social devine mai mult un consultant decat un lider. In continuare, el poate oferi idei pentru diferite programe, dar acestea isi pierd din importanta pe masura ce grupul devine in mod evident "al membrilor", "posesia" acestora. Asistentul social poate, de asemenea, atentiona grupul cu privire la procesul de "institutionalizare" si il poate ajuta sa-si dezvolte deprinderile necesare pentru autoanaliza si autodiagnoza. In acest stadiu unii asistenti sociali renunta la rolul lor activ din grup si participa la intalniri doar ocazional, atunci cand este nevoie de ajutorul sau.
Daca grupul trece in al cincilea stadiu, cel "al institutionalizarii", probabil ca nu mai are nevoie de serviciile unui asistent social, de vreme ce face constant aceleasi lucruri.
Asumarea rolurilor profesionale in cadrul grupurilor
Problema asumarii rolurilor profesionale in cadrul grupurilor trebuie privita nuantat deoarece rolurile practicianului pot fi diferite de la un grup la altul ca si de la o etapa la alta in cadrul aceluiasi grup. Atunci cand grupul este nou sau cand este format din persoane care nu-si pot controla propriile actiuni, asistentul social este in mai mare masura un lider si in aceasta calitate directioneaza activitatile grupului. Cu un grup care are capacitatea de a-si realiza propriile obiective, asistentul social este doar un indrumator si consultant.
Este important de retinut ca nu toate grupurile trec prin toate stadiile de dezvoltare mentionate, dar acestea nici nu pot fi omise in totalitate. Unele grupuri raman fixate la primul sau la al doilea stadiu de dezvoltare. Alte grupuri progreseaza in privinta coeziunii si a competentelor sociale iar dupa aceea regreseaza. Pe de alta parte, nu toate grupurile traverseaza stadiile cu aceiasi viteza sau in acelasi ritm: cand se confrunta cu situatii de criza extreme, unele grupuri trec rapid prin toate stadiile. Pentru alte grupuri insa, poate fi nevoie de ani pentru a ajunge in stadiul al treilea.
Stadiile prezentate corespund realitatii: grupurile le parcurg si pot fi observate pe masura ce grupul se dezvolta. Pe de alta parte insa, prezentarea lor in ordinea de mai sus are mai mult valoare didactica deoarece, in fapt, nu exista demarcatii explicite intre stadii. Asistentii sociali pot privi aceste stadii ca pe un ghid orientativ in intelegerea proceselor de grup, nu insa ca pe o scala precisa de evaluare a fenomenelor grupale.
Dinamica grupurilor
In ceea ce priveste dinamica grupurilor sunt vehiculate, in literatura de specialitate, multe idei ce comporta si o mare variabilitate ca semnificatie, incarcatura informationala si spirit speculativ. Suntem de parere ca un asistent social are nevoie de un registru larg de conostinte, asupra procesului grupului ca si asupra comportamentului individual in cadrul grupului, pentru a organiza, intelege si ajuta grupurile, intr-un cuvant pentru a le conduce.
Marimea grupului. Marimea grupului este un element care influenteaza comportamentul grupului. Specialistii care lucreaza cu grupurile au opinii contradictorii in ceea ce priveste numarul optim al participantilor. Unii considera ca 10 este numarul ideal, dar se lucreaza la fel de bine si cu 8 sau 12 membri. Altii sunt de parere ca un grup trebuie sa aiba un numar impar de participanti - poate 7 - astfel incat sa nu fie egalitate de voturi atunci cand grupul ia o decizie. Dar un grup care are patru voturi impotriva a trei voturi este un grup care trebuie sa-si discute mai mult timp diferentele deoarece aproape jumatate din membri nu sunt satisfacuti de decizia respectiva. Nimeni nu poate spune exact care este numarul ideal de participanti. Cu toate acestea, s-a cazut de acord asupra unor principii referitoare la marimea grupului:
Un grup trebuie sa fie suficient de mic pentru ca toti membrii sa-i poata auzi si vedea pe ceilalti.
Un grup nu poate fi mai mare decat marimea spatiului disponibil pentru intalniri.
Cu cat grupul este mai mic, cu atat este mai puternic impactul asupra membrilor. Un grup foarte mic va exercita o presiune mai mare asupra membrilor, acest lucru fiind, in mod particular, evident in grupurile terapeutice. Daca scopul grupului este realizabil prin obtinerea unui efect puternic asupra membrilor - de exemplu, un grup destinat educarii persoanelor in varsta cu privire la necesitatea respectarii tratamentului medical prescris - atunci este ideal un grup de 3, 4 sau 5 membri. Pe de alta parte, daca scopurile grupului se pot realiza cel mai bine prin reducerea presiunii asupra indivizilor - de exemplu, un grup informal la care poate sa participe oricine - atunci 12 sau 15 membri ar fi cel mai bine.
Marimea optima a grupului depinde, de asemenea, de sanatatea sociala a membrilor. Oamenii care se simt confortabil in grupuri mari si in diferite situatii sociale se vor simti confortabil si intr-un grup de 50 sau 100 de membri, de exemplu intr-un program informal dintr-un azil. Cei care se simt intimidati de multimi ar putea fi ajutati optim intr-un grup de marime medie de 6, 7 sau 8 membri.
Subgrupurile. Un fenomen normal, observabil in toate grupurile este subgruparea, fenomen prin care indivizii se organizeaza ei insisi in subsegmente ale grupului initial. In orice grup relatiile dintre membri nu sunt de intensitate egala. De aceea, perechile de membri pot deveni foarte importante pentru participanti, indivizii facand fata situatiei de grup prin intermediul subgrupului cu care prefera sa lucreze sau, in interiorul caruia prefera sa discute despre cele petrecute la sedintele de grup. Majoritatea oamenilor nu formeaza relatii apropiate cu toti membrii grupului si de aceea dezvolta relatii apropiate in cadrul grupurilor mai mici.
Unul dintre aspectele la care asistentul social trebuie sa fie atent se refera tocmai la fenomenul subgruparii si la conotatiile negative sau conflictuale cauzate de subgrupuri (percepute uneori, de catre ceilalti, ca "bisericute"). In egala masura, trebuie sa fie atent la cei izolati, la indivizii care nu participa la nici un subgrup si pe acestia trebuie sa-i ajute sa-si gaseasca un loc alaturi de alti membri ai grupului.
Conflictul. Asa cum s-a mai spus, diferentele de opinii sunt fenomene normale in orice grup. Conflictul este necesar pentru a ajuta grupul sa se dezvolte. Un grup nu supravietuieste pana in stadiul al treilea fara sa fi fost implicat in depasirea unor conflicte. Valoarea conflictului consta in aceea ca structureaza ideile dezbatute, ajuta participantii sa-si clarifice atitudinile si sa dezvolte aliante in vederea luarii deciziilor.
Conducerea grupului. Toti practicienii in domeniul grupurilor sunt de acord asupra importantei elementelor ce tin de componenta conducerii (personalitatea liderului, stilul de cdonducere, arsenalul metodologic de care dispune, etc.). Dinamica liderului este separata si distincta in raport cu dinamica grupului, deoarece sarcinile sale sunt legate de sprijinul si atentia pe care trebuie sa le acorde fiecarui membru in parte ca si grupului in ansamblul sau pentru realizarea obiectivelor propuse.
Programul. Poate ca cel mai important dintre toate aspectele dinamicii de grup este programul in care este angajat grupul. Grupul este intodeauna implicat intr-un anumit program, indiferent daca este vorba despre discutii de grup, luarea deciziilor, socializare informala sau activitati cu un oarecae grad de organizare. Asistentul social care lucreaza cu varstnici trebuie sa cunoasca programul grupului, sa stie ce face grupul si sa fie capabil sa ajute grupul sa defineasca, sa planifice si sa realizeze un program realist care sa conduca la realizarea obiectivelor.
Un principiu major al planificarii in munca cu grupurile este implicarea membrilor. Membrii trebuie implicati cat de mult este posibil, - in functie de sanatatea sociala a grupului, - in luarea deciziei a ceea ce grupul urmeaza sa faca. Asistentul social joaca rolul de expert in resurse sau consultant, ajutand grupul sa aleaga intre mai multe alternative, sa-si exprime dorintele si sa le canalizeze inspre un program cu activitati specifice. Programul activitatilor trebuie sa fie in acord cu capacitatile financiare, sociale si emotionale, in acord cu obiectivele agentiei si desigur in acord cu obiectivele pe care membrii grupului le au pentru ei insisi. Activitatile pot fi impartite in urmatoarele categorii :
Planificarea. Procesul planificarii este el insusi o activitate care ofera membrilor ocazia de a decide ce anume doresc sa faca, cand, cum si cu ce mijloace. Progamul poate fi unul foarte complex, ca de exemplu o campanie comunitara pentru initierea de noi servicii pentru varstnici, sau simplu, cum ar fi, de exemplu, o excursie in orasul vecin pentru vizitarea unui alt grup de varstnici. Procesul de planificare este, in sine, unul extrem de important, prin aceea ca garanteaza participarea membrilor ca si faptul ca acestia isi dezvolta propriul program cu activitati adecvate nevoilor, capacitatilor si intereselor lor.
Jocuri si sporturi. Ideea de "activitate de grup", pentru oamenii de toate varstele, trimite, de obicei, la domeniul jocurilor si al sporturilor. Majoritatea varstnicilor participa cu placere la astfel de activitati. De cele mai multe ori rolul asistentului social se rezuma la a stimula participarea si la a asigura sanse egale de reusita.
Muzica si dansul. Auditiile ca si activitatile muzicale si dansul ofera numeroase posibilitati de a organiza grupuri de varstnici. Pot fi adusi practicieni din afara grupului care sa ii ajute pe varstnici sa invete elementele necesare realizarii activitatilor de acest gen propuse. Uneori activitatile muzicale dintr-un azil de batrani, ca si din alte programe comunitare destinate varstnicilor, nu difera prea mult de cele dintr-o gradinita, ceea ce inseamna ca dificultatea unor astfel de programe nu ar trebui sa inhibe initiativele de acest gen ale organizatorilor.
Excursiile. Calatoriile atat in apropiere cat si cele in locuri mai indepartate sunt prezente aproape intotdeauna in programele pentru varstnici. Acestea sunt foarte eficiente atunci cand ofera oamenilor in varsta experiente noi ca si posibilitatea de a calatori in afara spatiului uzual. O excursie poate fi simpla, cum ar fi vizitarea unei expozitii, un picnic, sau complexa, cum ar fi o calatorie in alta tara cu avionul sau cu autocarul. Desigur, costurile, siguranta acestor servicii, aranjamentele speciale pentru dizabilitatile fizice sunt aspecte importante ale planificarii calatoriilor.
Activitatile culturale. Multor grupuri de varstnici le face placere sa discute evenimentele curente, sa povesteasca despre carti, filme si sa dialogheze cu personalitati publice. Oportunitatile de a discuta si invata sunt binevenite si trebuie incluse printre activitatile de grup.
Activitati aplicative. Unele dintre cele mai de succes programe pentru varstnici constau in oferirea posibilitatii de a se angaja in activitati de aplicative (artizanat, artistice). Acestea ar putea include pictura, sculptura in lemn, ceramica, crosetatul, gradinaritul. Intr-un astfel de program accentul trebuie pus pe activitati care sa ofere participantilor posibilitatea de a invata unii de la altii si de a realiza impreuna anumite obiecte. Aceste acitivitati de grup sunt adesori neglijate, cu toate ca satisfactia virstnicilor poate fi maxima.
Terapia si discutiile. Pentru multe grupuri programul trebuie sa faca fata problemelor cu care varstnicii se confrunta, cum ar fi: singuratatea, lipsuri economice, sanatate precara si tulburari emotionale. In astfel de cazuri asistentul social ajuta membrii grupului sa faca fata problemelor lor constructiv, asistandu-i in clarificarea problemelor in stabilirea prioritatilor si a alternativelor de solutionare posibile. Uneori grupul ofera participantilor ocazia de a privi in fata problemele, lucru care, prin el insusi, poate avea un efect terapeutic.
In cadrul acestor posibile programe, asistentul social ar putea apela, pentru ajutor si consiliere, la experti, de exemplu, o agentie de voiaj in cazul unei calatorii, terapeuti ocupationali pentru activitati aplicative, dans si programe muzicale; profesori de educatie fizica pentru sporturi si jocuri, si oricine altcineva care detine cunostinte de specialitate. Psihiatrii si psihologii pot, de asemenea, sa ofere un ajutor calificat grupurilor de varstnici. Specialistii pot sprijini asistentul social si grupul sa descopere cele mai potrivite activitati ca si modalitatile de a accede la resurse, aceasta deoarece nu toti asistentii sociali pot fi experti in toate activitatile descrise mai sus. Este greu de presupus ca asistentul social sa fie expert in politica, dans, lucru manual si terapie. Un grup condus de un asistent social cu anumite competente in muzica poate sa nu aiba nevoie de ajutorul altui profesionist in activitatile muzicale, dar poate avea nevoie de ajutor pentru activitati terapeutice. De aceea, un rol al asistentului social este acela de a sti sa mobilizeze resursele care sa asigure membrilor grupului accesul la activitatile corespunzatoare nevoilor si optiunilor lor.
TIPURI SPECIALE DE GRUPURI
GRUPURILE DE SUPORT
Grupurile de suport au ca scop sustinerea varstnicilor pentru a face fata evenimentelor si perioadelor dificile ale vietii, ca de exemplu tranzitiile reprezentate de pensionare si vaduvie. De asemenea, prin intermediul grupurilor de suport varstnicii pot fi ajutati sa-si imbunatateasca capacitatile adaptative.
Iata cateva exemple de grupuri de suport pentru varstnici:
un grup de varstnici care deveniti de curand vaduvi, se intalnesc in cadrul unui centru comunitar pentru a discuta despre noua lor situatie;
un grup de pacienti externati care se intalnesc, o data pe saptamana, la un centru de tratament, pentru a discuta despre revenirea acasa si ingrijirile ce le sunt acordate;
un grup de persoane varstnice care, se intalnesc periodic, pentru a se ajuta unii pe altii sa faca fata bolii incurabile, de curand diagnosticate;
un grup de persoane dintr-un spital de recuperare care se intalnesc pentru a discuta despre efectele accidentului cardiovascular si posibilitatile de a trai in continuare, independent si autonom.
Evenimente precum, moartea unuia dintre soti sau a altui membru apropiat din familie, transformarea unei boli acute intr-una cronica, pensionarea, schimbarea locuintei, creeaza dificultati de adaptare. Cand evenimentele stresante ale vietii se combina, riscul de inadaptare creste. In astfel de situatii varstnicii se indreapta spre familie sau prieteni pentru a primi ajutor, dar aceste surse naturale de suport pot fi inadecvate sau, pur si simplu lipsesc. In aceste conditii, participarea la un grup de suport poate fi solutia viabila.
In grupurile de suport, membrii se aduna stiind ca ei impartasesc aceleasi preocupari, fata de care, altii nu sunt sensibilizati si de aceea nici nu pot manifesta suficienta intelegere sau competenta. Membrii grupurilor de suport sunt in masura sa-si ofere reciproc informatii a caror sursa o constituie insasi experienta lor de viata, eforturile lor de a surmonta evenimentele dificile ale vietii.
Deoarece membrii grupului au foarte multe in comun si de asemenea, au mult de oferit, unii altora, coeziunea si apropierea psihologica se dezvolta mai repede decat in alte tipuri de grupuri.
Intalnirile grupurilor de suport se caracterizeaza printr-un bun nivel al interactiunilor care, de cele mai multe ori, continua si in afara sedintelor de grup. Desi la inceput membrii ar putea fi prea centrati pe ei insisi ca sa mai poata asculta, observa sau respecta pe altii, cu timpul, pe masura ce grupul se dezvolta intr-un mod pozitiv, devine manifest respectul pentru fiecare membru in parte, ca si disponibilitatea fiecaruia pentru grup.
Grupurile de suport sunt, de asemenea, o resursa importanta pentru contacte sociale, ajutandu-i pe varstnici sa depaseasca izolarea si sa-si extinda reteaua relatiilor informale. Grupurile mai confera speranta si incredere, ceea ce poate preveni starile depresive posibil sa se instaleze ca urmare a pierderilor suferite sau a altor experiente traumatizante.
In cadrul grupurilor de suport membrii sunt incurajati sa-si impartaseasca trairile si sa exploreze noi modalitati adaptative. De asemenea, sunt incurajati sa se asculte empatic unii pe altii, sa se sprijine reciproc in procesul de rezolvare a problemelor prin schimbul de informatii si sfaturi.
In cadrul grupurilor de suport, se constata existenta unui inalt nivel al interactiunilor sociale, indiferent de scopurile grupului. Aceasta dinamica este, importana pentru ca faciliteaza stabilirea unei retele de suport intre membri care, de cele mai multe ori, functioneaza si intre intalnirile de grup si chiar dupa terminarea grupului.
Grupurile de suport ofera varstnicilor ocazia de a-si demonstra intelepciunea, de a-si valorifica experienta si de a ajuta in cunostinta de cauza. Varstnicii isi ofera reciproc modele de rezolvare a unor probleme de viata, modele cu care, ceilalti varstnici, se pot identifica. Acest "schimb" este totodata motivant pentru dinamica grupului.
In grupurile de suport sunt utilizate frecvent proceduri informale de lucru. Interventiille folosite de lider sunt mult mai putin complexe si mai putin structurate decat cele folosite in grupurile terapeutice. De asemenea, foarte rar exista o agenda de lucru prestabilita. Cu toate aceste inadvertente metodologice, membrii impartasesc probleme si preocupari intr-un mod spontan, datorita climatului securizant pe care il simt in grup, climat realizat prin aportul profesional al liderului.
Rolul profesionistului
Profesionistii pot fi implicati direct, in calitate de lideri, sau indirect, in facilitarea unui grup de suport prin "sponsorizari" sau prin acordarea de consultanta. Multe grupuri de suport pentru varstnici sunt conduse de "un egal", de un varstnic, practica aratand ca acestia pot fi la fel de eficienti ca si liderii profesionisti.
Desi unele grupuri incearca sa antreneze la conducere toti membrii, acest lucru este prea putin functional, deoarece exista o tendinta naturala a unor membri, cu un nivel inalt de implicare, de a se impune ca lideri. Astfel, in multe grupuri conduse de "egali" unul sau doi membri preiau responsabilitatea organizarii si facilitarii intalnirilor grupului. Acesti membri se impun ca lideri pentru ca dau dovada de multa energie si manifesta un interes crescut fata de grup. Totusi, in unele grupuri de varstnici, liderii sunt alesi de membri, iar in altele, conducerea grupului este schimbata periodic intre cei care au capacitatea si doresc sa-si asume responsabilitatea pe care o presupune rolul de lider.
"Sponsorizarea" unui grup de support
Ca "sponsori" ai unui grup de suport, profesionistii pot juca cel putin patru roluri (Toseland & Hacker, 1982, 1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152):
ajuta liderii grupului sa aiba acces la logistica necesara (spatiu pentru intalnire, ajutor la secretariat, birouri si alte resurse de acest gen);
ofera consultanta pentru conducerea grupurilor de suport: sunt invitati sa le vorbeasca participantilor la grup despre diferite teme; stau la dispozitia membrilor grupului atunci cand este nevoie de o expertiza speciala, pentru a-i ajuta sa faca fata si sa rezolve anumite probleme speciale sau neobisnuite;
rolul de broker este exercitat prin aducerea de noi membri in grup si prin ajutarea grupurilor similare sa intre in legatura unele cu altele si sa utilizeze resursele si serviciile comunitare, (in acest rol profesionistii nu trebuie sa se perceapa ca fiind in concurenta cu liderii grupului de suport);
ajuta la planificarea si dezvoltarea unui grup nou. Acest rol prsupune o varietate de sarcini: intalniri cu persoane interesate pe care sa le ajute sa-si formuleze si sa-si clarifice ideile despre participarea la grup; sa evalueze interesul potential pentru un grup mai mare, luand in considerare si posibilele impedimente pentru inceperea grupului; ajutarea indivizilor interesati sa-si imbunatateasca deprinderile organizationale si de conducere; sa stea la dispozitia grupului atat cat este necesar pentru a-l ajuta sa inceapa.
In literatura de specialitate este mentionata si posibilitatea ca profesionistii sa preia conducerea sau sa domine / controleze conducerea grupului. Desi situatia nu este prea des intalnita, profesionistii trebuie sa fie prudenti in implicarea directa in grupurile de suport, mai ales la inceputul dezvoltarii lor. Atunci cand "sponsorizam" un grup de suport, trebuie sa facem tot posibilul pentru a da curs intereselor si initiativelor varstnicilor de a incepe conducerea si trebuie evitata situatia de a accepta sa preluam lideratul. Profesionistul poate, insa, lucra cu potentialii lideri, invatandu-i deprinderile de conducere, oferindu-le sprijin in planificarea si organizarea grupului.
Facilitarea grupurilor de suport de catre profesionisti
Ca facilitatori ai grupurilor de suport, practicienii trebuie sa se centreze pe dezvoltarea unui climat de incredere, empatie, caldura si coeziune in care membrii sa se simta in siguranta pentru a-si dezvalui gandurile si sentimentele, pentru a-si reactiva propriile capacitati de rezolvare a problemelor si pentru a fi deschisi sa primeasca sugestiile colegilor de grup. Acest efect poate fi obtinut prin accentuarea si evidentierea, de o maniera pozitiva, a aportului adus de fiecare membru prin impartasirea gandurilor, sentimentelor si experientelor. Membrii trebuie apreciati pentru orice ajutor pe care si-l ofera unii altora.
In acelasi scop (crearea climatului securizant si a coezinii grupului), vor fi folositi termeni ca "noi" si "noua" atunci cand se face referire la scopurile comune, realizarile si experientele intregului grup. Dezvoltarea unei identitati de grup poate fi facilitata prin inceperea si terminarea intalnirilor cu un rezumat al muncii realizate.
Conflictele din grup pot fi atenuate prin reliefarea aspectelor comune, ca si prin discutarea aportului pe care diferentele, perspectivele diferite il pot avea pentru intelegerea propriei situatii.
Membrii grupurilor de suport sunt, de obicei, foarte motivati sa reduca stresul pe care-l traiesc. De aceea, pe masura ce grupul se dezvolta, practicianul trebuie sa actioneze mai ales ca facilitator si ghid, preocupat sa prevenia interferenta barierelor de comunicare cu eforturile membrilor de a se ajuta unii pe altii.
"Scanarea" grupului, prin mentinerea contactului vizual cu fiecare participant, invitarea membrilor sa participe atunci cand par a fi interesati de ceeea ce se vorbeste si ascultarea intr-un mod interesat, este adesea tot ajutorul de care este nevoie pentru a incepe si sustine procesul interactiunii.
Deoarece membrii grupurilor de varstnici asteapta mai degraba sprijin decat "terapie", practicienii pot intampina rezistenta fata de eforturilor lor de a produce schimbarea: "demontarea" mecanismelor defensive, sau fortarea varstnicilor de a dezvalui probleme de mare profunzime, (cu radacini adanci in evenimente recente sau indepartate, - Toseland, Rossier & Labrecque, 1989, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152), sunt sortite esecului. Un varstnic de 82 de ani, spunea ca "batranii prefera sa-si spuna propriile povesti, in stilul lor".
Pe masura ce grupul se dezvolta, membrii trebuie ajutati sa arate respect unii fata de altii; trebuie, de asemenea, intarit dreptul membrilor de a exprima pareri contradictorii sau ganduri si sentimente incarcate emotional. Lakin, (1980, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152), a observat ca varstnicii au tendinta de a dezvalui mai mult in cadrul grupurilor decat tinerii, fiind totodata mai calmi si mai toleranti in raspunsurile pe care le dau. De exemplu, comparativ cu tinerii, s-a constatat ca membrii varstnici raspund empatic, dar mai putin intens, dezvaluirilor emotionale facute de ceilalti membrii ai grupului. De aceea, una dintre sarcinile cele mai importante, ale facilitatorului grupului de suport, ar fi aceea de a reliefa raspunsurile empatice, incarcate de tristete.
Un alt rol important al facilitatorului grupului de suport este de a incuraja o comunicare linistita, calma intre membrii grupului, pentru a preveni tendinta unor membri de a domina discutiile sau de a incepe conversatii in afara subiectului. Profesionistul poate contribui la depasirea unor astfel de situatii prin aducerea in discutie a asteptarilor exprimate de membrii grupului in interviurile de dinaintea formarii grupului si la prima inalnire de grup.
S-a constatat tendinta ca, in grupurile de varstnici, sa predomine interactiunile de tip lider-membru si membru-lider, comparativ cu grupurile de tineri, (Lakin, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152). Profesionistii pot facilita interatiunea membru-membru prin:
evidentierea si incurajarea membrilor care raspund empatic unii altora;
sublinierea si reliefarea importantei, in beneficiul grupului, a gandurilor si sentimentelor impartasite, ca si a temelor aduse in discutie;
realizarea conexiunilor, a legaturilor, intre dezvaluirile facute de diferiti membri;
solicitarea membrilor de a raspunde, pe rand, la o anumita intrebare;
implicarea membrilor (individual sau a intregului grup), in activitati care presupusa interactiunea;
sugerarea ca membrii sa-si vorbeasca direct unii altora si nu prin intermediul liderului;
prelucrarea dezvaluirilor care foarte probabil au rezonanta si pentru ceilalti membrii ai grupului.
Situatia ideala, pentru profesionist, ar fi aceea ca el sa se fi confruntat cu aceleasi experiente cu care se confrunta membrii grupului si sa fi reusit sa le faca fata cu succes. Dar, pentru ca liderii profesionisti sunt mai tineri decat membrii grupului, situatia ideala la care ne refeream mai sus, este rar intalnita. In acest caz, efortul profesionistului trebuie indreptat inspre nevoile varstnicilor, preocuparile, problemele lor de viata actuale ca si inspre aspecte ale trecutului lor, care ar putea avea legatura cu prezentul.
Varstnicii participanti la grupurile de suport trebuie incurajati si sprijiniti pe masura ce isi exprima gandurile si sentimentele, dar evitand sugerarea sau consilierea inainte de a fi pe deplin familiarizati cu situatia lor si inainte ca membrii sa fie pregatiti pentru schimbare si deschisi sa invete strategii alternative de rezolvare a problemelor.
Vor fi evitate judecarea si/sau tendinta de a impune un punct de vedere "corect", "moral"sau "mai adecvat", in raport cu cele exprimate de varstnic in cadrul grupului. Pentru a raspunde cu profesionalism situatiilor relatate/ivite intr-un grup de suport, practicienii pot face apel la experiente similare avute anterior in munca cu clientii si/sau la imaginatie: cum ar fi daca ar experimenta situatii similare cu ale membrilor. Daca mesajele verbale sau nonverbale ale membrilor indica faptul ca ei pun la indoiala abilitatea practicianului de a-i ajuta, este recomandabila recunoasterea propriilor limite in legatura cu problema particulara ivita si accentuarea cererii ca varstnicul sau varstnicii sa se refere la ceea ce simt, pentru a va ajuta astfel, sa intelegeti mai bine situatia.
Burnside (1970, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152) a scos in evidenta faptul ca pierderea este o tema constanta care apare in munca de grup cu varstnicii. Tema pierderii apare frecvent in faza de mijloc a grupurilor de suport. Varstnicii opteaza pentru grupurile de suport pentru a primi ajutor, pentru a face fata pierderii sotilor, prietenilor, rudelor precum si pentru a face fata declinului gradual al propriei functionari fizice. Pentru a ajuta membrii grupului care au experimentat pierderi, profesionisii trebuie sa se familiarizeze cu procesul normal al durerii. In conceptualizarea procesului mortii E. Kubler-Ross identifica un proces cu cinci pasi: (1) negarea si izolarea, (2) furia, (3) negocierea, (4) depresia si (5) acceptarea. Desi reactiile de durere nu se manifesta intotdeauna intr-o maniera lineara, socul, negarea, anxietatea, furia, vina, depresia, impacarea si acceptarea sunt asociate tuturor pierderilor traite de varstnici, nu numai mortii.
Durata procesului normal de durere si intensitatea trairilor emotionale sunt in mod direct afectate de importanta pierderii pentru individul care o experimenteaza. Pierderea sotului/sotiei, de exemplu, creaza o durere mai intensa decat pierderea unei cunostinte. De asemenea, procesul durerii este afectat si de expectantele individului, de exemplu, pierderea brusca si neasteptata a partenerului de viata, va precipita si accentua sentimentele de soc, ceea ce nu se intampla in cazul decesului care survine dupa o boala cronica, de lunga durata.
Cand lucreaza cu tema pierderii, profesionistii trebuie sa inceapa prin a se asigura ca membrii grupului inteleg durerea ca pe un proces normal, care tine de experienta de viata a fiecaruia, si care nu poate fi evitat. De asemenea, trebuie sa asigure un mediu securizant, empatic, in care membrii sa fie liberi sa-si exprime reactiile emotionale, acest lucru incurajand activitatea grupului si interventia asupra problemelor nerezolvate asociate procesului de pierdere.
Pe masura ce membrii incep sa depaseasca procesul pierderii, trebuie incurajati sa inceapa procesul de redefinire si inlocuire a rolurilor pierdute cu altele noi. Cu toate ca modalitatile de a face fata pierderilor difera de la o persoana la alta, este binevenita prezenta in grup a unor membri care au experimentat deja pierderi similare si care pot dezvalui cum au facut ei fata, cum s-au adaptat pierderii. Acesti membri ajuta la normalizarea sentimentelor, gandurilor si actiunilor asociate procesului de pierdere. Ei joaca rolul de modele pentru toti cei care s-ar putea simti vinovati de inlocuirea rolurilor pierdute cu altele noi si inoculeaza speranta memnrilor care simt ca nu pot supravietui pierderii suferite. Pentru acei membri care raman blocati intr-o stare si nu o pot depasi, profesionistul va solicita grupului sa impartaseasca din experientele similare avute ("sharing"), insistand asupra cauzelor incapacitatii de a depasi procesul durerii.
In timpul fazei de mijloc a grupului, profesionistul se va concentra asupra explorarii modalitatilor de revitalizare si imbunatatire a existentei varstnicilor. Ascultarea reflexiva, impartasirea diferitelor perspective asupra problemei ca si sugestiile cu privire la modalitatile de a face fata unei probleme particulare, pot fi tot atatea strategii de clarificare a sentimentelor contradictorii.
O alta strategie de interventie este aceea de a pune in discutia grupului obstacolele care impiedica procesul de sprijin recioroc. In felul acesta pot fi evidentiate temele considerate tabu si pot fi explorate rezistentele.
Pe masura ce grupul ajunge in faza finala, profesionistii se vor orienta spre pregatirea membrilor pentru terminare, ceea ce inseamnaca va fi subliniat faptul ca grupul si-a atins scopul iar pentru viitor rolul acestuia va diminua treptat, membrii fiind orientati inspre alte resurse de suport, formale sau informale. Membrii vor fi incurajati sa impartaseasca informatii despre suportul formal pe care l-au gasit in comunitate si sa intareasca reteaua de suport informal constituita in cadrul grupului. Membrii vor fi intrebati daca vor sa faca schimb de numere de telefon sau sa se intalneasca informal dupa terminarea grupului. (Toseland & Copola 1985, cf. Toseland, R., 1995, pp. 135-152).
GRUPURILE TERAPEUTICE
Grupurile terapeutice au ca scop restabilirea abilitatilor deterioarate si dezvoltarea unor competente noi cu ajutorul carora varstnicul sa poata face fata dizabilitatilor. Exemplele de grupuri terapeutice:
un grup de varstnici, externati dintr-o clinica de psihiatrie, care se intalnesc intr-un centru comunitar de sanatate mintala pentru psihoterapie pe termen lung, cu scopul de a preveni recaderile si pentru continua lor dezvoltare personala;
un grup de varstnici care participa la un centru de zi pentru tratament psihiatric si care se intalnesc, de doua ori pe saptamana, pentru a discuta despre problemele asociate bolii mintale cronice;
un grup de persoane varstnice, dintr-un centru de recuperare, care se intalnesc pentru a-si forma deprinderi noi pentru o viata independenta, ca si pentru a dobandi incredere si implicare propriul proces de recuperare si dezvoltare;
un grup de pacienti, internati intr-un spital psihiatric, care se intalnesc de doua ori pe saptamana pentru terapie de remotivare pentru a-i ajuta sa reduca efectele negative ale institutionalizarii pe termen lung.
Pe parcursul acestui capitol termenul de "terapie de grup" este folosit pentru a se face referire la un continuum de strategii terapeutice, folosite pentru restabilirea, mentinerea si imbunatatirea abilitatilor persoanelor varstnice si pentru a-i ajuta sa functioneze cat mai independent cu putinta. Unele grupuri sunt utilizate pentru a ajuta membrii cu dizabilitati severe sa incetineasca deteriorarea progresiva, altele, pentru a ajuta membrii sa dezvolte deprinderi mai eficiente de a face fata si / sau de a rezolva probleme de viata.
Caracteristicile grupurilor terapeutice
Mai mult decat alte tipuri de grupuri, grupurile terapeutice sunt proiectate pentru a ajuta membrii sa-si schimbe modelele comportamentale disfunctionale. In grupurile terapeutice, profesionistii joaca adesea rolul de expert si de agent al schimbarii. Ei isi folosesc cunostintele despre dezvoltarea normala si anormala, din ultimele stadii ale vietii, pentru a evalua abilitatile fiecarui membru. Sunt utilizate, de asemenea, in procesul terapeutic, proceduri si strategii de schimbare a comportamentului, cunostinte despre resursele si serviciile existente in comunitate si care ar putea fi folosite rezolvarea problemelor.
Chiar si atunci cand membrii au aceleasi dizabilitati psihice, circumstantele diferite ale vietii, fac ca problema fiecarui membru sa fie unica. Din acest motiv, grupurile terapeutice se caracterizeaza prin centrarea pe membrii individuali, care se schimba primind ajutor din partea grupului. Gradul de centrare pe individ, variaza considerabil, in functie de orientarea teoretica a profesionistului si de abilitatea membrilor de a interactiona unii cu altii.
In grupurile terapeutice se asteapta un nivel inalt al auto-dezvaluirilor, se asteapta ca membrii sa-si impartaseasca probleme emotionale dificile si sa lucreze impreuna la rezolvarea lor in cadrul grupului. Ca si tinerii, membrii de grup varstnici pot manifesta rezistente in raport cu autodezvaluirea, daca nu se construieste de la inceput un climat securizant si de incredere. Chiar si cu un astfel de climat, unii varstnici ar putea avea retineri in raport cu auto-dezvaluirea, vor actiona cu prudenta, asumandu-si putine riscuri si asteptand sa vada ce ofera grupul, inainte de a impartasi probleme si preocupari intime. Varstnicii au tendinta de a fi mai putin introspectivi (Libeerman&Tobin, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) si aceasta deoarece, pe masura inaintarii in varsta, prefera sa-si conserve energia pentru solutionarea problemelor concrete, vitale, alocand mai putina energie nevoilor si problemelor afective. De asemenea, varstnicii ar putea fi retinuti in a investi in alti membri ai grupului, pe de o parte pentru ca nu ii cunosc in suficienta masura, iar pe de alta parte pentru ca exista riscul de a se expune pierderii si deci unor noi suferinte afective, daca survine decesul persoanei in care au investit. Avand o istorie de viata indelungata, ei sunt constienti ca a fi deschisi fata de ceilalti inseamna si a fi vulnerabili, mai ales daca la o astfel de concluzie au ajuns si in urma unor experiente negative din alte terapii.
Un sentiment de inutilitate referitor la conditia de varstnic, poate face dificila investirea energiei in procesul terapeutic. Pierderii unei persoane dragi si problemelor de sanatate li se raspunde, uneori, prin depresie si disperare. Nu este ceva neobisnuit ca varstnicii sa nu vada scopul si mai ales utilitatea terapiei de grup, ei demonstrandu-si astfel de sentimente prin declaratii de genul "As vrea sa fiu lasat singur, sa mor", sau,
"Ce rost mai are?". In astfel de situatii profesionistul trebuie sa verifice atent predispozitia varstnicului la depresie sau suicid.
Problemele psihiatrice ale participantilor la grup pot inhiba dezvaluirea problemelor cu incarcatura emotionala. De exemplu, dementele si alte probleme grave de sanatate mintala, limiteaza sever capacitatea membrilor de se exprima, de a explora si de a rezolva probleme.
Si alti factori pot inhiba auto-dezvaluirea in cadrul grupurilor terapeutice. De exemplu, generatia actuala de varstnici a trait intr-o perioada in care psihoterapia era o practica mai putin obisnuita si negativ valorizata social. Pe de alta parte, fata de varstnici exista expectanta si dezirabilitatea sociala (fata de care varstnicii au tendinta de a se conforma), de a actiona eficient in rezolvarea problemelor, in virtutea intelepciunii acumulate prin experienta de viata, intelepciune care ar trebui sa fie o contrapondere suficienta la psihoterapie.
Grupurile terapeutice necesita o planificare atenta, care sa confere profesionistului siguranta ca fiecare membru va primi ajutorul adecvat pentru rezolvarea problemelor personale. Persoanele care ar putea fi viitori membri ai grupului terapeutic vor participa la un interviu preliminar pentru ca profesionistul sa determine natura nevoilor lor, motivatia pentru participarea la grup, ca si adecvarea sau inadecvarea metodei de grup in cazul particular al fiecarei persoane. Nu este lipsit de importanta, ca avand acordul de principiu al varstnicului de a participa la grup, sa fie contactati si membrii familiei sau alte persoane care pot da relatii despre comportamentul sau.
Rolul profesionistului
Liderilor grupurilor de terapie pentru varstnici li se recomanda adesea sa fie "activi" (Foster & Foster,1983; Pfeiffer & Bussse, 1973; Weinberg, 1975, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183), cu toate ca, din pacate, acest termen nu este clar definit (Bienenfeld, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). In virtutea acestei cerinte unii profesionisti, dezvolta agende de lucru fara a solicita implicarea membrilor in procesul de stabilire a scopurilor. Impunerea agendei de lucru poate cauza rezistente din partea membrilor grupului, ei intelegand acest tratament directiv ca o desconsiderare a capacitatii lor de a-si controla vietile. Mesajul care ajunge la membrii grupului este acela ca sunt atat de neaujtorati, incompetenti si lipsiti de putere incat trebuie sa li se spuna ce au de facut.
Atitudinea directiva si autoritara a profesionistilor in relatia cu varstnicii poate avea ca efect neangajarea si lipsa de responsabilitate a acestora fata de scopurile grupului. Acest comportament este un mesaj nonverbal adresat liderului, prin care varstnicul doreste sa transmita ceva de genul: "daca nu ma valorizezi si nu ma respecti, si mai ales daca te astepti sa ma comport lamentabil, atunci voi juca acest rol". De aceea, profesioninstii au ca sarcina sa incurajeze membrii sa se implice cat de mult posibil in stabilirea scopurilor grupurilor. Ei trebuie, de asemenea, sa se asigure ca toti membrii au ocazia de a participa la activitatile grupului.
Pe masura ce grupul evolueaza, este bine sa fie reliefate abilitatile si capacitatile membrilor. Orientarea liderului va fi una pozitiva, in sensul reliefarii competentelor existente si ignorarea comportamentele negative. Membrii trebuie incurajati sa-si foloseasca la maximum abilitatile si sa fie evidentiati ori de cate ori reusesc acest lucru;. In calitate de lideri trebuie sa fim siguri ca exprimam speranta si incredere in capacitatea membrilor de a-s imbunatati propria situatie.
Rolul profesionistului intr-un grup terapeutic variaza in functie de tipul de probleme psihice pe care le au membrii grupului. In cadrul sedintelor grupului terapeutic, membrii au ocazia de a-si evalua functionarea lor curenta, de a identifica ce anume ar dori sa schimbe, de a discuta despre planuri de actiune alternative si de a inlatura impedimentele in realizarea lor. Totusi, nu trebuie sa fortam membrii grupului sa-si defineasca scopurile prea repede; aceste eforturi premature esueaza, de obicei, din cauza ca sentimentele de siguranta si incredere nu s-au dezvoltat inca. In acelasi timp, nu sunt permise discutiile de grup nedirectionate. Ajutati membrii sa clarifice ceea ce incearca sa realizeze prin participarea la grup, folosind cat mai des sumarizarea. Punctati si scoateti in evidenta ceea ce s-a realizat si faceti legatura intre aportul a doi sau mai multi membri. De aesemenea, aduceti in discutie ceea ce a ramas nerezolvat in sedintele anterioare. O perioada de "verificare", la inceputul fiecarei intalniri, poate fi utila pentru asigurarea continuitatii intre intalniri. In aceasta perioada de inceput a fiecarei intalniri, membrii trebuie incurajati sa impartaseasca orice problema sau preocupare pe care ar dori sa o discute in timpul intalnirii si sa revada, pe scurt, ce a dorit fiecare membru sa prelucreze in sedintele anterioare. Aceasta perioada de "verificare" ajuta membrii sa revina la tema principala a grupului si sa-si reaminteasca si clarifice scopurile enuntate in intalnirile anterioare.
Un rol permanent al profesionistilor este acela de a ajute membrii grupului sa ramana centrati pe agenda de lucru si prelucrarile din cadrul grupului sa nu degenereze in conversatii de societate. Structurati in asa fel timpul alocat "verificarii" initiale fiecarei sedidinte astfel incat fiecare membru sa aiba timp pentru a se prezenta.
Auto-dezvaluirea si munca eficienta de rezolvare a problemelor sunt imbunatatite atunci cand fiecare membru simte ca poate sa-si impartaseasca problemele si primeste un raspuns empatic. Intr-o atmosfera calda, suportiva, membrii se simt mai putin vulnerabili si devin mai putin defensivi.
In general, profesionistul va evita sa dea sfaturi, exceptand situatiile in care acestea sunt cerute explicit; este mult mai util ca membrii sa fie ajutati sa-si exploreze propriile ganduri, sentimente si reactii, pentru ca, atunci cand acest lucru se intampla, are loc si un proces de auto-dezvaluire. Cu un ajutor bine ponderat din partea liderului si a grupului, membrii ajung la propriile solutii si raspunsuri, iar o astfel de abordare ii ajuta sa se bazeze pe propriile abilitati de rezolvare a problemelor.
Nu doar scopurile nu trebuiesc impuse membrilor grupurilor, in general, si cu atat mai putin grupurilor de varstnici, dar nici planurile personale ale acestora. Membrii insisi trebie incurajati sa colaboreze pentru a dezvolta planuri de actiune in vederea realizarii scopurilor grupului. Pe masura ce membrii se identifica cu scopurile propuse, si actioneaza impreuna in sensul realizarii lor, rezultatele nu vor intarzia sa apara, ceea ce va contribui la cresterea increderii in potentialul grupului de a ajuta la rezolvarea problemelor personale. Definirea scopului si realizarea acestuia de catre unii membri, ii incurajeaza si pe ceilalti sa-si defineasca si sa-si atinga scopul, sa continue procesul de rezolvare a problemelor.
In functie de orientarea teoretica a profesionistului si de capacitatea membrilor de relationare, unii profesionisti prefera sa se centreze pe interactiunea "aici-si-acum" a grupului, in timp ce altii, prefera sa se centreze pe experientele "acolo-si-atunci" ale membrilor. Desi centrarea "aici si acum" este cea care distinge grupurile terapeutice de alte tipuri de grupuri, se pare ca varstnicii prefera centrarea de tipul "acolo si atunci". Aceasta preferinta se datoreaza, pe de o parte, importantei pe care varstnicii o acorda amintirilor cat si, pe de alta parte, placerii de a-si reaminti intamplari agreabile ale vietii, ceea ce, in fapt constituie adevarate resurse terapeutice.
Abordarea "aici si acum", modificata, poate fi folosita eficient cu varstnicii in grupurile terapeutice pe termen lung, care promoveaza dezvoltarea unui mediu securizant si suportiv (Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Preocuparile membrilor nu trebuie niciodata trivializate sau ignorate, increderea construindu-se gradat, prin raspunsuri empatice la fiecare dintre preocuparile membrilor. Atunci cand este prezenta o atmosfera suportiva, incurajatoare, clarificarea sentimentelor poate fi folosita pentru a construi legaturi interpersonale in cadrul grupului (Lakin, 1982; Leszcz, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Cele de mai sus pot fi rezumate sub forma unor exigente fundamentale in lucrul cu grupurile terapeutice de varstnici (Leszcz 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183):
abordarea empatica a fiecarui membru al grupului;
intelegerea importantei relationarii si functionarii, din perpspectiva subiectiva, a fiecarui membru;
incurajarea membrilor sa se adreseze unii altora direct, folosind numele in loc de pronume ca "el" sau "ea";
ajutarea membrilor sa inteleaga importanta contributiei celorlalti si
promovarea si incurajarea eforturilor membrilor de a recunoaste, descrie si discuta despre impactul personal al dezvaluirilor altor membrii.
Experienta clinica arata ca folosirea procedurii de rememorare a vietii poate fi utilizata cu succes in terapia de grup, deoaece multi varstnici sunt dispusi sa-si "revada" si nareze istoria vietii. Folosirea rememorarii pentru a incadra evenimentele vietii intr-o perspectiva a dezvoltarii personale, poate ajuta varstnicii sa redescopere forte si resurse pe care le-au folosit in trecut, cu succes, pentru a face fata evenimentelor problematice. Resursele redescoperite, reactualizate, pot fi utilizate chiar si atunci cand profesionistul se centreaza pe remedierea deficientelor specifice "aici si acum" a membrilor grupului.
Rememorarea vietii poate fi utila, in special, in stadiile initale ale grupurilor terapeutice, cand rezistentele membrilor sunt cel mai manifeste. (Lesser, Lazarus, Frankel & Havasy, 1981, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Leszcsz (1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) sugereaza incurajarea fiecarui membru sa se gandeasca la si sa discute despre reactiile sale la amintirile unuia dintre membrii. Cerand membrilor sa raspunda cu propriile reactii la amintirile unui membru, devine vizibila eficienta terapiei de grup (de prelucrarea unei teme aduse in discutie de un anumit membru beneficiaza activ toti ceilalti membri) si ajuta, in acelasi timp, la prevenirea unei situatii frecvent intalnite in grupurile de varstnici: un membru care domina discutiile de grup prin impartasrea, in mod repetat, a unor experiente de viata.
Este, de asemenea, important ca membrii varstnici sa fie ajutati sa identifice, exploreze si evalueze impactul modelelor comportamentale actuale sau anterioare asupra abilitatii lor viitoare de a face fata evenimentelor vietii. O perspectiva a dezvoltarii personale ii poate ajuta sa aprecieze daca circumstantele care i-au condus inspre anumite comportamente adaptative viabile, in trecut, mai sunt aplicabile. Uneori, rezultatul poate fi motivarea membrilor pentru a face schimbari in modelele de rezolvare a problemelor care nu se mai dovedesc a fi functionale.
Incurajarea membrilor sa foloseasca strategii adaptative deja experimentate poate fi utila in depasirea rezistentei la auto-dezvaluire si schimbare. Rezolvarea problemelor intr-un mod familiar este preferata de varstnici in raport cu mecanismele noi si diferite de cele cunoscute, care pot fi privite ca fiind impuse din exterior si deci incompatibile cu pattern-urile uzuale.
Profesionistii trebuie sa aiba in vedere ca tratamentul varstnicilor in cadrul grupului terapeutic sa se intemeieze pe demnitate si respect. Aceasta remarca nu este una de complezenta! Varstnicii cu tulburari psihice pot manifesta anumite comportamente si pot avea caracterstici personale care fac dificila si putin atractiva munca cu ei. Exista, de aceea si pericolul ca profesionistul sa presupuna ca membrii varstnici sunt mai putin competenti si capabili decat in realitate. Pentru a preintampina interferenta resentimentelor liderului asupra eficacitatii conducerii, la finalul fiecarei sedinte se va proceda la evaluarea de ansamblu, o atentie speciala acordandu-se interactiunilor, mai ales acelora care provoaca reactii emotionale puternice. Interactiunile ofera o imagine a modului in care membrii relationeaza intre ei si in raport cu liderul. De asemenea, trebuie sa fim constienti de propriile reactii fata de membrii varsnici ai grupului, fata de auto-dezvaluirile lor. Daca anumiti membri, sau anumite dezvaluiri provoaca sentimente puternice de durere, sau amintiri dureroase, este recomandabil sa se recurga la sprijinul unui supervizor.
In cadrul grupurlor cu persoane varstnice care sufera de demente, schizofrenie si alte psihoze, adesea, este nevoie de mai multa indrumare, directionare si structurare. Prin definitie, varstnicii cu astfel de boli au dificultati in ceea ce priveste organizarea si asumarea responsabilitatii pentru comportamenrul lor. Pe masura ce boala evolueaza, varstnicii au din ce in ce mai multe dificultati in angajarea in interactiuni, in dezvoltarea coeziunii grupului, in aderarea la normele teraputice ale grupului. In functie de natura dizabilitatilor lor, membrii grupului ar putea fi mai putin receptivi la eforturile liderului pentru dezvoltarea dinamicii de grup si pentru corectarea problemelor care apar in functionarea grupului.
Atunci cand membrii grupului au probleme psihice severe, sedintele de grup trebuie sa fie mai scurte, sa urmareasca o agenda rutinizata, astfel ca membrii sa poata anticipa ce sa astepte de la grup. Dupa o perioada de discutii libere in care fiecare membru poate propune o tema, dupa un exercitiu sau o activitate de grup, inalnirea grupului trebuie sa se termine prin sumarizarea a ceea ce s-a petrecut si prin ascultarea parerii membrilor referitor la intalnire si a propunerilor pentru intalnirea urmatoare. Urmand, in mod constant, acelasi model de lucru, la fiecare intalnire, membrii dobandesc sentimente de siguranta si satisfactie, vis a vis de faptul ca stiind care este algoritmul desfasurarii sedintei, precum si ceea ce se asteapta de la ei, sunt incredintati ca detin controlul situatiei.
Atunci cand lucrati cu varstnici care au probleme psihice severe, asigurati-va ca tot ceea ce se petrece in grup este pe masura capacitatilor lor si evitati situatiile care presupun un efort prea mare. Incurajati membrii sa participe la actiunile grupului, fara a-i forta insa. De asemenea, evitati problemele puternic incarcate emotional, confruntarea si interventia centrata pe schimbari comportamentale si de personalitate. Este de preferat o abordare suportiva care sa vizeze educatia, rezolvarea de probleme, insusirea deprinderilor pentru adapatarea la situatiile de viata curente sau anticipate. De exemplu, insusirea deprinderilor poate insemna exersarea, de catre membrii grupului, a modului in care pot formula anumite cereri celorlalti, personalului dintr-o institutie, sau membrilor familiei. Educatia in cadrul grupurilor poate fi orientata inspre insusirea unor deprinderi de viata independenta precum: igiena personala, administrarea banilor, administrarea medicamentelor, folosirea transportului in comun, evitarea exploatarii, planificarea meselor, etc.
Varstnicii care nu doresc sa participe la grupul terapeutic pot fi o provocare dificila pentru profesionisti. Nu este ceva neobisnuit ca unii varstnici sa fie fortati sa urmeze tratamente de catre rude, profesionisti, institutii rezidentiale, fiecare dintre acestia fiind ingrijorati ca problemele de sanatate mintala ale varstnicilor ar putea constitui un pericol pentru ei sau pentru altii din anturaj. In alte situatii, este doar o problema de interes, de exemplu, pentru personalul medical dintr-un azil, care doreste ca varstnicii sa devina "mai maleabili". Varstnicii inclusi, in acest mod, in programe terapeutice de grup se simt demoralizati si complet neajutorati. Ei exprima sentimente de neajutorare legat de faptul ca au fost fortati sa participe la grup si in consecinta sunt retractili si opun rezistenta fata de eforturile profesionistului de a-i implica in actiunile grupului.
Pentru aceste persoane, profesionistul trebuie sa incerce sa gaseasca elemente comune (dorinte, nevoi) cu ale celor care doresc sa participe la tratament.
Exista insa si situatii in care profesionistii nu trebuie sa incerce sa implice varstnicii in tratament, in virtutea dreptului oricarei persoane de a refuza tratamentul. De regula cei care solicita terapii pentru varstnici sunt bine intentionati, dar tratamentul impus poate fi si o cale pentru membrii familiei sau pentru profesionisti de a incerca sa-i controleze pe varstnici. Daca un varstnic, care nu doreste sa urmeze terapia, este evaluat ca fiind competent, profesionistii trebuie sa fie constienti ca au responsabilitatea morala si chiar legala, de a respecta dreptul individului de a refuza tratamentul. Daca varstnicul se considera a fi lipsit de anumite competente, profesionistul are obligatia de a-l sprijini sa primeasca cel mai adecvat si mai putin restrictiv tratament pentru simptomele specifice.
Indiferent daca membrii grupului de varstnici au probleme de sanatate mintala, mai grave sau mai usoare, este important ca profesionistii sa nu limiteze evaluarea doar la interviul initial. Evaluarea trebuie gandita ca un proces continuu, care are loc pe tot parcursul prezentei varstnicului in grup. In timpul interviului initial si in primele intalniri ale grupului, varstnicii aduc in discutie o larga varietate de aspecte ale situatiilor lor de viata, dar nu o imagine completa. In urmatoarele sedinte, profesionistul va urmari umplerea golurilor de informatie, incercand sa obtina, pe cat posibil, o intelegere coerenta a fiecarui membru al grupului.
Pe masura ce grupul progreseaza, procesul de evaluare devine din ce in ce mai mult centrat pe ajutarea membrilor de a depasi obstacolele in realizarea scopurilor pe care si le-au propus prin participarea la grup. In final, va domina evaluarea gradului in care varstnicul si-a realizat scopurile propuse si identificare a ceea ce a mai ramas de facut.
Procedurile si deprinderile folosite pentru a facilita grupurile teraputice in timpul fazei de mijloc variaza in functie de orientarea teoretica a profesionistului. Desi majoritatea studiilor asupra tratamentului nu au stabilit superioritatea unei orientari teoretice asupra alteia, anumite proceduri par a fi in mod particular eficiente in ajutarea persoanelor varstnice cu dizabilitati specifice. De exemplu, terapia de grup cognitiva s-a dovedit a fi eficienta in tratamentul varstnicilor depresivi (Gaylord & Zung, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183), terapia de grup psihodramatica s-a dovedit eficienta pentru indivizii care nu fac fata schimbarilor vietii (Tros & Blum, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
TEHNICI SPECIALE UTILIZATE IN GRUPURILE TERAPEUTICE
PENTRU VARSTNICI
REMOTIVAREA
Remotivarea consta in stimularea varstnicilor sa relationeze unii cu altii, sa se gandeasca la, si sa discute despre, situatiile existentei cotidiene (Weiner, Brok & Snadowski, 1987, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). De exemplu, varstnicii care locuiesc intr-o institutie parasesc spatiul acsteiea foarte rar sau aproape niciodata, ramanand, de regula, prizonierii cladirii si ai rutinei zilnice. Pe de alta parte, noutatile cu privire la evenimentele curente pot fi inaccesibile sau dificil de asimilat datorita deficientelor senzoriale ( Hern & Weis, 1991, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Remotivarea este, in mod special, potrivita pentru persoanele introvertite, care sunt apte sa urmareasca si care pot lua parte la o conversatie, dar care au nevoie de o socializare structurata, ce poate fi oferita printr-un grup terapeutic de remotivare.
In general, pentru un grup de remotivare, numarul ideal de participanti este de sase pana la zece persoane, care sa se intalneasca saptamanal sau de doua ori pe saptamana in sedinte de cate o ora.
Liderul grupului de remotivare actioneaza, intr-o oarecare masura ca un educator (in sens larg), asumandu-si responsabilitatea pentru toate materialele necesare desfasuirarii activitatillor din program. Liderul asigura structura fiecarei intalniri a grupului de remotivare prin:
crearea unui climat de acceptanta (primirea calda a membrilor si incurajarea participarii la grup),
centrarea pe o anumita tema ce tine de realitatea cotidiana, prin folosirea unor materiale adecvate (audio sau video, poezii, etc.),
intarirea rapunsurilor adecvate ale membrilor si incurajarea lor sa vorbeasca despre realitatile cu care se confrunta, sau fata decare manifesta interes,
demonstrarea aprecierii fata de activitatile curente ale membrilor, stimularea amintirilor, impartasirea experientelor si incurajarea schimbului de idei cu privire la activitatile ce pot desfasurate legat de tema respectiva, si
crearea unui climat de apreciere prin recunoasterea contributiei membrilor si prin invitarea lor de a contribui si pe viitor la planificarea si desfasurarea sedintelor de grup.
In cadrul structurii relativ rigide a fiecarei intalniri, liderii vor trebui sa dea dovada de multa creativitate, prin utilizarea unei varietati de teme si materiale.
Profesionistii care conduc grupuri de remotivare trebuie sa stimuleze interactiunea dintre membri si sa urmareasca dezvoltarea unui nivel ridicat al coeziunii de grup. Stimularea interactiunii dintre membrii incurajeaza dezvoltarea unui sistem de suport informal printre membri, sistem pe care se pot baza si in afara intalnirilor de grup atunci cand se pregatesc sa paraseasca institutia si dupa ce sunt externati.
ORIENTAREA IN REALITATE
Orientarea in realitate este o tehnica frecvent folosita in terapia varstnicilor care sufera de confuzie si au, printre altele, dificultati de orientare in timp si spatiu. Scopul acestei tehnici este de a reduce confuzia si de a ajuta varstnicul sa ramana, pe cat posibil, orientat, prin oferirea de informatii esentiale cu privire la mediul lor.
Cercetarile asupra efectelor terapiei de orientare in realitate au oferit raspunsuri echivoce si desi unele studii au aratat ca aceasta tehnica poate fie eficienta, majoritatea datelor se bazeaza pe studii prea putin structurate. Unele cercetari si date clinice, sugereaza ca orientarea in realitate (ca modalitate terapeutica), functioneaza cel mai bine pentru persoanele cu confuzii moderate, din centrele de zi pentru varstnici, sau pentru cele institutionalizate, (Seaman & Roth, 1989; Voelkel, 1978, Kalish, Wexler & Zawadski, 1975, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Aspectul negativ, al acestei tehnici, este acela ca, daca este urmata strict, creste nivelul agitatiei la varstnicii cu demente severe. Programele de orientare in realitate sunt utile si pentru varstnicii cu demente, mai putin grave, din institutiile rezidentiale.
Pentru implementarea unui grup de orientare in realitate trebuie sa fim in primul rand atenti la compozitia grupului: trebuie sa ne asiguram ca toti membrii au nivele similare de disfunctionalitate. Aceasta va preintampina instalarea plictisului la persoanele care functioneaza la un nivel mai bun si supralicitarea celor care functioneaza mai lent. De asemenea, numarul membrilor trebuie sa fie limitat, cinci sau sase persoane si este aproape obligatorie si prezenta unui co-lider: varstnicii confuzi au nevoie de un surplus de atentie.
Liderii acestor grupuri nu trebuie sa neglijeze relatiile dintre ei insisi si membrii grupului: interesul fata de varstnic trebuie sa fie unul autentic. Varstnicii confuzi nu trebuie tratati ca niste copii sau ca persoane incapabile sa interactioneze cu ceilalti. Liderii trebuie sa manifeste atitudini pozitive, sa laude realizarile membrilor grupului atunci cand reusesc sa-si aminteasca anumite informatii si prin centrarea mai degraba pe abilitatile si nu pe dizabilitatile lor. Nu se recomanda inceperea lucruclui cu astfel de persoane pornind de la presupozitia ca nu vor intelege ceea ce le spuneti. Chiar si cel mai dezorientat membru al grupului trebuie tratat cu respect si demnitate.
Efectele dementei fac dificila mentinerea implicarii membrilor in procesul si in continutul grupului, de aceea, este utila prezenta unui co-lider care sa stea printre membrii grupului, ajutandu-i sa se reorienteze atunci cand au dificultati.
TERAPIA DE VALIDARE
Experienta clinica a demonstrat ca varstnicii cu usoare probleme de dezorientare raspund foarte bine procedurilor de orientare in realitate si remotivarii, in schimb cei cu dezorientare moderata si severa, nu. Dupa incercarea unei largi varietati de metode si proceduri de a lucra cu aceasta categorie de varstnici, Feil (1993, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) face urmatoarele recomandari:
evaluati corect gradul de severitate al dezorientarii, pentru fiecare membru in parte, pentru a putea alege terapia adecvata,
explorati trecutul clientului si stabiliti o relatie de incredere cu el,
selectati 5-10 varstnici care sunt foarte confuzi,
ganditi-va la un rol pentru fiecare membru din grup,
conduceti toate activitatile intr-un cerc mic fara o masa in mijloc,
stabiliti structura intalnirilor si urmati o agenda similara in fiecare saptamana,
dezvoltati o cultura a grupului calda, suportiva, securizanta,
facilitati interactiunile dintre membri prin punerea in legatura a celor spuse de ei,
facilitati comunicarea nonverbala folosind atingerea, contactul vizual, muzica,
implicati familia prin contacte regulate si prin intemediul unor ocazii speciale cum ar fi zilele de nastere sau vacantele.
Un principiu fundamental respectat de Feil in terapia varstnicilor cu demente este acela ca, indiferent cat de irational sau bizar ar parea comportamentul lor, acesta are intotdeauna un anumit motiv.
Agenda pentru un grup tipic de validare include scurte perioade de activitate cum ar fi :
o primire calduroasa,
muzica,
discutii despre sentimente si ganduri, stimulate prin intrebari simple,
o activitate sau un exercitiu care necesita miscare,
consumul de racoritoare si/sau prajituri
terminarea intalnirii.
Participantii primesc roluri simple cum ar fi acela de a intampina sau conduce pe cineva, de a servi prajituri, etc.
REZOLVAREA PROBLEMELOR
Tehnica rezolvarii problemelor este o procedura structurata, conceputa pentru a ajuta membrii grupurilor sa-si rezolve situatiile problematice ale vietii si sa faca fata mai bine situatiilor stresante.
Pentru rezolvarea problemelor este recomandata o procedura in 10 pasi:
realizarea unei stari de calm a mintii,
definirea problemei cat mai concret posibil,
evaluarea,
propunerea mai multor planuri de actiune,
notarea aspectelor pozitive si negative corespunzatoare fiecarui plan,
identificarea planului care are cea mai mare sansa de reusita,
identificarea obstacolelor care ar putea aparea in realizarea planului,
implementarea planului,
evaluarea rezultatelor si
(10) reevaluarea periodica si ajustarea planului actiunii daca este necesar.
Tehnicile de rezolvare a problemelor pot fi folosite eficient cu varstnicii in multe tipuri de grupuri terapeutice.
TEHNICI DE RELAXARE
Procedurile de relaxare cum ar fi respiratia adanca, relaxarea musculara progresiva si reprezentarea cognitiva pot fi utilizate in mod eficient in grupurile de varstnici. Intalnirile de grup ofera membrilor ocazia de a exersa proceduri de relaxare inainte de a le putea folosi in afara grupului. Liderul de grup trebuie sa stie ce tehnici de relaxare trebuie sa foloseasca pentru fiecare membru in parte si care ar putea fi obstacolele si/sau riscurile in utilizarea unei anumite tehnici in afara grupului.
Experienta clinica arata ca varstnicii prefera ca metoda de relaxare respiratia profunda, poate si datorita faptului ca este o procedura usor de aplicat. Pentru a realiza corect aceasta tehnica, membrii trebuie instruiti sa:
inchida ochii,
sa se aseze in cea mai confortabila pozitie,
sa inspire si sa expire adanc si incet de trei ori si
sa se concentreze asupra respiratiei si nu asupra gandurilor.
Alti varstnici gasesc ca fiind foarte utila tehnica relaxarii musculare progresive. Acesta tehnica presupune contractarea si relaxarea unor grupe de muschi concomitent cu constientizarea starilor de tensiune si relaxare pe care aceasta le produce. In afara de faptul ca aceasta tehnica reduce stresul si anxietatea, unii varstnici o folosesc inainte de culcare, in situatii de insomnie.
Reprezentarea cognitiva poate adanci sentimentele de calm si relaxare pe care membrii le experimenteaza dupa relaxarea musculara progresiva si de aceea, poate fi utilizata cu succes.
TERAPIA COGNITIVA
Tehnicile terapiei cognitive de grup pentru varstnici au fost descrise de Yost (1986, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183) care a propus un model de tratament cu patru faze:
pregatirea,
colaborarea si identificarea,
schimbarea cognitiva,
consolidarea si terminarea.
In faza de pregatire are loc evaluarea, pentru a fi siguri ca persoana este potrivita pentru grup.
In faza de colaborare si identificare, este important sa stabilim un parteneriat cu fiecare membru al grupului, o atmosfera de acceptanta a grupului ca intreg. Membrilor le pot fi prezentate principiile de baza ale terapiei cognitive. Pentru a realiza acest lucru, liderul va juca rolul de educator, invatand membrii sa identifice si sa descrie:
(a) situatia,
(b) gandurile rationale si irationale referitor la situatie si
(c) sentimente, stari si comportamente asociate acestor ganduri.
In faza schimbarii cognitive, membrii primesc teme simple pentru intervalul dintre intalnirile de grup. La inceput, acestea au ca scop identificarea evenimentelor problematice, a gandurilor si sentimentelor asociate lor. Apoi, liderul ajuta fiecare membru sa planificce o serie de sarcini cu grade de dificultate diferentiate si adaptate capacitatilor lor. Membrii realizeaza aceste sarcini intre intalniri si prezinta exeprientele in grup.
In faza consolidarii si in cea finala, membrilor li se cere sa realizeze sarcini complexe, sa lucreze la eliminarea oricarei distorsiuni cognitive care ar putea impiedica functionarea lor, sa anticipeze obstacolele care ar putea apare in viitor si sa-si consolideze reteaua de suport in afara grupului.
JOCUL DE ROL, PSIHODRAMA SI SOCIODRAMA
Procedurile de punere in scena a evenimentelor vietii pot fi utilizate eficient cu varstnicii in grupurile terapeutice (Altman, 1983; Buchanan, 1981; Schloss, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183).
Jocul de rol ofera varstnicilor ocazia de a exersa deprinderi interpersonale si de a primi feed-back de la colegii lor. De asemenea, ofera posibilitatea de a explora modalitati alternative de raspuns, de a descoperi o abordare mai eficienta si de a o pune in practica in cadrul mediului suportiv din grup inainte de a o incerca in situatii exterioare grupului.
Sociodrama si psihodrama folosesc jocul de rol ca mijloc de dramatizare a problemelor (Blatner, 1973, cf. Toseland, R., 1995, pp153-183). Cerand membrilor sa joace o situatie sugerata de lider sau de membrii grupului, sociodrama ofera varstnicilor posibilitatea de a explora teme de interes comun, fara a se concentra pe experientele de viata ale unui anumit membru. Prin contrast, psihodrama permite membrilor sa puna in scena evenimente care li s-au intamplat si de aceea nivelul implicarii afective a membrilor grupului este cu mult mai ridicat decat cel atins prin descrierea orala a unui eveniment. Atat sociodrama cat si psihodrama constituie modalitati ce permit membrilor sa exploreze in profunzime propriile sentimente fata de anumite evenimente.
Varstnicii pot sa manifeste rezistenta fata de angajarea in jocul dramatic, unele impedimente legate de jocul de rol tinand de mobilitatea limitata, de nivelul scazut al energiei si de lipsa motivatiei. Pentru a contracara aceasta rezistenta, este util sa intrebam daca vreunul dintre membrii grupului a mai avut vreo experienta asemanatoare, pentru ca, in general, cei care au mai jucat vreodata un rol sunt mandri sa impartaseasca aceasta experienta. De regula, ei se ofera voluntar pentru jocurile de rol, servind astfel ca model celorlalti membri.
GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII SI GRUPURILE DE ADVOCACY
Grupurile furnizoare de servicii si grupurile de advocacy ofera membrilor ocazia de a se intalni pentru a realiza actiuni folositoare pentru cei de aceeasi varsta, dar care nu participa la grup, pentru comunitate ca si actiuni cu scop social mai larg. Astfel de grupuri pot fi:
un consiliu al pacientilor dintr-un sanatoriu, care se intruneste o data pe luna pentru a discuta despre drepturile pacientilor si problemele care se ivesc in furnizarea serviciilor;
o asociatie a rezidentilor dintr-un azil pentru varstnici, care se intalneste pentru a discuta despre regimul de functionare, probleme administrative si de intretinere, despre comportamentul personalului;
membrii unui club al varstnicilor pot forma un grup care sa ofere servicii varstnicilor imobilizati acasa (vizite, ajutor la cumparaturi, ajutor menajer, etc.).
Specificul grupurilor furnizoare de servicii si al celor de advocacy consta in aceea ca sunt orientate inspre ajutorarea indivizilor care nu fac parte din grup. De exemplu, membrii unui grup furnizor de servicii pot vizita un varstnic imobilizat la pat, pot lucra ca voluntari intr-un spital, pot confectiona jucarii si pot ajuta la supravegheerea copiilor dintr-un centru de zi, sau pot colecta fonduri pentru o organizatie neguvernamentala cu scop caritabil. Activitatile grupurilor furnizoare de servicii pot avea, indirect, efecte terapeutice asupra membrilor, dar principalii beneficiari sunt cei deserviti.
Actiunea grupurilor de advocacy (de reprezentare) poate avea efecte benefice atat la nivel larg, macrosocial, cat si direct, asupra membrilor grupului. De exemplu, schimbarile in politicile si practicile ce se adreseaza varstnicilor, ca urmare a activitatii unui consiliu dintr-un sanatoriu pot fi benefice atat pentru membrii grupului cat si pentru ceilalti rezidenti.
In ciuda faptului ca grupurile furnizoare de servicii si grupurile de advocacy sunt centrate pe nevoile comunitatii, a celor din afara grupului, participantii au multe satisfactii. Prin implicarea lor in astfel de grupuri, membrii isi asuma roluri care pot avea profunde semnificatii personale si care, de aceea, dau sens vietilor lor. Au posibilitatea de a impartasi experienta acumulata pe parcursul vietii, de a fi de ajutor altora, de a-si pune in valoare intelepciunea.
Grupurile furnizoare de servicii si de advocacy ofera posibilitatea membrilor de a-si exprima preocuparea lor sincera pentru ceilalti, de a continua sa fie cetateni productivi si responsabili. ( Erikson, Erikson & Kirmick, 1986, cf. Toseland, R., cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
Manifestarea altruismului in beneficiul altor varstnici este o reala sursa de satisfactie si mandrie. Cei care se implica in astfel grupuri castiga aprobarea, admiratia si respectul tuturor acelora care beneficiaza in urma activitatii lor.
Pe langa toate acestea, participantii la grupurile furnizoare de servicii au posibilitatea de a comunica cu cei de o varsta cu ei, utilizandu-si in acelasi timp cunostintele, deprinderile, talentele.
Pe de alta parte, pentru varstnicii izlolati si imobilizati la pat, care sunt uneori stimulati si ajutati sa participe la diferite actiuni, programul ofera prilejuri de destindere si ocazii binevenite de a scapa de preocuparile legate de problemele personale (Morris & Bass, 1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
Prin participarea la grupuri furnizoare de servicii, membrii dobandesc roluri sociale semnificative (compensand pierderea altora ce nu mai sunt compatibile cu varsta inaintata), care ii ajuta sa depaseasca disperarea ce i-ar putea coplesi datorita pierderii celor dragi sau datorita reducerii capacitatilor si abilitatilor proprii.
In grupurile de advocacy, membrii pot sa redobandeasca sentimentul detinerii controlului si al eficientei. Pot, de asemenea, sa imbunatateasca anumite aspecte ale contextul vietii, precum si situatia celor pe care grupul ii reprezinta. Ca rezultat al impactului actual sau potential al activitatii lor, membrii grupurilor de advocacy pot sa castige putere si statut social, doua atribute care, de obicei, lipsesc din vietile persoanelor varstnice.
CARACTERISTICILE GRUPURILOR FURNIZOARE DE SERVICII SI A CELOR DE ADVOCACY
Varstnicii care doresc sa intre intr-un grup furnizor de servicii sau de advocacy au, de regula, idei, destul de clare, despre ceea ce doresc sa realizeze ca membri ai grupului. De asemenea, in general, ei au potentialul, daca nu si experienta efectiva, de a se organiza si de a conduce activitatile de grup. De aceea, rolul principal al unui profesionist in aceste grupuri este de a ajuta la organizarea, coordonarea si facilitarea activitatilor grupurilor auto-directionate.
In grupurile cu membri care au increderea si experienta necesare pentru a actiona autonom, profesionistul va fi invitat, de obicei, sa participe ca oricare alt membru al grupului. Din aceasta pozitie, profesionistul ofera ajutor tehnic si orice alt tip de ajutor pe care membrii il considera necesar pentru realizarea scopurilor.
Unii varstnici au nevoie de mai mult ajutor pentru a incepe, fie pentru ca nu stiu . cum sa actioneze, fie pentru ca nu au incredere in propriile competente. Atunci cand lucreaza cu astfel de varstnici, profesionistul, foarte probabil va prelua rolul de facilitator, ajutandu-i indeaproape pe toti cei care manifesta interes, dorinta si potential de conducere. Uneori rolul de facilitator este intricat cu cel de suporter, profesionistul fiind persoana care furnizeaza energia, entuziasmul si speranta, atunci cand membrii au de infruntat obstacole si cand pesimismul ii copleseste. Aceste roluri sunt desemnate si prin sintagma: "oferirea unei viziuni" (Schwartz 1974; Gitterman & Shulman, 1986, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225).
In situatiile in care membrii grupurilor furnizoare de servicii si ai grupurilor de advocacy obosesc in demersurile lor, sau incep sa dea dovada de slabiciune si neincredere, rolul profesionistilor devine mai activ pentru a sustine moral membrii si pentru a putea duce la bun sfarsit planurile initiale.
Compozitia grupurilor furnizoare de servicii si a celor de advocacy nu este determinata in cea mai mare masura de problemele membrilor ci, mai degraba, de interesul si dorinta manifestate de a-si impartasi experienta, de a fi disponibili sa raspunda nevoilor semnalate in comunitate. Este de dorit ca, un numar cat mai mare de membri, sa participe la astfel de grupuri pentru a ajuta la reprezentarea tuturor punctelor de vedere, ca si pentru a conferi putere grupurilor si pentru a asigura cunostintele si deprinderile necesare unei diviziuni judicioase a muncii, care sa asigure realizarea scopurilor grupului.
Grupurile furnizoare de servicii ca si cele de advocacy nu sunt la fel de frecvent intalnite ca celelalte tipuri de grupuri. Intalnirile acestor grupuri sunt, de obicei, lunare sau trimestriale si au loc pentru anuntarea noilor informatii, prezentarea rapoartelor subcomitetelor ca si pentru discutarea problemelor care afecteaza grupul in ansamblul sau. Sarcinile cotidiene ale acestor grupuri sunt realizate de catre membri, individual, sau de catre subcomitete, care se intalnesc intre sedintele grupului.
Auto-dezvaluirile nu sunt de asteptat in cadrul grupurilor in discutie, desi, pe masura ce membrii ajung sa se cunoasca si sa se imprieteneasca, au loc confesiuni, destainuiri. In general, comunicarea, in cadrul acestor grupuri, consta in impartasirea cunostintelor, clarificarea ideilor si planificarea sarcinilor.
Procedurile de operare a acestor grupuri sunt, de obicei, mai formale decat in cazul altor grupuri. Desfasurarea unei intalniri poate fi guvernata de reguli specifice, stabilite de un comitet de conducere si aprobate de membri. O agenda scrisa poate fi realizata inaintea fiecarei intalniri. Sunt, de asemenea, folosite "proceduri parlamentare" pentru a se asigura, egalitatea participarii si luarea deciziilor in mod democratic. Se obisnuieste si intocmirea unei evidente a etapelor de lucru parcurse, a realizarilor, ca si consemnarea discutiilor, pentru informarea membrilor care nu pot participa la fiecare intalnire.
GRUPURILE FURNIZOARE DE SERVICII
In mod traditional, majoritatea varstnicilor care doresc sa activeze in sprijinul semenilor lor, se adreseaza bisericii, sau / si organizatiilor umanitare. Pe masura ce cuantumul populatiei varstnice va continua sa creasca, va fi, probabil nevoie de largirea oportunitatilor, a cadrelor organizationale in care grupurile furnizoare de servicii sa poata actiona, mai ales ca, noile generatii de varstnici apartin unor categorii profesionale diverse, ce poseda cunostinte, abilitati si competente diversificate, si in consecnta, serviciile pe care le pot oferi sunt mai specializate si mai complexe. Motivatia acestora de a participa la grupurile furnizoare de servicii izvoraste din dorinta de a fi de ajutor, de a da un sens superior vietilor lor si chiar din dorinta de a inapoia societatii ceva din ceea ce, la randul lor, au primit candva.
Forta si dinamica grupului vine, de cele mai multe ori, din partea profesionistului, care identifica si sprijina persoanele care isi exprima dorinta de a face parte dintr-un grup furnizor de servicii.
Sunt situatii in care, persoanele motivate sa ofere altora servicii si sprijin, au initiativa, contacteaza asitentul social, ii impartasesc ideile referitoare la dorinta de a ajuta, de a face ceva util in sprijinul semenilor varstnici si ii solicita informatii si suport, in vederea planificarii si dezvoltarii unui program adecvat. In acest caz, sarcina principala a profesionistului este de a lucra indeaproape cu persoanele interesate, pentru a le dezvolta potentialul de lideri, pentru a le ajuta sa formuleze si sa clarifice ceea ce ar dori sa realizeze in grup si, pentru a imagina si selecta cele mai utile si placute servicii.
Dupa ce s-au stabilit cadrele preliminare referitoare la forma grupului, se poate realiza o intalnire de planificare la care sa participe toate persoanele interesate. Aceasta intalnire are mai multe functii:
da ocazia organizatorilor de a evalua cat de mare este interesul in cadrul grupului,
permite discutarea, in extenso, a scopurilor grupului si
stabileste rolul asistentului social, in calitate de profesionist ce detine disponibilitatea si competentele necesare pentru a ajuta si facilita demersurile celor implicati in program.
De obicei, la o intalnire de acest fel apar si interese noi in grup.
In timpul stadiului de pregatire, sarcina principala a asistentului social este de a ajuta membrii sa se organizeze. Aceasta presupune stimularea membrilor de a se gandi la resursele necesare, ca si la pasii ce vor fi realizati pentru a incepe dezvoltarea grupului. De asemenea, mai presupune oferirea de modele, potentialilor lideri, referitoare la conducerea intalnirilor, la promovarea grupului in comunitate si la mentinerea legaturii cu "sponsorul" grupului.
Morris si Bass (1988, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), au evidentiat faptul ca anumite costuri pe care le implica voluntariatul, pot constitui serioase bariere in functionarea grupurilor furnizoare de servicii (de exemplu, cei dornici sa-si ofere serviciile altora, s-ar putea sa nu fie dispusi sa-si cheltuie banii proprii pentru materialele necesare, sau sa-si foloseasca propriile automobile pentru a se deplasa la intalniri si pe teren). Asistentii sociali pot, in astfel de situatii, sa initieze, impreuna cu membrii grupului, actiuni de strangere de fonduri, pentru acoperirea cheltuielilor respective.
Asistentii sociali pot fi, de asemenea, solicitati sa identifice serviciile existente in comunitate, sa ii ajute pe doritori sa se decida in ce tipuri de activitati doresc sa se implice si ce categorii de persoane doresc sa ajute. De asemenea, este importanta si identificarea organizatiilor care ofera servicii de calitate, similare celor propuse de voluntari, si aflarea, daca acestea sunt interesate sa colaboreze cu grupurile furnizoare de servicii.
Atunci cand proiectele de servicii sunt limitate in timp si exista o fluctuatie a voluntarilor, asistentii sociali au roluri de coordonare si de mediere, ce constau in evaluarea intereselor si abilitatilor noilor voluntari, identificarea proiectelor potrivite, adecvarea talentelor si intereselor voluntarilor la oportunitatile serviciilor dispuse la colaborare, realizarea prezentarilor initiale si asigurarea ca atat membrii grupului cat si destinatarii serviciilor vor fi multumiti de aranjamentele facute.
Pe masura ce grupul se dezvolta, profesionistii pot fi solicitati pentru indrumare, pentru rezolvarea conflictelor interpersonale, ca si a altor probleme.
INDRUMAREA GRUPURILOR DE ADVOCACY
Reactiile din interior, ca si reactiile celor vizati de actiunile grupului de advocacy, sunt, de regula, puternice si nu arareori controversate (Getzel, 1983, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De exemplu, unii participanti la grupurile de advocacy, sunt sceptici in legatura cu reusita actiunilor de schimbare intreprinse, mai precis, se indoiesc de capacitatea grupului de a impune mediului schimbarea dorita. Cei vizati de actiunile grupului manifesta, de cele mai multe ori, suspiciune, deoarece isi simt amenintat statu quo-ul. In aceste conditii, principala sarcina a profesionistului este aceea de a prezenta cu claritate scopul grupului, si de a evidentia, in primul rand, utilitatea actiuniluri acestuia. McDermott (1989, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), arata ca atunci cand se expliciteaza scopurile unei campanii pentru drepturile rezidentilor dintr-o institutie, personalului i se vor prezenta laturile pozitive ale campaniei (capacitatea varstnicilor de a lua decizii rezonabile, publicitatea buna si imaginea publica imbunatatita care vor fi dobandite, in final, de catre institutie), fara a se acceatua aspectele negative (abuzurile practicate la adresa clientilor varstnici, de exemplu).
In situatiile in care este foarte probabil ca actiunile grupului sa constituie o amenintare a statu quo-ului, asistentul social va trebui sa evalueze, cat de mare este probabilitatea ca detinatorii puterii sa incerce sa saboteze dezvoltarea grupului, si totodata sa planifice, in avans, strategii pentru a contracara potentialele riposte ale acestora. De exemplu, atunci cand se constituie un consiliu al rezidentilor dintr-un sanatoriu, este de dorit sa demareze si dezvoltarea unor bune relatii cu administratorii, sefii departamentelor ca si cu alte persoane cheie din institutie, discutand despre preocuparile si opiniile lor, solicitandu-le sa-si aduca aportul si, apreciindu-le sprijinul.
Este, de asemenea, important sa fie intelese si explicitate nevoile si perceptiile rezidentilor, intr-un mod care sa reliefeze limitarea actuala a autonomiei lor prin practicile curente din institutie. Se poate arata, de exemplu, cum, un grup de advocacy, va permite rezidentilor sa aiba o contributie mai mare in actiunile de zi cu zi ale institutiei, fara a cauza dezordine. De asemenea, in unele situatii, poate fi util sa se faca referiri la standardele si politicile pe care si le-au propus initial administratorii. Aceste demersuri nu trebuie facute de o maniera amenintatoare, ci astfel incat persoanele vizate sa doreasca sa adere la standardele si politicile propuse, subliniind ca intentiile lor au fost subminate de practicile care s-au format si perpetuat in cadrul institutiei.
Unii varstnici pot fi reticenti in a se implica in grupurile advocacy (Cox, 1988; Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225), fie din cauza lipsei de energie fizica, fie de teama sanctiunilor si represaliilor care ar putea urma actiunilor lor. Atunci cand potentialii membri ai grupului de advocacy manifesta reticenta, stabilirea relatiilor cu acestia va incepe tocmai cu discutarea temerilor lor si cu reliefarea importantei participarii lor, creandu-se astfel un climat permisiv, destins, de incredere.
Vor fi luate in considerare toate temerile exprimate si vor fi discutate natura acestora, probabilitatea ca represaliile sa aiba loc, cat si posibilitatile de a le contracara. In urma unei astfel de discutii deschise, cu efect detensionant, multi varstnici s-ar putea sa dea curs invitatiei profesionistului de a face parte dintr-un grup de advocacy.
Este, de asemenea important, sa se aiba in vedere ca participarea potentialilor membri la discutiile premergatoare constituirii grupului, cat si dupa aceea, sa nu fie solicitanta, in sensul unui prea mare consum de energie.
Exista cateva probleme organizatorice care trebuie avute in vedere atunci cand se planifica grupuri de advocacy pentru varstnici. Desi situatia ideala este aceea in care membrii decid asupra structurii grupului, experienta arata ca, in unele situatii, acest lucru nu este posibil (Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). De aceea, asistentul social are, uneori, rolul decisiv in organizarea grupului. In sanatorii, azile pentru varstnici si alte institutii profesionistul trebuie sa organizeze alegeri prin care membrii sa-si desemneze liderii. Desfasurarea de alegeri are numeroase beneficii: familiarizeaza membrii cu exercitiul democratic (ce va putea fi utilizat mai tarziu in cadrul grupului), creste interesul fata de grup, adauga putere si prestigiu liderilor alesi. Si poate, cel mai important, ajuta membrii sa-si exprime propriile pozitii si idei in cadrul grupului.
Din pacate, insa, participarea varstnicilor la alegeri de acest fel este destul de apatica (Devitt & Checkoway, 1982, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). In astfel de situatii, profesionistul trebuie sa incurajeze pe toti cei interesati de pozitiile de conducere sa-si asume rolul de lider pe o perioada determinata de timp, pana cand, interesul participantilor pentru grupul de advocacy va creste si va fi posibila o alta alegere.
Un alt aspect organizatoric vizeaza structurarea intalnirilor grupului. Situatia ideala este ca membrii grupului sa hotarasca statutul si structura intalnirilor. Unii membri insa, intampina dificultati atunci cand este vorba de a configura ei insisi cadrele organizatorice. O alternativa ar fi aceea ca asistentul social sa propuna o structura organizatorica pe care, membrii sa o poata modifica pe masura ce grupul se dezvolta. Alta posibilitate ar fi aceea de a ajuta activ membrii grupului, oferindu-le, la inceput, (primele 2-3 intalniri) cateva modele de structurare, pentru ca, ulterior, sa poata opta pentru cea mai convenabila varianta. Desi prima alternativa creaza mai putina confuzie si este, de obicei, repede acceptata, a doua alternativa poate avea ca rezultat o mai buna implicare a membrilor.
Pe masura ce grupurile de advocacy trec de etapa de inceput (de formare), indreptandu-se spre etapa de mijloc (de lucru), profesionistilor le revin patru sarcini majore:
sa faciliteze legaturile si comunicarea intre grup si toti cei care sunt in masura si detin pozitia necesara, pentru a implementa schimbarile;
sa incurajeze participarea, in cel mai inalt grad, a tuturor celor ale caror interese sunt reprezentate;
sa faca eforturi sistematice de rezolvare a problemelor si
sa asigure dezvoltarea si functionarea continua a grupului.
In vederea facilitarii legaturilor si a comunicarii intre membrii grupului si toti cei care sunt in masura sa realizeze schimbarile in politicile, procedurile si practicile care sunt tinta actiunilor grupului, pot fi parcursi cativa pasi. Un pas important este acela de a invita la intalniri "persoanele cheie" in luarea deciziilor, pentru a intelege care le sunt perceptiile si punctele de vedere asupra situatiilor problematice ca si pentru a le prezenta perspectiva grupului. Decidentii invitati vor fi tratati in calitate de colaboratori si consilieri in procesul schimbarii si nu ca adversari. Prima intalnire s-ar putea sa fie contraproductiva, datorita tensiunilor crescande, pozitiilor consolidate, rezistentelor la schimbare, si poate conduce chiar la accentuarea unor animozitati latente. Pentru a preintampina astfel de situatii, inainte ca invitatii sa soseasca, membrilor grupului li se poate sugera sa renunte la comentarii rautacioase, ironii, sau exprimarea resentimentelor, aratandu-le ca, toate acestea, pot face un deserviciu cauzei lor. Membrii vor fi incurajati sa demareze discutia prin a evidentia aspectele pozitive ale modului de functionare / deservire a ceea ce tine de competentele decizionale sau administrative ale invitatilor. Ulterior, si de o manierea ferma si respectuasa, vor fi prezentate preocuparile si problemele care fac obiectul schimbarilor scontate. Vor fi reliefate, de asemenea, valorile, preocuparile si interesele comune ale grupului si ale invitatilor. Una din strategiile succesului, in astfel de cazuri, este de a nu accentua diferentele! In schimb, se impune clarificarea confuziilor, precizarea punctelor de vedere divergente ca si a celor convergente, medierea conflictelor si negocierea solutiilor acceptabile pentru ambele parti.
Si intre intalniri, preocuparea fundamentala a profesionistului va fi aceea de a facilita comunicarea intre membrii grupului si decidenti. Daca comunicarea este insuficienta, saraca, membrii grupului vor trage concluzia eronata ca decidentilor "nu le pasa" (de ei si de problemele cu care se confrunta), cele doua entitati (grupul si decidentii) riscand sa se situeze si sa se blocheze in pozitii de adversitate, evident contraproductive. In postura de mediator, profesionistul isi va asuma rolul de a "interpreta", de a face intelese doleantele membrilor grupului, tuturor acelora care sunt in pozitia de a da un raspuns si de a decide, precum si de a ajuta membrii grupului sa inteleaga constrangerile cu care se conferunta cei ce sunt in masura sa ia decizii si cum se gandesc ei sa raspunda solicitarilor.
O alta modalitate de a media relatiile, este programarea intalnirilor regulate intre persoane special desemnate din cadrul grupurilor de advocacy si responsabili / decidenti. Aceste intalniri se vor finaliza prin clarificarea modului particular in care s-au rezolvat problemele, prin specificarea angajamentelor si un termen limita pentru implementarea lor.
O a treia modalitate de a stabili legaturi favorabile grupurilor de advocacy este abordarea si sensibilizarea, prin mass-media, a liderilor comunitari, a publicului tinta (varstnicii din comunitate), a publicului larg. Aceasta strategie de relationare si comunicare este utilizata atunci cand nu se obtine, prin abordare directa, cooperarea decidentilor. Membrii grupurilor de advocacy se vor intalni cu reprezentantii diferitelor categorii ale publicului, vor pregati relatari de presa, interviuri pentru posturile locale de radio si televiziune.
Pe masura ce grupul se dezvolta, profesionistii vor incuraja si facilita participarea la actiunile grupului, a tuturor celor interesati si reprezentati de membrii activi.
In asezarile urbane acest lucru poate insemna asigurarea transportului, planificarea intalnirilor la ore si locuri potrivite, protejarea participantilor.
In mediul organizational facilitarea participarii se poate realiza prin planificarea si afisarea intalnirilor, sprijinirea varstnicilor sa ajunga la locul de intalnire, crearea climatului de siguranta pentru , astfel incat sa-si poata exprima opiniile fara teama de represalii.
Pentru a sprijini grupurile de advocacy, in timpul fazei de mijloc, multi experti recomanda folosirea procedurilor sistemice de rezolvare a problemelor (Lowy, 1985; Cox, 1987; Perlman & Gurin, 1971, cf. Toseland, R., 1995, pp. 209-225). Un astfel de model presupune parcurgerea urmatorilor pasi:
definirea problemei de rezolvat,
+strangerea informatiilor referitoare la problema, respectiva
elaborarea planurilor de actiune alternative,
examinarea aspectelor tari si slabe ale fiecarei alternative,
dezvoltarea unui nou plan de actiune din alternativele examinate,
elaborarea unei strategii pentru implementarea planului de actiune,
implementarea planului de actiune,
evaluarea si monitorizarea impactului planului si
revizuirea si reimplementarea, daca este necesar.
Pentru asigurarea dezvoltarii continue si a functionarii eficiente a grupurilor de advocacy, profesionistii vor fi pregatiti, in permanenta, sa ajute membrii in depasirea oricaror obstacole ce ar putea surveni, fie ca este vorba de o criza de autoritate a liderilor, de un deces in cadrul grupului, de rezistente, conflicte sau impasuri tehnice si procedurale. Indiferent de natura obstacolelor, sprijinul profesionistului se dovedeste a fi, de cele mai multe ori, indispensabil pentru mentinerea si eficacitatea grupului.
Asistarea varstnicilor si a familiilor
Grija fata de clientii varstnici inseamna si grija fata de familiile lor deoarece, pentru majoritatea varstnicilor, familia reprezinta grupul de referinta esential. Vietile multor varstnici au un sens, in primul rand, in contextul familiei; ignorarea aspectelor ce tin de viata de familie inseamna ignorarea celei mai importante parti din viata clientului varstnic.
Familia si varstnicii
Pe masura ce societatea s-a schimbat, de la cea predominant rurala la cea urbana, familia extinsa, formata din mai multe generatii care locuiesc impreuna (bunicii, nepotii, parintii, unchii si matusile), a devenit mai putin raspandita. Familia nucleara, care include doar sotul, sotia si copiii a devenit modelul predominant. Cu toate acestea, inca mai exista multi varstnici care au trait pe vremea cand familia largita era "regula" si reprezenta cea mai importanta forma de referita grupala. Familia largita s-a dezintegrat in contextul modernitatii, in principal datorita industrializarii si urbanizarii procese care la randul lor au determinat accentuarea mobilitatii populatiei.
Mentinerea legaturilor cu familia este o parte importanta a vietii varstnicilor, indiferent cat de frecvente sunt acestea. Chiar in cazul in care contactul cu familia este minim, amintirile si trairile varstnicilor sunt legate constant de familie.
Modelele familiale
In general, legaturile familiale sunt mai puternice in zona rurala decat in cea urbana. Institutiile publice ca si organizatiile neguvernamentale pot avea o mai mare importanta si impact asupra vietii oamenilor intr-un oras decat in zonele rurale, unde normele sunt stabilite de catre familie, unde problemele economice sunt rezolvate prin imprumuturi intre membrii familiei, iar "caminul" poate fi casa in care o persoana a crescut si in care comunicarea ca si relatiile directe sunt regula si nu exceptia. In zonele urbane, contactele cu familia si influentele familiei largite au mai putina importanta deoarece acolo functioneaza alte tipuri de relatii. La oras vecinii sau partenerii de afaceri pot juca un rol mai puternic dacat familia.
Noile probleme ale varstnicilor si familiei
Problemele "clasice", cum ar fi: sprijinul economic, ingrijirea sanatatii, transportul si disabilitatile, raman preocuparile cele mai serioase ale varstnicilor. Aceste tipuri de probleme sunt adesea rezolvate de serviciile sociale fiind genul de probleme care necesita ajutorul consilierilor, asistentilor sociali ca si al altor specialisti.
Totusi, ca rezultat al cresterii numarului populatiei in varsta, datorita diferitelor schimbari sociale si economice, varstnicii se confrunta si cu multe alte probleme care necesita tot mai mult atentia si ajutorul asistentilor sociali. Acestea sunt conflictul intra-familial, conflictul cu legea si lipsa locuintei.
Conflictul intra-familial
Din motive dintre cele mai diverse, multi varstnici se simt instrainati in propriile lor familii si/sau se afla in conflict cu acestea. Daca abandonul economic si social, abuzul si neglijarea de catre familia varstnicului nu sunt fenomene noi, se poate constata o crestere a incidentei dezbinarilor intre varstnici si copiii lor, chiar si atunci cand sprijinul financiar si spatiul de locuit nu constituie probleme.
Motivele dezbinarilor, ale conflictualitatii ca si ale abuzarii si neglijarii varstnicilor in familie sunt extrem de diferite de la o familie la alta. In unele cazuri, astfel de situatii sunt cauzate de disputarea averii, varstnicii fiind sau considerandu-se inselati in aranjamentele financiare efectuate de catre copiii sau nepotii lor. In alte cazuri, conflictele pot rezulta din dezaprobarea, (de catre parinti sau de catre copii), mariajului unuia dintre ei, divorturilor, cresterii copiilor, alegerii carierei, fumatului, abuzului de alcool sau alte substante, optiunii religioase - si asa mai departe. Este posibil ca incidenta acestor conflicte sa creasca pentru ca indivizii traiesc mai mult, avand astfel mai mult timp de acordat surselor acestor conflicte. Pentru multe familii, mama, tatal si bunicii sunt o sursa omniprezenta de furie si disconfort. Indiferent de motive si de modul in care acestea dau nastere conflictelor interpersonale, instrainarea dintre generatii pare a fi o situatie comuna pentru tot mai multe familii, indiferent de statutul socio- economic sau zona de rezidenta. Distanta afectiva dintre parintii varstnici si copiii lor poate fi foarte mare chiar si atunci cand, spatial, distanta nu constituie o problema (locuiesc in acelasi oras, de exemplu). Nici sprijinul financiar pentru intretinerea si ingrijirea sanatatii parintilor varstnici nu vine intotdeauna din partea copiilor, chiar daca cuantumul veniturilor acestora ar permite-o.
Parintii sunt adesea sursa de conflicte si intre frati, atunci cand "copilul bun" doritor sa sprijine financiar sau sa asigure un camin parintelui varstnic, se confrunta cu furia unui frate sau a unei surori care nu ofera un ajutor similar. Unii parinti varstnici contribuie, prin preferintele pe care le manifesta fata de unul dintre copii, la provocarea geloziei, a competitiei si conflictului intre frati. In astfel de situatii, orice relatii sau intalniri intre membrii familiei sunt foarte complicate iar uneori, imposibile, ceea ce inseamna ca asistentul social nu poate miza intotdeauna pe utilizarea familiei ca resursa.
O viata de familie atat de complexa, impune ca atentia asistentilor sa fie indreptata cu multa finete si sensibilitate asupra relatiilor varstnicilor cu familia.
Nivelul socio-economic si viata de familie
In practica asistentei sociale s-a constatat ca un nivel socioe-conomic scazut al gospodariilor atrage dupa sine o crestere a importantei lagaturilor in cadrul familiei largite: de exemplu, in locul consultatiilor pedriatice, fiicele recurg la sfaturile mamelor sau a bunicelor lor pentru pentru ingrijirea copiilor.
Schimbarile aduse de imbatranire in viata de familie
Schimbarile ce survin in viata de familie pe masura trecerii timpului si deci a instalarii treptate a batranetii, pot avea atat coloratura pozitiva cat si negativa. De exemplu, cuplurile de pensionari au mai mult timp liber de petrecut impreuna, decat in perioadele mai tinere ale vietii, datorita eliberarii de diferitele responsabilitati (cresterea copiilor, activitatea profesionala, angajarea civica).
In cele ce urmeaza vor fi tratate unele aspecte care reflecta schimbarile in viata de familie la batranete, precum si modalitati prin care asistentii sociali pot interveni in sprijinul varstnicilor si al familiilor lor.
Timpul liber
Poate cea mai comuna caracteristica a perioadei de pensionare este cresterea timpului liber, caracteristica ce atrage dupa sine atat avantaje cat si situatii problematice pentru pensionari. Avantajele sunt legate de faptul ca timpul liber de care dispun pensionarii poate fi utlizat pentru activitati amanate de multa vreme, pentru activitti noi, relaxare, reflectii asupra existentei, etc. Situatiile problematice sunt legate de schimbarea ritmului vietii si dificultatea de adaptare la noul ritm ca si la lipsa programului de viata structurat din exterior (asa cum persoana era obisnuita sa procedeze cand trebuia sa se conformeze programului de lucru, orarului copiilor, etc.). De aceea majoritatea asistentilor sociali care lucreaza cu varstnicii au ca sarcina organizarea si dezvoltarea unor programe de petrecere a timpului liber, sau educarea varstnicilor in sensul de a deprinde abilitati pentru a-si structura singuri programul zilnic ca si pentru a-l respecta..
Problemele maritale si pensionarea
Desi problemele maritale care apar odata cu inaintarea in varsta sunt putin abordate, ele exista in majoritatea cuplurilor si chiar merita o atentie speciala din partea profesionistilor. Unele dintre dificultatile cuplurilor de varstnici sunt cunoscute datorita marii lor incidente: o situatie tipica este aceea in care in care sotul era acasa doar duminica, restul timpului fiindu-i ocupat cu indeletniciri profesionale, in timp ce sotia, chiar daca avea serviciu, facea menajul si se ocupa de ingrijirea copiilor. Dupa pensionare, sotul isi petrece aproape tot timpul in casa, si nefiind obisnuit sa-si asume treburile gospodaresti, interfereaza cu rutina zilnica a sotiei, rezultatul fiind cel mai adesea, criticile reciproce, contrazicerile, sau starile ursuze, situatii diferite, fata de tot ceea ce a insemnat existenta cotidiana a cuplului in anii anteriori pensionarii. Evident, nu pensionarea in sine este cauza problemelor lor, ci faptul ca cei doi soti experimenteaza schimbari de roluri care, aproape garanteaza conflictul de vreme ce exista si timpul necesar pentru confruntari.
Inversarea rolurilor de gen
Psihologul David Gutmann (1975, cf.Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) considera ca, spre deosebire de cei tineri, barbatii care imbatranesc, devin mai sensibili la aspectele afective ale relatiei de cuplu, sunt mai interesati de aspectele relationale si de comunicare si mai putin interesati de competitia pentru putere. Pe masura ce imbatranesc, femeile devin mai agresive, mai putin sentimentale si mai dominatoare. Relatia de la inceputul mariajului este aproape complet inversata.
Chiar si elementele de dinamica sexuala, subiect tabu inca in multe societati, reprezinta o schimbare fundamentala in viata cuplului de varstnici, schimbare ce constituie adesea sursa dizarmoniilor si conflictelor.
Cuplurile de varstnici
Cuplurile varstnice au nevoie de ajutor, deopotriva, pentru intelegerea si adaptarea la schimbarile care survin in viata lor.
Consilierea familiala si maritala pot fi interventii potrivite in cazul cuplurilor varstnice. Ea poate fi directionata, intr-o prima etapa, inspre amintirea motivelor si circumstantelor in care persoanele respective s-au casatorit, precum si a motivelor pentru care au ramas atat de mult timp impreuna, si ulterior, inspre aspectele nedivergente ale vietii traite impreuna, ca si inspre trairile afective actuale. Consilierea cuplurilor varstnice cu caracteristici si probleme asemanatoare se poate realiza si in cadrul grupurilor.
De asemenea, asistentul social poate indruma cuplul inspre un program de petrecere a timpului liber impreuna, aceste programe putand fi recreationale, educationale sau orientate inspre actiunea publica, comunitara.
Desigur, nu toate problemele cuplurilor varstnice sunt legate de petrecerea timpului liber sau de dificultati emotionale si de aceea, anumite probleme, ca de pilda, disfunctiile sexuale, necesita interventia altor profesionisti decat asistentul social, (medici si/sau psihologi) specializati in disfunctii sexuale.
Noile relatii cu copiii
O schimbare esentiala in viata virstnicilor tine de raporturile lor cu copiii deveniti adulti: independenti economic si social, multi dintre ei locuind la distante mari de parinti, instrainarea apare ca un fenomem obisnuit in familiile moderne. Comunicarea este, de cele mai multe ori, indirecta (posta, telefon) si rareori directa, fata in fata (vizite).
Pe de alta parte, nu este mai putin adevarat, ca indiferent de distanta, natura relatiilor parinti varstnici - copii adulti se poate schimba si in bine.
Apropierea relatiilor
Pentru unele femei relatiile cu fiicele lor devin mai apropiate acum la varsta senectutii, decat atunci cand ele insele erau tinere iar fiicele traversau peroade precum adolescenta si tineretea.
Mama si fiica ei casatorita pot avea mai multe teme comune: ele au soti, copii, lucreaza inca sau au lucreat, toate acestea oferind o mare varietate de subiecte de discutie. In cresterea copiilor de regula, fiicele cer sfaturi si sprijin, in primul rand mamelor lor. Unele varstnice se integreaza cu succes in anturajul fiicelor, largindu-si astfel cercul de prieteni.
Si in existenta barbatilor varstnici pot surveni schimbari pozitive in relatiile lor cu copiii deveniti adulti. Tatii in varsta si fiii adulti isi impartasec experientele privitoare la rolurile familiale, experientele de munca, ca si modalitatile de petrecere a timpului. Tensiunile care ar fi putut exista intre tata si fiul adolescent dispar, de regula, in momentul in care amandoi devin adulti.
Astfel de schimbari placute, atat pentru parinte cat si pentru copil, se produc de multe ori spontan, fara a necesita interventia asistentilor sociali.
Vina ambivalenta a parintilor si copiilor
Prin contrast, in multe familii ultimii ani ai vietii varstnicilor sunt marcate de tensiuni generate de amintiri neplacute, indreptate, cu rautate, de copii impotriva parintilor si de parinti impotriva copiilor. Amintirile din tinerete, revin cu obstinatie in memoria multor varstnici si sunt reinterpretate si retraite prin prisma unor insatisfactii si resentimente, astfel incat ele devin o sursa de anxietate, tensiune si conflict.
Pe de alta parte, desi imbatranirea este un proces normal, multi copii adulti se considera responsabili pentru toate dificultatile cu care se confrunta parintii lor. Chiar daca aceste dificultati se inscriu in registrul normalitatii (sunt rezultate fizice si psihosociale ale imbatranirii), copiii traiesc sentimente de culpabilitate considerand ca nu isi ajuta in mod satisfacator varstnicii.
La randul lor, parintii varstnici se culpabilizeaza fata de copiii lor sau fata de alte rude mai tinere, invocand nedreptati pe care le-au savarsit candva la adresa acestora sau faptul ca in prezent le provoaca greutati prin nevoia de ingrijire pe care o solicita.
In multe situatii, rolul primordial al asistentului social, in cadrul interventiei familiale, este de a ajuta varstnicii si tinerii sa comunice, sa discute deschis despre sentimentele lor, in general, despre sentimentele lor de vinovatie, daca este cazul. Un alt mijloc de rezolvare a unor astfel de situatii poate fi participarea la un grup in care membrii se confrunta cu probleme asemanatoare.
In cazul in care copiii adulti nu stiu cum sa faca fata schimbarilor normale si cu atat mai mult celor patologice produse de imbatranirea parintilor lor, ajutorul asistentului social se poate realiza prin consiliere individuala sau prin sedinte de grup la care sa participe copii adulti cu parinti varstnici, pentru a putea impartasi dificulatile cu care se confrunta, solutiile gasite ca si sentimentele cu care se simt incarcati.
Abordarea serviciilor de catre familii
Un fapt de observatie curenta este acela ca, in mod frecvent, ajutorul nu este cautat de un varstnic singur ci, de catre varstnic si familia lui.
Acest lucru poate fi usor de observat in cadrul unui spital, unde, in sala de asteptare pot fi, pentru un singur pacient, mai mult de cinci sau sase membri ai familiei.
Uneori, familia insoteste varstnicul din ratiuni practice, cum ar fi faptul ca acesta nu poate sa conduca, transportul public este inadecvat conditiei sale, sau pentru ca familia doreste sa se asigure ca varstnicul intelege in detaliu tratamentul sau programul pe care il va urma. Totusi, cel mai adesea motivele sentimentale sunt acelea care determina ca varstnicul sa fie insotit de familie atunci cand se adreseaza unui serviciu medico-social. Mai ales in situatii de criza, legaturile familiale se reactualizeaza ajungandu-se sa fie implicata intreaga constelatie de rude.
Aceste situatii ofera asistentului social posibilitatea de a intalni si de a lucra cu familia in jurul problemelor psiho-sociale, medicale, economice, asociate utilizarii serviciului respectiv.
Insuficienta economica
Dupa cum am mai mentonat deja, lipsurile economico-financiare constituie una dintre cele mai mari probleme cu care se confrunta varstnicii. In afara sprijinului financiar direct, care poate fi obtinut din diferite surse, (institutii si servicii de protectie sociala), asistentii sociali pot initia programe informative referitoare la organizatiile care ofera anumite gratuitati pentru bunuri si servicii sau referitoare la cel mai ieftin loc in care se pot face cumparaturile. De asemenea, multi varstici nu au experienta administrarii propriilor venituri, (partenerul decedat sau unul dintre copii obisnuiau sa tina evidenta banilor), sau si-au pierdut aceasta obisnuinta datorita diminuarii capacitatilor intelectuale specifice varstei. Pentru astfel de situatii asistentii sociali pot initia programe de planificare a cheltuielilor, (stabilirea prioritatilor, esalonarea platilor, adaptarea cuantumului pentru cosul zilnic, etc.), astfel incat resursele, oricum limitate, sa nu fie risipite.
Familiile si institutionalizarea
Asistentul social are de asumat o varietate de roluri in asistarea familiilor care se confrunta cu situatia institutionalizarii varstnicilor, fiind puse in discutie atat nevoia de institutinalizare cat si alternativele la institutionalizare. In primul rand, asistentul social trebuie sa ajute persoana varstnica si familia acesteia sa raspunda, in cunostnta de cauza, la cateva intrebari pentru ca, finalmente, sa poata fi luata cea mai convenabila decizie:
institutionalizarea este sau nu absolut necesara?
Care este cea mai potrivita institutie?
Ce costuri presupune institutionalizarea si cum vor putea fi suportate?
Ce consecinte poate avea institutionaizarea pentru varstnic?
Dar pentru familie?
Exista alternative la institutionalizare?
Cat de realiste sunt acestea
Dupa luarea deciziei, ajutorul asistentului social poate consta in minimalizarea sentimentelor de culpabilitate resimtite de catre familie si a resentimentelor sau deprimarii resimtite de virstnic, daca s-a optat pentru institutionalzare.
In cazul in care decizia a fost pentru neinstitutionalizare ajutorul asistentului social poate consta in localizarea unei alternative acceptabile, cum ar fi, de exemplu, un centru de zi, ingrijirile la domiciliu, stabilrea domiciliului varstnicului impreuna cu familia, gasirea unui spatiu de locuit astfel incat sa fie accesibil ajutorul unui serviciu comunitar, sau mutarea sa intr-o alta localitate, in care sa primeasca sprijinul altor membri ai familiei.
Problemele emotionale
Modalitatile cele mai uzuale pentru ajutarea varstnicilor si a familiilor lor in situatia institutinalizarii sunt terapia si consilierea, individuale si / sau de grup.
Metodele terapiei familiale sunt concepute pentru a rezolva problemele emotionale, psihosociale, sau de alta natura ale varstnicilor, ca si ale celor care traiesc in preajma lor.
Consilierea vine in sprijinul familiei, prin antrenarea tuturor membrilor ei la discutarea, in comun, a situatiilor problematice ivite, mai ales daca subiectul discutiei vizeaza persoana varstnica, aceasta nefiind de fata (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164)
VARSTNICII SI BOLIlE TERMINALE
Un aspect sensibil al asistarii varstnicilor consta in aceea ca ei se afla in perioada finala a existentei, decesul putand surveni oricand, fie ca sufera sau nu de boli incurabile. Varstnicul poate deceda pe parcursul sau chiar de la inceputul relatiei cu asistentul social, fie ca este sanatos sau a traversat o lunga perioada de boala si a atins stadiul terminal. Din aceste motive, asistentii sociali implicati in asistarea varstnicilor trebuie sa se familiarizeze cu problematica geriatrica si gerontologica, si totodata sa fie preveniti asupra solicitarii emotionale la care se expun atunci cand lucreaza cu clientii aflati in stadii terminale.
Tabuurile asociate bolilor terminale si moartii sunt inca numeroase. Putinele studii referitoare la incarcatura psihica pe care o comporta profesiile de ajutor, (asistenti sociali, medici, asistente medicale, psihologi, preoti), subliniaza dificultatile, in primul rand emotionale, pe care acestea le presupun in procesul asistarii varstnicilor muribunzi ca si al bolnavilor terminali. Una dintre putinele carti pe acesta tema este Psihologia mortii, (1972, cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164), scrisa de Kastenbaum si Ruth Aisenberg. Autorii se refera, printre altele, la dificultatile pe care le resimt in general, oamenii in a face fata mortii si muribunzilor ca si la motivele reticentei sau chiar aversiunii unor profesionisti de a lucra in astfel de situatii si cu astfel de clienti. Acestea ar fi:
prima constatare este ca acei profesionisti care pot evita contactul cu moartea celor asistati o si fac, ori de cate ori este posibil, (spre deosebire de preoti, personalul medical, antrepenorii de pompe funebre care sunt constransi sa se confrunte cu moartea celor asistati);
in al doilea rand, contactul cu moartea si muribunzii este evitat de catre psihologi deoarece aceasta categorie profesionala considera ca problemele intrapsihice sunt eludate prin decesul insusi, ceea ce revine la a spune ca psihoterapiile sunt lipsite de finalitate;
in al treilea rand, in societatile moderne, funeraliile nu mai presupun participarea intregii comunitati la un ritual comun, asa cum se practica in trecut sau se mai practica si azi in comunitatile rurarele traditionale. In societatea moderna moartea survine cel mai adesea in institutii, ritualul de inmormantare este simplificat astfel incat, pentru majoritatea oamenilor dar mai ales pentru tineri, moartea este un eveniment neobisnuit, neplacut si de evitat. Multi adulti nu au fost niciodata la o inmormantare si unii reusesc sa evite un astfel de eveniment toata viata;
in al patrulea rand, valorile societatii moderene (performanta, productivitate, competitivitate) sunt, prin chiar natura lor, antinomice batranetii si mortii ("moartea nu este productiva!" exclama autorii mentionati). Intr-un astfel de context axiologic, dorinta de a vorbi despre, sau de a avea de a face cu moartea este minima.
In sfarsit, intrucat moartea afecteaza preponderent varstnicii si bolnavii incurabili, deci categorii sociale lipsite de statut, interesul multor oameni si a multor profesionisti este diminuat, in ciuda normelor deontologice profesionale.
Sentimentele si moartea
Teama si anxietate
In ceea ce priveste raportarea subiectiva la moarte diferentele sunt dificil de cuantificat.
Majoritatea oamenilor ar dori sa lase impresia ca accepta moartea, ca nu resimt teama sau anxietate. Un studiu efectuat de J.M.A.Munich ( cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) a evidentiat faptul ca doua treimi din populatia varstnica anchetata manifesta acceptanta si declara ca este familiarizata cu ideea de moarte. Pe de alta parte studiul a evidentiat ca teama de moarte este mai accentuata la cei care traiesc singuri decat la cei care locuiesc cu familia, prietenii sau intr-o institutie.
Eliberarea
Unii varstnici recunosc ca sunt pe moarte, accepta acest fapt, si in consecinta incep sa se distanteze de prieteni si / sau membrii familiei si sa-si reduca participarea la activitatile obisnuite. Alti varstnici, desi accepta imineneta mortii, prefera sa ramana activi si implicati social. Si intr-un caz si in celalalt, moartea este resimtita ca o eliberare.
Anumite caracteristici ale personalitatii, cum ar fi iritabilitatea, narcisismul, acceeptanta determina, prin ele insele, o atitudine caracteristica fata de moarte.
Infruntarea motii
Desi natura si intensitatea fricii de moarte difera de la un individ la altul, se poate presupune ca aceasta este prezenta la multi dintre cei aflati in stadiile terminale. Exercitarea profesiunii de catre cei ce asista persoane ce se confrunta cu moartea si se tem de ea, este desigur mai dificila, deoarece ei trebuie sa faca fata mai intai propriilor reactii pentru a putea oferi ajutorul profesional.
Pentru sprijinirea acestor profesionisti ar fi poate de util de iterat ideea ca moartea nu este o problema mai dificil de abordat decat alte probleme cum ar fi saracia, delincventa, diferitele disfunctii organice etc. De fapt, majoritatea problemelor umane constituie surse de stres si anxietate. Moartea poate fi considerata ca o situatie de criza, diferita de alte forme ale crizelor din timpul vietii doar prin finitudinea sa. Ca indivizi nu putem rezolva criza pe care o reprezinta moartea: caracterul finit al vietii. Putem hotari doar daca o acceptam sau nu si sa ne pregatim pentru ea. Moartea este universala, (toti oamenii trebuie sa o anticipeze ca fiind soarta lor) si individuala totodata (nimeni nu poate depune marturie despre moarte in chiar clipele savarsirii ei).
"Prevenirea" mortii
La drept vorbind, instalarea mortii nu poate fi prevenita la modul absolut, de vreme ce este un fenomen inalienabil vietii. Ea poate fi doar amanata. Credem totusi ca termenul de "prevenire" nu este impropriu daca ne raportam la demersurile care se fac pentru pentru mentinerea vietii, ceea ce inseamna implict "prevenirea" mortii (prin analogie cu demersurile pentru mentinerea sanatatii si prevenirea imbolnavirii).
Profesionistii din serviciile sociale sau din domeniul sanatatii, se raporteaza la moarte ca la un inamic. Toate interventiile au ca scop mentinerea vietii si evitarea mortii. De aceea, asistentii sociali, medicii, asistentele medicale si toti cei care asista varstnicii, isi asuma ca sarcina fundamentala "prevenirea" mortii clientilor lor.
"Prevenirea" mortii se poate realiza in mai multe moduri, avandu-se in vedere principalele situatii cauzatoare de deces in randurile varstnicilor.
Deteriorarea starii de sanatate
Varstnicii sunt afectati mult mai mult decat alte categorii de varsta de deteriorarea starii de sanatate: bolile cronice care duc la moarte dupa perioade lungi de suferinta, bolile de inima, neoplasmele maligne, inclusiv cancerul, accidentele cardiovasculare sau infarctul, sunt cele mai frecvente maladii cauzatoare de moarte. Acestora li se adauga aterioscleroza si boala Alzheimer care au evolutii de lunga durata, necesitand si ingrijiri medicale pe termen lung, dar si alte forme de asistenta, in special din partea serviciilor sociale.
Accidentele
Accidentele constituie o alta situatie, frecventa, ce cauzeaza decesul in randurile varstnicilor. Includem in categoria accidentelor cauzatoare de deces, nu numai accidentele rutiere, (care sunt o cauza a mortii si pentru alte categorii de varsta), ci si caderile care, pentru varstvici pot fi fatale.
La varstnici accidentele survin ca urmare a diminuarii anumitor capacitati senzorio-motrice: vederea, auzul, mobilitatea si coordonarea corporala. Ceea ce pentru o persoana tanara poate fi o cazatura suparatoare si / sau dureroasa, poate deveni un eveniment fatal sau care pune in pericol viata unui varstnic. Cazatura poate determina, de exemplu, fracturarea unui picior, iar imoblitatea impusa de aceasta situatie poate duce la un caz incurabil de pneumonie.
Accidentele produse in casa sunt, de aemenea, o cauza importanta a problemelor de sanatate cu care se confrunta varstnicii. Consilierea varstnicilor in privinta amenajarii locuintei, pentru a preveni accidentele, poate fi, fara sa exageram, un act de salvare a vietii. Amenajarea caminului astfel incat deplasarile sau manuirea aparatelor si ustensilelor casnice sa aiba loc in conditii de siguranta, poate fi o modalitate simpla, dar nu lipsita de importanta, de mentinere a vietii varstnicilor.
Activitatile educationale privind accidentele si prevenirea lor in casa si pe strada pot ajuta, de asemenea, la mentinerea in viata a varstnicilor. Ajutarea oamenilor sa gaseasca alternative la mijloacele de transport, amenajarea unui camin securizant ca si indicarea altor resurse pentru evitarea accidentelor pot constitui tot atatea modalitati de implicare profesionala a asistentilor sociali in procesul asistarii varstnicilor.
Suicidul
Suicidul constituie o cauza majora a deceselor printre varstnici. Motivele care determina o rata crescuta a sinuciderilor in grupa de varsta cuprinsa intre 75 - 84 de ani sunt destul de controversate. Unii autori sustin ca pensionarea, prin pierderea de roluri si venituri asociate ei, constituie o propensiune suicidara. Contra-argumentul tine de faptul ca pensionarea survine, de obicei, cu mult inaintea varstei de 75 de ani.
Psihiatrii considera ca sinuciderile in randurile varstnicilor se datoreaza tulburarilor emotionale. Kastenbaum si Aisenberg (cf. Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164) au constatat ca dupa varsta de 60 de ani, majoritatea celor care au incercat sa se sinucida se aflau intr-un anumit stadiu de depresie, psihoza maniaco-depresiva, alte psihoze, sau confuzie pasagera cu etiologie organica.
De obicei, la toti cei care se sinucid sunt prezente unul dintre cele trei elemente tanatologice evidentiate de doctorul Karl Mennunger: dorinta de a ucide, dorinta de a fi ucis, sau dorinta de a muri. Se considera ca, odata cu varsta, primele doua elemente slabesc in intensitate, in timp ce al treilea, dorinta de a muri, creste.
Prevenirea suicidului de catre asistentii sociali presupune asumarea unei varietati de initiative, in functie de specificul agentiei pe care o reprezinta:
mentinerea contactului, (inclusiv prin intermediul telefonului), constituie un mijloc de a ajuta varstnicul sa depaseasca temerile, starile depresive sau dorintele autodistructive;
disponibilitatea de a vorbi deschis despre viata si despre viitor cu persoana varstnica;
interventia in criza presupune sprijinirea persoanei care se gandeste la sinucidere sa evite o decizie pripita in acest sens;
in programele de sanatate mentala prevenirea suicidului se poate realiza prin sprijinirea varstnicilor sa depaseasca problemele socio-emotionale care interfereaza cu dorinta de a trai;
pentru asistentul social angajat al unui spital, sarcina potrivita pentru prevenirea suicidului ar fi de a se asigura ca varstnicului ii sunt oferite toate resursele pentru mentinerea sanatatii: hrana adecvata, ingrijiri medicale, diverse aranjamente si servicii necesare pentru a ramane, sau pentru a reveni la o stare de sanatate buna;
asistentii sociali isi pot aduce contributia la prevenirea suicidului si actionand ca avocati sau brokeri pentru varstnici, asigurandu-i ca profesionistii intervin competent pentru rezolvarea problemelor lor de sanatate sau de alta natura;
activitatile recreative pot contribui la evitarea suicidului prin redescoperirea placerii de a trai si de a se bucura de prezenta anturajului, elemente care se pot transforma in motive temeinice pentru ramanerea in viata.
Asistarea persoanelor cu boli terminale
Demersurile de prevenire a mortii nu sunt incununate de succes intotdeauna: moartea ne este totusi sortita, fara exceptie! Iminenta mortii este totusi mai vizibila in cazul varstnicilor. Toti profesionistii din spitale, case de batrani, proiecte comunitare de asistenta a varstnicilor, ca si din cadrul altor servicii medico-sociale trebuie sa fie pregatiti sa faca fata mortii clientilor lor, starilor emotionale asociate.
Cele mai cuprinzatoare studii despre procesul mortii au fost realizate de catre Elizabeth Kbler-Ross, (1992), psihiatru ce a dobandit o reputatie internationala ca cercetator si expert in asistarea muribunzilor. Kbler- Ross a identificat cinci stadii ale mortii, recunoscute ca atare si de alti specialisti. Acestea sunt :
Negarea. Persoana refuza sa recunoasca realitatea mortii iminenete indiferent daca a aflat intamplator, a intuit sau daca i s-a spus de catre medic.
Furia. Pacientul incepe sa blameze - medicii, mediul inconjurator, familia, chiar si pe Dumnezeu. Pacientul vrea sa stie de ce este pe moarte si se razvrateste impotriva nedreptatii vietii si a mortii.
Negocierea. Pacientul promite ca va duce o viata diferita sau mai buna daca va mai trai.
Depresia. Odata ce negarea nu mai functioneaza, (muribundul dandu-si seama de inutilitatea acesteia), se instaleaza trairi din registrul depresiv: anxietate, culpabilitate, izolare, refuzul comunicarii, etc.
Acceptarea. Pacientul accepta moartea, chiar daca nu este fericit cu acest sfarsit, si nu mai manifesta dorinta de a continua lupta impotriva mortii.
Stadiile enumerate nu sunt traite in mod identic de toti cei aflati pe patul de moarte. Diferentele sunt induse de:
specificul bolii: victimele cancerului reactioneaza diferit de pacientii cu boli coronariene (pentru acestia din urma moartea survine deseori pe fondul unei crize)
sex: femeile si barbatii resimt diferit stadiile mortii;
personalitatea muribundului: o persona docila, foarte probabil, va trata moartea diferit de una agresiva. Kastenbaum spune ca persoana meditativa moare intr-un mod diferit de persoana impulsiva, o persoana calda, diferit de o persoana distanta, rezervata, cu alte cuvinte, personalitatea are un efect puternic asupra procesului mortii;
locul in care survine moartea are, de asemenea, un anumit impact asupra modului incare este resimtita iminenta mortii: s-a constatat ca muribunzii accepta mai usor moartea acasa decat intr-un spital sau intr-un azil.
Astfel de diferente precum si multe altele posibile nu pot fi eludate de catre cei care asista persoane aflate in stadii terminale..
Ingrijirile "hospice"
Serviciile specializate in ingrijirea paliativa a bolnavilor terminali sunt oferite in institutii numite "hospice", ele fiind destinate atat copiilor cat si adultilor, nu numai varstnicilor.
Aceste institutii pot fi diferit organizate. Varianta originala, dezvoltata in Anglia, asigura facilitati rezidentiale de o factura intermediara celor din casele de batrani si spitale. Rezidentii petrec in institutie perioade variabile de timp (luni sau chiar ani), ingrijirile oferite avand ca scop ameliorarea durerii, asigurarea calitatii vietii, respectarea demnitatii personale. In Statele Unite, institutiile "hospice" ofera periodic (vizite planificate sau apeluri de urgenta), servicii de nursing si asistenta sociala a muribunzilor aflati la domiciliu. Sunt folosite medicamente impotriva durerii, este oferit ajutor menajer, se realizeaza contactul cu familia si, dupa caz, se poate face transferul la un spital, sau se poate apela la diverse alte facilitati care sa contribuie la ameliorarea starii clientului.
Filosofia acestui tip de ingrijiri este de a permite oamenilor sa traiasca si, in final sa moara, inconjurati de persoane si lucruri familiare, de personal calificat care sa-i ingrijeasca si care probabil, altfel, nu ar fi accesibil sau disponibil (intr-un spital sau in cazul ingrijirilor pe termen lung).
Asistentii sociali, din domenii diferite, pot fi implicati activ in ingrijirea "hospice", ca furnizori de servicii, manageri de caz, consilieri si coordonatori de proiecte.
Aspecte pragmatice asociate decesului
Cu toate ca moartea este un stadiu al vietii, totusi ea genereaza crize atat pentru muribund cat si pentru cei din anturajul sau. In astfel de situatii asistentului social ii revine misiunea de a ajuta clientii sa faca fata si unor situatii practice, pe langa cele de factura emotionala.
Cei ce lucreaza cu bolnavi terminali stiu ca acestia se preocupa nu numai de starea lor fizica si de sanatate, de disconfortul sau suferinta generate de boala, sau alte probleme personale, ci si de soarta celor apropiati lor, dupa ce ei nu vor mai fi: cei care locuiesc cu familiile doresc sa se aigure ca partenerul lor, copiii sau nepotii vor fi in siguranta si bine ingrijiti; altii sunt ingrijorati pentru prietenii apropiati sau pentru oamenii cu care au trait in ultimii ani.
Planificarea funeraliilor
Unii oameni in varsta sau cei cu boli terminale doresc foarte mult sa stie unde vor fi inmormantati, ce fel de funeralii vor avea si se intereseaza de diverse alte probleme practice ce tin de aspectul fizic al mortii. Si in astfel de chestiuni prezenta asistentului social poate fi utila: el poate discuta despre planurile de inmormantare si poate ajuta clientul sa-si exprime ultimele dorinte, asigurandu-l ca va urmari ca lucrurile sa se desfasoare intocmai.
Asistenta juridica
Asistentul social poate ajuta bolnavul terminal sau varstnicul sa obtina ajutor juridic pentru intocmirea unui testament, care este mijlocul obisnuit de garantare ca banii si proprietatea vor ajunge la cine doreste clientul. Cand aceste probleme pot fi rezolvate inainte de moarte, persoanele in cauza se simt "impacate", incearca sentimente de satisfactie, stiind ca pot decide ce se va intampla cu avutul lor dupa moarte.
Ajutand persoana varstnica sau bolnavul terminal sa faca fata situatiilor practice ale mortii, efectul paradoxal poate fi prelungirea vietii, prin reducerea anxietatii, sentimentul ca detine controlul asupra situatiei, ca este, in continuare, stapanul propriei vieti.
Asistenta psihologica
Imperativul asistentei psihologice este de a trata persoana aflata in pragul mortii in integralitatea sa de fiinta umana: ea este in primul rand OM si abia in plan secundar, muribunda. Cei aflati in preajma mortii continua sa aiba emotii, nevoi, preocupari ca orice alta fiinta umana. Asistarea bolnavilor terminali si a varstnicilor aflati in pragul mortii presupune interventii similare celor destinate celorlalti clienti aflati in situatii de criza, adica considerarea lor ca indivizi cu sentimente, interese, nevoi fizice, emotionale si sociale si care se raporteaza la ei insisi ca la identitati complete si complexe. Perceptia clientului ca fiind un "organism pe moarte" exista numai in mintea profesionistului care asista persoana respectiva, nu si in mintea acesteia.
Pornind de la aceste premise este clar ca asistentii sociali vor trata bolnavii terminali si varstnicii aflati in pragul mortii folosind aceleasi metode de interventie ca si cele pe care le-ar folosi cu orice alta persoana asistata (consilierea individuala sau cu familia, furnizarea de servicii de sanatate sau de sanatate mentala, etc.). Tot ceea ce contine aceasta carte este valabil si pentru cei aflati pe moarte. Ei au nevoie de un ajutor special care poate fi diferit de ceea ce au nevoie alti clienti: de exemplu, sa povesteasca amintiri si sa fie ascultati, sa impartaseasca ceea ce considera a fi esentialul sau filosofia vietii, sa faca confesiuni
In unele cazuri, muribundul poate fi desfigurat de boala, fiind putin atragator din punct de vedere fizic, (de exemplu, cei care au dezvoltat un cancer facial pot avea doar o parte a fetei). Este deosebit de important ca asistentii sociali sa nu-i respinga sau evite. Aportul lor profesional consta in sprijinul acordat muribundului de a-si conserva elemente pozitive ale imaginii de sine, prin mentinerea relatiilor directe cu alti bolnavi dar si cu familia, programe de grup, discutii prietenoase.
Evitarea melancoliei. Un principiu fundamental in munca cu varstnicii este evitarea melancoliei si tristetii, atunci cand este posibil. Evident, in confruntarea cu moartea si despartirea tristetea este inevitabila. Ar fi desigur inoportun sa tratam moartea cu usurinta, dar pe de alta parte, este si mai inadecvat sa tratam persoana muribunda ca si cum ar fi deja moarta. A fi muribund nu este totuna cu a fi mort si asta inseamna ca muribunzii se asteapta sa fie tratati ca niste fiinte umane normale atata timp cat sunt inca in viata. De aceea rasul, controversele si alte reactii umane firesti nu trebuiesc evitate. Pe de alta parte, falsa bucurie este la fel de nepotrivita si trebuie evitata, pentru ca uneori poate fi ofensatoare. Acceptanta, prietenia, apropierea, raspunsul adecvat la nevoile exprimate, sunt cateva aspecte cheie in asistarea psihologica a muribunzilor.
Asistarea familiilor in situatii de deces
Procesul de asistare nu inceteaza odata cu savarsirea din viata a bolnavului terminal sau a varstnicului, ci se extinde si asupra familiei acestuia pentru a o sprijini sa faca fata pierderii (parinte, frate /sora sau partener).
Foarte posibil ca unii dintre membrii familiei sa se culpabilizeze in legatura modul in care s-au purtat cu, sau au ingrijit persoana decedata, persoanele ramase vaduve traversand deseori perioade de depresie. Pentru astfel de cazuri profesionistii pot initia programe speciale de sustinere, consiliere sau informare: vaduvele si vaduvii pot fi sprijiniti sa faca fata tranzitiei de la mariaj la viata de celibatar, ajutandu-i sa-si ocupe timpul liber si prevenind caderile emotionale. De exemplu, un centru comunitar a format o echipa de vaduve voluntare pentru a identifica si ajuta alte vaduve sa faca fata consecintelor vaduviei.
Cheltuielile cu inmormantarea, reglementarile testamentare pot avea consecinte asupra bugetului familial. Dificultatile financiare care apar in timpul ingrijirii unei persoane aflate pe patul de moarte nu sunt deloc neglijabile: cu cat pacientul s-a aflat mai mult timp in situatia de bolnav terminal, cu atat mai mult au fost afectate (sau chiar epuizate) resursele financiare ale familiei. Decesul unui membru de familie poate insemna diminuarea veniturilor si pentru astfel de situatii, sprijinul profesional ar putea insemna derularea unor programe de sprijin financiar / material.
Numeroase controverse teoretice si legislative sunt purtate in jurul "dreptului de a muri", adica dreptul pe care il are o persoana de a-si incheia viata, daca aceasta nu este decat o existenta fizica - daca persoana este in stadiul terminal si ireversibil al bolii. Unele state dau dreptul medicilor sa intrerupa sistemele de mentinere a vietii, in cazul pacientilor a caror situatie este ireversibila. Consilierea pacientilor si familiilor, referitor la dreptul de a muri, incumba, de multe, ori asistentilor sociali.
Macroplanificarea
Consideratiile anterioare au facut referire la problemele legate de deces intr-o perspectiva microsociala, fiind, in principiu, abordate modalitatile in care asistentii sociali pot sa ajute indivizii si familiile lor atunci cand se confrunta cu moartea si consecintele acesteia.
Totusi, prin incidenta lor diferitele aspecte legate de moarte pot fi abordate si la nivel macrosocial prin intermediul programelor comunitare si / sau nationale destinate informarii si educarii populatiei in legatura cu moartea:
"dreptul la moarte" (eutanasia),
abordarea problemelor emotionale si de sanatate mintala corelative mortii,
vaduvia,
dezvltarea serviciilor de sprijin pentru familiile celor decedati.
Abordarea deschisa a problemelor legate de moarte, la toate nivelele posibile ale interventiei, nu poate fi ocolita de o profesie ce are ca obiect al actiunii dimensiunile sociale ale existentei umane (Anita S. Harbert, Leon H. Ginsberg, 1990, pp. 146-164)
Bibliografie selectiva
|
Aries, Philippe, |
Omul in fata mortii, |
Editura Meridiane, |
Bucuresti |
|
|
Balaci, Marin |
Imbatranirea demografica in Romania, in Revista "Economistul"nr. 827-23/24, | |||
|
Bernstein,L.H., |
Functional facts, in Caring Magazine, pag. 32-38, | |||
|
Billing, Nathan, |
Growing Older and Wiser, |
|
||
|
Bogdan, Constantin |
Societatea si problemele imbatranirii populatiei, |
Editura Junimea, |
|
|
|
Bogdan, Constantin |
Elemente de geriatrie practica, |
Editura medicala, |
Bucuresti |
|
|
Bogdan, Constantin |
Geriatrie, |
Editura medicala, |
Bucuresti |
|
|
Craciun, Abraham P., |
Legislatia in asistenta sociala, |
Editura National |
Bucuresti |
|
|
Delperee, Nicole, |
Protectia drepturilor si libertatilor persoanelor varstnice, |
Institutul Roman pentru Drepturile Omului, |
Bucuresti |
|
|
Demetrescu, Radu, |
Drepturile omului la varsta a treia |
Institutul roman pentru drepturile omului |
Bucuresti |
|
|
Gal, Denizia, |
Dezvoltarea umana si imbatranirea, |
Presa Universitara Clujeana |
|
|
|
Goldis, Vasile, |
Asistenta institutionala a batranilor in Romania, |
Editura ALL, |
Bucuresti |
|
|
Gommero, A., Bosch de Aguilar, Ph.van den, |
Pour une vieillesse autonome, |
|
||
|
Harbert, Anita S., Habert, Ginsberg, Leon H., |
Human services for older adults: concepts and skills, |
| ||
|
Hooyman R.,Nancy, Kiyar H., Asuman |
Social Gerontology, |
| ||
|
Ivry,J., |
Teaching Geriatric Assessement in, Mellor, M.J.,Solomon, R..,Geriatric Social Work Education, |
|
New-York |
|
|
Kubller- Ross, Elisabeth |
On Death and Dying, |
Ed. Tavistock-Routledge |
|
|
|
Nelson , Gary M., Eller, Ann C., Streets, Dennis W., Morse, Margaret L., |
Adult Services-Social work practice and administration, |
NASW Press | ||
|
Pinkston, E ,lsie M., Linsk, Nathan L., |
Care of the Elderly, |
Pergamon Press | ||
|
Smith, Carole, R., |
Social Work with Dying and Bereaved |
Ed. Mc Millan | ||
|
Toseland, Ronald W., |
Group work with the elderly, |
Springer Publishing Co. Inc., |
New-York |
|
|
White, M., |
Case Management, in G. Maddox, Enciclopedia of Aging, |
Springer, |
New-York |
|
|
Zastrow, C., |
Social work with groups, |
Nelson Hall Publishers, |
|
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 9008
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
