Geneza si dinamica structurala a spatiului social

Geneza si dinamica structurala a spatiului social

Spatiul social: definitie, delimitari conceptuale, proiectii epistemologice

Considerat (pe nedrept) doar suport existential pentru faptul diurn, spatiul social a fost arareori adus in sfera epistemicului, iar cand s-a intamplat, totusi, initiativa a ramas tributara recuzitei metodologice extrasociologice : transferul necritic din stiintele naturii releva, o data cu proportiile neadecvarii, si exigentele articularii unui demers eminamente sociologic.

O abordare exclusiv sociologica a spatiului social ramanand un obiectiv strategic de imperativa necesitate in continuarea imaginii sociomorfe a lumii, ne propunem, prin prezentul studiu, o modesta contributie la reconstructia "matricei generative de probleme' (N. Chomsky) aferente naturii si genezei socialului. Convinsi de oportunitatea exercitiului nostru epistemic, ne rezervam dreptul sa avem in vedere socialul numai in masura in care fecunditatea euristica aduce contributii relevante la dimensionarea semantica pertinenta a identitatii ontologice a mediului industrial in dubla sa ipostaza: ca obiect de studiu al sociologiei si ca laborator de experimentare a valorilor proprii mentalitatii civilizatiei tehnologice.

Fara a ignora eforturile celor care au torsionat realitatea sociala obligand-o sa incapa in patul procustian al propriilor conceptii, le vom invoca numai in masura in care prezinta relevanta cel putin sub raportul istoricului tematicii noastre, chiar daca unele se situeaza mai mult in zona prestiintifica a gandirii sociologice. Sau poate tocmai de aceea.

in ordine istorica deci, au fost promovate doctrinar ca semne si criterii ale socialului : faptul social (E. Durkheim), iradierea imitativa (Jean-Gabriel Tarde), formalismul (Georg Simmel), relationismul (Leopold von Wiese), universalismul (Othmar.Spann), tipul ideal (Max Weber), mecanica sociala (Spiru Haret), vointa si institutiile (D. Gusti), logicitatea actului uman (P. Naville). Constructori valorosi de sisteme cu mare combustie culturala, cercetatorii stiintifici citati au abordat societatea plecand de la o premisa falsa: si anume, convingerea ca poate exista un ireductibil in geneza socialului. Propunandu-si gasirea de solutii irefutabile unei false probleme, constructiile con-ceptual-categoriale, impunatoare sub multe privinte, au sfarsit prin a releva un adevar peremptoriu: autorii, prin ipotezele avansate, nu si-au propus altceva decat propria confirmare. Pastrand o anumita rezerva (absolut necesara contracararii epigonatului), nu au putut evita un alt risc, cel putin tot atat de pagubitor: atitudinea sectara prin ignorarea contributiei predecesorilor. De aceea, si sistemele lor sunt greu compatibile, iar inovatiile categoriale, echivalente doar prin analogie.

Personal, dezavuand in egala masura atat nevoia de idoli, cat si nihilismul dogmatic, vom prefera sa le consideram, in analiza noastra, secvente repetate intr-un experiment teoretic de decantare epistemica a unei realitati proteice aflate in permanenta restructurare praxiologica. in consecinta, plecam de la premisa ca legile sociale nu sunt apriorice si, prin urmare, nu pot fi pur si simplu descoperite, ca legile naturii, bunaoara, dar nici

"inventate' de cutare ganditor sau cercetator. Definind ceea ce este tendential in registrul umanului la nivel comunitar, legitatile sociale particularizeaza adevarate rezultate alternative ale multitudinii de vectori de actiune concurenta; ele se creeaza prin eforturi de vointa, iar prin forta lor devin sursa de coeziune sociala. Substanta determinismului (D. Draghicescu) este reprezentata de eforturile rationale ale indivizilor obiectivate in datini, institutiile propagatoare de informatie, norme si simboluri (Virgil Constantinescu).

Genetic, ontologia umanului ar putea evolua explicativ pe urmatoarele coordonate : cutumele (ca medii empirice de socializare rudimentara) au cristalizat, progresiv, un cadru normativ care, prin aditionare axiologica, a antrenat formarea unui mental colectiv, certificand ariei sale de manifestare statutul de mediu socializant. Fondul socializant al mentalitatii colective a generat aparitia spatiului social ca urmare a institutionalizarii unor centre de autoritate comunitara unanim acceptate in profil zonal.

Extinderea razei de cuprindere a ideii de necesitate organica a unei autoritati a amplificat aparitia faptelor creatoare de social si cu finalitate de factura ontologica, in aceasta perspectiva apare greu contestabila teza constituirii spatiului social ca "obiectivare a muncii' (McGregor), iar socializarea ca o urmare fireasca a "educatiei prin munca' (D. Draghicescu), "pedagogie sociala' (D. Gusti), "pedagogie culturala' (St. Barsanescu), "model general' (M. Ralea).

Sfera legislativa, prin particularizarea conceptiei despre "contractul social' (Johanes Althusius, Grotius, J.-J. Rousseau, Pufendorf, Burlamanqui), este o expresie a unei forme superioare de libertate si o etapa relativ tarzie in trecerea de la biologic, via psihologic, la social cu specificul sau normativ, cu incarcatura sa axiologica, cu insemnele si criteriile care au facut cariera in scrieri de autori sau de exegeza. De aceea, chiar daca in mai mare sau mai mica masura tributari filosofiei sociale (G.B. Vico, Hegel, Condorcet), acestia au pus corelatia individ - societate la baza descifrarii genezei umanului ca punct de plecare in restructurarea ontologica a existentei sociale : nu exista societate decat umana, adica acolo unde raporturile natural biologice au fost eclipsate prin instrumentalizarea unor raporturi calitativ noi: relatiile sociale (Herder: sufletul poporului - Volksgeist). Relatiile sociale definesc totalitatea raporturilor orientate normativ si motivate axiologic, care particularizeaza zona unor proiecte existentiale elaborate constient intr-un limbaj accesibil, admis unanim ca forma de comunicare interindividuala. Aceasta zona reprezinta spatiul social definit si ca ontologie "regionala' (Husserl) a Existentei, respectiv ca existenta sociala, ca galaxie a universului social infinit de complex si aflat in permanenta diversificare.

Pentru unii autori (E. Durkheim), puterea ar exprima esenta realitatii sociale in ipostaze diferite : putere a comandantilor, a functionarului public, a modei, a moralei publice, a credintei, a unor prejudecati, a stereotipurilor etc. Puterea ca semn al socialului trebuie inteleasa in sens larg: de la constrangere pana la consimtamant (Ch. Merriam, C. Friederich, R. Polin), adevarata putere activa fiind libertatea, iar scopul autentic uman al acesteia fiind servirea ratiunii. in replica, pentru alti autori (M. Weber, G. Simmel), borna socialului o pune valoarea prin generarea idealului care vertebreaza praxiologic empirismul vegetativ al existentelor individuale.

Ca model de comportament care capaciteaza civic individul ridicat la rang de cetatean, idealul, prin deschidere spre praxis, isi releva inestimabilele sale valente de ontologie sociala. Fiecare fapt social ce se regaseste in fenomenalitatea de ansamblu a

socialului este purtator de valoare si putere, de amplitudini diferite, dar nu insignifiant. Proiectarea in evenimential exceda orizontul sociologic si de aceea ne declinam interesul pentru acel posibil unghi de analiza.

Atragand atentia asupra mutatiei ontologice (epocilor organice le urmeaza epoci critice - S. Simon) pe care o reprezinta activitatea de convertire a "datelor lumii uonctrtc imr-un sistem al oraimi antropice' '('v. Constantinescu), eminentul sociolog roman D. Draghicescu sublinia: "Producand obiecte in mediu, dupa un model mental, si adaptandu-le unui scop al sau, premeditat, omul produce lucruri inexistente in natura si se produce pe sine intr-o alta sfera de realitate decat cea corporala'. Ca "organizator al propriilor puteri productive si constructor al realitatii care-i supravietuiesc', deci ca fiinta generica a socialului, omul confirma ca realitatea sociala este un proces foarte complex si contradictoriu in permanenta devenire, nu un dat. De aceea, nu poate avea ratiune invocarea unui ireductibil. Omul fiind un rezultat al nenumaratelor experiente de socializare comunitara, o data cu constituirea propriei scari de valori, el devine producator de social: principala sursa de creatie axiologico-praxiologica. "Societatea exista acolo unde () spatiul locuit devine spatiul trait. Un spatiu poate fixa un sat, un oras, un popor. Prin fixarea unui popor se intelege ca spatiul fixeaza interesele acestuia. Popoarele care au adoptat un mod de viata nomad au facut-o pentru ca spatiul nu le putea fixa interesele', afirma G. Simmel.

Fiind de acord ca "granita'' nu este un fapt spatial cu actiune sociologica, ci un fapt sociologic care se formeaza spatial, vom completa ca intelegem "granita' ca relatie sociala, iar in extenso intelegem specificul relational al genezei, existentei si dezvoltarii socialului, al intregii existente sociale. "Cand popoarele nu aveau un mod de viata sedentar omul era gasit dupa satul in care traia. Evul Mediu a adus metoda numirii caselor, pentru ca in perioada moderna sa apara numerotarea. Aceasta a fost o expresie a rationalizarii modului de trai. Rationalizarea a adus si simetria si amenajarea orasului prin economisirea de spatiu' (V. Constantinescu - curs). Rationalizarea inseamna, "in primul rand, extinderea domeniilor sociale, care sunt supuse criteriilor deciziei rationale. Acestui concept ii corespunde industrializarea muncii sociale, care are drept urmare patrunderea criteriilor actiunii instrumentale si in alte domenii ale vietii: urbanizarea modului de viata, tehnicizarea transportului, a comunicatiei. in toate cazurile este vorba de promovarea tipului actiunii rationale in raport cu un scop' (J. Habermas). Rationalizarea presupune alegerea justa intre alternative in raport cu un scop. Dimensiunea sociologica a spatiului social, nuantata explicativ prin distinctia dintre comunitate (bazata pe legaturi de sange si exemplificata de structura sateasca) si societate (bazata pe conventii sociale elaborate si stilizate in modul de viata urban) operata de Fr. Tonnies, indica rezervele de expansiune a spatiului social prin socializarea progresiva a altor "regiuni ontologice'. incercand strapungerea zonei de "imponderabilitate epistemologica' a psihologismului de sorginte empirica, Moreno considera ca specificul universului social rezida in tridimensionalitatea sa: societatea umana externa, matricea sociometrica, realitatea sociala. "incercarea sa de a reflecta esenta sociala e un demers ingenios, dar neizbutit.'

Continuand ceea ce am putea numi etapa "euclidiana' a conceptiilor despre natura socialului, Spiru Haret considera ca existenta sociala se inscrie in ordinea universala ca o realitate comensurabila si cognoscibila cu ajutorul metodelor stiintelor exacte: "Vom numi societate sau corp social o reunire supusa pe de o parte actiunilor reciproce, iar

pe de alta parte actiunilor exterioare. Individul este elementul constitutiv al corpului social cu acelasi rol pe care il joaca un corp material'. impingand analogiile pana dincolo de logica faptelor reale, mecanica sociala haretiana se intemeia pe supozitia ca, o societate fiind in mod esential variabila, cauzele (variabilele independente) prin natura lor - economica, intelectuala, morala - determina tridimensionalitatea spatiului social ca sistem de referinta pentru calcularea coordonatelor (x, y, z), care pot defini pozitia fiecarui individ in spatiul social. Starea sociala a individului creator de social depinde in egala masura de imprejurari si de "factori personali' care pot influenta raza cercului de actiune individuala, precum si intensitatea acestei actiuni.

Miscarea continua este semnul societatilor civilizate in care cresterea in proportie geometrica a fondului socializant indica sensul si calitatea socializarii sub semnul emanciparii permanente de servitutea necesitatilor primare. in acest context, "civilizatia trebuie sa aiba drept scop diminuarea suferintelor societatii umane. Orice eveniment care are drept efect cresterea suferintelor (sau chiar se opune scaderii sale) inseamna o miscare de reintoarcere la barbarie () Civilizatia este fructul unei batalii neincetate si in orice batalie este posibila infrangerea, ca si victoria'.

Acum, cand modelarea faptelor sociale marcheaza un nou salt epistemic, unele dintre premisele sau chiar concluziile haretiene ar putea fi reevaluate intr-un model cibernetic al vietii sociale, avand in vedere faptul ca "omul intreg exista nu numai ca societate, ci si ca organism biologic si ca individualitate cu identitate psihologica determinata'.

Vom numi, prin analogie, aceasta granita hermeneutica trecerea la etapa "ne-euclidiana' a studierii spatiului social ca urmare a clarificarii plurifunctionalitatii si multidimensionalitatii socialului. Analogia mediul social - legile fizicii newtoniene, dominanta de-a lungul secolului al XlX-lea, lasa loc analogiei societate - organism biologic, promovata de teoria generala a sistemelor (L. von Bertalanfy), punand bazele sistemului ca orientare contemporana in evaluarea resurselor de asigurare a echilibrului dinamic al societatii.

Structuralismul functionalist (T. Parsons, R. Merton) si teoria echilibrului social (G.C. Homans), ca modele sistemice specific sociologice de analiza obiectiva si holista a realitatii sociale, constituie cele mai recente proiectii epistemice ale spatiului social, nefiind, desigur, nici ultimele si nici absolvite de aspecte discutabile si lacunare, fie si pentru faptul ca o realitate in permanenta dezvoltare reclama in mod obiectiv o redimensionare corespunzatoare a imaginii sale teoretice.

Pe acest fundal, mediul industrial, de exemplu, apare ca un subsistem al spatiului social si principal laborator de experimentare a unor noi tipuri de relatii sociale in masura sa induca inovatiile stiintifico-tehnice in sfera inovatiilor organizatoric-manage-riale. Creator de repere tehnice, in noua disciplina tehnologica ce proceseaza optim conventiile sociale, mediul industrial modern este in acelasi timp si creatorul noii discipline a muncii care sta la baza mentalitatii novatoare, proprie civilizatiei tehnologice.

Ridicarea creativitatii la rang de sursa de materie prima perpetuu regenerabila, prin inovarea modalitatilor de umanizare a mediului industrial, confera acestuia statutul de obiect de studiu prioritar al tuturor exegezelor care-si propun ca obiectiv optimizarea calificata a conditiei umane. Aceste elemente, relativ recente sub aspect temporal, au un impact deosebit asupra cresterii calitative si cantitative a fondului socializant. De aceea, imaginea unui univers social in expansiune prin aparitia unor modele inedite de

comportament profesional (individual si de grup) compatibile cu civilizatia tehnologica releva dubla ipostaza a mediului industrial: ca factor productiv (in sens larg) si mediu educogen. Pe aceste coordonate, explicatia sociologica vizeaza reflectarea si proiectarea valorizatoare a faptelor cu incarcatura sociala in registrul atat de generos al antropologiei.

Informatizarea socialului, ca adevarata revolutie copernicana in conceptia despre spatiul social, a relativizat sistemele valorice de referinta. "Lumea', specifica ruralului, si-a pierdut statutul ontologic unic, fiind inlocuita de o masa relativ amorfa de lucruri si cadre normative in care individul specializat migreaza in raza status-rolurilor din ratiuni preponderent utilitare. "in epoca computerului avem de a face mai curand cu spatiul conceptual legat prin intermediul electronicii, decat cu spatiul fizic legat prin intermediul automobilului' (J. Naisbitt). in consecinta, cresterea progresiva a cunostintelor cu finalitate instrumentala si ofensiva pragmatismului prin convocarea ideilor la "bursa valorilor' (P. Botezatu) reprezinta zone problematice care antreneaza aparitia unor noi tipuri umane.

Avansand o solutie preponderent filosofica, intemeiata pe premisa ca "tehnica este intotdeauna un proiect social istoric', H. Marcuse avertizeaza asupra schimbarii valorilor directoare: "cand tehnica devine forma universala a productiei materiale, ea circumscrie o intreaga cultura; ea proiecteaza o totalitate istorica - un univers'. Din univers de mijloace, tehnica devine criteriu pentru noi forme de legitimari la scara individuala si sociala, generalizand un mediu eminamente experimental in care valorile insele se relativizeaza. Dinamica spatiului social este asigurata de un numar mai mare de variabile dependente, care stimuleaza in egala masura comportamentul adaptiv si aspiratia inovativa a agentului actiunii sociale.

Problema fundamentala a spatiului social integral informatizat este ca noile forme de legitimitate a functionarii sistemelor sociale sa ramana compatibile cu diversitatea reala a valorilor imanente conditiei umane. De aceea, sociologic vorbind, "etica competitiei pentru performanta prin presiunea concurentei status-ului' (J. Naisbitt) face ca doar schimbarile in sens emancipator ale cadrului institutional sa poata aspira la un loc legitim in orizontul de asteptari ale generatiei viitoare. De altfel, insasi epistemologia stiintelor social-umaniste confirma acest aspect printr-o "recentrare dramatica a reflectiei asupra conditiei umane prezente in unicitatea si concretitudinea sa' dezvoltand instrumentele de reconstructie a personalitatii umane.

Acest sens ireversibil al dezvoltarii societatii umane demonstreaza atat importanta stiintelor social-umaniste in orice proiect de renovare structurala a sistemelor sociale, cat si aportul indispensabil al cercetarii sociale penjru o noua si eficienta proiectare a individului in universul valorilor purtatoare de etos.

Pentru aceasta, ipotezele empirice¹ concurente, schemele si modelele conceptuale alternative trebuie rearticulate in spatiul explicativ al noului corp teoretic, unitar si consistent, care capaciteaza competentele de profil in sincronizarea schimbarilor tehnologice si sociale cu imperativele "revolutiei umane', menite a introduce logistica civilizatiei tehnologice viitoare in procesul de redimensionare a umanului pe coordonatele autenticitatii sale perene.

2. Ontologia sociala si finalitatea antientropica a structurilor sociale

Secolul XX dominat de ipoteze de factura preponderent impresionista si de paradigme contradictorii (V. Constantinescu), dincolo de nevoia de pitoresc hagiografic a unor lideri care au creat institutii sau doctrine cu existenta episodica, a reconfirmat, cu prilejul fiecarei comotii organizatorice, teza perenitatii relatiilor sociale ca fundament generic al spatiului social. Receptand ritmurile reale ale universului social, ele s-au dovedit a fi un parametru de seismicitate maxima pentru toate sistemele sociale care le-au ignorat ritmurile obiective, ireversibile. De aceea, promovarea unei noi conceptii asupra rolului relatiilor sociale in dinamica institutiilor - care mai intai trebuie destructurate pentru a-si dezvalui conditiile de producere - ne apare ca o prioritate stiintifica incontestabila in reproiectarea structurilor fiabile, capabile de a intra in rezonanta cu ritmurile si proportiile imanente ontologiei umanului.

O achizitie relativ recenta a cercetarii stiintifice de profil asociaza relatiei sociale statutul de principal factor antientropic al fenomenalitatii sociale. Cu accente preponderent empirice¹ sau cu aportul descriptiv al unor inovatii categoriale², ideea, fiind impartasita de autori de diverse orientari, merita a fi retinuta ca valoare de patrimoniu si integrata hermeneutic dincolo de precaritatea limbajului stiintific in care a fost aproximata. Astfel, plecand de la premisa ca locul ocupat intr-un grup depinde de aptitudinile sociometrice ale individului manifestate sub forma energiei emotionale³, J.L, Moreno opereaza distinctia dintre relatiile de simpatie/antipatie, care, conform autorului, determina microstructura, si relatiile oficiale, exogene omului, care creeaza macrostructura.

Articularea acestor doua segmente praxiologice contureaza un mediu socializant propice proiectarii individului in istorie prin participarea la structurarea spatiului social. Ideea ca spatiul social nu exista, ca atare, decat structurat este reiterata cu aceeasi recuzita psihologista de catre K. Lewin prin distinctia dintre "sociogrup' (grupul orientat si structurat in functie de executarea unei sarcini) sipsihogrup (grupul orientat si structurat in functie de membrii care il constituie).

Din punctul de vedere al structurii, grupul comporta straturi solidificate (care adera total la valorile instituite) si straturi periferice (formate din membrii cu tendinte ambivalente), in timp ce din punctul de vedere al raportarii la spatiul social global devine operationala distinctia dintre unitati organice, puternic integrate, si unitati aparente, artificiale, rezultate din presiunile conjuncturale si constrangerile exterioare. Polaritatea conceptiilor sociometrice (Moreno, preocupat de problematica socializarii) si gestaltismului (K. Lewin, al carui interes s-a manifestat asupra atitudinilor de grup) lasa loc, totusi, unei observatii cu legitimitate de concluzie : identitatea praxiologica a grupului este rezultanta ansamblului de interactiuni din interiorul unui spatiu psihosocial, care genereaza o structura actionala concret determinata. Devine, astfel, pertinenta si teza potrivit careia structura sociala constituie principala modalitate de instruire a Leopold von Wiese; H. Garfinkel; Stiinta religiilor.

Verstehende Sociologie (M. Weber); Sociologia sensurilor (V. Pareto).

Constituentele, constitutivele, constitutivul.

umanului si semn distinctiv (criteriu) al socialului. De aceea, coloratura diferita a motivatiilor care stau la baza relatiilor sociale aduce noi argumente in demonstrarea caracterului obiectiv al structurii sociale, degrevand-o de conotatiile artificiale care i-au fost atribuite ca urmare a raportarii exclusiviste la natura. Legile obiective, actionand in societate prin intermediul intereselor si aspiratiilor oamenilor, structurate sub actiunea unor structuri culturale (modele de comportament), certifica ipoteza conform careia structurarea relatiilor sociale, producerea si reproducerea lor implica intotdeauna un fundament cultural. Sistemul simbolic de natura culturala reprezinta filtrul care conditioneaza decisiv raporturile dintre macrosistemul social si individ.

Relatia sociala este deci rezultatul obiectivarii unei nevoi umane obiectiv resimtite si codificate in conventiile sociale unanim admise. Pentru ca relatia sociala sa aiba finalitatea preliminata, iar structura care o vertebreaza sa-si conserve functionalitatea, este necesara o protectie normativa. Ca raspuns la acest imperativ au aparut institutiile. "Caracteristica oricarei institutii e ca se impune indivizilor printr-o constrangere exterioara (), ea indica si stadiul sau forma in care o societate intelege sa se mentina si prin aceasta sa se conserve.' Oricare calitate a fazei institutionale a societatii comporta un set specific de sanctiuni necesare coordonarii aspiratiilor spre realizarea unor scopuri comune. "Pachetul de relatii' (J. Piaget) cristalizate in structura, prin institutionalizare, a dobandit imunitate fata de agresiunile hazardului, promovand tipuri de comportament specific uman in masura sa contribuie la micsorarea entropiei sociale prin crearea unui fond socializant, corespunzator particularitatii fiecarei institutii. Ca principal laborator de socializare pentru individ, institutia constituie, astfel, un laborator de experimentare a modalitatilor de actiune antientropica in interiorul spatiului prin socializarea acestuia cu valorile si insemnele specifice conditiei umane.

in acest context, caracterul instrumental al relatiei sociale, acreditat pe terenul celor mai variate praxisuri, lasa loc adevarului contestabil care defineste relatia sociala ca principal mediu educativ si fapt de cultura sui-generis. De altfel, in conceptia lui R. Linton, structura sociala apare intim atasata conceptului de cultura: mediul uman este alcatuit din grupuri organizate de indivizi, a caror cultura defineste sistemele de raspunsuri repetabile. Interactiunea dintre individ, societate si cultura determina formarea modelelor de comportament care asigura societatii structura, organizare si coeziune.

intrucat noi ne-am propus o perspectiva sociologica a problemei, reamintim ca -obiectul de studiu al acesteia constituindu-l actiunea umana circumscrisa practicii sociale - punctul de plecare al sociologiei nu-l reprezinta individul singular, ci relatiile sociale dintre indivizi si intre acestia si grupurile sociale. Despre relatii sociale se poate vorbi doar cand exista interactiunea (nealetorie) dintre cel putin doi indivizi si un schimb de valori intre acestia. Conceptul de realitate sociala defineste deci complexitatea relatiilor sociale, calitativ determinate de nivelul de dezvoltare a tuturor fortelor productive existente la un moment dat.

Admitand ca materia nu se identifica cu substanta, ci desemneaza intreaga realitate obiectiva, indiferent ca se prezinta sub forma de lucruri, fenomene, relatii, proprietati, camp etc, rezulta ca fiind materiale si relatiile si faptele sociale in masura in care sunt modelate si motivate axiologic. Astfel, uneltele de productie, de exemplu, intra in sfera socialului nu datorita proprietatilor lor fizice, chimice, tehnice etc, ci deoarece ele exprima relatii de productie: adica nivelul si calitatea relatiilor dintre om si fortele

naturii. "Uneltele ne fac sa traim timpuri instantanee, alungite, ritmate, miscatoare, valori dinamice (), ne pastreaza mereu in orizontul unei experiente umane' (G. Bachelard). Toate aceste relatii constituie un sistem pe fiecare treapta a dezvoltarii sociale, iar dispunerea functionala a relatiilor alcatuieste o structura proprie fiecarui sistem social dat, concretizand, astfel, mecanismul specific de dezvoltare al acestuia.

Stilizarea functionala a uneltelor traditionale si diversificarea calitativa a celor moderne, generate de actuala revolutie stiintifico-tehnica, repun in termeni noi raportul dintre dimensiunea traita si cea reflexiva a ontologiei sociale. Statutul uneltei ca relatie sociala generica a si fost regandit dincolo de ceea ce apare a fi exclusiv de domeniul pragmatismului si instrumentalului.' Ca rezultat al universalizarii valorilor stiintei si tehnicii, industria (mediul industrial ca spatiu social specializat) induce transformari esentiale nu numai in raporturile dintre om si natura, dintre colectivitatile umane si mediile lor de rezidenta, ci si in calitatea relatiilor umane.

"O societate e o stare de multime, tipizata prin repetitie si institutiuni, sanctionata prin reguli de constrangere si condusa de valori comune.' Informatizarea crescanda determina o accentuare progresiva a caracterului stiintific al tehnologiei la scara intregii societati, iar pe de alta parte, antreneaza o regandire a genezei si logisticii actiunii sociale la nivelul intregii noastre societati. O societate care a fost deja denumita "sistem sociotehnic' pentru a sugera posibilitatea accentuarii dependentei ansamblului de eventualele blocaje ale vreunui element al sistemului, dar si nevoia de protectie axiologica a individului ce traieste riscul reificarii si instrumentalizarii pragmatice.

Implicatiile exclusiv psihologice ale acestui aspect au fost relevate deja de catre analistii genului: "Pentru a scapa de anonimat, pentru a gasi posibilitatile de a se exprima pe sine si a se afirma, pentru a cuceri o identitate oarecare in masele care il inlantuie si il inabusa, omul contemporan incearca nevoia de a se grupa, a scapa de ambianta sa colectiva si de presiunile care-l indreapta catre mediocritate, pentru a permite aspiratiilor sale cele mai legitime de a se actualiza, omul timpurilor electronice cauta salvarea in adeziunea de grupuri'.

O caracteristica relativ recenta a incercarilor de promovare a unor noi resurse identitare ale vietii asociative o constituie articularea organizatiilor nonguvernamentale in adevarate retele alternative de asigurare a coeziunii sociale a spatiului social global.

Aparute, initial, ca rezultat al implicarii societatii civile in rezolvarea unor probleme sociale pe care organizatiile guvernamentale nu puteau sa le solutioneze in timp real, ONG-urile au evoluat pe o linie de complementaritate structurala, focalizandu-se pragmatic spre orientarea sociala a indivizilor cu trebuinte speciale, precum si a colectivitatilor umane defavorizate sau marginalizate.

Din practica de interventie sociala, acumulata in acest nou segment al actiunii sociale, au rezultat importante inovatii manageriale generate de supletea structurala a ONG-urilor si de puterea acestora de a capacita importante resurse umane in activitatea de redistribuire a resurselor materiale existente la un moment dat la nivelul societatii globale. Plecand de la aceste aspecte, studii recente contin teza conform careia ONG-urile sunt cele mai eficiente parghii de expansiune a spatiului social contemporan.

Specializarea crescanda, aflata in curs, amplifica nevoia de cooperare deopotriva in mediul profesional si in spatiul social global, a carui "colonizare' cu noile tehnologii conduce spre crearea permanenta de scheme conceptuale alternative pentru promovarea unor structuri organizatorice flexibile si fiabile. in planul practicii, acestea se regasesc in ipotezele empirice concurente care particularizeaza praxiologic conditia omului contemporan in spatiul social aflat in expansiune prin validarea institutionala a unor noi relatii cu deschidere ontologica.

in arealul corpurilor profesionale moderne, informatia constituie unealta cea mai noua si cea mai competitiva in munca de conceptie si proiectare a actiunii sociale eficiente. Proiectarea sociala integrata, evitand atat respingerea valorilor perene multiseculare create in sfera umanului, cat si atitudinea

tehnofoba fata de valorile multisecular cumulate de stiinta si tehnica, face posibila o articulare a intregului sistem social pe rationalitatea umanului. Constructia de "viitori posibili' in scopul inovarii instantelor traditionale de socializare, simultan cu promovarea unor instante noi, specifice civilizatiei tehnologice, confera rationalitatii tehnologice un status de complementaritate praxiologica in sensul umanizarii permanente a modelelor de comportament promovate de ponderea crescuta a tehnicii in ansamblul spatiului social. In acest context, informatia, ca unealta moderna care face posibila medierea simbolica intre natura si societate, contribuie benefic la relevarea modului cum "iau oamenii cunostinta de istoricitatea lor', proiectandu-se antropologic dincolo de durata raspunsurilor conjuncturale la solicitarile mediului profesional tot mai proteic si multiplu conditionat.

Instalat ireversibil in mentalitatea omului modern si devenit criteriul valoric al civilizatiei sfarsitului de secol XX, orasul reprezinta sinteza actuala a proiectiei antropologice a fenomenului tehnic, demonstrand ca in constructia orasului legile betonului armat nu-si pot dezvalui efectele civilizatorii decat in compatibilitatea cu legile societatii si cu incarcatura valorica a relatiilor umane. Proiectia orasului opera-tionalizeaza proiectia functionala a relatiilor umane concret determinate de cotele urbanismului contemporan. Directiile sociologice de cercetare a problematicii umane remarca faptul ca adancimea diviziunii muncii imprima relatiilor sociale un nou specific : ele sunt segmentate si marcate de utilitate. Oamenii intra in relatie aproape in exclusivitate datorita necesitatii satisfacerii reciproce a nevoilor legate de ocupatiile lor specifice, se intalnesc in calitate de purtatori de rol, intensificand comportarea teatrala, iar marele oras favorizeaza chiar schematizarea rolurilor. Cum institutiile sunt cristalizari de relatii sociale, se estimeaza ca ideal este ca institutiile si structurile urbane sa fie o emergenta a aspiratiilor si optiunilor valorice ale locuitorilor, in acest mod legitimitatea autoritatii institutiilor conjugandu-se cu eficienta civismului participativ. Diversele tendinte de dezvoltare a orasului confirma aprecierea ca am fi intrat intr-o adevarata "era urbana' in care procesul urbanizarii se releva ireversibil la nivel planetar, solicitand cercetarii sociologice sa contribuie la determinarea nivelurilor alternative de urbanizare posibila.

in acest context, mutatiile semnificative din zonele rurale ale spatiului nu pot fi decat argumente practice pentru contributia unei "noi ruralitati' la redimensionarea structurala a spatiului social printr-o proiectie functionala a relatiilor umane concrete la cotele urbanismului contemporan. Avem in vedere deci o reconstructie novatoare a spatiului social epurat de noxele comportamentelor alienate.

Civilizatiei tehnologice ii revine, in acest sens, menirea de a-i descoperi axiologic pe oamenii care se cauta pe sine in complexitatea vremii lor, proces in care tehnica nu este - si cu atat mai putin pe viitor nu poate fi - un scop in sine. Ea va ramane un mijloc, din ce in ce mai rafinat si mai eficient, in redescoperirea inferioritatii imbogatite

cu mesajele gnoseologico-praxiologice ale tehnologiei, devenita o adevarata atitudine fata de Existenta. Iar crizele de crestere, atat in interiorul tehnologiei, cat si din structurile institutionale pe care le influenteaza direct sau imediat, demonstreaza caracterul episodic al nivelului actual al dezvoltarii, pe nedrept interpretata ca prag superlativ al fenomenalitatii sociale.