Constructia metodologica a asistentei sociale

Constructia metodologica a asistentei sociale

1. Asistenta sociala de la actiunea empirica la interventia stiintifica

Ajutorarea persoanelor aflate in dificultate, in baza valorilor solidaritatii umane si a caritatii crestine, este o constanta a vietii comunitare. Fiecare epoca istorica a initiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic si modelului cultural dominant in societatea respectiva. Evolutia formelor de asistenta sociala, de la actiuni caritabile pana la activitati profesionalizate, fundamentate stiintific, a fost conditionata de contextul istoric in care acestea au aparut si s-au dezvoltat. Societatea moderna si debutul erei industriale au generat transformari radicale in privinta conditiilor de viata, a valorilor si mentalitatilor, aducand in prim-plan alte probleme sociale si impunand schimbarea perspectivei de abordare a acestora.

Timp de aproape doua milenii, din zorii crestinismului si pana in secolul al XlX-lea, asistenta sociala s-a practicat in forma actiunilor caritabile, patronate de catre Biserica sau initiate de persoane private, fara interventia statului. in tot acest interval, asistenta sociala s-a practicat intr-o maniera empirica, nefundamentata stiintific, mai putin sistematica si coerenta, concretizata in actiuni spontane si izolate.

Primul razboi mondial a demonstrat insa ca problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestatiilor Bisericii sau prin intermediul asigurarilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin interventia represiva a statului. Acest context a generat o schimbare de optica in analiza problemelor societatii moderne si o redefinire a rolului statului in administrarea complexitatii sociale, care au facut posibila aparitia asistentei sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformarile social-politice si culturale specifice societatii moderne au influentat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate sociala, aparitia si autonomizarea profesiei de asistent social, precum si perfectionarea metodelor de interventie psihosociala.

Asadar, actiunile de tip asistential sunt la fel de vechi precum societatea umana, insa aparitia unei profesii centrate pe " tratarea maladiilor sociale ' in mod stiintific si sistematic este un fapt relativ recent. Abia in primele decenii ale secolului XX s-au creat sistemele nationale de protectie sociala si, implicit, a demarat procesul construirii identitatii profesiei de asistent social. Initiativa, coordonarea si coerenta acestui proces se datoreaza, in mare parte, statului. Obiectivul dezvoltarii asistentei sociale profesionalizate, fundamentate stiintific, a impus initierea unor actiuni in mai multe directii:

dezvoltarea unui sistem de invatamant specializat;

formularea unei metodologii a interventiei asistentiale ;

precizarea statutului profesiei de asistent social.

Primele scoli de asistenta sociala s-au dezvoltat in SUA (New York, 1900) si, la scurt timp, au aparut si in Europa Occidentala. Tara noastra dispune de o traditie a invatamantului de asistenta sociala, cu rezultate remarcabile in formarea specialistilor, in anul 1929 s-a infiintat Scoala Superioara de Asistenta "Principesa Ileana', cu profil universitar, care a functionat pana in 1949. Dupa aceasta data si pana in 1969 a existat doar invatamant postliceal de asistenta sociala. in perioada 1970-l990 nu a mai

functionat nici o forma de invatamant asistential; in aceasta perioada a regimului comunist, sistemul de asistenta sociala a inregistrat un regres considerabil, activitatea asistentiala reducandu-se, in cea mai mare parte, la punerea in aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Manoiu, Epureanu, 1996, pp. 4-l7). Dupa 1990 s-a reinfiintat invatamantul asistential universitar si postliceal si, in acelasi timp, a demarat procesul de reformare a sistemului de asistenta sociala, a cadrului institutional si legislativ, a practicilor de interventie, a statutului stiintific si profesional al asistentei sociale.

La inceputul secolului XX, profesia asistentiala s-a practicat in institutiile medicale, serviciul asistential fiind conceput ca un mijloc de eficientizare a interventiei medicale. Faptul ca, initial, profesia asistentiala s-a dezvoltat in relatie cu cea de medic a contribuit la adoptarea unor maniere de actiune mai sistematice si mai eficiente, precum si la formarea limbajului de specialitate. Totusi, asistenta sociala nu-si putea construi identitatea in raport cu asistenta medicala, decat in masura in care isi definea o metodologie proprie. Constructia metodologiei asistentei sociale s-a realizat ca urmare a asimilarii achizitiilor teoretice si metodologice din stiintele sociale si a "stocarii' experientei acumulate in practica asistentiala: Configurarea metodologiei asistentei sociale este legata de numele autoarei americane Mary Richmond, care a elaborat primele lucrari de metodologie in domeniul asistential: Social Diagnosis (1917) si What is Social Casework ? (1930). incepand din al doilea deceniu al secolului XX, asistenta sociala isi asuma ca metoda distincta ajutorul psihologic individualizat (casework). Astfel, se impune ideea ca ajutorul social trebuie sa fie individualizat, personalizat prin construirea unei relatii dinamice intre asistent si client. Importata din SUA in Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial, metoda casework se va dezvolta permanent pe cele doua coordonate ale sale: psihoterapia si socioterapia. in ultimele trei decenii, metodologia de tip casework tinde sa fie inlocuita, partial, de catre "modelul de interventie in sensul schimbarii', strategie combinata si, la limita, integrala (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 112). Pornind de la dinamica psihosociala in care se afla clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social defineste o serie de obiective si mijloace adecvate procesului de schimbare sociala pe care il crede necesar, construind, in acest sens, un proiect de interventie. Aceasta noua maniera de lucru confera adevarata identitate a asistentei sociale, delimitand-o de alte profesii (asistenta medicala, pastorala, juridica, psihiatrie) intre care exista unele suprapuneri de competente. in raport cu celelalte profesii de tip asistential, asistentul social joaca rolul de integrator si coordonator al efortului de pastrare si restaurare a normalitatii sociale.

Societatea contemporana presupune o reevaluare a strategiilor asistentiale, a rolului asistentului social si a statutului sau in cadrul comunitatilor. Astazi, operam cu urmatorul concept de asistenta sociala : un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Scopul fundamental al asistentei sociale este acela de a restaura capacitatea de functionare sociala normala a clientilor, mobilizand in acest sens resursele umane, materiale si institutionale existente in societatea respectiva.

Aflata la intersectia mui multor subsisteme sociale, activitatea asistentiala se deruleaza pe urmatoarele coordonate :

economica (vizeaza alocarea unor resurse materiale si financiare);

juridica (se concretizeaza in aplicarea legislatiei referitoare la protectia sociala);

sociala (regizeaza procesele de integrare si reintegrare sociala in plan familial, profesional, cultural, normativ etc.);

psihologica (presupune ajutorul acordat clientilor in vederea formarii abilitatilor necesare pentru a-si rezolva singuri problemele, pentru constructia propriei identitati si recastigarea autonomiei);

politica (influenteaza mediul social si politica sociala).

in vederea indeplinirii atributiilor profesionale, asistentul social utilizeaza diferite metode de investigare si interventie, care se integreaza in strategii executorii (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare si control al deviantilor, marginalilor si asocialilor) sau in strategii creative (de ajutorare a clientilor prin declansarea unor procese pozitive de schimbare sociala).

in cazul strategiilor de executie a politicii sociale, asistentul actioneaza ca un salariat sau chiar ca un functionar, a carui libertate este mult limitata de exigentele functionale ale institutiei; strategiile inventive, in schimb, pun accent pe dezvoltarea capacitatilor relationale ale asistentului si pe responsabilizarea clientului, trecand pe plan secundar aspectele institutionale ale relatiei de ajutorare si mecanismele de aplicare a controlului social.

Indiferent de stilul de actiune rezultat din gradul de libertate pe care institutia si societatea il acorda asistentului, acesta are nevoie de o metodologie a interventiei sociale fundamentata teoretic pe cunostinte din sfera stiintelor socioumane - aceasta fiind conditia esentiala a depasirii empirismului si improvizatiei ce au caracterizat multa vreme actul asistential, in favoarea afirmarii profesionalismului in acest domeniu.

Rezumat

Momente ale evolutiei profesiei asistentiale de la empiric la stiintific :

a) trecerea de la actiunile caritabile la o practica profesionalizata (1900-l920);

b) implicarea statului in rezolvarea problemelor sociale :

strategii represive : constituirea unor institutii si mecanisme de constrangere, specializate in mentinerea ordinii sociale ;

strategii nonrepresive : actiuni preventive, educative, asistentiale ; crearea sistemelor nationale de protectie sociala (cadru institutional si legislativ specific);

c) construirea identitatii stiintifice si profesionale a asistentei sociale:

dezvoltarea invatamantului asistential (1900);

elaborarea unei metodologii proprii (1920-l940): casework (sprijin psihologic individualizat); modelul interventiei in sensul schimbarii; dezvoltarea strategiilor de interventie la nivel de grup si comunitate;

precizarea scopurilor, atributiilor si rolului profesiei asistentiale (asistentul social ca agent de normalizare si control social; asistentul social ca agent al schimbarii).

1.1. Metodologia asistentei sociale. Definiri si componente

Orice ramura de cunoastere stiintifica si de actiune eficienta are un corp metodologic propriu care directioneaza si organizeaza activitatea specifica domeniului respectiv. in sfera socioumanului, metodologia este definita ca o analiza sistematica a metodelor si

tehnicilor pe baza carora se realizeaza o cercetare teoretica sau aplicativa. Metodologia nu este insa pur si simplu o colectie de metode si tehnici de abordare cantitativa sau calitativa a socialului; nu este un "inventar' de tehnici, fie acestea si integrate strategic. Este esential sa amintim ca o metoda este totdeauna un mijloc, si nu o finalitate in sine; metoda este maniera de a actiona, dar ea nu defineste obiectivele de atins si valorile la care ne raportam. Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonata valorilor si finalitatilor postulate in teorie (De Robertis, 1995, p. 79). Ori de cite ori optam pentru o anumita metoda de investigatie si interventie, pornim de fapt de la o supozitie teoretica (teorie de referinta) care conditioneaza demersul cercetarii si cel al actiunii. Nici domeniul asistentei sociale nu face exceptie de la aceasta conditionare teoretica. in practica asistentiala se contureaza strategii diferite de investigatie si interventie, in functie de perspectivele teoretice pentru care se opteaza.

De aceea, se considera ca metodologia oricarui domeniu de cunoastere fundamentala sau aplicativa are o componenta teoretico-epistemologica (formata din teorii de referinta si modele explicative) si o componenta tehnic-normativa (incluzand metode si tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici si procedee de prelucrare a datelor, de analiza si interpretare a acestora; principii metodologice etc).

Asistenta sociala, ca sistem de reflectie teoretica si activitate specializata in rezolvarea disfunctiilor sociale, si-a constituit, treptat, propria metodologie, recurgand la doua modalitati principale de elaborare a acesteia: prima se bazeaza pe sistematizarea experientei practice de lucru cu clientii (retinandu-se procedeele care au dat rezultate pozitive in mod repetat); a doua modalitate a constat in asimilarea achizitiilor teoretico-metodologice din stiintele socioumane. Exista, asadar, un demers pragmatic si unul stiintific de constructie a metodologiei asistentiale, care sunt complementare (De Robertis, 1987, p. 80).

Eforturile de sistematizare a unei metodologii a interventiei au inceput in al doilea deceniu al secolului XX in SUA (Mary Richmond, Social Diagnosis, New York, 1917), manifestandu-se si in Europa o data cu deceniul al cincilea.

Metodologia asistentei sociale este domeniul de reflectie preocupat de manierele de actiune, de principiile si procedeele utilizate in practica asistentiala. Metodologia ne permite sa intelegem care este logica ce guverneaza cunoasterea si actiunea asistentiala, avand in atentie, deopotriva, procesul de investigare a problemelor sociale, precum si strategiile de interventie in vederea solutionarii acestora.

Componentele metodologiei asistentei sociale sunt urmatoarele :

a) teoriile de referinta (teorii sociologice ; teorii psihologice ; teorii psihosociologice ; teorii asistentiale);

b) metodele, tehnicile si strategiile de cunoastere si interventie (metode si tehnici de investigatie psihosociala; metode si tehnici de interventie asistentiala);

c) procedeele de evaluare a realitatii empirice (a situatiilor problematice) si procedeele de evaluare a gradului de eficienta a demersului asistential.

Asadar, metodologia asistentei sociale are o dimensiune teoretica, una tehnic-normativa si alta evaluativa, de sinteza intre teoretic si empiric ; autoreflexiva si autoevaluativa (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 102). Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistentei sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceza (Cristina De Robertis, Henri Pascal, Andree Menthonnex s.a).

in literatura asistentiala americana, metodologia este privita mai putin ca un complex de teorii si principii ce structureaza, dupa criterii logice si epistemologice, modalitatile de interventie, si mai degraba ca o colectie de metode si tehnici cu relevanta practica. Astfel, au fost identificate mai multe tipuri de practici (actiuni de interventie), in functie de dimensiunea interventiei si de obiectivele propuse:

a) social casework - acea orientare sau acel tip de practica utilizata de asistentul social in sprijinirea preponderent psihologica a unui individ sau a unei familii;

b) social group work - metoda ce consta in ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunitatii de interese sau al confruntarii cu aceeasi problema (ajutorarea vizeaza dezvoltarea abilitatilor de comunicare si integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vietii comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri pozitive etc.);

c) community organization - practica ajutorarii indivizilor, grupurilor si comunitatilor care locuiesc in aceeasi arie geografica sau care se confrunta cu aceleasi probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor si intereselor comune, mobilizarea resurselor in vederea realizarii proiectelor de dezvoltare comunitara;

d) administration in social work - managementul asistentei sociale (Barker, 1987, p. 98).

in cadrul acestor practici asistentiale care vizeaza clientul individual, grupul, comunitatea si institutia, s-au dezvoltat tehnici de interventie specifice, precum: abordarea centrata pe sarcina, interventia in situatii de criza, abordarea psihosociala, asistenta cognitiv-comportamentala etc. in practica asistentiala contemporana s-au delimitat doua arii teoretico-metodologice principale care acopera intregul camp al actiunilor asistentiale : practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie sau represiva) si practica umanist-existentiala. Promovand principii de actiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu tendintele generale ale interventiei asistentiale, raportate la marile paradigme ale cunoasterii socioumane (paradigma pozitivista si paradigma interpretativ-fenomenologica).

La ora actuala, metodologia asistentei sociale are o fizionomie proprie, gratie acumularilor din stiintele socioumane si din experienta profesionala in domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare si sistematizare teoretica, menite sa redea metodologiei asistentiale mai multa coerenta si demnitate stiintifica, sunt reduse ca numar. Asistentii sociali au tendinta de a cauta "retete' de interventie, moduri de a actiona, preocupandu-se mai putin de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor. in literatura asistentiala recenta de limba franceza, exista unele incercari de constructie a metodologiei, in sensul adevarat al termenului, incercari centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice si epistemologice ale practicii asistentiale, pe conturarea unei logici generale a investigatiei, interventiei si evaluarii in asistenta sociala.

Concepte-cheie

Metoda = in sensul utilizat in stiinte si in filosofie, este un mod de cercetare, o maniera de cunoastere sau de transformare a realitatii; este o maniera de a face un lucru urmand anumite principii si parcurgand niste etape intr-o anumita ordine, imprimand actiunii coerenta si continuitate.

Tehnica = ansamblu de prescriptii metodologice (reguli, procedee) pentru o actiune eficienta in planul praxisului sau al reflectiilor teoretice. Tehnicile sunt formele

concrete pe care le imbraca metodele, fiind posibil ca una si aceeasi metoda sa se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.

Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare stiintifica.

Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetator pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observatie, ghidul de interviu, aparatura tehnica).

Strategia = arta de a pune in relatie un ansamblu de factori - resurse umane, materiale, institutionale - si organizarea lor in vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea unor metode si tehnici de investigare si interventie sociala, ghidate de un set de presupozitii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinta in terminologia actuala a asistentei sociale si se concretizeaza in initierea unor proiecte de interventie in sensul schimbarii.

1.2. Teorie si metoda in asistenta sociala contemporana

Solicitarile multiple ale societatii moderne, diversitatea si complexitatea problemelor sociale ridica profesiei asistentiale noi exigente teoretice si metodologice. Specialistii in asistenta sociala trebuie sa lucreze metodic si organizat, sa aiba scopuri clare si obiective fezabile, sa recurga la teorii stiintifice adecvate si explicite. Importanta teoriei in practica asistentiala este considerabila pentru faptul ca intelegerea si explicarea corecta a problemelor sociale reprezinta un pas important in rezolvarea lor.

Instrumentarul teoretic si metodologic utilizat in asistenta sociala provine din domeniul stiintelor socioumane, in special din psihologie si sociologie. Fiecare teorie ofera un model explicativ al realitatii socioumane, propune un anume tip de evaluare si diagnostic al problemelor umane, in functie de care sunt adoptate strategii diferite de interventie asistentiala. Astfel, optiunea teoretica organizeaza si eficientizeaza actiunea asistentiala.

Constructia teoretico-metodologica a asistentei sociale s-a realizat pe intregul parcurs al secolului XX, reunind mai multe tendinte:

La inceputul secolului XX, nu exista o recunoastere explicita a rolului teoriei in practica asistentiala. Asistenta sociala era considerata "arta de a ajuta' folosind bunul-simt in situatii dificile.

Anii '20-'30 aduc in prim-plan modapsihoterapiei; prima teorie psihologica de interes pentru asistenta sociala a fost psihanaliza, care a dominat spatiul teoretic al asistentei sociale timp de jumatate de secol, rivalizand cu teoriile comportamentale.

in acelasi interval temporal, se afirma scoala funcfionalista, din care se dezvolta, ulterior, sistemismul, care va schimba perspectiva asupra abordarii problemelor sociale si asupra rolului asistentei sociale. Se impune ideea ca asistenta sociala nu consta in a depista si a trata o maladie psihologica, ci in a stabili o relatie de ajutor, o relatie activa cu clientul, pentru a-i reda capacitatea de functionare sociala normala. Asistentul social este cel care, prin tehnici specifice, activizeaza si sustine potentialul de dezvoltare personala a clientului. Accentul nu mai cade pe trecut si pe introspectie, ca in cazul psihanalizei, ci pe circumstantele prezentului si pe coordonatele mediului social.

Pana in anii '60, asistenta sociala a acumulat, intr-o maniera mai putin sistematizata, foarte multe teorii psihologice si sociologice. in deceniile care au

urmat, s-a pus problema selectarii si ordonarii acestor teorii din perspectiva eficientei lor practice.

. Teoreticienii domeniului asistential incearca o inventariere si o clasificare a teoriilor utilizate in asistenta sociala, invocand mai multe criterii, dintre care amintim:

domeniul de provenienta: teorii sociologice (functionalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism, interactionalism, fenomenologie etc.); teorii psihologice (psihanaliza, teoriile comportamentale, teoria invatarii sociale, teoriile dezvoltarii personalitatii etc.); teorii psihosociologice (teoria comunicarii, teoria schimbarii, analiza institutionala, analiza tranzactionala etc.);

gradul de generalitate: teorii generale (sistemism, marxism etc.) ; teorii de rang mediu (teoria atasamentului, teoria identitatii, teoria participarii etc.);

paradigma dominanta: paradigma pozitivista ; paradigma interpretativa; paradigma ordinii sociale; paradigma schimbarii sociale.

Aceste acumulari teoretice au avut consecinte importante in plan metodologic, impunand schimbari de perspectiva cu privire la: analiza problemelor sociale ; dinamica relatiei asistent - client; principiile, etapele si dimensiunile strategiilor de interventie; terminologia de specialitate. Astfel, in prima jumatate a secolului XX, practica asistentiala este dominata de un individualism metodologic de tip pozitivist (influentat de behaviorism) sau umanist (marcat de psihanaliza). Ambele variante se afla sub incidenta practicii medicale, fapt ce transpare din terminologia utilizata si din conceperea secventelor procesului de asistare ce constau in investigatie, diagnostic si tratament. Aceste practici asistentiale au in atentie clientul individual si grupurile mici (familia).

in varianta sa pozitivista (behaviorista), individualismul metodologic porneste de la premisa ca orice comportament se invata; invatarea gresita este cauza comportamentului anormal, astfel incat individul poate si trebuie sa invete comportamentul corect sau socialmente acceptabil. Din aceasta perspectiva, asistenta sociala are o functie reparatorie si, uneori, represiva.

in varianta sa umanista (dezvoltata de psihanaliza), individualismul metodologic este orientat catre intelegere (insighf), considerand ca problemele pot fi rezolvate optim prin cresterea nivelului de constientizare a individului asupra propriilor nevoi si motivatii.

in a doua jumatate a secolului XX, in practica asistentiala - alaturi de individualism - se afirma holismul metodologic in varianta pozitivista (influentata de functionalism si sistemism) si in varianta umanist-existentiala (aflata sub incidenta ideologiei feministe si comunitariste). Dincolo de diferentele specifice, aceste tipuri de practici au marcat, incepand din anii 1960-l970, o schimbare de paradigma in actiunea sociala: de la interventia individuala, dispersata, catre abordarea sociala globala, simultana asupra unor categorii diferite de clienti si initierea unor strategii de interventie comunitara.

Perspectivele teoretice si practicile sociale asociate lor se bazeaza pe un set de presupozitii fundamentale despre om si societate din perspectiva carora acestea se plaseaza intr-o anumita paradigma. Astfel, in orice proces de asistare, problema identificata, explicatiile oferite, scopurile propuse si metodele folosite variaza in functie de paradigma (teoria) aplicata. in continuare, vom prezenta, sintetic, paradigmele

gandirii psihologice si sociologice care au influentat practica asistentiala, punctand astfel tendintele teoretico-metodologice generale asumate de asistenta sociala contemporana.

1.2.1. Paradigma pozitivista si practica utilitarista

Presupozitii teoretice:

faptele sociale pot fi cunoscute in acelasi mod ca si fenomenele fizice. Realitatea sociala este direct observabila si masurabila. Nu exista o realitate dincolo de realitatea observabila;

oamenii prezinta caracteristici ce pot fi descrise in mod obiectiv. Comportamentul uman poate fi cunoscut, manipulat si schimbat;

singura forma legitima de cunoastere este cea bazata pe observatia concreta, directa i obiectiva a faptelor sociale; cercetatorul observa realitatea sociala, stabileste relatii cauzale, surprinde regularitati, masoara parametrii investigati, cauta sa descopere legi sociale si comportamentale;

cunoasterea stiintifica a socioumanului este o cunoastere riguroasa, instrumentala (dupa modelul stiintelor naturii); metodele adecvate cunoasterii stiintifice sunt: observatia, experimentul, documentarea - metode ce permit contactul direct cu fenomenele sociale si cunoasterea lor obiectiva.

Teorii: functionalism, structuralism, sistemism, comportamentalism, teoriile psihologiei experimentale.

Practica pozitivista (obiectiva, utilitarista) :

practica planificata si ordonata, cu obiective si metode bine precizate, riguroasa, fundamentata stiintific;

acorda importanta investigatiei, diagnozei si tratamentului asistential;

asistentul social este considerat un tehnician, un specialist eficient si neutru;

exemplul 1: practica "centrata pe sarcina' - o interventie pe termen scurt, concentrata asupra unor scopuri limitate, realizabile, formulate in termeni comportamentali. Scopul principal: sa dezvolte clientului abilitatile necesare pentru a-si rezolva propriile probleme (precum resurse inadecvate, conflicte interrol, probleme comportamentale etc). Reperele teoretice ale acestei practici sunt furnizate, in principal, de pragmatism si functionalism, care promoveaza concepte si valori precum: actiune eficienta, planificare, responsabilizarea clientului, evaluarea actiunii in functie de raportul costuri - rezultate (Coulshed, 1993, pp. 74-89);

exemplul 2: asistenta sociala comportamentala - se bazeaza pe teoriile comportamentale (teoriile invatarii; teoriile dezvoltarii personalitatii); identifica disfunctiile sociale la nivelul individului; clientii asistentei sociale sunt oamenii cu probleme si oamenii-problema. Interventiile apeleaza la terapii comportamentale sau cognitiv-comportamentale (Howe, 2001, pp. 66-74).

1.2.2. Paradigma interpretativa si practica umanista

Presupozitii teoretice:

- omul si realitatea socioumana - univers subiectiv, un complex de trairi, afecte, idealuri, valori, reprezentari, simboluri;

oamenii nu pot fi studiati ca si cum ar fi obiecte; esentiala este descifrarea semnificatiilor si sensurilor fenomenelor sociale, precum si intelegerea experientei individuale;

comportamentul uman este rezultatul scopurilor, proiectiilor si valorilor individului;

realitatea este construita social; faptele sociale sunt, in esenta, fapte ale spiritului;

distinctia normalitate - anormalitate este conditionata social-istoric;

cunoasterea stiintifica a socioumanului nu se rezuma la elaborarea unor explicatii cauzale, ci pune in joc strategii comprehensive si interpretative de cunoastere, in cadrul carora metodele si tehnicile adecvate de investigare sunt: interviul, metoda biografica, ancheta prin chestionar etc.

Teorii: interactionism simbolic, fenomenologie, psihanaliza, existentialism, feminism. Practica umanista:

este o practica centrata pe client;

este o abordare nondirectiva; procesul de asistenta se bazeaza mai mult pe experienta (model experientialist);

asistentul social trebuie sa fie un explorator al semnificatiilor experientei de viata a clientului; accentul cade pe interactiune, empatie si intuitie; aceasta practica nu consta doar in aplicarea unor tehnici de interventie, ci propune un sistem de valori, o filosofie de viata; practicile din aceasta categorie promoveaza unicitatea si libertatea individului;

clientii nu sunt "masurati' comportamental sau psihologic, ci se incearca intelegerea semnificatiilor subiective pe care le atribuie experientei lor de viata;

asistenta sociala este arta de a ajuta, nu de a vindeca (paradigma nontratament);

exemple: practicile centrate pe client, promovate de traditia psihanalitica a asistentei sociale - prima ipostaza a practicii de tip umanist (Coulshed, 1993, pp. 59-l19; Howe, 2001, pp. 51-66).

1.2.3. Paradigma ordinii sociale si practica recuperatorie (reparatorie)

Presupozitii teoretice

societatea functioneaza ca un organism ; societatea este ordine, coeziune, echilibru, unitate ; exista o specializare si o diviziune a muncii in societatea moderna, dar societatea isi mentine integritatea pentru ca partile sunt interdependente. Rolurile sociale se intrepatrund, creand solidaritatea sociala;

exista institutii si mecanisme specializate in pastrarea ordinii sociale care vegheaza la functionarea optima a societatii;

comportamentele umane trebuie sa fie conforme cu normele si valorile societatii, un rol important in acest sens avandu-l socializarea individului;

exista o delimitare clara intre normalitatea si anormalitatea sociala.

Teorii: comune cu paradigma pozitivista. Practica recuperatorie (reparatorie):

vizeaza refacerea bunei functionari sociale, restabilirea echilibrului sistemic; scopul interventiei este acela de a readuce individul sau sistemul social in parametrii normali de functionare;

asistenta sociala are ca roluri: preventia, tratamentul, sprijinul, intretinerea subsistemelor sociale care inregistreaza disfunctii; tehnicile utilizate in conformitate

cu teoria sistemista si teoriile comportamentale urmaresc sa formeze comportamente conforme cu asteptarile societatii, sa ajute indivizii sa traiasca la un nivel acceptabil de functionare; asistenta sociala mediaza functionarea diferitelor componente ale sistemului social; creeaza canale de comunicare intre acestea, intretinand echilibrul dinamic al intregului social; asistentul social - rol de normalizare si control social;

exemple : aplicarea analizei sistemice in asistenta sociala (Bocancea, Neamtu, 1999, pp. 84-90).

1.2.4. Paradigma schimbarii sociale si practica radicala (revolutionara)

Presupozitii teoretice:

societatea nu este ordine si armonie; inegalitatea, conflictele de interese si valori, schimbarea sunt fenomene inevitabile ;

cei care detin puterea economica si politica detin si capitalul simbolic pe care il impun celorlalti prin asa-numita "violenta simbolica' ;

institutiile si mecanismele de mentinere a ordinii au caracter constrangator, coercitiv si manipuleaza individul;

specialistii in domeniul sociouman trebuie sa fie capabili sa medieze conflicte, sa gestioneze crize, sa declanseze schimbari sociale.

Teorii: comune cu paradigma interpretativa. . Practica radicala (revolutionara) :

"un amestec de umanism si politica (), o combinatie exotica de critica politica si grija pentru individ' (Howe, 2001, p. 89);

practica menita sa stimuleze schimbarea (la nivel individual si social) si adaptarea la schimbare;

asistentul social este un agent al schimbarii: initiaza proiecte de interventie la nivel comunitar; influenteaza adoptarea unor politici sociale in interesul grupurilor defavorizate; dezvolta gradul de constientizare si implicare a indivizilor; creeaza grupuri de presiune care sa influenteze decizia politica. Prin astfel de actiuni, asistentul social nu intentioneaza sa "repare' disfunctiile ivite in sistemul social, ci vizeaza schimbarea sistemului;

principii si valori promovate: egalitatea sanselor; recunoasterea identitatii si diferentei minoritatilor etnice si a grupurilor marginalizate; redistribuirea puterii si resurselor in societate ;

exemplu : asistenta sociala feminista isi propune ca obiective : sa dezvolte gradul de constientizare a conditiei femeii in societatea actuala; sa identifice problemele acesteia; sa construiasca increderea si stima de sine, ajutand femeile sa-si cunoasca si sa-si dezvolte potentialul propriu; sa creeze retele de sprijin care sa ajute femeile aflate in dificultate; sa combata izolarea si nonimplicarea sociala a femeilor; sa schimbe reprezentarile sociale asupra rolurilor traditionale ale femeii etc. Metoda utilizata pentru realizarea acestor obiective este lucrul in grup.

1.3. Cercetarea-actiune: o reconciliere a teoriei cu practica

Situat in prelungirea unei mai vechi exigente metodologice privind unitatea dintre teorie si practica, demersul cercetare-actiune se impune, in ultimele trei decenii, ca deziderat esential al perfectarii strategiilor asistentiale. Sub imperiul proliferarii criteriilor de eficienta si rationalitate aplicate deopotriva cunoasterii si actiunii, oamenii de stiinta cauta noi aliante teoretice si metodologice care sa raspunda adecvat imperativelor de optimizare a practicii sociale. in acest context, constructiile teoretice din stiintele socioumane contemporane sunt conditionate de solutionarea unor probleme dictate atat de normele epistemologice, cat si de cerintele societatii. Complementaritatea dintre cercetarea fundamentala si cercetarea aplicata atesta rolul decisiv al cunoasterii teoretice in cresterea calitatii vietii. Modelele explicative furnizate de stiinta se convertesc in modele de actiune eficienta, rationalizata, precizand astfel imersiunea stiintei in procesele de schimbare sociala.

Reconcilierea dintre cercetare si actiune (interventie) realizeaza deschiderea teoreticienilor spre problemele practice, in paralel cu ridicarea gradului de profesionalism si competenta a practicienilor.

Se mentine inca un decalaj semnificativ intre cercetarea sociala si actiunea asis-tentiala, chiar si in tarile in care asistenta sociala are o fructuoasa traditie. Una dintre cauzele acestui decalaj poate fi reperata in optiunea cercetatorilor si practicienilor pentru paradigme diferite. Astfel, ei se raporteaza fie la paradigma psihosociala, fie la cea behaviorista sau sistemista, fiecare dintre acestea oferind un model explicativ al socialului in functie de care se prefera metodologii de tip pozitivist (care accentueaza conditia obiectivitatii cunoasterii si tratarea faptelor sociale ca lucruri) sau metodologii interpretative (care valorifica sensul si semnificatia realitatii traite). in acest sens, paradigma psihosociala valorizeaza dimensiunile subiectivitatii umane, incercand sa interpreteze si sa inteleaga fenomenele sociale intr-o maniera specifica stiintelor socioumane. Paradigma behaviorista opteaza pentru o analiza obiectiva a problemelor sociale, punand accentul pe "realitatea umana exterioara' (comportamente observabile) dupa modelul explicativ al stiintelor naturii. Depasind separatia dintre cele doua perspective, paradigma sistemista propune o viziune dialectica asupra dinamicii proceselor sociale, dovedind necesitatea unei multiple abordari, pentru ca nici o paradigma nu poate fi invocata ca unica autoritate explicativa (Lecomte, 1991, pp. 120-l35).

Disjunctia intre cercetare si actiune a alimentat o criza epistemica din al carei impas s-a iesit numai printr-o reconsiderare a principiilor metodologiei cercetarii sociale, care afirma necesitatea unitatii intre teoretic si empiric, explicatie si intelegere, teoretic si practic, cantitativ si calitativ, constatativ si evaluativ in cunoasterea realitatii socioumane.

Unitatea cercetare-actiune isi gaseste concretizarea in practica asistentei sociale, la nivelul careia este inadecvat sa vorbim despre doua momente succesive, intai investigatia si apoi actiunea, caci, in realitate, se contureaza "un circuit inchis in care investigatia si actiunea se imbina, accentul cazand ritmic cand pe investigatie, cand pe actiune, diagnosticul (evaluarea) jucand rol cand de ipoteza de lucru, cand de concluzie' (De Robertis, 1995, p. 96).

in practica asistentei sociale, cercetarea si interventia sunt strans legate, aspect ce rezulta si din faptul ca etapele parcurse in investigarea sociala (cunoasterea si analiza

faptelor) si cele corespunzatoare interventiei propriu-zise ("tratamentul', solutionarea problemei) sunt, in privinta traseului logic si cronologic, aceleasi.

Demersul cercetare-actiune, in practica asistentiala, este un proces circular, activ si continuu, al carui punct initial si final este un context situational concret. De asemenea, intre etapele sale este posibil un schimb informational permanent, ceea ce permite o ajustare si imbunatatire a derularii activitatii in aceste secvente, care se desfasoara aproape simultan.

Cercetarea-actiune vizeaza un proces in cadrul caruia se angajeaza echipe de cercetatori si practicieni din domeniul social, care isi conjuga eforturile in vederea investigarii unei situatii problematice emanate din contextul practicii sociale. Desfasurarea cercetarii-actiune are ca reper cateva principii metodologice de baza :

este un demers care trebuie conceput pe durata lunga, si nu ca o interventie punctuala;

se realizeaza prin echipe multidisciplinare, fiind o actiune colectiva care pune in joc strategii de cercetare si de interventie;

finalitatea, obiectivele si orientarea generala a cercetarii si interventiei se negociaza de catre cercetatorul practician si sistemul client;

problematica cercetarii nu decurge din teorii prealabile, ci survine din situatii sociale concrete;

datele culese in timpul cercetarii-actiune au valoare in calitate de elemente ale unui proces de schimbare sociala ;

cercetatorul practician abandoneaza rolul de observator exterior in favoarea unei atitudini participative. El trece de la observatia exterioara la cea empatica si participativa, implicandu-se intr-o relatie de cooperare-ajutorare cu sistemul social investigat (Lecomte, 1991, p. 146).

Demersul cercetare-actiune raspunde unui dublu obiectiv: realizarea schimbarii sociale, pe de o parte, si imbogatirea cunostintelor stiintifice cu referire la realitatea socioumana, pe de alta parte. Astfel, distanta intre cercetarea sociala si valorificarea rezultatelor acesteia in practica se reduce la minim, inregistrandu-se un feedback relativ rapid. Rezultatele obtinute prin cercetarea-actiune sunt integrate mai intai in practica si apoi in teorie, traseul fiind invers fata de cel urmat in cercetarea sociala clasica.

Avantajele pe care le poate oferi cercetarea-actiune nu exclud unele dificultati ce tin de finantarea si organizarea acestui proces complex. Cu toate acestea, cercetarea-actiune poate fi urmata ca principiu metodologic in constituirea unor echipe multidisciplinare de cercetare si interventie sociala, precum si la nivel individual, vizand rolul de

practician si cercetator pe care trebuie sa il indeplineasca asistentul social, in vederea ridicarii gradului de profesionalism si a implicarii acestuia in proiectarea unor politici sociale de perspectiva.

2. Metode si tehnici de investigare psihosociala

2.1. Metoda observatiei

2.1.1. Caracteristicile observatiei stiintifice

Observatia este o metoda fundamentala de culegere a datelor empirice, utilizata in stiintele socioumane si in practica asistentiala. Spre deosebire de observatia spontana, folosita in contextul vietii cotidiene, observatia stiintifica este o actiune planificata, ghidata de scopuri si ipoteze, desfasurata dupa reguli precise si indelung verificate. Observatia stiintifica se remarca prin urmatoarele caracteristici:

este fundamentata teoretic: utilizeaza concepte, scheme de analiza, teorii si modele explicative cu privire la fenomenele investigate;

este sistematica si organizata metodic ;

este integrala: "obiectul' observat este privit ca intreg situat intr-un context determinat;

este repetabila si verificabila: pentru obtinerea unor date veridice, observatia poate fi repetata, reconstituind pe cat posibil conditiile initiale. Acest lucru nu este insa realizabil in cazul fenomenelor/evenimentelor unice;

are o finalitate teoretica (testarea sau imbogatirea teoriilor existente ; constructii teoretice noi) sau o finalitate practica (vizand schimbarea sociala) bine precizate.

2.1.2. Tipuri de observatie

Investigatia psihosociala, realizata in scopul cercetarii teoretice sau al interventiei practice, poate face apel la un tip sau altul de observatie, in functie de obiectivele urmarite. in literatura metodologica sunt mentionate mai multe tipologii ale observatiei care au la baza criterii diferite de clasificare :

dupa scopul investigatiei deosebim: observatia exploratorie, observatia de diagnostic, observatia experimentala;

dupa gradul de implicare a observatorului in contextul realitatii de studiat: observatia externa (nonparticipativa) si observatia participativa;

dupa gradul de structurare: observatie structurata si observatie nestructurata (calitativa).

1) Observatia exploratorie se utilizeaza atunci cand nu detinem informatii suficiente despre realitatea ce urmeaza a fi investigata. Astfel de observatii au fost utilizate pentru prima data de antropologi si etnologi in studierea societatilor arhaice. Observatia exploratorie se realizeaza la primul contact al cercetatorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observatie este putin sistematizata, situandu-se la nivelul descriptiv al cunoasterii stiintifice. Practica asistentei sociale presupune apelul frecvent

la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul ca fiecare client si fiecare situatie problematica reprezinta "cazuri unice', in felul lor (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 115). Astfel, in etapa de reperare a problemei si de analiza a situatiei clientului, asistentul social realizeaza observatii exploratorii, in cadrul carora isi construieste ipotezele pentru investigarea metodica ulterioara (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial si de planificare a interventiei).

2) Observatia de diagnostic consta intr-o analiza de profunzime a situatiei problematice cu care se confrunta clientul asistat, presupunand interpretarea si incadrarea cazului in tipologia consacrata a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei investigatii stiintifice cuprinde, in fapt, doua componente : un diagnostic descriptiv (diferential) si un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosociala este un demers complex si de durata ce presupune utilizarea unor modalitati de investigare combinate : observatii si interviuri repetate, analiza documentelor. Precizarea diagnosticului diferential consta in descrierea amanuntita a conditiilor obiective si subiective ce caracterizeaza problema de asistenta si analiza sistematica a "simptomatologiei' cazului respectiv (Rascanu, 1996). De exemplu, in categoria problematica a "minorilor cu tulburari de comportament', putem repera ca diagnostic diferential cazurile de "abandon scolar', "delincventa', "vagabondaj', "toxicomanie' etc.

Diagnosticul diferential, descriptiv, trebuie completat de un diagnostic explicativ, care inventariaza cauzele ce au generat problema respectiva. Diagnosticul cauzal serveste elaborarii unui plan de interventie adecvat solutionarii cazului.

3) Observatia experimentala este utilizata in asistenta sociala, indeosebi pe parcursul derularii planului de interventie prin care se declanseaza procese de schimbare sociala ce reunesc caracteristicile unei situatii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

4) Observatia externa (nonparticipativa) este utilizata de catre jurnalisti, oameni de stiinta, medici si asistenti sociali. in acest caz, observatorul se situeaza in afara sistemului observat. Acest tip de observatie se recomanda in situatiile in care incadrarea investigatorului in grupul sau colectivitatea-tinta este dificila, inadecvata sau imposibila.

Observatia participativa presupune integrarea observatorului in comunitatea cercetata, pentru o perioada lunga de timp, in scopul unei cunoasteri in profunzime, de tip calitativ. Observatia participativa se defineste prin cateva caracteristici de baza:

surprinde existenta cotidiana a unei comunitati pentru a obtine o imagine autentica asupra acesteia;

este un studiu comprehensiv si holistic asupra unei unitati sociale (cultura, subcultura, grup, organizatie, credinte, obiceiuri, modele actionale, interactiuni sociale etc.);

- este un demers de tip calitativ atat sub aspectul realitatii studiate (aspecte unice, particulare ale vietii sociale), al principiilor si strategiei metodologice utilizate (primeaza abordarea comprehensiva, "din interior', a fenomenelor sociale; ipotezele si categoriile de analiza sunt flexibile, suportand modificari pe parcursul cercetarii prin confruntarea cu noi date), cat si sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu raza medie de generalitate, teorii interpretative etc.);

- se deruleaza potrivit unor principii si reguli specifice de ordin metodologic si deontologic: observatorul trebuie sa respecte normele de convietuire si obiceiurile

colectivitatii investigate ; sa nu lase impresia ca este o autoritate si sa nu joace rolul de conducator sau sfatuitor; sa nu socheze prin vocabularul utilizat, prin cunostintele sale sau prin vestimentatie ; sa nu forteze situatia de observatie ; sa inregistreze cat mai fidel datele empirice ; sa manifeste interes egal fata de toti membrii comunitatii respective, pentru a castiga increderea lor si, mai ales, pentru a obtine acordul autoritatilor formale si informale (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 117);

identitatea observatorului poate fi dezvaluita total, partial sau deloc. De asemenea, gradul de implicare in viata comunitatii poate varia, implicand o pozitie de neutralitate sau una de actor social (membru activ sau membru periferic);

pe parcursul observatiei participative este necesara adesea utilizarea unor observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care este solicitat de catre investigator (asistent social) sa culeaga informatii cu privire la activitatea propriului grup. in asistenta sociala, participantul observator este o persoana din proximitatea clientului care, adesea, sesizeaza institutia asistentiala, formuland si cererea de ajutor in favoarea celui pe care il crede in criza sau in situatie de risc.

Utilizarea observatiei participative in practica asistentei sociale permite o mai buna evaluare a problemelor clientului individual sau multipersonal, surprinde dinamica realitatii traite, conexiunea factorilor obiectivi si subiectivi ai acesteia.

6) Observatia structurata se distinge prin faptul ca face apel la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de analiza, construite in prealabil, care ghideaza observatia si ordoneaza materialul empiric vizat. Categoriile de observatie sunt clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentari, formulate ca indicatori relevanti care permit analiza cantitativa (statistica) a proceselor si relatiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza operationalizarii unor concepte si ipoteze, este utilizat si sub denumirea de ghid (grila) de observatie. Construirea sistemului de categorii pune problema fidelitatii, validitatii si eficientei acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realitatii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toata gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat) sau nonexhaustiv (selectiv); in raport cu gradul de omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (Chelcea, 2001, p. 364).

Observatia structurata este o metoda cantitativa, riguroasa si sistematica. Obiectiile pe care calitativistii le aduc, in mod frecvent, acestui tip de observatie vizeaza faptul ca "fragmenteaza realitatea sociala atat de policroma, in categorii prestabilite, lasand pe dinafara dimensiuni si aspecte importante si neputand reda complexitatea si fluiditatea interactiunilor umane' (Ilut, 1997, p. 79).

in practica asistentei sociale, se utilizeaza grile de observatie care faciliteaza actiunea de investigare si diagnoza psihosociala. Reproducem grila de observare a efectelor abuzului si neglijarii la adolescenti, pe baza careia pot fi evaluate problemele care apar la aceasta categorie de populatie :

Grila de observare a efectelor abuzului si neglijarii la adolescenti Abuz fizic (indicatori): retras/apatic ; comportament agresiv ; comportament antisocial ; incapabil sa aiba legaturi cu cei de aceeasi varsta; se identifica cu "tipii duri' (punk, gasti); cauta atentia adultilor ; probleme cu scoala; fuga de acasa; prostitutie ; consum de droguri si alcool; tulburari de nutritie etc.

Abuz sexual (indicatori): comportament sexualizat; promiscuitate/prostitutie ; nesupunere sau bunavointa duse la extrem; izolare; frica/anxietate/depresie; auto-mutilare ; gesturi sinucigase ; pseudomaturitate; consum de droguri si alcool; fuga de acasa; comportament delincvent.

Neglijare (indicatori): retras/apatic; agresiv ; incapabil sa-si faca sau sa-si pastreze prietenii; obezitate sau alte tulburari de nutritie ; consum de droguri si alcool.

7) Observatia nestructurata (calitativa), spre deosebire de cea structurata (cantitativa), nu face apel la o schema prestabilita de categorii sau ipoteze, acestea urmand sa fie elaborate pe parcursul investigatiei sau la sfarsitul acesteia. Acest tip de observatie se utilizeaza in cercetarile antropologice, in studiile etnografice si in practica asistentei sociale, mai ales sub forma observatiei participative.

2.1.3. Reguli de observare

Utilizarea observatiei, ca metoda fundamentala de investigare psihosociala, presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pregatirea observatiei, la realizarea acesteia si inregistrarea datelor empirice. in acest sens, in orice tip de observatie, cercetatorul (asistentul social) trebuie sa raspunda la un set de intrebari care sistematizeaza activitatea de observare: ce sa observe ? Cum sa observe ? Cum sa inregistreze faptele observate ? Cum sa le interpreteze ? in ce scop realizeaza observatia ? Cum valorifica rezultatele in cadrul planului de interventie ?

Cu ajutorul metodei observatiei putem culege date de natura diferita, precum:

manifestari de conduita (comportamente individuale si colective surprinse in context natural; activitati de joc, invatare sau munca; actiunile si interactiunile umane cotidiene);

aspecte legate de comunicarea interpersonala (limbaj verbal si nonverbal; calitatea comunicarii; mesajele transmise);

aspecte referitoare la mediul social (conditii materiale si de locuit; reteaua de relatii).

Asadar, prin intermediul observatiei inregistram, in mod direct, date vizand factorii obiectiv-structurali ai realitatii sociale si, indirect, prin reflectarea lor in acte de conduita, obtinem date despre universul subiectiv-simbolic.

Pentru a culege aceste tipuri de informatii putem efectua observatii integrale sau selective, structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau longitudinale. Indiferent de tipul de observatie pentru care opteaza investigatorul, pregatirea acesteia presupune cumularea urmatoarelor conditii: stabilirea obiectivelor cercetarii, selectarea unitatilor de observare (secventele comportamentale), alegerea tehnicilor de observare si a procedeelor de notare a datelor (Chelcea, 2001, p. 381).

Informatiile culese prin observatii trebuie notate cu fidelitate si la intervale cat mai scurte de timp. Notele de observatie trebuie sa includa: data, ora, durata observatiei, locul desfasurarii, circumstantele observarii, aparatele utilizate etc. Opiniile, ipotezele si interpretarile observatorului trebuie notate separat de datele empirice. Notele de observatie trebuie revazute, completate, corectate si clasificate de indata ce acest lucru este posibil (Chelcea, 2001, pp. 381-382).

Informatiile obtinute prin intermediul observatiilor, completate cu datele culese prin interviuri si analiza documentelor, furnizeaza asistentului social materialul necesar investigarii cazului si clarificarii problemelor clientului in scopul proiectarii unei interventii specializate.

2.2. Tehnica documentarii in asistenta sociala

2.2.1. Ce este un document social ?

in cercetarea si interventia sociala, tehnica documentarii este utilizata in scopul culegerii de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin observatie directa sau in scopul informarii teoretice, in sensul consultarii unei bibliografii si a rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior, precum si in incercarea de a reconstitui spiritul unei epoci. Documentele sociale sunt valorificate in cadrul unor stiinte teoretice si aplicative precum istoria, sociologia, antropologia, psihologia, stiintele juridice si administrative, asistenta sociala. in functie de modul de valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursa principala de informatii sau, complementar, alaturi de alte metode si tehnici.

Documentele sociale contin relatari despre evenimente, fapte sociale si despre reflectarea acestora in constiinta subiectilor (reprezentari, opinii, credinte, productii literare etc). Din aceasta perspectiva, un document social este orice obiect material sau text care contine o informatie comprehensibila despre o realitate oarecare ; ele sunt "urme' ale faptelor si proceselor sociale. Urmele lasate de faptele anterioare pot fi urme directe (rezultate din activitatea productiva a oamenilor) si urme indirecte (texte scrise, acte oficiale) (Chelcea, 2001, p. 467). in categoria documentelor sociale intra, asadar, atat textele scrise, cat si imaginile fotografice si cinematografice, inregistrarile audio, produsele activitatii umane, obiectele casnice, simbolice si de vestimentatie etc. (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 119).

in practica asistentei sociale, analiza documentelor sociale oficiale si neoficiale ale clientilor este o activitate curenta, reprezentand una dintre sursele complementare de informare utilizate in scopul realizarii unor investigatii si diagnoze psihosociale cat mai complete.

2.2.2. Clasificarea documentelor

Marea diversitate a documentelor, utilizate de cercetatori si practicieni pentru descrierea si explicarea fenomenelor sociale din trecutul mai indepartat sau mai apropiat, impune clasificarea lor. Principalele criterii de clasificare mentionate in literatura de specialitate sunt forma (natura), continutul, destinatarul si emitentul. Combinarea acestor criterii acopera diversitatea documentelor sociale (Chelcea, 2001, pp. 468-469).

Clasificarea dupa criteriul formei include : documente scrise (texte propriu-zise ; documente oficiale si neoficiale; publice si personale etc.) si nescrise (obiecte cu utilitate practica, documente fotografice, sonore si cinematografice).

Clasificarea dupa criteriul informational include documente cifrice (statistici, recen-samanturi) si necifrice (avand ca suport limbajul natural).

in functie de destinatar, deosebim documente personale si publice, iar in functie de emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati de stat) si neoficiale.

in asistenta sociala, o utilitate speciala o au documentele publice oficiale cu caracter informativ (cu privire la aspecte ale vietii politice, economice etc.) sau prescriptiv (legi, ordonante de guvern, regulamente de ordine interna, coduri deontologice); documentele personale oficiale (certificate de nastere, casatorie, deces, buletin de identitate, acte de proprietate, testamente, adeverintele si dovezile eliberate de autoritati, documente scolare, fise medicale etc.) servesc in primul rand pentru identificarea subiectilor investigati. Documentele personale neoficiale (jurnale, memorii, scrisori, produsele activitatii) ofera asistentului social un bogat material informativ, relatand experiente individuale unice sau reprezentative pentru o categorie de populatie. Specificul documentelor sociale consta in ambivalenta subiectiv - obiectiv, individual -social. Acestea sunt utilizate de psihologi si asistenti sociali pentru studierea personalitatii si a conditionarii sociale a acesteia.

Gordon W. Allport sintetizeaza astfel motivele posibile pentru care oamenii scriu documente personale : "pentru autojustificare, din egotism, cu intentia de a se prezenta intr-o lumina favorabila, din dorinta de a pune in ordine propria viata, in scop estetic, in vederea gasirii unei perspective sigure in viata, pentru autoexplicarea conflictelor traite, din motive pecuniare, cu intentia de a le publica, la cererea expresa a cercetatorilor sau a oficialitatilor, spre a gasi mantuirea sau pentru a facilita reintegrarea in societate, cu scop stiintific, spre a servi ca exemplu celorlalti sau din dorinta de a-si asigura nemurirea ()' (apud Chelcea, 2001, p. 502). Cunoscand motivele care ii determina pe oameni sa scrie jurnale, autobiografii etc., cercetatorul (asistentul social) poate verifica gradul de obiectivitate a relatarilor. in acelasi timp, deformarea voluntara sau involuntara a relatarilor poate fi interpretata si exploatata stiintific. Documentele personale ofera o importanta baza de date investigatorului pentru elaborarea sau verificarea ipotezelor, pentru intelegerea concreta a motivatiei sociopsihologice a clientului. Analiza si interpretarea acestor date pot fi facute la nivelul simtului comun sau realizate sistematic prin metode stiintifice de studiu al documentelor sociale.

2.2.3. Analiza documentelor sociale

Analiza documentelor sociale face apel la un ansamblu de tehnici de cercetare calitativa si cantitativa pentru descifrarea semnificatiilor explicite si implicite ale textului. Analiza calitativa a unui document, utilizata deopotriva in critica literara, in cercetarea istoriei, in sociologie si asistenta sociala, se remarca prin faptul ca nu aplica sisteme precodificate de inregistrare a informatiilor, presupunand o minima sistematizare a instrumentelor de lucru cu textul. Spre deosebire de aceasta, analiza cantitativa, subordonata dezideratului obiectivitatii si preciziei, recurge la cuantificarea documentului (stabilirea unor categorii de analiza, semnalarea frecventei acestora, clasificarea, ierarhizarea lor etc.) si la analiza statistica a datelor (Ilut, 1997, p. 162). Desi introduce un plus de rigoare in cercetare, analiza cantitativa se opreste mai ales asupra mesajului manifest al comunicarii, asupra componentelor vizibile si repetabile, pierzand semnificatiile profunde si inedite. De asemenea, analiza cantitativa nu este aplicabila oricarui tip de document si nici nu se utilizeaza in "forma pura'.

Adeptii perspectivei calitativiste in cercetarea socioumanului aplica, la randul lor, si un tratament de tip cantitativ, de stabilire a unor categorii, de codare si numarare. "Adoptand strategia multiperspectivala () si coroborand in aceeasi cercetare metode

structurate (cantitative) cu unele mai flexibile, nestructurate (calitative), se poate ajunge () la rezultate care sa depaseasca truismele stereotipizate ale simtului comun sau interpretarile speculative fara acoperire in date sistematice - oricat de subtile si seducatoare ar fi ele -, dar si datele empirico-statistice care, in sine, nu spun nimic sau spun orice' (Ilut, 1997, pp. 171-l72).

La ora actuala, in metodologia cercetarii sociale se sustine ideea imbinarii adecvate intre cercetarea de tip cantitativ si cea de tip calitativ, dorindu-se o "temperare' a cantitativismului, dublata de aspiratia spre rigoare a calitativismului. Aceste tendinte metodologice se reflecta si in practica asistentei sociale in cadrul careia analiza documentelor se raporteaza la premisa ca documentele sociale, cele scrise, ca si cele materiale, se prezinta ca adevarate "texte sociale' ce ofera informatii asupra unui caz particular si asupra contextului general in care acesta se incadreaza. Avand in atentie documentele personale oficiale si neoficiale de tipul jurnalelor, memoriilor, scrisorilor, produselor activitatii, asistentul social realizeaza, indeosebi, analize calitative centrate pe analiza interna (descifrarea sensurilor si semnificatiilor) si externa (contextuala) a documentelor. Aceste tipuri de analiza necesita aplicarea cunostintelor din campul psihologiei si sociologiei.

2.3. Metoda interviului

2.3.1. Comunicarea interpersonala intre stiinta si arta

Comunicarea este o componenta esentiala a existentei umane, atat sfera vietii private, cat si cea a vietii publice fiind marcate de abilitatile noastre de comunicare. Societatea in care traim este o societate a comunicarii in sensul ca acum, mai mult ca oricand, asistam la rafinarea si multiplicarea mijloacelor de comunicare. Procesul comunicarii face obiectul unor stiinte specializate (semiotica, retorica, lingvistica, logica, informatica) si al unor discipline academice (teoria si practica presei, teoria informatiei, comunicarea politica). De asemenea, sociologia si psihologia sociala studiaza comunicarea ca proces de interactiune si constructie a sensurilor si semnificatiilor sociale. Cu toate acestea, paradoxal, omul modern se confrunta cu probleme de comunicare ce genereaza conflicte interpersonale, crize si angoase.

Sensul general al conceptului de comunicare are in vedere procesul interactiv de transmitere si receptionare a mesajelor, proces in care sunt implicate urmatoarele elemente: emitator, mesaj, canal de comunicare, receptor, raspuns.

Emitator -> Mesaj codificat -> Canal de comunicare -> Mesaj decodificat -> Receptor

<- Raspuns (feedback)->

in practica asistentiala, comunicarea reprezinta un aspect esential al interactiunii dintre asistentul social si client. Construirea unei relatii corecte si eficiente intre asistent si asistat depinde de calitatea procesului de comunicare. Asistentul social trebuie sa cunoasca si sa depaseasca numeroasele bariere psihologice si sociale ce afecteaza comunicarea. in acest sens, el trebuie sa-si formeze abilitati de comunicare, exersandu-le permanent in realizarea interviului, a consilierii, a medierii si negocierii.'

in literatura de specialitate, se opereaza cu urmatoarea tipologie a comunicarii:

a) in functie de mijloacele de comunicare deosebim:

comunicarea verbala (conversatia, interviul, consilierea, negocierea);

comunicarea nonverbala (mimica, gestica, limbajul corpului);

comunicarea audiovizuala (comunicarea mass-media);

comunicarea simbolica (steaguri, semnale, formule etc.);

b) in functie de calitatea comunicarii deosebim:

comunicarea defectuoasa (lipsa comunicarii; "dialogul surzilor');

comunicarea autentica (disponibilitate, transparenta, conciliere).

Vom avea in atentie distinctia intre comunicarea defectuoasa si comunicarea autentica pentru a evidentia caracteristicile si principiile acesteia din urma.

Principiile unei bune comunicari vizeaza atat capacitatea de ascultare a interlocutorului (disponibilitatea, dezarmarea, empatia), cat si abilitatile de a conduce o discutie (flexibilitatea, centrarea, autenticitatea, increderea si respectul) (Brinster, 1997, pp. 158-l73). Reunirea acestor caracteristici determina calitatea tuturor formelor de comunicare verbala, atat in ipostaza conversatiei cotidiene, cat si in forma consilierii si intervievarii. Astfel:

1) Dezarmarea interlocutorului de agresivitatea sa este o tehnica utilizata pentru a para "atacurile' acestuia in vederea aducerii dezbaterii pe terenul ascultarii si al respectului reciproc. Aceasta tehnica presupune a rezista sa raspunzi la o agresiune printr-o alta agresiune si invita la exprimarea unui acord partial cu afirmatiile interlocutorului, motiv pentru care ea trebuie utilizata prudent. in asistenta sociala, dezarmarea poate fi aplicata in dialogul cu clientii revendicativi sau refractari. Urmatorul exemplu poate fi elocvent in acest sens :

Acuzatie : "M-am saturat sa am niste parinti retrograzi, care nu inteleg nimic din problemele tineretului de azi!

Raspuns: "Ai dreptate. Mentalitatea tinerilor evolueaza foarte repede incat imi vine si mie greu sa inteleg unele lucruri. Totusi, ce anume te nemultumeste ? '.

2) Empatia inseamna: a-l asculta pe celalalt cu atentie; a-i repeta ceea ce intelegem ; a-i cere precizari si a nu-i judeca opiniile. Ceea ce caracterizeaza aproape toate

problemele de comunicare este faptul ca persoanele in cauza nu se simt nici ascultate, nici intelese, situatie care dezvolta sentimente de frustrare ce conduc la diminuarea comunicarii. Empatia consta in a asculta ceea ce spune sau evita sa spuna interlocutorul, inregistrand corect mesajele verbale si nonverbale; inseamna a intari primirea mesajului, reformulandu-l oral interlocutorului, pentru a primi confirmarea acestuia; inseamna a nu judeca, a nu evalua si a nu interpreta spusele interlocutorului imediat ce acestea au fost formulate. Empatia presupune respectul opiniilor diferite, fara a le impartasi in mod obligatoriu. De exemplu:

Clientul: "Am impresia clara ca nu intelegeti nimic din problema mea si ca va prefaceti ca ma ascultati, pentru ca terapia sa mai dureze'.

Asistentul social: "Deci va simtiti neinteles si credeti ca terapia nu face nici un progres. Puteti sa-mi spuneti ce va determina sa ganditi astfel ? '.

Empatia este o norma deontologica si un principiu de baza al profesiei asistentiale, ce presupune abilitatea de a asculta si de a intelege nevoile clientului, precum si redarea increderii in fortele proprii.

3) Flexibilitatea. Daca primele doua principii enuntate anterior privesc capacitatea de a asculta, cele patru principii care urmeaza, incepand cu flexibilitatea, vizeaza modalitatile de exprimare adecvata. Flexibilitatea comunicarii echivaleaza cu acceptarea faptului ca punctul nostru de vedere nu este singurul posibil si nici cel mai bun. Flexibilitatea inseamna acceptarea opiniilor alternative, a contraargumentelpr si a discutiilor in contradictoriu. in practica, flexibilitatea consta in ponderarea ideilor si a sentimentelor pe care le exprimam fata de ceilalti si se traduce prin expresii de genul: "Am impresia ca ' ; "Mi se pare ca' ; "Dupa parerea mea',; "As fi foarte fericit sa'. Flexibilitatea nu inseamna lipsa fermitatii in exprimarea atitudinilor si ideilor. Aceasta calitate se opune stilului intransigent, autoritar, absolutist, promovand, in schimb, toleranta si capacitatea de adaptare la contextul comunicarii. O comunicare autentica nu consta in a stabili, cu orice pret, de partea cui este dreptatea, ci mai curand in realizarea unui camp de intelegere reciproca.

4) Centrarea pe subiectul discutiei inseamna a realiza o comunicare coerenta, a viza esentialul si a stabili prioritatile, fara a zabovi asupra unor teme colaterale. Acest lucru nu este insa foarte usor de realizat in conditiile in care interlocutorii sunt confuzi si nu isi pot identifica singuri problemele. in practica asistentiala, aceasta tehnica se poate corela cu tehnica clarificarii.

5) Autenticitatea trebuie sa se regaseasca la toate nivelurile comunicarii:

la nivel cognitiv, autenticitatea inseamna a spune celuilalt ce gandesti cu adevarat;

la nivel afectiv, autenticitatea presupune exprimarea sentimentelor reale ;

la nivel volitiv, autenticitatea consta in a exprima cat mai precis intentiile, asteptarile si proiectiile.

Comunicarea autentica presupune, asadar, o relatie deschisa si sincera a interlocutorilor. De exemplu:

Asistentul social catre client: "Sunt complet dezorientat in incercarile mele de a dialoga cu tine si total nemultumit de stadiul discutiei noastre. Am impresia ca nu progresam deloc (centrare si autenticitate). Ce propui sa facem ? ' (empatie).

6) Aprecierea, respectul si increderea reciproca sunt valori importante in construirea relatiilor interpersonale. Aceste principii indica faptul ca, chiar si in situatia in care nu suntem de acord cu opiniile, principiile sau valorile celuilalt, trebuie sa-l respectam ca persoana. Comunicarea nu este doar un proces de transmitere si receptare a mesajelor, ci este, in primul rand, o forma de interactiune sociala. De aceea, a sti sa comunici inseamna, implicit, a sti sa relationezi corect cu celalalt. Sistemul relational al fiecarui individ indica modelul de comunicare pe care acesta il promoveaza. De aceea spunem ca procesul de comunicare are, deopotriva, valente informative, formative si actionate.

2.3.2. Definirea si caracteristicile interviului

Dintre toate formele de comunicare verbala, interviul impune, cu necesitate, reunirea abilitatilor si principiilor specifice comunicarii autentice, mentionate anterior.

La ora actuala, metoda interviului este utilizata pe scara larga in stiintele socio-umane, ca si in practica diferitelor profesii (politica, administratie, jurnalism, asistenta sociala). Interviul a avut un statut stiintific indelung disputat, reusind treptat sa se impuna ca o modalitate de cercetare legitima, atat din punctul de vedere al rezultatelor, cat si din acela al fundamentarii lui teoretice.

Termenul "interviu' provine din limba engleza (interview) si semnifica intalnirea si conversatia intre doua sau mai multe persoane (Chelcea, 2001, p. 262). Interviul este o comunicare in care o persoana obtine informatii de la alta persoana. Desi este comparabil cu dialogul, conversatia, intrevederea si interogatoriul, interviul nu se confunda cu nici una dintre acestea. in cazul realizarii interviului de cercetare (care urmareste obtinerea de informatii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social), ca si in cazul interviului de interventie (utilizat de medici, psihologi, asistenti sociali), trebuie respectate anumite exigente teoretice si metodologice care diferentiaza aceasta metoda de alte forme de comunicare verbala.

Asadar, interviul este o modalitate de investigare stiintifica si de interventie sociala bazata pe comunicarea verbala, avand ca scop principal intelegerea si explicarea fenomenelor socioumane. Din perspectiva cunoasterii stiintifice, interviul este un important instrument de culegere a datelor referitoare la experienta de viata a subiectilor investigati si, totodata, o forma de interactiune psihologica si sociala cu influenta imediata asupra comportamentului actorilor implicati.

Interviul, ca metoda de investigare stiintifica a universului subiectivitatii umane, are cateva caracteristici definitorii prin care se deosebeste de alte forme de comunicare, precum si de alte metode de culegere a datelor verbale, cum ar fi ancheta prin chestionar. Astfel:

Interviul este un "fapt de vorbire' ; este o tehnica de comunicare si de interactiune umana bazata pe o relatie asimetrica intre cercetator si intervievat. Este vorba despre o interactiune de tipul: X L Y in care persoana intervievata Y ii transmite lui X, realizatorul interviului, un volum mai mare de informatii, comunicarea fiind lateralizata (Chelcea, 2001, p. 268).

Relatia dintre X si Y depinde de statusul social al persoanelor care inter-actioneaza (varsta, sex, nivel de scolaritate, rasa, religie) si de modul de desfasurare a interviului (debutul, derularea si finalul convorbirii). Atitudinea adecvata a investigatorului in acest context interactional poate fi sintetizata prin sintagma "neutralitate binevoitoare'.

Interviul nu este o discutie libera, fara subiect si scop. Discutia se concentreaza

aproape totdeauna asupra unui subiect ales de catre cercetator.

Spre deosebire de ancheta prin chestionar, care se bazeaza tot pe comunicarea

verbala, presupunand intrebari si raspunsuri, interviul este "o situatie interlo-

cutorie particulara ce produce date diferite : chestionarul provoaca un raspuns,

interviul determina construirea unui discurs', aducand in prim-plan experienta

traita a actorului social, logica si rationalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul sa

fie un demers de tip calitativ (De Singly et al., 1998, p. 136).

Interviul este "un dispozitiv tehnic de producere a unui discurs' cu referire la

"fapte psihologice si sociale'. Din acest motiv, se considera ca interviul produce

mai multe registre ale discursului:

un discurs factual - discursul despre fapte experimentate (evenimente) si practici sociale (comportamente, actiuni);

un discurs reflexiv - discursul despre reprezentari (ganduri, sentimente, valori, atitudini);

un discurs intentional - discurs prin care se construieste imaginea de sine (pozitiva sau negativa).

intre aceste tipuri de discurs exista o anumita incongruenta ce caracterizeaza, adesea, distanta dintre vorba si fapta, dintre atitudinea exprimata verbal si comportament, dintre eul privat si eul public.

Faptul ca interviul, in anumite ipostaze, sondeaza nivelurile de profunzime ale personalitatii celui intervievat implica doua aspecte: primul il vizeaza, pe investigator, care trebuie sa probeze abilitati speciale de comunicare si intervievare ; al doilea aspect vizeaza persoana intervievata care dezvolta anumite forme de rezistenta, datorate, in mare parte, mecanismelor de aparare ale eului, precum : fuga de raspuns, rationalizarea, proiectia, introiectia, identificarea si refularea (Chelcea, 2001, p. 270).

Fuga de raspuns se manifesta atunci cand subiectul invoca diferite pretexte (lipsa de timp, neincrederea) pentru a refuza interviul. Refuzul poate fi politicos sau brutal. Operatorul de interviu trebuie sa prevada astfel de situatii si sa pregateasca strategii de depasire a lor.

Prin rationalizarea raspunsurilor, indivizii incearca sa gaseasca justificari a posteriori comportamentelor lor. Coerenta raspunsurilor la intrebarile de motivatie nu trebuie sa ne faca sa credem ca totdeauna deciziile oamenilor au fost rationale.

Proiectia consta in atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese, motivatii.

Introiectia reprezinta convingerea ca experientele pe care le-a trait subiectul au fost urmarea propriilor hotarari.

Identificarea consta in conformarea subiectului intervievat la ceea ce crede ca se asteapta de la el (comportament de fatada).

Refularea, conform psihologiei freudiene, este procesul efectuat de subconstient prin care anumite imagini, idei, dorinte neplacute pentru subiect sau care contravin normelor morale sunt indepartate din constiinta in zona inconstientului (Chelcea, 2001, p. 270).

2.3.3. Tipuri de interviu

in lucrarile de specialitate, interviurile sunt clasificate in functie de doua criterii: gradul de libertate lasata interlocutorului si nivelul de profunzime a interviului. Gradul de libertate a interviului deriva din caracterul intrebarilor, din interventia sau neinterventia cercetatorului in discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt marcate de intrebarile precise si interventiile repetate ale cercetatorului, in timp ce altele pot fi "libere'. Cat priveste nivelul de profunzime a interviului, acesta depinde de cantitatea si complexitatea raspunsurilor primite. Alegerea tipului de interviu depinde de scopul, specificul si dimensiunea cercetarii sau interventiei sociale. Astfel, in cazul unui interviu clinic, nu vom putea apela la intrebari scurte si prevazute dinainte; in cazul unei anchete de opinie (in cadrul careia vor trebui intervievati foarte multi subiecti asupra unei teme precise) nu vom putea lasa o libertate prea mare discutiei, ci va trebui s-o conducem prin intrebari exacte.

in functie de gradul de profunzime si de libertate, distingem trei categorii de interviuri: interviuri nestructurate sau nonstandardizate ; interviuri semistructurate; interviuri structurate.

Din categoria interviurilor nonstandardizate fac parte:

a) interviul clinic: utilizat cu precadere in psihoterapie, in psihanaliza, dar si in asistenta sociala. Se caracterizeaza printr-un grad maxim de libertate (discursul intervievatului nu este condus de catre cercetator) si un nivel de profunzime psihologica deosebita. Acest tip de interviu este centrat pe persoana intervievata (framantari launtrice, ganduri intime etc), fara a avea o tema stabilita la inceputul interviului. Obiectivele acestui interviu sunt de cele mai multe ori psihoterapeutice;

b) interviul de profunzime : utilizat mai ales in domeniul studierii motivatiilor. in acest caz, gradul de libertate este limitat de orientarea discutiei pe o anume tema, impusa de intervievator. Interviul cauta sa culeaga informatii despre raporturile dintre persoana intervievata si tema de discutie. Obiectivele urmarite prin acest tip de interviu sunt: diagnosticul social (si psihosocial), sprijinul psihologic, studiile de motivatie, intelegerea unor modele de actiune si a unor procese psihosociale.

Din categoria interviurilor semistructurate fac parte :

a) interviul centrat (ghidat) cu raspunsuri libere (focused interview) are un grad de libertate redus, prin impunerea unor teme de discutie. Intervievatorul poate sa nu-si formuleze intrebarile dinainte (fapt care ii lasa acestuia posibilitatea de a conduce interviul in functie de inspiratia de moment). Raspunsurile la intrebari sunt libere. Se utilizeaza astfel de interviuri pentru a studia reactia indivizilor fata de anumite situatii ale caror aspecte au fost precizate in prealabil. Fiind o investigatie esentialmente calitativa, interviul focalizat este utilizat in cadrul preanchetelor, care preceda anchetele cantitative;

b) interviul cu intrebari deschise are un grad de libertate limitat prin formularea explicita a intrebarilor, la care subiectul intervievat raspunde liber (adica raspunsurile nu sunt precodificate). Acest tip de interviu este centrat pe un anumit subiect de ancheta si pe perceptia intervievatului cu privire la acel subiect.

Interviul structurat sau cu intrebari inchise are un grad de libertate extrem de redus pentru ambii interlocutori, intrucat intrebarile sunt formulate inainte de inceputul interviului. Ele respecta o anumita ordine. Interviul este centrat pe un anumit subiect de ancheta, intr-un context prealabil stabilit. Se utilizeaza in diferite sondaje, deoarece intrebarile si raspunsurile sunt standardizate.

Daca dupa criteriile libertatii si profunzimii am putut identifica trei categorii ale standardizarii, carora le-au corespuns cinci tipuri de interviuri, o alta clasificare se bazeaza pe maniera in care cercetatorul (asistentul social) conduce interviul. in felul acesta, cercetatorul poate alege : fie o formula de interviu dirijat, fie nedirijat (nondirectiv).

in primul caz, cercetatorul este cel care conduce interviul, printr-o serie de intrebari precise pe care i le pune intervievatul. Acesta din urma (in masura in care accepta sa coopereze) raspunde la intrebari in functie de cunostintele si experienta sa. in al doilea caz, cercetatorul propune intervievatului una sau mai multe teme de discutie, urmand ca acesta sa se exprime liber asupra lor. Cercetatorul nu intervine decat din cand in cand, pentru a putea orienta discursul intervievatului in asa fel incat sa obtina de la acesta informatiile de care are nevoie.

Nondirectivitatea este nu numai o problema de tehnica de intervievare, ci si o problema de atitudine generala fata de interlocutor. Atitudinea nondirectiva are ca premisa recunoasterea capacitatii intervievatului de a se exprima coerent asupra subiectului propus. in acest caz, reusita interviului depinde de capacitatea cercetatorului de a crea o atmosfera propice comunicarii, in care subiectul interogat sa reactioneze favorabil.

in functie de tematica urmarita in interviu, cercetatorul poate opta pentru o maniera total nondirectiva (caz in care el nu face decat sa lanseze la inceput o intrebare deschisa, pentru a putea demara discutia, dupa care lasa o libertate totala intervievatului ; aceasta situatie este proprie categoriei interviurilor nonstandardizate) sau o nondirectivitate atenuata (in acest caz, pornind de la tema sau obiectivul general al interviului, cercetatorul explica scopurile specifice, subtemele, ordinea abordarii lor in interviu; pentru fiecare subtema, cercetatorul formuleaza cate o intrebare deschisa, menita sa amorseze discutia; acesta este cazul interviurilor semistructurate).

O alta clasificare a interviurilor se face in functie de numarul persoanelor intervievate. Astfel, atunci cand interviul este centrat pe un singur interlocutor, interesandu-se doar de raspunsurile lui individuale, avem de-a face cu un interviu intensiv. Acesta urmareste evidentierea reactiilor profunde ale individului in legatura cu o anumita problema (de exemplu, imaginea de sine, atitudinea fata de ceva sau cineva anume, conceptia politica, religioasa, morala etc). Interviul extensiv presupune investigarea mai multor persoane (deci realizarea practica a mai multor interviuri pe aceeasi tema). Daca in cadrul interviului intensiv realizam un "profil' al persoanei intervievate, in interviul extensiv nu ne intereseaza subiectii luati in parte, nici compararea lor ca indivizi, ci raspunsul "total' al grupului investigat.

in literatura de specialitate consacrata interviului intalnim si alte tipologii realizate in functie de diferite criterii de clasificare, si anume : continutul comunicarii (interviul de opinie si interviul documentar), repetabilitatea convorbirilor (interviuri unice; interviuri repetate/"panel'), statusul sociodemograjic al persoanelor intervievate (interviuri facute cu adulti, cu tineri sau copii), modalitatea de comunicare (interviul fata in

fata; interviul prin telefon), functia indeplinita in cadrul procesului de investigare (interviuri de explorare; interviuri cu functie principala; interviuri cu functie complementara) (Chelcea, 2001, pp. 273-286).

2.3.4. Etapele realizarii interviului

Realizarea interviului presupune parcurgerea urmatoarelor trei mari secvente : pregatirea interviului; derularea interviului; analiza discursurilor si redactarea raportului de interviu.

1) Pregatirea interviului

in realizarea interviului nu exista retete general valabile, fiecare tip de interviu impunand respectarea unor reguli specifice. Totusi, putem sa identificam anumite principii si strategii care stau la baza desfasurarii corecte a interviului. Astfel, pentru ca interviul sa-si atinga obiectivele, se impun mai multe conditii: pregatirea lui prealabila de catre cercetator si abilitatile de comunicare din partea acestuia, acceptul si cooperarea intervievatului, asigurarea unei atmosfere propice comunicarii verbale etc.

Asadar, pregatirea interviului de catre cercetator (asistent social) are doua dimensiuni: pregatirea teoretica {le savoir-faire) si pregatirea practica {le savoir-etre).

Pregatirea teoretica trebuie sa aiba in atentie urmatoarele aspecte :

identificarea si formularea temei (problemei);

documentarea teoretica asupra problemei puse in discutie si asupra caracteristicilor subiectului (segmentului de populatie) ce urmeaza sa fie investigat;

precizarea scopului si a obiectivelor interviului;

delimitarea populatiei si a esantionului (atunci cand este cazul);

construirea unui plan de interviu care sa cuprinda ghidul de interviu (pentru interviurile semistructurate si structurate) si parametrii situatiei de interviu.

Ultimul aspect mentionat necesita unele precizari: ghidul de interviu este un ansamblu organizat de teme, subteme si indicatori, care structureaza activitatea de ascultare si de interventie a investigatorului in procesul comunicarii. Gradul de structurare si organizare prealabila a ghidului de interviu este conditionat de tipul de interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui anumit tip de interviu si, implicit, construirea ghidului depind de cunoasterea prealabila a situatiei pe care dorim sa o analizam. Cand aceasta cunoastere este insuficienta, folosim interviuri exploratorii (nonstandardizate sau semistandardizate), iar atunci cand dispunem de informatii mai exacte despre domeniul studiat, putem utiliza interviuri structurate.

in cazul interviului semistructurat, ghidul de interviu va cuprinde coordonatele tematice care directioneaza discutia (exemplul 1). in situatia realizarii unui interviu structurat, configuratia ghidului va fi formata din teme, subteme, indicatori si, eventual, intrebari (exemplul 2).

Exemplul 1: Ghid de interviu semistructurat

Tema : Identificarea minorilor aflati in dificultate si a familiilor acestora Axe tematice:

istoricul si functionarea familiei;

dimensiunile capacitatii parentale;

dezvoltarea minorului (normalitate si disfunctii) ;

identificarea factorilor de risc.

Exemplul 2: Ghid de interviu structurat

Tema : Identificarea minorilor aflati in dificultate si a familiilor acestora Subteme si indicatori:

istoricul si functionarea familiei: structura familiei; modificari semnificative aparute in componenta familiei; starea de sanatate; conditii materiale si de locuit; profesie; nivel de scolaritate; relatii familiale; cronologia evenimentelor importante si semnificatia acestora pentru membrii familiei;

dimensiunile capacitatii parentale : ingrijirea de baza a copiilor (hrana, adapost, ingrijire medicala); securitatea (asigurarea protectiei copilului in fata oricarui pericol sau oricarei agresiuni); climatul afectiv, satisfacerea nevoilor emotionale ale copilului (relatii sigure, stabile, afectuoase, ocrotire, lauda, incurajare); educatia : facilitarea dezvoltarii cognitive si a potentialului copilului prin interactiune, comunicare, joc ; asigurarea frecventarii scolii; modelare comportamentala ; stilul educatiei in familie; stabilitatea (mediu familial stabil/consecventa);

dezvoltarea minorului: sanatatea; educatia (parcursul scolar, rezultatele obtinute, domenii de interes); dezvoltarea emotionala si comportamentala; identitatea; relatii familiale si sociale;

- factori de risc: situatie materiala precara; carente educationale; alcoolism; abuz/violenta/neglijare ; abandon scolar ; delincventa.

Ghidul de interviu se deosebeste din punct de vedere functional de protocolul chestionarului prin aceea ca organizeaza intervievarea, dar nu dirijeaza discursul. Acest instrument de investigare permite, cel putin in principiu, atat obtinerea unui discurs autentic si personalizat din partea subiectului intervievat, cat si indeplinirea obiectivelor cercetarii sau interventiei sociale.

Pregatirea practica a interviului vizeaza abilitatile de comunicare si relationare pe care trebuie sa le probeze investigatorul. Din aceasta categorie mentionam :

sa inspire incredere intervievatului;

sa stie sa-i suscite si sa-i mentina interesul pentru subiectul interviului;

sa manifeste empatie : sa inteleaga ceea ce ii spune interlocutorul, sa fie capabil sa se puna in situatia acestuia;

acceptarea neconditionata: sa fie dispus sa asculte si sa fie interesat de ceea ce spune interlocutorul;

sa asculte si sa nu intervina decat in momentele propice;

sa reduca, pe cat posibil, distanta dintre el si intervievat (distanta se datoreaza diferentelor de statut social, de cultura, de sex etc.);

sa fie capabil de a inlatura barierele psihologice ale comunicarii si sa-si dea seama de mecanismele de aparare ale eului pe care interlocutorul le utilizeaza pentru a ocoli raspunsurile mai sensibile si problemele care-l privesc indeaproape;

sa stie sa exploateze cunostintele pe care le poseda interlocutorul in domeniul cercetat prin interviu.

Literatura de specialitate identifica trei elemente care pot influenta negativ calitatea interviului: a) neincrederea apriorica a intervievatului fata de cercetator (pentru a evita aceasta neincredere, este necesar ca acel cercetator sa se prezinte, oferind date despre el si despre scopurile investigatiei sale); b) reactia negativa fata de persoana cercetatorului, pe motive de diferenta de varsta, sex, apartenenta sociala si culturala, rasa etc. (pentru a evita aceasta reactie, cercetatorul trebuie sa-si "construiasca' o infatisare impersonala, neutra, care sa nu socheze prin nimic); c) riscul sugerarii si inducerii

raspunsurilor prin ipotezele cercetarii pe care le avanseaza cercetatorul (pentru ca aceste ipoteze sa nu induca raspunsurile din partea intervievatilor, este necesara prezentarea lor neutra, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibile).

2) Derularea interviului

Derularea interviului presupune atat respectarea unor principii si atitudini generale care stau la baza comunicarii autentice, cat si aplicarea unor strategii si tactici metodologice specifice interviului. Aspectele metodologice ale derularii interviului vizeaza stabilirea parametrilor de interviu :

a) cadrul interviului: locul, timpul, distributia actorilor;

b) strategiile de comunicare :

ascultarea activa (disponibilitatea/empatia);

tipuri de interventie (consemnul, contrazicerea, relansarea).

Toti acesti parametri au un rol important deoarece "interviul este intotdeauna un raport social, o situatie de interlocutiune si un protocol de cercetare. Aceasta tripla dimensiune dicteaza principiile de realizare a interviului. Tocmai in aceasta suprapunere consta dificultatea interviului, pentru ca trebuie sustinute simultan o relatie sociala dialogica si o interogatie asupra problemei cercetate' (De Singly et al., 1998, p. 158).

Coordonatele spatiale si temporale au un impact decisiv asupra derularii interviului. Insertia temporala a interviului in cotidian influenteaza discursul prin contaminarea lui de catre reprezentarile si actiunile precedente, contribuind la sporirea sau diminuarea disponibilitatii celui intervievat. De asemenea, cadrul spatial comunica semnificatii care pot sa influenteze discursul subiectului intervievat. Pentru a demonstra efectul factorilor de mediu asupra constructiilor discursive ale subiectilor intervievati, a fost realizata o cercetare pe grupuri de copii, intervievati in trei tipuri de spatii scolare -clasa, cabinetul medical si curtea scolii. Studiul a demonstrat ca ambientul spatial si material influenteaza atat continutul, cat si stilul discursului produs (De Singly et al., 1998, p. 159).

in privinta "distributiei actorilor¹' situatiei de interviu, cercetatorul trebuie sa tina seama de caracteristicile ce definesc statusul social al persoanelor care interactioneaza si sa actioneze in sensul reducerii "distantei sociale'. Prima intalnire cu participantul la interviu este decisiva in acest sens. O data stabilita alegerea participantilor la interviu (sau o data identificat sistemul-tinta, in cazul unei interventii sociale), cercetatorul va lua legatura personal cu participantii, pentru a obtine acordul lor de colaborare. Primul contact cu viitorul intervievat, fie ca se realizeaza telefonic, fie ca se realizeaza printr-o vizita la domiciliu sau la locul lui de munca, are o importanta deosebita, pentru ca de la primul contact incepe sa se construiasca relatia de comunicare. Primul contact nu trebuie considerat o simpla intalnire administrativa care precizeaza conditiile si tema interviului; dimpotriva, intalnirea nu trebuie sa aiba un aspect administrativ, oficial.

Dupa salutul de rigoare, cercetatorul trebuie sa expuna, pe scurt, obiectivul investigarii sale, subliniind importanta ajutorului pe care interlocutorul i l-ar putea acorda. ii va explica apoi tipul de colaborare pe care il propune, precum si ce pregatire prealabila este (eventual) necesara din partea intervievatului. Este necesara obtinerea acordului intervievatului asupra inregistrarii (audio sau video) a interviului. Intervievatul trebuie sa stie de la inceput in ce masura si in ce maniera va fi asigurata confidentialitatea informatiilor furnizate. Asupra tuturor acestor probleme cercetatorul trebuie sa ofere informatii clare si detaliate, raspunzand la intrebarile viitorului intervievat.

Obiectivul principal al intervievatorului consta in a favoriza producerea unui discurs pe o tema data, cu ajutorul unor strategii de ascultare si de interventie. Pentru a-l face pe interlocutor sa vorbeasca, intervievatorul trebuie sa stie sa asculte. Activitatea de ascultare nu se reduce la inregistrarea pasiva a datelor, ci antreneaza operatii mentale de selectie, de comparatie, de inferenta si interpretare. Fiind intotdeauna orientata catre obiective, ascultarea este activa si, in acelasi timp, este o activitate de diagnostic (De Singly et ai, 1998, p. 165).

Ascultarea activa consta in ascultarea mesajelor verbale si decodificarea limbajului nonverbal (expresia fetei, calitatea vocii, aspectul general, reactii de moment). Primul aspect presupune configurarea unui cadru de semnificare (ascultare) care sa permita identificarea corecta a registrelor discursului. Aceasta inseamna prelucrarea permanenta a informatiei comunicate de interlocutor, avand in vedere cele trei dimensiuni ale discursului: discursul factual - ce spune subiectul despre faptele, evenimentele traite ; discursul reflexiv - ce spune cu privire la ganduri si sentimente ; discursul intentional -imaginea de sine pe care o construieste intervievatul.

Tehnica ascultarii active conditioneaza atat strategiile de comunicare, cat si interpretarea datelor culese prin interviu. Ascultarea este cu atat mai performanta cu cat este instrumentata de obiective mai exacte si de un cadru teoretic de referinta mai explicit.

in contextul interviului aplicat in practica asistentiala, ascultarea activa presupune adoptarea unei atitudini nondirective, empatice, disponibilitatea si acceptarea neconditionata a interlocutorului. Prin ascultarea activa, asistentul se centreaza pe obtinerea de informatii, fiind mai putin preocupat sa dea sfaturi sau solutii. Clientul trebuie sa fie sigur ca a fost auzit inainte de a primi indicatii.

Pe parcursul intervievarii, comunicarea nonverbala detine un loc important (aproximativ 65% din comunicare). Pentru asistentul social cercetator, decodificarea limbajului nonverbal al clientului reprezinta o importanta sursa de informatii care poate intari sau infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomanda ca, prin limbajul nonverbal, cercetatorul sa transmita incredere subiectului investigat si sa faciliteze comunicarea.

Factorii care influenteaza negativ derularea unei ascultari eficiente sunt: diferentele socioculturale ; preocuparea de sine ; graba; prejudecatile ; identificarea cu problema intervievatului (a clientului).

Pentru a favoriza producerea unui discurs coerent si fara prea multe digresiuni din partea interlocutorului, realizatorul de interviu dispune de trei tehnici de comunicare (interventie):

consemnul;

contrazicerea;

relansarea.

Consemnul sau intrebarea externa este un mod direct de interventie care defineste un camp tematic nou. Orice interviu debuteaza printr-un consemn initial prin care se furnizeaza intervievatului contextul tematic si logic al interviului. Exista si consemne secventiale "formulate ca solicitari de raspuns discursiv cu privire fie la reprezentarile subiectului intervievat, fie la experientele sale. in primul caz, consemnul induce un discurs de opinie: As vrea sa-mi vorbiti despre [despre ce reprezinta acest lucru pentru dumneavoastra]. in cel de-al doilea caz, consemnul induce un discurs narativ : As vrea sa-mi vorbiti despre [despre cum se petrec lucrurile]' (De Singly et al., 1998, p. 167).

Contrazicerea este un mod de interventie care il constrange pe cel intervievat sa-si argumenteze discursul. Folosirea contraargumentarii de catre investigator nu inseamna expunerea propriei sale pareri, ci determinarea interlocutorului sa priveasca problema si din alte perspective.

Relansarea este un tip de interventie ce survine frecvent pe parcursul interviului, avand rolul de a-l determina pe interlocutor sa expliciteze mai bine ideea si sa dezvolte fragmentul de discurs pus sub semnul intrebarii. Relansarile au ca suport spusele anterioare ale celui intervievat. Ele nu comanda discursul, asa cum fac intrebarile directe (consemnul), nici nu contrazic argumentele enuntate (contrazicerea), ci se intercaleaza pe traseul discursului in scopul clarificarii lui.

Utilizarea relansarilor pe parcursul interviului are multiple avantaje: permite intervievatului (clientului) sa auda ceea ce s-a spus ; sa reflecteze asupra afirmatiilor si sa le evalueze; sa dezvolte mai bine ideile; sa corecteze intelegerile gresite ; sa aiba incredere in investigator etc. Relansarile exprima in acelasi timp o confirmare a ascultarii si o cerere de explicitare. Folosirea abuziva a relansarilor poate sa influenteze negativ comunicarea, producand fragmentarea ei, distorsionarea mesajului si chiar iritarea interlocutorului.

Exista mai multe tipuri de relansari, dintre care amintim:

parafrazarea (reiterarea);

completarea;

interpretarea;

interogatia (De Singly et al, 1998, p. 168).

Parafraza consta in faptul ca locutorul preia, repetandu-l, un punct de vedere enuntat de interlocutor. Prin intermediul reiterarilor, intervievatorul nu pare sa spuna ceva care sa nu fi fost deja spus, ci, mai degraba, el subliniaza, sintetizeaza, reformu-leaza, cere o precizare, lasand interlocutorului partea esentiala a constructiei discursive.

Facand o completare (in forma sintezei partiale, reformularii concluzive si generalizatoare, a anticiparii ipotetice, deductiei nesigure si hazardate - "a face pe prostul'), investigatorul nu-si expune punctul de vedere personal, ci dovedeste ca asculta si intelege cele spuse de interlocutor.

Interpretarea este o interventie focalizata pe sensul spuselor celui intervievat si consta intr-o reformulare a sentimentelor acestuia, punand astfel in valoare atitudinea comprehensiva a intervievatorului.

Interogatia se refera la tipurile de intrebari utilizate in cadrul interviului. Aceasta interventie formeaza continutul propriu-zis al interviului. in general, interviul incepe cu intrebari deschise pe tema avuta in vedere, pentru ca, pe masura ce discutia avanseaza, sa se ajunga la intrebari din ce in e mai precise si inchise. Asadar, intrebarile pot fi deschise sau inchise. Ele sunt utilizate combinat in interviu, intrebarile deschise fiind, de regula, urmate de intrebari inchise pentru a putea verifica daca respondentul da raspunsuri pertinente. Utilizarea cu preponderenta a unui anumit tip de intrebari este determinata de scopul si strategia investigatiei: daca avem in vedere compararea raspunsurilor date de mai multi intervievati, pentru a realiza generalizari (analize cantitative), vom utiliza cu precadere intrebari inchise; daca ne fixam ca obiectiv analiza in profunzime a unor fenomene psihosociale, atunci vom utiliza mai ales intrebari deschise (specifice analizei calitative).

in realizarea interviului, se recomanda evitarea utilizarii unor intrebari inchise, inca de la inceput, intrucat acestea pot bloca exprimarea libera si spontana a interlocutorului. De aceea, este corect sa incepem cu intrebari care vizeaza obtinerea unor informatii generale despre intervievat (data nasterii, studii, ocupatie etc.).

Pe parcursul interviului pot sa apara momente de tacere. in special in interviul nondirectiv, tacerea are o semnificatie deosebita, intrucat interlocutorul poate sa ne transmita multe informatii in aceasta maniera nonverbala.

Pentru formularea adecvata a intrebarilor utilizate pe parcursul unui interviu se impune respectarea urmatoarelor principii:

evitarea concurentei intrebarilor: cercetatorul trebuie sa alterneze tipurile de intrebari pentru a evita monotonia interviului (de exemplu, va trece de la o intrebare factuala la o intrebare de opinie s.a.m.d.);

repetitia : trebuie pusa aceeasi intrebare de mai multe ori, daca se constata ca interlocutorul nu a inteles-o. in al doilea rand, trebuie pusa aceeasi intrebare din puncte de vedere diferite pentru a epuiza subiectul intrebarii;

respectarea contextului cultural al interlocutorului: intrebarile trebuie puse din punctul de vedere al persoanei intervievate si al culturii careia ii apartine. Pentru aceasta, este necesara familiarizarea cercetatorului cu limbajul specific intervievatului, cu valorile si modelele de actiune pe care le utilizeaza;

evitarea lui "de ce ? '. Pe cat este posibil, trebuie sa evitam interventia cu aceasta intrebare pentru ca ea nu aduce un plus de informatii, ci il pune pe interlocutor in situatia de a se justifica, fapt ce il determina sa adopte o atitudine verbala mai retinuta;

evitarea cuvintelor cu dublu sens (sau cu sensuri multiple), care il deruteaza pe interlocutor;

- formularea de intrebari scurte si clare. Este recomandabil sa nu utilizam intrebari prea lungi sau ramificate, intrucat intervievatul poate pierde mesajul lor si se vede nevoit sa dea raspunsuri evazive;

neutralitatea intrebarilor. Prin formularea lor, acestea nu trebuie sa contina variante de raspuns, pentru ca interlocutorul va fi tentat sa le utilizeze.

3) Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Specialistii in domeniul sociologiei, al psihologiei si al asistentei sociale utilizeaza cu predilectie tehnica analizei de continut, aplicata cu succes in analiza interviurilor, biografiilor sociale si a documentelor personale (jurnale, corespondenta), oferind informatii importante despre caracteristicile psihologice si sociale ale autorilor comunicarii. "Analiza de continut reprezinta un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativa a comunicarii verbale si nonverbale, in scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a continutului manifest si/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul si societatea sau comunicarea insasi, ca proces de interactiune sociala' (Chelcea, 2001, p. 519).

Utilizarea tehnicii analizei de continut presupune, in principal, determinarea unitatilor de analiza (unitatile de inregistrare) si constructia schemei categoriilor de analiza.

Unitatea de inregistrare indica segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat. Aceasta poate avea dimensiuni diferite: cuvantul, fraza, paragraful, tema, discursul, articolul etc. Unitatile de inregistrare urmeaza a fi clasificate in categorii relevante pentru clarificarea ipotezelor investigatiei, construindu-se astfel schema de categorii.

Acestea pot fi originale sau standard (scheme de categorii verificate in cercetarile anterioare). in calitate de categorii pot fi invocate: activitati umane, procese si fenomene psihice si sociale, norme si valori sociale etc. (Chelcea, 2001, p. 527).

Analiza de continut nu este o lectura neutra, ci este conditionata de obiectivele cercetarii si perspectivele teoretice alese. Fiecare lectura (analiza) extrage din acelasi text un sens diferit, in functie de ipotezele avansate.

Dupa gradul de formalizare si in functie de categoria analitica utilizata, distingem mai multe tipuri de analiza de continut aplicata datelor culese prin interviu:

a) analiza per interviu, avand ca unitate de analiza fragmentul de discurs semnificant;

b) analiza tematica, ce consta in decuparea transversala a intregului corpus al interviului, avand ca unitate de decupaj tema. Ca si ghidul de interviu, grila de analiza (schema categoriilor de analiza) trebuie sa fie ierarhizata in teme principale si secundare, astfel incat sa descompuna la maxim informatia si sa separe elementele factuale de elementele de semnificatie. Grila de analiza este un instrument explicativ ce vizeaza producerea de rezultate (De Singly et al., 1998, p. 182);

c) analize formalizate, ce utilizeaza proceduri standardizate si sistematizate aplicate pe unitati elementare de discurs (propozitii, cuvinte). Aceste tipuri de analiza sunt preponderent cantitative.

Interviul ofera analizei de continut un material informativ foarte bogat a carui prelucrare presupune parcurgerea mai multor etape:

transcrierea cat mai fidela a informatiilor inregistrate in timpul intrevederilor;

lectura repetata a informatiilor transcrise ;

analiza de continut propriu-zisa ce consta in precizarea structurii tematice a textului si reorganizarea lui in functie de aceasta;

interpretarea rezultatelor analizei.

Raportul de interviu. Dupa fiecare interviu este necesara redactarea unui raport prin intermediul caruia se evidentiaza: continutul informational dobandit, calitatea informatiei, modul de realizare a interviului. Exista doua tipuri de rapoarte :

a) un raport redactat in fata intervievatului, in timpul discutiei (in care cercetatorul noteaza raspunsurile date de interlocutor); acesta seamana cu un chestionar si cuprinde un scurt rezumat al comunicarii verbale ;

b) un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie sa-l vada; acest raport cuprinde elemente privind conditiile concrete de interviu (conditii obiective: durata, locul, numarul discutiilor purtate, daca au existat sau nu factori perturbatori, daca au existat sau nu martori etc. ; conditii subiective: gradul de cooperare a interlocutorului, nivelul sau de informare si de cunoastere, coerenta raspunsurilor, facilitatea exprimarii, tonul, mimica, gestica etc).

2.4. Metoda biografica

2.4.1. Definirile si caracteristicile metodei

Orientarea metodologiei cercetarii sociale spre analizele cantitative a determinat multa vreme ignorarea sau trecerea pe un plan secundar a realitatilor de la nivelul individului, privilegiindu-se fenomenele globale (de grup sau de masa). Maniera teoretica si globalista de a face cercetare sociala a condus spre deposedarea subiectilor umani de

semnificatiile lor individuale ca actori sociali si istorici. Asistenta sociala a resimtit si ea aceasta influenta a "depersonalizarii' si a pierderii individului in spatele cantitatii, insa intr-o mai mica masura decat cunoasterea sociologica. In asistenta sociala, clientul individual a ramas elementul privilegiat, chiar si in conditiile globalizarii unor probleme sociale.

in conditiile reconsiderarii metodologiilor calitative, asistam la un reviriment al metodei biografice, deopotriva in sociologie si in asistenta sociala. in voga la inceputul secolului XX, povestirile autobiografice si-au pierdut treptat autoritatea in pofida bogatiei lor informationale. Perioada de glorie a studiilor autobiografice se situeaza intre anii 1920 si 1935, cand aceasta tehnica a fost utilizata de catre americani pentru cercetarea fenomenului delincventei juvenile. Ulterior, cantitativismul a inlocuit tehnicile calitative, considerate nestiintifice. in prezent, revenirea la tehnicile calitative semnifica o restructurare paradigmatica in stiintele sociale. Astfel, demersul autobiografic vine sa-l completeze pe cel cantitativ, permitand reconstructia realitatii sociale pornind de la experientele traite ale oamenilor. Se poate studia, asadar, societatea ca ansamblu prin intermediul unuia dintre membrii ei. Totodata, povestirile autobiografice nu au sens decat amplasate in contexte socioistorice precise, ceea ce implica lipsa de neutralitate a tehnicii. A determina o persoana sa vorbeasca despre experienta sa de viata inseamna implicit a o orienta spre o "priza de constiinta' in care va avea in mod necesar un rol constructiv, devenind un subiect producator al propriului discurs si al interpretarii propriei sale istorii.

Metoda biografica poate fi inteleasa din doua perspective:

a) clasica sau propriu-zis sociologica, desemnand biografia sociala. Din aceasta perspectiva, ea este conceputa ca o metoda de inregistrare a experientei de viata a individului si de cunoastere a conditiilor social-economice concrete in care acesta traieste. in aceasta ipostaza, metoda biografica se prezinta in calitate de cercetare documentara, constand in selectarea si analiza unor biografii individuale sau de grup, reprezentative pentru intelegerea anumitor fenomene sociale, in vederea redactarii si publicarii lor. in aceasta categorie se inscrie o cercetare sociala de referinta realizata, in deceniul al doilea al secolului XX, de sociologii William I. Thomas si Florian Znaniecki, intitulata The Polish Peasant in Europe and America. Monograph on an immigrant group. Utilizarea biografiilor sociale in studierea proceselor de adaptare si integrare social-culturala a marcat un moment important in evolutia metodologiei cercetarii sociale, relevand semnificatia cazurilor individuale in investigarea proceselor sociale ;

b) perspectiva tehnicilor de elaborare a biografiilor are in vedere procesul de elaborare de catre cercetator a unei biografii, fie a unei personalitati, fie a unei persoane obisnuite, pornind de la relatarile acestora. in aceasta categorie includem : povestirea vietii, biografia redactata, istoria individuala (studiul de caz), ancheta sociala, genealogiile sociale etc.

Metoda biografica, privita atat in intelesul sau clasic de biografie sociala, cat si din perspectiva tehnicilor de elaborare a biografiilor, reuneste urmatoarele caracteristici:

evidentiaza legatura stransa intre traiectoria existentei personale si mediul micro-si macrosocial (institutii; relatii sociale; schimbari politice) ;

interactiunile individ - grup - societate sunt redate ca procese temporale si fac obiectul unor investigatii longitudinale ;

biografiile individuale sunt privite ca niste cazuri tipice pentru ciclul vietii familiale (vizualizat prin ecomapa), precum si pentru problema generatiilor (vizualizata prin genograma);

in calitate de cazuri tipice, biografiile permit intelegerea "din interior' a unor fenomene sociale majore, cum sunt delincventa, saracia, urbanizarea, "criza familiei' ;

biografiile detin un rol important atat in procesul investigatiei, cat si in cel al interventiei sociale, contribuind la constructia si reconstructia identitatii personale si sociale (Ilut, 1997, p. 99).

Asadar, metoda biografica este o strategie de cunoastere a experientei de viata a unei persoane si a contextului social in care aceasta se plaseaza, investigatie bazata, in mare parte, pe relatarile subiectului vizat. Principalele surse biografice sunt relatarile vorbite provocate ale subiectilor si documentele scrise neprovocate (scrisori, jurnale).

Metoda biografica este utilizata in cadrul stiintelor socioumane, in special in cercetarile sociologice si psihosociale, in antropologie, istorie, literatura, asistenta sociala. Aceasta metoda are un statut aparte, adesea controversat, fiind prezentata in corelatie cu metoda interviului, a observatiei participative, documentarea si analiza de continut.

2.4.2. Tipologia metodei biografice

Exista mai multe criterii de clasificare a biografiilor, si anume : modul de obtinere a informatiei; forma de exprimare; dimensiunile si continutul acestora; numarul naratorilor, gradul de implicare a cercetatorului.

Dupa modul de obtinere a informatiei, distingem urmatoarele tipuri de biografii: provocate, cand persoanele sunt rugate sa-si relateze viata (acestea pot fi spontane, nedirijate - subiectul spune tot ce crede de cuviinta - si dirijate, orientate de catre cercetator); neprovocate, cand oamenii povestesc sau consemneaza traiectoria vietii lor din proprie initiativa.

Dupa forma de exprimare, biografiile sunt vorbite (inregistrate) si scrise.

Dupa numarul naratorilor, identificam povestirea unica (exemplara) si povestiri cumulate (biografia de grup/posopografia).

in functie de dimensiunile informatiei furnizate, distingem trei tipuri de povestiri ale vietii: povestire biografica, tematica si editata. O povestire este biografica atunci cand cauta sa reconstituie istoria unei vieti complete, dand seama de ansamblul experientelor subiectului, de multiplele fatete ale experientei lui. Povestirea tematica se limiteaza la o perioada (sau problema) din viata individului (de exemplu, copilaria, activitatea profesionala, viata de cuplu etc). O povestire este editata (modificata, reorganizata si redactata) atunci cand in discursul subiectului sunt inserate comentarii si explicatii realizate de catre o alta persoana. Fie ca porneste de la o povestire biografica integrala sau de la una tematica, povestirea editata se apropie ca forma si continut de ceea ce in sociologie se numeste istorie sociala.

in functie de gradul de interventie a cercetatorului si de amploarea investigatiei, se face distinctia intre povestirea vietii (life story) si istoria individuala sau studiul de caz:

- povestirea vietii (engl. life story ; fr. recit de vie) este o expunere a experientei de viata a unei persoane, din perspectiva sa proprie; este un proces in care individul interogat isi organizeaza si isi restructureaza experienta personala, prezentand-o intr-un discurs prin care incearca sa dea sens si coerenta experientei

traite. Povestirea vietii este o tehnica ce ne conduce la descoperirea unui "real al individului', la o constructie si o reconstructie subiectiva a evenimentelor si articulatiilor unei experiente reale. in aceasta categorie se inscrie si autobiografia, care are urmatoarele sensuri: a) document personal neoficial semistandardizat (continand date obligatorii, anumite tipuri de informatii), pe care cercetatorul il utilizeaza pentru a cunoaste o persoana; b) autoanaliza cercetatorului sau a unei persoane obisnuite, echivalenta cu un curriculum vitae, elaborat pentru institutiile oficiale;

istoriile individuale sunt studii de caz, care vizeaza o persoana, dar nu numai din perspectiva propriilor sale relatari, ci si din perspectiva unor informatii pe care cercetatorul le dobandeste prin documentare, observatie participativa si prin intervievarea unor persoane din proximitatea subiectului investigat.

Ca modalitate de investigare sociala si psihosociala, studiul de caz reproduce caracteristicile generale ale metodei biografice. in acelasi timp, studiul de caz detine anumite particularitati, dintre care mentionam :

este prin excelenta o cercetare calitativa, de profunzime, al carei scop principal este culegerea unor informatii detaliate cu privire la o anumita entitate sociala (individ, grup, organizatie, fapt social), oferind o imagine cat mai completa (holistica) despre aceasta;

este utilizat in diferite domenii ale cunoasterii stiintifice (sociologie, stiinte politice, psihologie) si actiunii sociale (administratie, asistenta sociala);

prin analiza detaliata a unui fapt, individ sau grup, se incearca explicarea unei categorii de fenomene sociale (de exemplu, fenomenul de dependenta, disfunctii institutionale, tranzitia politica);

integreaza mai multe metode si tehnici de investigare: observatia, interviul, documentarea teoretica si analiza documentelor sociale;

reuneste informatii referitoare la fapte, evenimente reale, la contextul social, precum si la reprezentarile subiectilor despre fapte sau persoane. Studiul de caz contine, de asemenea, interpretarea datelor de catre specialist si formularea unor strategii de interventie sociala.

Asadar, studiul de caz este o modalitate complexa de investigare sociala sau

psihosociala, efectuata cu scopul de a evalua (diagnostica) o situatie data, de a prognoza

evolutia acesteia si/sau de a proiecta o interventie sociala (ameliorare sau schimbare).

in functie de scopul investigarii, literatura metodologica (Ilut, 1997, p. 108)

consemneaza mai multe tipuri de studii de caz:

a) studiul de caz intrinsec urmareste investigarea minutioasa a unui caz particular ca interes in sine, fara scopul de a depista trasaturi generale sau de a "testa' o ipoteza sau o idee. Studiile monografice constituie un exemplu de acest gen. Studiul de caz intrinsec nu poate omite incadrarea cazului intr-un context social mai larg (zona geografica; regim politic ; familie etc). in asistenta sociala, se utilizeaza frecvent acest tip de studiu de caz, conceput ca investigatie psihosociala care sintetizeaza informatii cu privire la intregul context situational in care se afla clientul individual. Situata in prelungirea unei indelungate traditii a "lucrului pe caz', aceasta modalitate de investigare raspunde normativelor de personalizare a actiunii asistentiale si reprezinta o secventa importanta in conceperea diagnozei si interventiei sociale ;

b) studiul de caz instrumental este o investigatie intensiva a unui caz reprezentativ pentru elucidarea unei anumite probleme sociale sau teorii generale. in aceasta ipostaza, cazul este un "instrument' al unei strategii de cunoastere mai largi;

c) studiul de cazuri multiple (colective) este o cercetare ce are ca scop identificarea unor caracteristici si mecanisme comune entitatilor sociale studiate in vederea efectuarii unor comparatii si generalizari teoretice.

Desi nu exista un model standard al studiului de caz utilizat in asistenta sociala, acesta trebuie sa reuneasca anumite categorii de informatii:

1. Date biopsihosociale (descriere sistematica):

date biografice: data si locul nasterii; domiciliul; componenta familiei; evenimente biografice importante ; conditii materiale si de locuit;

date medicale : evolutie si dezvoltare fizica;

date psihologice : dezvoltarea personalitatii; aptitudini; comportamente ; imaginea de sine; modelul de comunicare si relationare etc. ;

date pedagogice : traiectoria scolara; succes/esec scolar; activitati extra-scolare etc. ;

date profesionale (acolo unde este cazul): loc de munca ; venituri; statut profesional; satisfactia muncii.

2. Aspecte particulare ale cazului:

detalii privind aspectele vietii cotidiene: integrare familiala; institutio-nalizare ; alte forme de asistare; reteaua de relatii; experiente de viata ;

descrierea si ierarhizarea problemelor clientului.

3. Prezentarea metodologiei de abordare a cazului:

prezentarea metodelor si tehnicilor de investigare utilizate : observatia (grila de observatie); interviul (ghidul de interviu); documentarea teoretica si analiza documentelor sociale.

4. Interpretarea datelor:

evaluarea situatiei clientului (raportul nevoi/resurse);

diagnosticul psihosocial;

propuneri de interventie (psihoterapeutica, educationala, acordarea de resurse materiale, punerea in drepturi, asistenta juridica etc).

Studiile de caz, utilizate in practica asistentiala ca principala strategie de investigare psihosociala, furnizeaza baza de date pentru intocmirea anchetelor sociale. Acestea se deosebesc de anchetele sociologice prin: amploarea investigatiei, problematica abordata, finalitatea urmarita, forma de prezentare.

Ancheta sociala ofera tabloul sintetic al unei investigatii sociale complexe si de durata, realizata prin studiul de caz si avand o finalitate practica imediata. Ca forma de prezentare, ancheta sociala este un inscris (un document oficial) prin care se specifica situatia concreta a persoanei/grupului ce necesita o anumita forma de asistare. Elementele definitorii ale unei anchete sociale sunt:

- scopul: furnizarea unor informatii preliminare luarii unor decizii de catre factorii si institutiile specializate in rezolvarea problemelor sociale (de exemplu, autoritatea tutelara);

cazurile (situatiile) care necesita realizarea de anchete sociale sunt: acordarea de ajutoare persoanelor aflate in situatii de risc ; cazurile de adoptie nationala si internationala; instituirea tutelei sau curatelei; cazurile ce necesita institu-tionalizarea; alte cazuri prevazute de lege;

continutul anchetei sociale il constituie informatiile, prezentate intr-o forma semistandardizata, cu privire la: identitatea clientului serviciului asistential; tipul problemei cu care se confrunta; mediul social in care se plaseaza; resursele materiale ce pot fi mobilizate; propuneri de solutionare a cazului etc. in functie de scopul intocmirii anchetei, se va detalia categoria de informatii necesare;

modalitatile de culegere a datelor sunt: observatia, consultarea si analiza documentelor personale si oficiale, intervievarea potentialului client si a persoanelor din proximitatea acestuia, discutii cu specialisti din alte domenii (psihologi, medici, juristi);

realizarea unei anchete sociale corecte impune respectarea urmatoarelor conditii: efectuarea anchetei de catre specialisti (asistenti sociali, psihologi, pedagogi); respectarea exigentelor legate de forma (informatii prezentate coerent, sistematic si complet) si a celor de fond (ancheta trebuie sa se bazeze pe un intens studiu psihosocial al sistemului-tinta); punctul de vedere al factorului de decizie sa fie clar formulat si operational.

Aplicarea, in practica asistentiala, a metodei biografice si a tehnicilor sale de realizare presupune si utilizarea unor instrumente de investigare, precum genograma si ecomapa, prin care se vizualizeaza schematic si se evalueaza sistemul relatiilor sociale si familiale in care este situat clientul. Aceste instrumente intra in componenta studiilor de caz si a anchetelor sociale:

a) genograma este o diagrama, similara arborelui genealogic, care vizualizeaza relatiile intergenerationale dintr-o familie;

b) ecomapa este un instrument cu ajutorul caruia asistentul social reprezinta grafic locul individului si al familiei in contextul social, evidentiind natura relatiilor existente si intensitatea acestora. Ca si genograma, ecomapa se realizeaza cu ajutorul unor coduri si simboluri care exprima diversitatea raporturilor sociale ale subiectilor analizati.

2.4.3. Etapele realizarii povestirii biografice

Nu exista o metodologie stricta in ceea ce priveste realizarea si utilizarea in cerce-tarea-actiune a metodei biografice. Fundamentul acesteia consta in dezvoltarea cu scop de interventie a interviului, in contexte socioafective speciale. Principalele momente ale realizarii povestirii autobiografice sunt:

a) elaborarea problematicii;

b) construirea esantionului (in cazul utilizarii tehnicii pentru cercetarea si interventia la nivelul marilor comunitati);

c) culegerea datelor (realizarea interviului sau a povestirii propriu-zise);

d) transcrierea povestirii;

e) analiza si interpretarea datelor; verificarea ipotezelor.

Cateva particularitati ale povestirii biografice (spre deosebire de ancheta prin chestionar si interviu) vom descoperi in etapele 3, 4 si 5.

Povestitorul are un rol activ, pentru ca el nu-si expune pur si simplu viata, ci reflecteaza asupra a ceea ce povesteste. Culegerea datelor va presupune, asadar, o decantare a elementelor faptice de cele interpretative. Desfasurarea interviului poate avea loc fie intr-un spatiu al investigatorului, fie intr-un spatiu oferit de catre client. Aceasta din urma solutie pare cea mai potrivita in culegerea datelor, intrucat completeaza relatarea cu contextul real al vietii clientului. Dinamica raporturilor investigator -narator transforma interviul intr-o situatie privilegiata de complicitate si interactiune.

Ca orice material calitativ, povestirea vietii pune problema transcrierii. Exista doua forme de transcriere. Prima e o redare fidela a discursului naratorului, constituind materialul de analiza; a doua vizeaza transmisibilitatea, adica posibilitatea eventuala a publicarii povestirii. Transcrierea trebuie realizata (din forma orala, inregistrata, in forma scrisa) imediat ce s-a consumat interviul. Cercetatorul trebuie sa realizeze singur transcrierea, si nu sa o incredinteze altcuiva, intrucat, fiind el cel care a trait interviul, va fi cel mai in masura sa-i inteleaga sensul. Transcrierea trebuie facuta fidel (chiar si greselile de exprimare, repetitiile, pauzele, ezitarile, interventiile cercetatorului etc). Se lasa cate o margine spatioasa foilor pe care se face transcrierea pentru a se putea opera adnotari. Dupa transcriere, se realizeaza o confruntare a inregistrarii cu textul scris pentru a se verifica fidelitatea.

Interpretarea datelor culese prin tehnicile biografice presupune organizarea materialului si analiza de continut. Aceste doua operatiuni pun pentru cercetator o problema de etica : desprins din contextul interviului, cercetatorul manipuleaza un material care i-a fost incredintat cu titlu confidential. Din acest punct de vedere trebuie cumulat principiul confidentialitatii cu acela al utilizarii datelor despre un client numai in scopul de a-l ajuta.

Prin interpretare, analistul restructureaza informatiile astfel incat sa degajeze maniera in care persoana intervievata concepe raporturile ei cu lumea, interpretarea pe care ea o da experientei sale globale de viata, adevarului trait, cotidianitatii. in interpretare, cercetatorul codifica informatiile, construind nuclee de sens. Aceste unitati semnificative sunt reunite in categorii. Majoritatea sociologilor concep aceasta maniera de analiza ca pe una asemanatoare celor utilizate de catre antropologii de teren, refuzandu-i dimensiunea neopozitivista. Deci, spre deosebire de analiza neopozitivista (in care interpretarea se produce dupa adunarea intregului material), interpretarea povestirii vietii se face de-a lungul culegerii datelor si, dupa aceea, printr-o reflectie care construieste treptat "obiectul sociologic'. Spre deosebire de tehnica investigatiei prin chestionar, analiza povestirilor vietii nu dispune de modalitati de standardizare, cautand mai ales dimensiunile vietii individuale, si nu regularitatile din cadrul comunitatii.

2.4.4. Functiile si importanta povestirilor biografice in asistenta sociala

Metoda biografica poate indeplini functii de explorare, functii analitice si functii expresive. Povestirea are o functie exploratorie atunci cand este privita din punctul de vedere al investigatorului. Prin aceasta, el cauta sa perceapa contururile realitatii traite de catre un individ sau o comunitate, sa identifice trasaturile structurale, mizele principale etc. Functia analitica presupune doua momente principale: a) momentul punerii in corelatie a fenomenelor, al schitarii tipologiilor, al trecerii de la idei la ipoteze (este momentul construirii unei teorii, al unei reprezentari mentale cu privire la ceea ce se petrece in realitatea sociala); b) momentul verificarii sau al consolidarii

empirice a propozitiilor avansate in teorie. Functia expresiva corespunde unui demers de tip hermeneutic (de cautare a sensurilor si semnificatiilor sociale integrate intr-o proiectie subiectiva individuala) (Lecomte, 1991, p. 211).

in asistenta sociala, povestirile biografice, tot mai mult utilizate in ultimii ani, comporta o serie de avantaje majore. in pofida aspectului lor particularist, tehnicile biografice reusesc sa surprinda universalul, dand o bogatie de detalii asupra vietii individuale si asupra habitudinilor colective, detalii la care nu putem avea acces pe alte cai. Ne permite, de asemenea, sa descoperim "praxisul' subiectului (modelele lui actionale, lectiile pe care le extrage din diferitele sale experiente personale si colective). Pe scurt, avem acces la realitatea unui subiect uman adevarat si dinamic. Marele avantaj al acestei metode consta in posibilitatea de a studia dialectica schimbarilor sociale si interiorizarea lor in constiintele individuale.

Metoda biografica este utilizata in serviciul social in masura in care ea ne permite, pe de o parte, punerea in evidenta a proceselor si situatiilor traite de catre diversi clienti, iar pe de alta parte, formularea unor raspunsuri cu privire la modul in care respectivii clienti sunt afectati de procesul excluderii sociale si al marginalizarii. Chiar daca povestirea necesita culegerea unei cantitati mai mari de date si, implicit, un timp mai indelungat de realizare, spre deosebire de interviu, ea evita in mare parte riscul "orientarii' si al deformarii raspunsurilor persoanelor investigate. Pentru client, povestirea are rolul de a-i arata maniera in care se produce propria sa viata. Deci povestirea devine un instrument de autocunoastere, de evaluare a propriei traiectorii sociale, contribuind la constructia unei noi perceptii de sine si a unei noi perceptii asupra celor din jur. Alaturi de conturarea identitatii sociale, subiectul narator poate ajunge Ia o intelegere globala a actelor sale. in aceste conditii, relatia de ajutorare poate duce la dezvoltarea unor strategii de interventie si schimbare in care asistatul sa devina un subiect activ al propriei evolutii.

Bibliografie selectiva

Barker, R.L., The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland, 1987.

Bocancea, C.; Neamtu, G., Elemente de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 1999. Brinster, Ph., Terapia cognitiva, Editura Teora, Bucuresti, 1997.

Chelcea, S., Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative, Editura Economica,

Bucuresti, 2001.