Deontologia asistentei sociale si constructia paradigmei profesionale

Deontologia asistentei sociale si constructia paradigmei profesionale

1. Deontologia - repere conceptuale

2. Paradigma ocupatiilor profesionale

3. Paradigma profesionala a asistentei sociale

4. Dimensiunea axiologica a asistentei sociale

1. Deontologia - repere conceptuale

Istoria etimologica a termenului deontologie nu depaseste o vechime de doua sute de ani, dar ea nu vine decat sa dea forma unui continut ale carui origini sunt simultane cu aparitia culturii umane. Cu toate acestea, analiza istorica a originii conceptuale a deontologiei demonstreaza ca paternitatea termenului ii revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul fondator al utilitarismului, o doctrina etica ale carei implicatii pentru toate disciplinele socioumane sunt - asa cum vom arata in ultima parte a acestui studiu - la fel de relevante si astazi. Deontologia benthamiana este, inainte de toate, un produs al spiritului mecanicist specific perioadei postrenascentiste, intrucat ea apare sub semnul dezvoltarii mecanicii si a tehnicii bazate pe principiile fizicii matematizate. Model al oricarei stiinte la vremea respectiva, mecanica newtoniana 1-a determinat pe Bentham sa introduca ideea masurii diferentiale in contextul deontologiei militariste, cu scopul declarat "ca notiunile imprecise de moralitate, bunatate, justitie, legitimitate s.a. sa fie masurate, operationalizate' (Sarbu, 1999, p. 12). Desigur, pe masura evolutiei sale istorice si a aparitiei unei largi palete de ocupatii profesionale, precum si o data cu constituirea unor nuclee profesionale specifice, deontologia s-a transformat intr-o adevarata stiinta care, in opinia noastra, implica o interrelationare consecventa intre etica profesionala si valorile ce delimiteaza sistemul axiologic al unei profesii. Mai mult decat atat, credem ca maturizarea rapida a acestui domeniu a fost posibila prin procesul de preluare si resemantizare a unora dintre cele mai importante contributii ale eticii si chiar ale logicii, ca discipline filosofice. Asa cum arata autorul citat, cercetatorul, ca si practicianul interesat de sfera de aplicabilitate a deontologiei sunt obligati sa ia in considerare nu doar logica modala, ale carei coordonate au fost trasate inca din Antichitate, de catre Aristotel sau de catre stoici, ci si logica deontica, fondata de finlandezul G.H. von Wright in secolul XX. De aceea, se poate stabili ca, pe baza logicii modale, pot fi circumscrise modurile deontice, adevarate coduri de obligatie, dintre care le amintim pe cele mai importante (cf. Sarbu, 1999, p. 13): permis (care indica posibilitatea de a intreprinde o anumita actiune), obligatoriu (ce se refera la modalitatea imperativa in care trebuie savarsita o anumita actiune) si interzis (care ne ofera indicatii stricte cu privire la ceea ce, din punct de vedere moral, nu avem voie sa facem). De asemenea, logica deontica inregistreaza specificitatea normelor morale nu atat in ideea potrivit careia ele ar constitui un grup aparte, cat in cea dupa care exista o complexa afinitate intre aceste norme si alte tipuri principale. Aceasta inseamna ca natura normelor morale nu depinde de o trasatura unica, ci de relatiile pe care ele le intretin cu alte valori, si in particular cu notiunile de bine si de rau. Tocmai in acest sens poate fi detectata interdependenta existenta, in cadrul deontologiei, intre etica profesionala si valorile specifice unei anumite profesii. De aici rezulta ca "obligatia deontica implica valoarea morala. La toate nivelurile vietii morale, intuitia valorii preceda constiinta datoriei; de aceea, etica presupune si ea discernamantul axiologic, si nu numai ideea de datorie, cum sustinea Kant. De fapt, si Kant considera ca doar in forma ei (cea a faimosului imperativ categoric) morala este centrata pe datorie. in

continut, morala se bazeaza pe vointa autonoma, exprimata in valoarea universala de bine' (Sarbu, 1999, p. 13).

Obligatia deontica devine insa mult mai importanta si incepe sa detina un loc special in spatiul praxisului social o data cu aparitia specializarilor profesionale, fenomen ce caracterizeaza mai ales perioada moderna si contemporana. Aici, in contemporaneitate, regasim adevaratul topos al deontologiei, mai cu seama in conditiile care privesc cresterea interdisciplinaritatii, ce presupune, la randul sau, necesitatea comunicarii interprofesionale si interumane. Ia nastere, in acest context, dincolo de o deontologie proprie fiecarei profesii, si o deontologie a comunicarii, ale carei implicatii sunt, totodata, etice si juridice. Dupa cum sugereaza Tanase Sarbu, atat cooperarea, cat si competitia dintre diferitele profesiuni implica o baza comuna, ce este oferita tocmai de intercomunicare. La randul sau, intercomunicarea profesionala contine doua elemente fundamentale: ,,a) o multime de promisiuni, exprimate prin tot atatea cereri posibile adresate interlocutorului; b) o multime de obligatii, pe care ni le asumam fata de acesta. Sistemul permisiunilor constituie dreptul, iar cel al obligatiilor formeaza datoria de a respecta semenul si propria persoana umana' (Sarbu, 1999, p. 15). Rezulta de aici ca orice cod deontologic, indiferent de profesia careia acesta se adreseaza, este alcatuit dintr-o suma de drepturi si indatoriri pe care specialistii trebuie sa le respecte atunci cand isi exerseaza activitatea. Toate acestea reprezinta, in mod substantial, o serie de norme cu incarcatura etica si axiologica, al caror scop fundamental este cel de a ghida din punct de vedere moral, dar si din punctul de vedere al valorilor admise in contextul mai larg al societatii, practicienii din fiecare profesie. in perioada contemporana, o data cu cresterea mobilitatii sociale, se poate sesiza si o crestere a mobilitatii profesionale. Desi e vorba despre un proces in esenta psihosocial, nu trebuie neglijate nici aspectele etice si juridice, in sensul ca, atunci cand oameni diferiti trec de la o profesie la alta sau practica, simultan, mai multe profesii, are loc si o "ampla diversificare a normelor, in functie de structura profesiunilor, de dinamica lor intra- si inter-profesionala' (Sarbu, 1999, p. 16). De exemplu, Codul Deontologic al Psihologilor din Franta, desi se bazeaza pe doua teze fundamentale (conform celei dintai, "respectul persoanei in dimensiunea sa psihica este un drept inalienabil', iar potrivit celei de a doua, "recunoasterea sa fondeaza actiunea psihologilor'), care au deci aplicabilitate universala pentru orice psiholog, se adreseaza atat psihologilor care activeaza ca practicieni, cat si celor care lucreaza in sfera educationala, ca formatori ai viitorilor psihologi. Acestia din urma sunt atat psihologi, datorita formatiei lor profesionale, cat si educatori, deoarece practica si profesiunea de profesori. De aceea, Codul amintit incearca sa stipuleze drepturi si obligatii aplicabile in ambele profesii, realizandu-se astfel, sub acest aspect, o intercomunicare profesionala. De altfel, articolul 4 stipuleaza clar ca "psihologul poate exercita diferite functii cu titlu liberal, salariat sau agent public. El poate indeplini diferite misiuni, pe care le deosebeste, determinandu-i pe ceilalti sa le deosebeasca, cum ar fi consilierea, predarea psihologiei, evaluarea, expertiza, formarea, psihoterapia, cercetarea etc. Aceste misiuni pot fi exercitate in diferite sectoare profesionale''. Mai mult, daca avem in vedere principiile generale ale amintitului cod deontologic (respectarea drepturilor persoanei, competenta, responsabilitatea,

1. Titlul II, Exercitarea profesiei, capitolul 1, "Titlul de psiholog si definirea profesiei' din Codul Deontologic al Psihologilor din Franta, cod semnat de AEPU, ANOP, SFP in 22 martie 1996.

probitatea, calitatea stiintifica, respectarea scopului asumat etc), observam ca acestea se regasesc si in alte profesiuni, imbinand, totodata, elemente etice si axiologice. Se demonstreaza, inca o data, ca perioada contemporana se remarca printr-un fenomen de trecere de la deontologia monoprofesionala la deontologia interprofesionala, mai ales in situatiile care reclama ca la rezolvarea unei probleme sa participe practicieni din diferite profesii. Asa cum subliniaza T. Sarbu, "un exemplu de deontologie interprofesionala ni 1-a oferit in perioada interbelica scoala sociologica de la Bucuresti, care a organizat renumitele campanii de monografiere a satelor tarii, prin participarea sociologilor, psiho-pedagogilor, agronomilor, medicilor, muzicologilor si altor profesionisti' (Sarbu, 1999, p. 17). Un alt fenomen prezent in societatea moderna este cel al pluriprofesionalizarii, in conditiile in care un acelasi individ poate fi scriitor, artist, profesor, publicist, persoana publica etc, ceea ce presupune existenta unei inter-profesionalizari chiar la nivel individual. O astfel de personalitate nu iese de sub jurisdictia normelor etice si axiologice specifice deontologiei, ci, dimpotriva, este angrenata in respectarea regulilor moral-valorice ale unei deontologii interprofesionale. Constiinta sa morala este obligata sa raspunda unor cerinte specifice fiecarei profesiuni sau comune acestora.

Deontologia se refera la imperativele morale ale unei profesii, la valorile proprii acesteia, dar care nu isi aroga jurisdictia asupra celor din afara profesiei respective. Pe de alta parte, membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic specific profesiei lor, ci trebuie sa respecte, de asemenea, jurisdictia civila si penala. Prin prezentarea acestor repere conceptuale asupra deontologiei, nu am facut decat sa realizam introducerea la o incercare intelectuala care-si propune sa delimiteze ce anume este deontoiiv ^;;i asistentei sociale si cum este posibila constructia unei paradigme profesionale in accsi domeniu. Nu putem initia insa aceasta cercetare inainte de a oferi o definitie generala a deontologiei, in intelegerea autorului citat: "Prinsa in relatia tensionala dintre dreptul disciplinar si etica profesionala, deontologia ni se infatiseaza ca o disciplina al carei obiect de studiu se constituie la confluenta dreptului cu morala. Sarcina ei principala este de a stabili principii, reguli si norme de conduita profesionala, in cadrul diferitelor relatii implicate de exercitarea unei profesiuni: relatiile interne, specifice fiecarui gen de activitate profesionalizata, precum si relatiile externe, cu beneficiarii directi/indirecti ai serviciilor/bunurilor realizate' (Sarbu, 1999, pp. 21-22).

2. Paradigma ocupatiilor profesionale

2.1. Standardele unei profesii

Tema profesionalizarii ocupatiilor se constituie in obiect de cercetare pentru multe lucrari din domeniile sociologiei si psihopedagogiei. Din perspectiva sociologica, profesia se refera la "un grup organizat aflat in interactiune constanta cu societatea ce formeaza matricea ei, care functioneaza printr-o retea de relatii formale si informale, producandu-si propria subcultura, la care adaptarea este o conditie necesara pentru succesul carierei' (Hali, 1951).

Practica sociala a asimilat fenomenul profesionalismului intr-o ordine ce poate fi reprezentata pe o scala ale carei extreme inregistreaza profesii de prestigiu social

apreciate la un moment istoric (medic, avocat, profesor etc.) sau, in revers, ocupatiile fara prea multa specializare, mai putin atractive (paznic, hamal, agricultor etc). Pentru aceasta distinctie preliminara am utilizat, dupa cum se vede, o combinatie de mai multe criterii, usor de evidentiat, tocmai pentru a contracara dificultatea delimitarii clare a unei tipologii a profesiilor.

B. Barber (1963, p. 674) sintetizeaza doua dintre caracteristicile principale ale unei profesii, regasite in literatura de specialitate si care servesc drept standarde pentru recunoasterea oricarei profesii: (1) un grad inalt de cunostinte generalizate si sistematice si (2) orientarea catre interesul comunitatii, si nu spre interesul individual. in legatura cu cea de a doua caracteristica, intervin in discutie valorile si principiile de comportament ale fiecarei profesii, ce tin de o disciplina specifica: deontologia. Cunostintele si valorile unei profesii, la care se adauga tehnicile speciale utilizate, se transmit prin invatare si educatie si ocupa un loc aparte in cadrul unei profesii, daca avem in vedere taptul ca profesiile sunt responsabile pentru standardele de practica si de competenta ale celor care le exerseaza.

Pe un teren mai sigur patrundem daca incercam un raspuns la intrebarea "care sunt atributele de baza specifice ocupatiilor profesionale, deosebindu-le de cele neprofesionale?'. E. Greenwood (1975) propune cateva conditii care sa alcatuiasca un standard al profesiilor: "(1) o profesie trebuie sa se intemeieze pe o teorie sistematica, (2) sa fi capatat deja autoritate, (3) sa castige aprobarea comunitatii, in plus, (4) sa detina coduri etice si (5) o cultura'.

Avand in vedere atributele enumerate de autorii citati, distinctia dintre ocupatiile profesionale si cele neprofesionale nu ne mai apare ca fiind una calitativa, ci una cantitativa, deoarece aceste atribute nu apartin de fapt exclusiv profesiilor, de vreme ce ocupatiile neprofesionale le detin de asemenea, dar intr-un grad mai redus. in acest context, asistenta sociala se situeaza in zona de mijloc a acestei scale, posedand intr-un grad moderat caracteristicile amintite, dar tinzand sa se apropie tot mai mult de zona unde ocupatiile sunt profesionalizate la un nivel maxim.

2.2. Sistemul teoretic profesional

Pe masura ce o ocupatie se deplaseaza inspre un statut profesional, pregatirea prin ucenicie cedeaza locul educatiei formalizate institutional, care isi vadeste importanta crescanda in practicarea profesiei. Instruirea pentru o profesie presupune acumulari teoretice, dar si exercitiu practic, pentru ca ucenicia este insuficienta pentru ocupatiile profesionale.

Calitatea unui serviciu profesional presupune o pregatire de durata, competentele profesionale dobandindu-se in urma unui proces instructiv, educational, realizat intr-un sistem organizat ce confera subiectului un fundament teoretic fara de care nu poate sa practice. Corpul teoretic reprezinta un sistem de propozitii abstracte care descriu in termeni generali clasele de fenomene si procesele fundamentale pentru profesia respectiva. Dobandirea unei competente profesionale presupune parcurgerea unor discipline cuprinse in aria curriculara specifica, fundamentale si de specialitate, si care se constituie in sistemul teoretic profesional.

Parcurgerea sistemului teoretic si a disciplinelor care il constituie este importanta pentru profesiune, deoarece: (1) sistematizeaza si codifica observatiile si cunostintele; (2) edifica problemele de interes stiintific; (3) legitimeaza statutul profesiei; (4) acrediteaza formalitatile si calitatile profesionistilor practicieni (vezi Miftode, 1995).

Construirea corpului teoretic care sa ofere un fundament solid pentru ocupatiile profesionale presupune insertia rationalitatii (cf. Parsons) care, cel mai adesea, se afla in antiteza cu elementul traditiei. Ascendenta rationalitatii intr-o profesie prin raport cu traditionalismul incurajeaza o atitudine critica fata de sistemul teoretic si care se recunoaste in capacitatea de a fi oricand capabil de a asimila inovatia, descoperirea stiintifica, in permeabilitatea la nou, in aptitudinea de a accepta controversa teoretica, spiritul polemic, dezbaterile de idei, rezultatul fiind producerea unui climat stimulativ, motivat si motivant din punct de vedere stiintific.

2.3. Autoritatea profesionala

Autoritatea profesionistului nu se poate impune si exercita in lipsa unei pregatiri teoretice de baza, dobandita intr-un sistem acreditat, recunoscut de comunitatea profesionala.

Autoritatea profesionala se afirma si se recunoaste diferit si complex in comparatie cu o ocupatie neprofesionala. Aceasta din urma se raporteaza la clienti care decid asupra bunurilor si serviciilor pe care le achizitioneaza, evaluand singuri, in mod autonom, calitatile acestora, raportandu-le la propriile nevoi si expectatii. Clientul are si libertatea de a refuza produse sau servicii incompatibile gusturilor sale, poate critica oferta care i se prezinta, negociaza si alege intre mai multe oferte asupra carora poate sa faca observatii. intr-o asemenea relatie, clientul devine posesorul autoritatii asupra producatorilor de oferte pe piata, impunand chiar modificari in ceea ce priveste conceperea si producerea acestora.

in relatia profesionala, autoritatea se transleaza inspre specialist, profesionist, cel care, in virtutea pregatirii si competentelor sale, decide suveran asupra diagnosticului si solutiilor rezultate din "problema' clientului. Acesta, in lipsa pregatirii de specialitate, se indreapta spre judecata profesionala, isi inhiba optiunile proprii si se lasa in voia deciziei profesionistului, pentru ca el nu poate identifica singur care-i sunt propriile nevoi si ce solutii le pot acoperi. Profesionistul transmite clientului, gratie competentelor sale, siguranta, incredere, protectie, inducandu-i in acelasi timp nevoia subordonarii fata de autoritatea profesionala cu care este investit specialistul, acesta dobandind, la randul sau, un monopol al judecatii in bransa.

Autoritatea profesionala isi are insa propriile limite, deoarece ea nu poate depasi granitele in cadrul carora profesionistul a fost instruit. Aceasta caracteristica a autoritatii profesionale este numita de catre Talcott Parsons (1939) "specificitate functionala', care atrage dupa sine o serie de consecinte pentru relatia client - profesionist. Prin urmare, profesionistul nu poate oferi prescriptii pentru acele asteptari ale clientului asupra carora competenta sa teoretica este inaplicabila. A face prescriptii in aceasta directie inseamna pentru profesionist a patrunde intr-o zona in care el insusi este nepregatit, atentand la autoritatea altui grup profesional. De asemenea, profesionistul nu trebuie sa foloseasca pozitia sa de autoritate pentru a exploata clientul in scopuri de gratificare personala, tot asa cum acesta trebuie sa-si inhibe tendintele de a utiliza relatia profesionala in scopul satisfacerii unor necesitati personale: sexuale, financiare, de afaceri, de manipulare etc. Relatia client - profesionist nu trebuie sa iasa din cadrul profesional, deoarece cultivarea unei relatii extraprofesionaie diminueaza autoritatea, avand ca rezultat o minimizare a eficientei.

2.4. Aprobarea comunitara si monopolul profesiei

Autoritatea profesionala implica relatia dintre profesionist si comunitate, intrucat, pe baza acesteia, ea este recunoscuta in interiorul anumitor cadre socioprofesionale, conferindu-i-se o serie de puteri prerogative si privilegii.

Puterile prerogative ale profesiei presupun, in primul rand, controlul asupra centrelor de pregatire. Aceasta implica un proces de acreditare, adica de admitere sau respingere a unitatilor care asigura pregatirea fundamentala si de specialitate, teoretica si practica in profesiune. Organizata administrativ, autoritatea dintr-un anumit domeniu controleaza scolile care formeaza viitorii profesionisti prin: continutul curriculumului, etapele instruirii, modul de testare, evaluare, licentiere, dimensiunea specializarii, numarul de subiecti supusi pregatirii, locatii etc. De asemenea, autoritatea profesionala detine controlul asupra admiterii in interiorul domeniului pe care il reprezinta. Acest control se exercita prin doua parghii: pe de o parte, reprezentantii recunoscuti ai unei profesii conving comunitatea ca nimeni nu trebuie sa poarte un titlu profesional daca nu a parcurs tot traseul instruirii, toate etapele si intregul curriculum aprobat printr-o instruire profesionala acreditata, care presupune anumite standarde specifice fiecarei profesiuni; pe de alta parte, profesionistii recunoscuti dintr-un domeniu obliga comunitatea sa instituie din partea sa un sistem de acordare a licentelor reglementat prin lege, de catre comisii de specialitate, formate din membri desemnati din elita profesionala a domeniului respectiv. Sistemul de licentiere este intarit de "politia profesionala', astfel incat persoanele ce practica o anumita profesie in lipsa unei diplome care sa le ateste competenta in domeniul respectiv risca interventia autoritatilor si supunerea la un sistem de pedepse.

2) Privilegiile profesionale presupun o relativa imunitate fata de judecata comunitatii, cel putin in ceea ce priveste problemele de specialitate. Standardele si competentele profesiunii sunt stabilite prin consens in interiorul profesiei si se fundamenteaza pe corpul teoretic existent. Comunitatea nespecialista este considerata a fi incapabila sa inteleaga aceste standarde si modul lor de folosire, pentru a identifica greselile de practica. in general, se considera ca performanta unui profesionist poate fi evaluata numai de catre colegii sai.

Privilegiile profesionale implica si o imunitate specifica, rezultata dintr-o relatie de comunicare ce se instituie intre profesionist si client, cu includerea confidentialitatii. Profesionistul solicita clientului informatii pe care acesta, in alte conditii, nu le-ar divulga si care sunt protejate de profesionist in spatiul circumscris de competentele sale legale, fara ca acesta sa fie obligat sa le developeze. in unele profesiuni (medicina, drept, psihologie, psihiatrie), codurile etice reglementative interzic incalcarea confidentialitatii, sanctionand orice abatere in mod drastic.

Puterile si privilegiile expuse se grupeaza in asa-numitul monopol (cf. Greenwood, 1975, p. 213) al grupului profesional, admis de catre comunitate. Comunitatea trebuie convinsa de avantajele recunoasterii monopolului profesional, de faptul ca practicarea profesiunii respective implica pregatire sistematica, recunoscuta, acreditata si licentiata. Specialistii intr-o profesiune acrediteaza si justifica ideea ca numai ei au competentele, cunostintele teoretice si practice pentru a satisface nevoile individuale sau comunitare, la care raspund prin servicii de specialitate ce tin de monopolul profesiunii respective.

Pe de alta parte, monopolul de care se bucura o profesie in raport cu clientii si comunitatea in general este insotit de anumite riscuri. De regula, existenta monopolului presupune si existenta unor abuzuri, deoarece "puterile si privilegiile pot fi folosite in scopul unor interese contrare interesului public' (Flexner, 1915). De exemplu, un grup profesional poate "fixa pretul serviciului la un nivel incorect de mare fata de posibilitatile clientilor' ; poate limita numarul persoanelor ce acced in profesie, pentru a crea o lipsa de personal, sau poate "dilua calibrul performantei sale fara instiintarea comunitatii'. Mai mult, abuzul poate merge pana la a "bloca fortele din interiorul ocupatiei ce actioneaza in directia schimbarii benefice social' (Merton, 1950). Comunitatea are tot dreptul de a revoca monopolul profesiei acolo unde asemenea abuzuri se cronicizeaza si se permanentizeaza.

2.5. Necesitatea codului deontologic

Asa cum am vazut inca din sectiunea introductiva a acestui studiu, cea referitoare la deontologie, fiecare profesie are incorporat un cod etic normativ, care impune un anumit comportament membrilor sai. Termenii de profesional si etic se reunesc, formand astfel o disciplina specifica: deontologia profesionala. De regula, se considera ca un astfel de cod deontologic trebuie sa se constituie dintr-o sinteza a acelor principii etice relevante pentru practica unei anumite profesii. in plus, dupa cum sugereaza Frank Loewenberg si Ralph Dolgoff (1985, p. 20), este necesar ca membrii profesiei respective sa adere la aceste principii.

Codul etic al profesiei este atat formal, cat si informai. Cel formal este codul scris la care profesionistul adera in mod oficial pentru a fi admis in practica (de exemplu, Juramantul lui Hipocrate in medicina). Cel informai este codul nescris, bazat pe cutume, obiceiuri, dar care uneori are putere mai mare decat cel formal. Codurile autonormative sunt caracteristice atat ocupatiilor profesionale, cat si celor neprofesionale, insa un cod profesional reglementativ este mai explicit, mai sistematic si mai coerent, cu mai multe elemente altruiste, fiind "mai mult indreptat catre serviciul public' (Flexner, 1915 ; Parsons, 1939). Anumite coduri deontologice prescriu, alaturi de regulile pe care trebuie sa le urmeze profesionistii, si sanctiunile pe care le vor suporta membrii unei profesii care nu respecta normele specifice acesteia: "Cu alte cuvinte, un cod deontologic incearca sa transleze valorile profesionale in cadre comportamentale' (Loewenberg, Dolgoff, 1985). Tocmai in acest sens, codurile deontologice care sunt valabile in aproape toate profesiile contemporane au fost implementate cu scopul clar delimitat de a indeplini urmatoarele functii:

a) functia de a "ghida' practicienii unei anumite profesii in momentul in care acestia se confrunta cu dileme practice care implica o problematica etica;

b) functia de a asigura clientii, dar si potentialii clienti impotriva incompetentei si a neprofesionistilor;

c) functia de a reglementa comportamentul practicienilor, precum si relatiile acestora cu clientii, colegii si practicienii din alte profesii, cu ceilalti angajati ai institutiei in care lucreaza si cu intreaga comunitate. Pe de alta parte, se constata ca, daca in primele coduri profesionale, precum este cel din 1847 al Asociatiei Medicale Americane, era prevazuta "obedienta pacientului fata de prescriptiile medicului sau', in codurile deontologice contemporane nu mai este redata nici

o incercare de a controla comportamentul clientilor. Dimpotriva, ele sunt adresate in exclusivitate practicienilor, si nu clientilor sau pacientilor (cf. Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 21);

d) functia de a asigura supervizare si consultanta practicienilor, cu scopul de a evalua activitatea acestora.

O alta problema importanta, aflata in relatie directa cu cea a codurilor profesionale, este urmatoarea: de vreme ce aceste coduri incearca sa ofere un ghid pentru fiecare situatie conceptibila, ele sunt redactate in termenii unor principii generale, nu in termenii unor reguli specifice. Si totusi, daca avem in atentie o comparatie intre codurile deontologice functionale in urma cu doua sau trei decenii, vom observa ca cele contemporane tind sa devina mai specifice, incercand sa acopere o varietate mai mare de situatii specifice decat aceea care ar putea fi intalnita in practica (cf. ibidem). Cu alte cuvinte, codurile deontologice contemporane incearca sa anticipeze anumite situatii, tocmai cu scopul de a le putea preintampina.

Codurile autonormative se prezinta astfel ca un angajament al profesiei fata de comunitate, asigurand increderea acesteia in profesia respectiva, incredere fara de care ea nu si-ar putea pastra monopolul. Dincolo de specificitatea ocupatiilor profesionale, codurile deontologice au in comun doua tipuri de relatii: client - profesionist si coleg - coleg.

2.5.1. Caracteristicile relatiei client -profesionist

Relatia dintre profesionist si client este, prin definitie, una circumscrisa in acea zona specifica a comportamentului personal care {ine de fiecare dintre membrii implicati. Pentru un plus de claritate, este indicat sa excludem problemele practice aparute din intelegerea eronata a unor clienti, care, obisnuiti cu o relatie de tip formal si impersonal din alte profesii, sunt tentati sa extrapoleze acest tip de relatie in domeniul asistentei sociale. Or, in acest domeniu apar probleme de alta natura, datorate tendintei asistentilor sociali de a se conforma mai degraba aplicatiilor etice ale unei relatii profesionale, decat acesteia din urma in sine (cf. ibidem, p. 85).

O problema etica majora apare si atunci cand asistentul social considera ca nevoile clientului reclama un tip de relatie ce depaseste limitele traditionale pe care o relatie profesionala le permite. Ca atare, se considera ca respectarea limitelor relatiei profesionale se constituie intr-un imperativ deontologic pentru orice profesie. S-a concluzionat astfel ca relatia caracteristica dintre profesionist si client trebuie sa se fundamenteze tinand cont de urmatoarele doua aspecte generale :

a) profesionistul trebuie sa isi asume o anume neutralitate emotionala fata de client. El trebuie sa-si ofere serviciile oricui il solicita, indiferent de varsta, venit, politica, rasa, religie, sex si statut social. Serviciile sale trebuie ofertate fiecarui individ care le solicita in calitate de client, consideratiile particulare nefiind acceptate in relatia profesionala ;

b) "dezinteresarea' este o particularitate a relatiei client - profesionist, in conceptia lui Talcott Parsons (1939). Profesionistul trebuie sa fie motivat mai putin de interesul propriu si mai mult de dorinta de a-si oferi serviciul la nivel maxim; el trebuie sa fie pregatit sa ofere la cerere serviciile sale, renuntand chiar la prioritatile vietii private.

Caracteristicile relatiei coleg - coleg

Codurile etice normative stipuleaza nevoia unui comportament cooperant, egalitar si de sustinere reciproca. Aceste relatii pot fi caracterizate astfel:

a) membrii unei comunitati profesionale comunica si interfereaza stiintific : "Orice avans in teorie si practica, realizat de un profesionist, este repede diseminat catre colegi prin asociatiile profesionale' (Johnson, 1944). Competitia intra-profesionala este o competitie reglementata prin codurile etice autonormative, dar care presupune elemente de cooperare profesionala. Sunt repudiate comportamentele concurentiale, de promovare ilicita a propriei imagini, de atragere a clientilor, de denigrare a colegilor. Inventiile si descoperirile din profesiune sunt transmise in interiorul comunitatii, facand obiectul unor dezbateri de specialitate care sa stimuleze progresul profesional si cresterea gradului de competenta;

b) relatiile dintre specialistii din interiorul profesiunii trebuie sa fie egalitare, bazate pe recunoasterea intraprofesionala, pe colegialitate, pe performanta in practica si/sau contributie la teorie (cf. Flexner, 1915);

c) colegii profesionisti trebuie sa se sprijine unul pe celalalt, fata de clienti si comunitate, trebuie sa se abtina de la acte ce lezeaza autoritatea colegilor si sa-i sustina pe cei al caror prestigiu este amenintat.

Specificam ca, in domeniul asistentei sociale, relatiile dintre colegi implica existenta unei serii de probleme deontologice, ce poate fi redata prin urmatoarele intrebari (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 91): cum trebuie sa actioneze un asistent social atunci cand afla ca un alt coleg manifesta un comportament nonetic sau neprofesional ? Cum trebuie sa reactioneze cand afla ca un alt asistent social presteaza servicii de proasta calitate in raport cu un anumit client ? Care sunt obligatiile asistentului social atunci cand are dovezi ca un coleg hartuieste clientul ? in fine, care este responsabilitatea asistentului social cand descopera ca un coleg este implicat in activitati care contravin prevederilor codului deontologic al respectivei institutii? Un posibil raspuns il da asertiunea impusa de Erving Goffman (1959, pp. 106-l40), conform careia exista, in asistenta sociala, ca si in orice alta profesie ce implica un cod deontologic in care este prezent principiul confidentialitatii, atat in relatia client - profesionist, cat si in cea dintre colegi, o asa-numita "zona din spatele scenei' {backstage ar ea), accesibila doar membrilor respectivei profesii. Ca atare, orice s-ar intampla in aceasta zona, nu poate fi deconspirat celor care nu fac parte din corpul profesional. Revenind, in final, la domeniul asistentei sociale, trebuie notat ca asistentii sociali intampina putine probleme de acest fel, atata timp cat regulile care guverneaza relatiile dintre colegi - si pe care le-am amintit mai sus - sunt puternice si clare.

Disciplina profesionala

Modalitatile prin care o profesie mentine atentia asupra codului sau etic constituie obiectul unor studii de caz privind controlul social. Astfel de studii releva o anumita disciplina la nivelul fiecarei profesii, disciplina dobandita deopotriva formal si informai. Sa le analizam pe rand :

1) Disciplina formala este exercitata de asociatiile profesionale care detin puterea de a critica sau cenzura, in cazuri extreme interzicand chiar dreptul de practica celor

care incalca prevederi ale codului deontologic profesional. Din moment ce calitatea de membru cu o pozitie buna in asociatiile profesionale reprezinta o conditie necesara pentru succesul profesional, perspectiva actiunii disciplinare formale opereaza ca o puternica forta ce impune conformarea fata de regulile codului deontologic.

2) Disciplina informata consta in exercitarea unor influente directe sau oculte, pe care colegii le exercita unii asupra celorlalti. Un exemplu este fenomenul "consultarii' si al "atribuirii' sau al "referintei' (cf. Greenwood, 1972, 1975; Hali, 1951). Consultarea reprezinta practica de a invita un coleg specialist sa participe la diagnosticarea nevoilor clientului si/sau la planificarea serviciului ce urmeaza a fi acordat. Atribuirea (sau referinta) este practica ce permite accesul colegilor la un client sau la o intalnire profesionala. Astfel, un specialist poate atribui clientul sau unui coleg, din cauza ca lipsa de timp sau de competenta il impiedica sa ofere serviciul dorit sau necesar. Din moment ce etica profesionala face imposibile competitia si reclama agresive, consultarea si atribuirea (referinta) constituie principala sursa de munca a unei profesii. Aceasta modalitate de consultare si/sau referinta ii implica pe colegii profesionisti intr-un sistem de reciprocitate ce mareste interdependenta mutuala. Interdependenta faciliteaza controlul social, in timp ce denigrarea etichetei profesionale alimenteaza resentimentul membrilor asociatiilor, provocand incetarea cererilor de consultare si atribuire (referinta).

2.6. Cultura profesionala si rolul sau in structurarea carierei. Grupuri formale si informale

Toate profesiile contin, in interiorul lor, grupuri formale si informale. Grupurile formale sunt structurate in mai multe tipologii. Astfel, exista grupuri, asociatii, organizatii prin care o anumita profesie isi realizeaza serviciile, adica acele conditii specifice, institutionalizate, in cadrul carora se intalnesc profesionistul si clientul. Spitalul, clinica, biroul juridic sau agentia sociala se constituie in asemenea grupuri formale. De asemenea, putem vorbi si despre organizatii institutionalizate ale caror functii constau in pregatirea cadrelor de specialitate din profesiune, in special centrele de educatie si de cercetare (scoli, licee, colegii, facultati). O alta categorie de grupuri formale este alcatuita din organizatiile ce apar ca o expresie a consolidarii sentimentului de identitate comunitara si de apartenenta a membrilor profesiei; ele promoveaza asa-zisele interese de grup, fiind reprezentate de asociatiile profesionale. in interiorul si in jurul acestor organizatii formale se constituie anumite grupari informale, adica grupuri mici de colegi, strans impletite intre ele, in cadrul carora relatiile se bazeaza pe afinitati precum: specializarile in interiorul profesiei, afilierile la societati profesionale, vecinatatea de munca si cea rezidentiala, fondul familial, religios, etnic, atractiile de personalitate s.a.m.d.

Relatiile si interactiunile rolurilor sociale care se structureaza in interiorul grupurilor formale si informale conduc la o configuratie sociala unica a profesiei, adica la o cultura profesionala. Si la acest nivel, trebuie remarcata diferenta dintre o cultura profesionala si una neprofesionala. Mai mult, cel putin in primul caz, fiecare profesie isi dezvolta propria subcultura, o varianta a culturii profesionale. De exemplu, sub-cultura din psihologie difera de subcultura din medicina si asistenta sociala. Cultura

unei profesii consta in valorile, normele si simbolurile sale. Aceste trei segmente ale culturii profesionale pot fi descrise dupa cum urmeaza:

Valorile sociale ale grupului profesional sunt reprezentate de credintele si idealurile sale fundamentale, pe care se intemeiaza existenta sa. Un loc privilegiat il ocupa in special valoarea esentiala a serviciului pe care grupul profesional il ofera comunitatii. Grupul profesional considera serviciul oferit comunitatii ca fiind un bun social in lipsa caruia ar fi posibile disfunctionalitati sociale.

Normele unui grup profesional sunt reprezentate de recomandarile de comportament in situatii sociale date si, in acest sens, fiecare profesie dezvolta un sistem elaborat de definitii de rol. Exista anumite conduite cu scop determinat care trebuie urmate cu rigurozitate in anumite activitati profesionale : a) admiterea in profesie, intrarea in grupurile sale formale si informale, ascensiunea in interiorul ierarhiei ocupatiei; b) relatia cu clientii, primirea, modul de comunicare, acceptarea sau respingerea lor; c) regulile privind stabilirea de intalniri, desfasurarea consultatiilor etc.; d) respectarea normelor aprobate de grup, dezbaterile privind aparitia unor noi teorii, prezentarea unei noi tehnici sau gestionarea unei controverse profesionale.

Simbolurile unei profesii sunt obiectele carora li se confera semnificatii. Acestea sunt redate prin: insigne, embleme, sloganuri, imbracaminte distinctiva; istoria, folclorul si argoul sau; eroii sai pozitivi si negativi; stereotipurile sale etc.

2.6.1. Cultura profesionala si cariera

Reusita profesionala presupune adaptarea la cultura profesionala, stapanirea corpului teoretic si a deprinderilor, iar acest lucru se realizeaza printr-un "proces de aculturatie prin care se internalizeaza valorile sociale, normele de comportament si simbolurile grupului ocupational' (White, 1953).

Ca o consecinta, admiterea candidatilor la "educatie profesionala' se face "pe baze suplimentare si diferite de calificativele academice' (Hali, 1951). Factorii psihologici care dovedesc o adaptare favorabila la cultura profesionala sunt considerati ca avand aceeasi importanta ca si abilitatile intelectuale. Educatia profesionala ofera situatii-test prin expuneri gradate la cultura profesionala. Prin comportamentul sau in aceste situatii sociale care ii implica pe colegii sai, dar si clientii si comunitatea, potentialul deviant este descoperit si indepartat.

3. Paradigma profesionala a asistentei sociale

3.1. Sistemul social si modelele sale

De regula, se considera ca sistemul social poate fi conceput sub forma unei agregari de indivizi care acumuleaza in comun anumite atribute - ceea ce ii face ca in exterior sa apara sub forma unui grup distinct de celelalte - si a caror interactiune se realizeaza sub o forma structurata. Marimea grupului care poate fi denominat drept sistem social variaza de la cea a unui grup restrans pana la aceea de organizare complexa, caracterizand

o intreaga societate. Este la fel de adevarat ca un grup social poate fi considerat si subsistem sau, cel putin, element de baza al sistemului social de ansamblu (Plano et al., 1993, p. 139). Este o perspectiva preferata de anumiti analisti, in timp ce altii considera ca, atunci cand ne referim la sistemul social, trebuie sa ne concentram asupra actiunilor, interactiunilor, comportamentului sau relatiilor proprii indivizilor si grupurilor incluse intr-o societate. Putem retine, astfel, ca un sistem social este diferit, ca ansamblu de indivizi si grupuri care interactioneaza, de sistemul cultural, ce se refera la tipuri de comportament dobandit, specifice unei societati date, dar si de sistemul de personalitate, care influenteaza dispozitiile organizate proprii fiecarui individ, conducand la reactii tipice.

De asemenea, cand supunem atentiei conceptul de sistem social, nu putem evita presupozitiile sociologice ale acestuia, din care reiese o necesitate explicativa de a aborda societatea in mod integral. Este vorba despre incercarile sociologiei clasice, care s-au materializat in conceptul de tip ideal, teoretizat de Max Weber, in cel de mediu, propus de Durkheim si, nu in ultimul rand, in cel de sistem social, pe care-l aduce in scena sociologia lui Vilfredo Pareto : "in aceasta incercare ni se pare ca dintre cei trei mari sociologi ai vremii, Vilfredo Pareto a ajuns la rezultatul cel mai semnificativ pentru identificarea naturii ideologice si politice a sociologiei clasice. Importanta lui este, in alt sens, legata de faptul ca, ducand pana la capat contradictia metodologiei pozitiviste bazata pe utilizarea unui instrumentar teoretic utilitarist individualist pentru cercetarea unor fenomene holiste si non-utilitare, Vilfredo Pareto a construit, practic, centrul edificiului sociologiei contemporane : conceptul de sistem social' (Bordeianu, Tompea, 1999, p. 221). Putem accepta, desigur, ideea ca societatea poate fi analizata intr-o perspectiva holista, integratoare, sub rezerva ca aceasta abordare sa nu se transpuna si in practica, deoarece o astfel de incursiune pragmatica ne-ar conduce spre un colectivism metodologic specific unor orientari rationaliste care au dat nastere totalitarismelor secolului XX.

De Ia introducerea sa in campul teoriei sociale, conceptul de sistem a evoluat, dar el continua sa defineasca incercarea analistilor de a formula o perspectiva integrala asupra societatii. in acest sens, sistemismul sociologic s-a constituit intr-o reactie specifica atat fata de tentatia elaborarii unor metateorii cu reminiscente filosofi-co-ideologice, cat si fata de tendinta cercetarilor ultraempirice, care eludau o viziune globala asupra societatii. Acest curent s-a remarcat prin propunerea anumitor modele prin intermediul carora poate fi analizata societatea, modele care au avut o influenta deosebita in cadrul disciplinelor socioumane. Cu ajutorul referintei la aceste modele, diferiti sociologi au pretins ca putem recunoaste, in cadrul societatii, atat elemente ale diferitelor sisteme, cat si procesele pe care acestea le deruleaza. Putem remarca, astfel, urmatoarele patru modele sistemice prin prisma carora societatea este analizata in contextul acestei orientari din sociologie :

1) Modelul structural-functionalist, elaborat de Talcott Parsons, a carui conceptie sistemica pleaca de la conceperea actiunii sociale sub forma unui sistem, se bazeaza pe asumptia ca exista o interactiune specifica a actorilor sociali care se preteaza unei astfel de analize. Viziunea lui Parsons asupra actiunii sociale implica respectarea a trei tipuri de conditii, dupa cum urmeaza:

a) conditii de structura, ce presupun organizarea actiunii sociale in sensul respectului normelor care asigura stabilitatea sistemului in ansamblul sau.

O astfel de organizare este posibila gratie existentei unor "variabile structurale' ale sistemului actiunii: universalism/particularism, performanta/calitate, neutralitate afectiva/afectivitate, specificitate/difuziune, orientare catre sine sau catre colectivitate;

b) conditii de "realizare a functiilor' sistemului, ce implica o serie de activitati cu caracter instrumental, al caror scop este acela de a satisface cele patru "imperative functionale' : adaptarea, atingerea scopurilor, integrarea, mentinerea in stare latenta a modelului cultural;

c) procesualitatea prin diferentiere si integrare, cea de a treia conditie pe care trebuie sa o respecte sistemul actiunii sociale, se adauga "variabilelor structurale' si "imperativelor functionale' care, impreuna, definesc modelul structu-ral-functional.

Pe baza delimitarii acestor conditii, Parsons este interesat sa defineasca termenul de actiune sociala, ajungand la concluzia ca o astfel de actiune este caracterizata prin urmatoarele patru elemente:

subiectul, adica actorul social;

situatia, care circumscrie acele aspecte ale vietii fizice si sociale ce-si pun amprenta asupra subiectului;

simbolurile, cu ajutorul carora subiectul confera diferitelor aspecte ale situatiei anumite semnificatii;

regulile, normele si valorile, ce orienteaza atat actiunea, cat si diferitele raporturi pe care subiectul le are cu lumea.

Dupa cum se observa, acest model poate fi aplicat intregii societati, ceea ce permite o analiza sociologica riguroasa asupra structurii si functiilor acesteia. Asumandu-si aceste consideratii si urmarind extensia modelului sau in beneficiul analizei, Parsons defineste sistemul social astfel: "() un sistem social consta dintr-o pluralitate de actori individuali inclusi intr-un proces de interactiune ce se deruleaza intr-o situatie afectata de proprietati fizice; acesti actori sunt motivati in termenii unei tendinte de optimizare a gratificatiei ; relatia lor cu situatiile este definita si mediatizata printr-un sistem de simboluri impartasite si structurate cultural' (Parsons, 1951, pp. 6-7).

2) Teoria generala a sistemului social este inclusa de profesorii ieseni A. Carpinschi si C. Bocancea (1998, pp. 196, 200-202) in ansamblul modelelor sistemice din sociologie. Aceasta ii apartine sociologului belgian Henri Janne si se doreste a fi o replica la modelul propus de Talcott Parsons. Sociologul belgian a fost interesat de "construirea unui cadru general de referinta' (Janne, 1968, p. 9), din perspectiva caruia sa fie posibila realizarea unui model general al societatii globale. Este vorba despre o teorie macrosociologica a sistemului social, care-si propune sa arate ca "() printre sistemele sociale cele mai coerente se numara societatile globale (). Sistemul este structura societatii globale in planul totalitatii sociale' (ibidem). Observam, asadar, ca Janne realizeaza o identificare intre conceptul de sistem social si cel de societate globala. In opinia lui, societatea globala, conceputa ca sistem social, are ca fundament doua niveluri: cel ecologic, care se refera la conditiile geografice, si cel demografic, care are in vedere numarul si structura populatiei dintr-o anumita societate. Aceste doua niveluri alcatuiesc substratul material al sistemului social global, cu care acesta

comunica prin intermediul factorului tehnic. Conform teoriei sociologului belgian, putem concepe sistemul social al societatii globale prin intermediul relatiei care se instituie intre trei tipuri de realitati:

a) realitatea socioformala, o structura de roluri si functii determinate de actiunea institutiilor societale, a diferitelor grupuri sociale ;

b) realitatea psihosociala, care se construieste din regulile si normele pe baza carora actioneaza institutiile si grupurile ce alcatuiesc realitatea socioformala;

c) realitatea sociomateriala, ce presupune o proiectie a societatii globale in mediul natural care-i este propriu si care, am vazut, se structureaza pe nivelurile ecologic si demografic.

Sistemul social ca realitate socioformala este unul care se dezvolta pe doua niveluri: nivelul relational, concretizat de structuri sociale diferite, dar si de structurari conjunc-turale; nivelul institutional, reliefat de existenta institutiilor specifice organizarilor sociale. Aspectele teoriei generale a sistemului social, relevate mai sus, ii permit autorului belgian consideratia finala potrivit careia "acest model constituie traducerea formala a teoriei () generale asupra sistemului social. Este reprezentarea integrata si concisa a tuturor teoriilor partiale ()' (ibidem, p. 524).

3) Modelul sociologic al sistemului general ii apartine sociologului francez Jean-Louis Le Moigne, iar constructia sa se bazeaza pe logica conjunctiva si pe modelarea sistemica (cf. Carpinschi; Bocancea, 1998, pp. 202, 206). Din aceasta perspectiva, sistemul social apare ca o conjunctie intre doua modalitati diferite prin care el este perceput:

a) perceperea unitatii si coerentei fenomenului studiat: sistemul politic, sistemul economic, sistemul educativ etc.;

b) perceperea interactiunilor interne ale fenomenului studiat, adica a relatiilor care se stabilesc intre diferitele elemente ale unui anumit sistem: actorii politici, cererea si oferta pe piata sau factorii educationali.

Autorul francez considera ca urmarea inlocuirii sociologiei pozitiviste cu cea constructivista este tocmai modelarea sistemica asociata cu logica conjunctiva, care au inlocuit modelarea analitica si logica disjunctiva. Prin modelarea sistemica a fenomenelor complexe, putem decela conceptul de sistem general, prin intermediul a doua procedee : modelarea cibernetica si cea structural-functionala. Avand in vedere aceste doua procedee, putem spune ca modelul unui sistem general trebuie sa tina cont atat de mediul in care subzista, de proiectele prin care el isi exprima finalitatea, cat si de functia si transformarea fenomenului modelat. Pe baza unor astfel de considerente metodologice, Jean-Louis Le Moigne va concepe scala complexitatii progresive a modelarii sistemice, scala care presupune existenta a noua niveluri si care constituie, de fapt, caracteristicile modelului sistemic general:

sistemul este identificabil: subiectul modelarii este capabil sa identifice sistemul in raport cu mediul sau ;

sistemul este activ: un sistem poate fi perceput tocmai pe baza starii sale active, ceea ce ne arata, inca o data, ca nu putem vorbi despre sisteme inchise;

sistemul este regulat: sistemul poate fi identificat daca este caracterizat printr-o anumita regularitate;

sistemul se informeaza asupra propriului comportament: el este capabil sa produca, in interiorul sau, informatii prin care-si stabileste starea de echilibru si autoreglarea;

sistemul isi decide propriul comportament: sistemul poate elabora, pe baza informatiilor pe care le detine, propriul sau comportament;

sistemul memoreaza informatiile : in scopul de a putea lua decizii, el se foloseste atat de informatiile primite, cat si de cele memorate si stocate intr-un subsistem anume;

sistemul isi coordoneaza deciziile: date fiind complexitatea si multiplicitatea deciziilor, sistemul trebuie sa recurga la coordonarea lor;

sistemul imagineaza si concepe noi decizii posibile: dincolo de coordonarea deciziilor sale, un sistem poate inova rezolutii si decizii alternative, precum si noi moduri de actiune sociala;

sistemul complex este teleonomic : un sistem are capacitatea de a proiecta si de a finaliza proiecte aplicate in medii sociale diferentiate si complexe.

Putem recunoaste, in modelul sistemului general al lui Le Moigne, o incercare de depasire a paradigmei structural-functionaliste parsonsiene care, asa cum am vazut, insista asupra ordinii si echilibrului in cadrul sistemului social. Dimpotriva, modelul sociologului francez este orientat spre intelegerea sistemului asa cum il putem recunoaste in realitate, in sensul ca el poate fi asociat si cu fenomene entropice.

4) Modelul sistemicii sociale este rezultatul cercetarilor de data mai recenta, intreprinse de sociologul francez Jean-Claude Lugan, care considera ca analiza siste-mica reprezinta "() mai mult un cadru conceptual, un fel de metalimbaj, decat () o veritabila teorie. Esential, din punctul de vedere al stiintelor sociale, pentru acest cadru de elemente diverse este de a lumina formatiile sociale concrete si de a oferi un context intelectual menit sa ordoneze observatiile' (Lugan, 1993, pp. 8-9). Mai mult, autorul sustine ca informatia pe care o detine un anumit sistem are aceeasi natura cu entropia, aratand ca aceasta din urma nu reprezinta decat un indice al lipsei informatiei cu privire la un anumit sistem; informatia este negarea entropiei sistemului. Ca atare, prin aplicarea unui astfel de principiu si la sfera socialului, putem masura gradul de ordine al unui sistem pe baza urmatoarelor dimensiuni ale schimbarii:

a) calitativa, ce poate fi masurata prin intermediul unor variabile nominale care denota faptul ca un sistem dat este alcatuit din mai multe grupuri sociale, in functie de sex, varsta, religie etc.;

b) cantitativa, ce poate fi masurata pe baza unor variabile ordinale sau cardinale, care denota faptul ca intre indivizii membri ai unui grup social exista diferente semnificative in ceea ce priveste statutul fiecaruia dintre ei;

c) conjuncturala, care arata ca un proces social implica o desfasurare spatio--temporala ce poate fi masurata cu referire la locul, timpul si viteza miscarii sociale.

Asa cum arata profesorii ieseni-A. Carpinschi si C. Bocancea, "sistemica sociala este angajata pe calea prospectivei. Studierea potentialitatilor, modelarea posibilului si probabilului fac parte din demersul stiintific, deoarece permit o intelegere mai clara a existentului' (1998, p. 210).

3.2. Asistentul social

Profesiunea de asistent social are o istorie recenta, in ciuda faptului ca serviciile asistentiale s-au dezvoltat, sub o forma sau alta, pe masura evolutiei civilizatiei umane. Domeniul asistentei sociale a fost circumscris ca o profesiune clar delimitata abia la inceputul secolului XX, adica atunci cand au aparut primele diferente intre diversele genuri de prestatie sociala. in literatura de specialitate se mentioneaza ca, pana in acel moment, rolul de astazi al asistentei sociale era detinut de diferite asociatii de binefacere, care fie erau coordonate de Biserica, fie aveau un statut privat. Cand insa problema asistentei sociale a acelor actori ai sistemului social care erau din ce in ce mai defavorizati (si avem in vedere, in principal, proletariatul aparut o data cu dezvoltarea marilor centre industriale din Occident) a devenit una extrem de importanta pe agenda conducatorilor politici ai respectivelor societati, s-a constatat ca, doar pe principiul unor actiuni caritabile, de obicei realizate sporadic si adeseori ineficiente, nu este posibila mentinerea unui echilibru social. Astfel, a inceput sa se contureze un sistem care urmarea "ameliorarea conditiilor de viata ale tuturor defavorizatilor' si care "presupunea masuri legislative, eforturi materiale si umane de anvergura' (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 79). Primul pas a fost facut in 1893, atunci cand, la un congres international organizat de catre asociatiile de binefacere existente la momentul respectiv, s-a hotarat ca asistenta sociala trebuie practicata de profesionisti, ceea ce presupune formarea unui personal specializat. Patru ani mai tarziu, in Statele Unite ale Americii aparea, la New York, prima scoala de asistenta sociala (vezi ibidem).

in Europa, problema era cu atat mai complexa cu cat in sistemul social de atunci era dominanta ideea existentei unui conflict (latent si, uneori, deschis) intre clasele bogate si cele sarace. in acest context, apare primul model de asistenta sociala, numit settlement ("numele acestei forme de asistenta a saracilor de catre voluntari din clasele bogate se traduce prin aplanarea unui conflict, a unei neintelegeri' - ibidem). Este vorba despre o modalitate de asistare prin care voluntarii din clasele bogate ale societatii traiau in aceleasi conditii, alaturi de saraci, putand astfel sa-i ajute in cresterea si supravegherea copiilor, facilitandu-le acordarea de asistenta medicala si juridica sau accesul la educatie etc. Asemenea actiuni nu mai erau insa savarsite in spiritul binefacerii crestine, ci se bazau pe ideea ca numai prin asigurarea unui cadru legislativ echitabil, valabil pentru toti membrii societatii, indiferent de statutul social, este posibila reconstructia spatiului social, astfel incat sa predomine echilibrul.

inceputul secolului XX va insemna insa si aparitia unui alt model de asistenta sociala, care presupunea abordarea unei strategii a actiunii asistentiale. Este vorba despre modelul medical (casework), ce urmarea sa dubleze tipul de asistenta medicala la domiciliu cu unul de asistenta sociala, efectuata de catre personal calificat, care avea studii de specialitate. Apar astfel "infirmierele-vizitatoare' (care participau activ la actiuni sanitare si sociale), "supraintendentele' (al caror rol era acela de a se preocupa de asistenta sociala a populatiei muncitoresti feminine, cu deosebire in timpul primului razboi mondial, cand aceasta suplinea munca efectuata altadata de barbatii plecati pe front), dar si "asistentele sociale', mai intai in SUA, iar apoi si in spatiul european. Este o perioada in care "serviciul asistential era conceput ca un instrument practic de eficientizare economica si sociala a muncii spitalicesti. Treptat, actiunea asistentelor sociale se va extinde si in sfera educatiei sanitare in scoli si familii' {ibidem, p. 81).

O data cu modelul casework, se poate constata ca asistenta sociala ia amploare, se eficientizeaza si se profesionalizeaza, astfel incat, la primul Congres International al Serviciilor Sociale, care a avut loc in 1928, la Paris, profesiunea de asistent social este deja definita dupa cum urmeaza: "Serviciul social este ansamblul eforturilor menite a alina suferintele provenite din mizerie; a replasa indivizii si familiile in conditii normale de existenta; a preveni flagelurile sociale; a ameliora conditiile sociale si a ridica nivelul de trai' (Guerrand, Rupp, 1978, p. 63). Metoda asistentiala cunoscuta sub numele de casework va fi folosita cu predilectie dupa al doilea razboi mondial, pana in prezent, cand cunoaste doua modalitati de terapie sociala: psihoterapia sau terapia sociala directa si socioterapia sau terapia sociala indirecta.

Nu putem incheia aceste consideratii preliminare si diacronice fara a face referire si la un alt model utilizat in domeniul asistentei sociale, mai ales in contemporaneitate. Astfel, pe linia de argumentare propusa de profesorii ieseni C. Bocancea si G. Neamtu, trebuie amintita si metoda interventiei, care "nu se mai concentreaza doar asupra a ceea ce nu functioneaza normal, asupra maladiei sociale; conceptul de schimbare, care orienteaza modelul interventiei, ne atrage atentia asupra a ceea ce este obisnuit in viata cotidiana a fiecarui actor social. Printre aceste lucruri normale se afla si schimbarea insasi. Numerosi factori externi si interni ne determina la comportamente ce vizeaza o anume schimbare. Astfel, actionam in sensul schimbarii atunci cand dorim ceva (un lucru sau o situatie mai buna sau pur si simplu diferita fata de cea pe care o avem), atunci cand ne temem ca vom pierde ceva important (un lucru de valoare afectiva, o relatie umana, o situatie sociala etc.) sau cand ne aflam in situatii neobisnuite, ce antreneaza riscuri semnificative' (1999, p. 82). in acest context, asa cum sugereaza Cristina De Robertis, devine esentiala circumscrierea motivatiei pe care clientul o pune in joc, in sensul schimbarii, "deconspirare' care e importanta pentru interventia asistentului social. Pe de alta parte, aceeasi importanta o are si descoperirea eventualelor obstacole ce ar putea induce clientului rezistenta la schimbare, deoarece aceasta din urma "antreneaza inevitabil tensiuni, sentimente ambivalente sau ostile, conflicte etc.' (De Robertis, 1995, p. 85). Rezulta asadar ca, in cazul metodei interventiei, pe langa procesul de autoanaliza prin care asistentul social evalueaza gradul sau de implicare emotionala in relatia cu clientul, specifica modelului casework, intervine si un alt gen de probleme, precum cele referitoare la raportul dintre ajutorul pe care-l acorda asistentul social si mediul social in care acesta produce efecte sau la relatiile de clasa existente intre asistentul social si cel asistat.

De asemenea, trebuie mentionat ca, in practica asistentei sociale, dincolo de aceste metode care configureaza spatiul si modul de actiune specifice profesiunii asistentului social, devine importanta o delimitare clara sub aspect semantic si epistemologic intre diferite concepte intre care, adeseori, intervin identificari nepermise. intr-o maniera enumerativa, putem aminti aici anumiti termeni al caror inteles presupune o diferentiere in raport cu toti ceilalti: asistenta sociala, ajutor social, securitate sociala, proiect de actiune sociala, protectie sociala, stare de dependenta, resurse umane etc. Pentru asistentul social este deci necesara o conceptie unitara asupra fiecaruia dintre conceptele amintite in parte, deoarece in activitatea sa el se poate confrunta cu o multitudine de cereri, fiecare trebuind sa fie tratata intr-un mod diferit, in functie de nevoile proprii clientului. De aceea, prima sa preocupare trebuie sa fie identificarea problemei, si numai dupa aceea elaborarea unei modalitati de interventie pentru ajutorarea clientului.

Pe de alta parte, deloc intamplator, "exista situatii in care asistentul social primeste cereri de acelasi fel, de la mai multe familii (de exemplu, privind locuinta, chiria, supravegherea copiilor sau a batranilor etc), caz in care nu se poate ocupa individual de fiecare cerere si, de aceea, trebuie sa imagineze si apoi sa elaboreze proiecte de actiune colectiva pe care sa le propuna celor interesati, clientilor care au emis cererile respective' (Miftode, 1998, p. 32). Acest lucru este posibil deoarece asistentii sociali activeaza intr-un context global, alcatuit dintr-o serie de factori specifici societatii si care determina, printre altele, si munca prestata de acestia. Tocmai in acest sens, alaturi de nivelul de dezvoltare pe care il detine o anumita societate, de regimul politic si de politica sociala pe care acesta din urma o promoveaza, asistentul social trebuie sa fie un bun cunoscator si al contextului geografic si institutional in care el isi proiecteaza interventia, intrucat aceasta cunoastere implica un veritabil grad de profesionalizare pe care el il detine. Conditiile geografice si mai ales cele institutionale, socioculturale isi manifesta influenta nu doar asupra clientilor care necesita asistenta la un moment dat, ci si asupra asistentului social insusi, si deci, implicit, asupra activitatii sale. Astfel de consideratii il determina pe profesorul iesean Vasile Miftode sa construiasca un model al relatiei dintre subsistemul social reprezentat de activitatile specifice asistentei sociale si cel reprezentat de cererile clientilor. Este, de altfel, un model care intentioneaza sa indice modul cum se structureaza analiza pe care asistentul social trebuie sa o aplice asupra tuturor factorilor care, intr-un mod sau altul, ii influenteaza actiunile in spatiul social, model ce poate fi reprezentat astfel:

Structura analizei

Activitatile pe care asistentii sociali le intreprind in cadrul comunitatii pot fi concepute, asadar, sub. forma sistemica, stiut fiind ca actiunile sociale au o finalitate

eficienta numai atunci cand ele sunt institutionalizate. Asistenta sociala nu este o meserie care poate fi practicata in mod izolat, pe cont propriu, caci intr-un astfel de caz efectele sale si rezolvarile pe care ea le propune in cazul diferitelor situatii sociale nu ar putea fi resimtite la nivelul societatii globale. Mai mult, asistenta sociala apare ca fiind o profesiune de echipa, iar o echipa de interventie sociala cu adevarat profesionista se afirma mai ales prin interdisciplinaritate : "Practica echipei interdisciplinare face ca realizarea unui proiect de actiune sa fie rezultatul participarii mai multor institutii sau servicii sociale, adesea cu puncte de vedere diferite, care genereaza - ipotetic -confruntari si dificultati intre grupurile de presiune implicate (prezenta in aceeasi echipa a sociologului alaturi de psiholog sau economist, sau a asistentului social alaturi de jurist sau proiectantul urbanist explica aparitia unor asemenea fenomene)' (Miftode, 1998, p. 36). Aceasta nu inseamna insa ca profesionismul trebuie sa existe doar la nivelul intregii echipe de interventie sociala, pentru ca nu putem vorbi, in domeniul asistentei sociale, de o solidaritate mecanica, ci de necesitatea existentei unei solidaritati organice, caz in care profesionismul trebuie sa se reflecte la nivelul individual al fiecarui asistent social. in echipa, dar si in planul activitatii individuale, asistentul social trebuie sa fie interesat de o maxima eficienta si operativitate, astfel incat interventia sa in sensul ajutorului acordat clientului sa induca acea schimbare necesara atat pentru restructurarea personalitatii acestuia, cat si a mediului sau de existenta. Din acest punct de vedere, putem defini asistentul social, la sugestia autorilor ieseni C. Bocancea si G. Neamtu, dupa cum urmeaza: "Asistentul social este un agent al schimbarii care actioneaza in contexte sociale complexe; el nu se limiteaza la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate si, la limita, integrale' (1999, p. 83).

3.3. Sistemul social si problemele specifice

Sistemul social, asa cum a fost delimitat mai sus, implica, in interiorul sau, o serie de probleme care, presupunand interrelationarea existenta intre anumiti actori sociali, poarta denumirea de probleme sociale. O definitie formala a sintagmei problema sociala considera ca aceasta reprezinta "o conditie ce afecteaza un numar semnificativ de oameni in moduri nedezirabile si despre care se crede ca poate fi rezolvata prin intermediul unei actiuni colective' (Horton, Leslie, 1970, p. 4). Avand in vedere aceasta definitie, putem delimita patru idei distincte.

in primul rand, o problema sociala presupune existenta unei conditii care afecteaza un numar semnificativ de persoane. Dar ce inseamna, de fapt, un numar semnificativ de persoane ? Asa cum arata Paul Horton si Gerald Leslie, nu exista un numar exact de oameni a caror conditie sa fie atat de afectata incat sa fie sesizata ca o problema sociala. Pe de alta parte, cand o anumita conditie afecteaza un numar indeajuns de mare de oameni, astfel incat acestia devin constienti de existenta sa, atunci avem de-a face cu o problema sociala.

In al doilea rind, aceste persoane sunt afectate in moduri care nu sunt acceptate de societate. De exemplu, prestarea muncii de catre minori nu a constituit, vreme indelungata, o problema sociala, atata timp cat cei mai multi oameni considerau ca munca prestata de copii este dezirabila pentru societate. Dar, atunci cand un numar considerabil de oameni au socotit ca prestarea muncii de catre minori este daunatoare sanatatii acestora, faptul ca atare a devenit o problema sociala. Ideea fundamentala care reiese

din acest exemplu este, in opinia autorilor citati, ca o problema sociala implica, inainte de toate, o judecata de valoare, a carei decizie este ca respectiva conditie reprezinta un lucru "rau'. Judecata de valoare a unei persoane poate defini o anumita conditie fie sub forma unei situatii indezirabile si care reclama rezolvarea sa, fie sub forma unei parti acceptabile sau proprii sistemului social. Exista o larga paleta a exemplelor care demonstreaza modul cum valorile pot defini orice conditie aparuta in contextul sistemului social ca o problema sociala sau care previn asupra unei anumite conditii ce s-ar putea transforma intr-o asemenea problema. Astfel, suicidul, alcoolismul, dependenta narcotica, homosexualitatea, abuzul asupra copilului, dar si sarutul in public, lenea, parintii care isi bat copiii pot fi definite ca reprezentand probleme sociale, in functie de valorile fiecarei societati, sau, dimpotriva, pot fi caracterizate drept neproblematice, deoarece sunt acceptate de catre sistemul social. Se poate deci considera, ca o concluzie intermediara, ca nici o conditie, indiferent de cat de dramatica sau socanta ar fi, nu reprezinta o problema sociala pana in momentul in care judecatile de valoare apartinand unui numar considerabil de oameni circumscrisi ca actori ai sistemului social nu o definesc in aceasta maniera.

in al treilea rand, se crede ca, atunci cand problemele sociale apar in cadrul sistemului social, ele pot fi rezolvate. Pe de alta parte, P. Horton si G. Leslie arata ca acele conditii care nu pot fi schimbate trebuie sa fie acceptate. De regula, acest lucru se realizeaza prin intermediul unui set de rationalizari. De exemplu, in cea mai mare parte a lumii, chiar pana foarte recent, foametea nu a fost considerata o problema sociala, din cauza credintei ca ea ar fi reprezentat modalitatea inevitabila a naturii de a elimina surplusul de populatie. Pe linia unui astfel de exemplu se poate argumenta, de asemenea, ca nici starea vremii nu a reprezentat vreme indelungata o problema sociala, pana in momentul in care omenirea, gratie avansului tehnologic, a putut exercita un oarecare control asupra vremii (cf. Horton, Leslie, 1970, p. 5). in acelasi timp, se poate afirma ca natura unei probleme sociale se modifica o data cu dezvoltarea unor noi tehnici de tratament. Astfel, timp de secole, problema bolilor mintale a provocat doar efortul de instituire a unor modalitati de a-i proteja pe oamenii sanatosi de cei afectati de astfel de boli, care erau, din acest motiv, izolati. Recent insa, si intr-un grad mult mai redus decat s-ar putea imagina (cf., in acest sens, ibidem), aceasta s-a transformat intr-o problema sociala care implica tratarea si eventuala insanatosire a bolnavilor mintal si chiar integrarea lor sociala. Toate aceste exemple indreptatesc concluzia potrivit careia o conditie reprezinta o problema sociala numai atunci cand apare credinta ca societatea poate face ceva pentru a o rezolva. Este vorba despre o credinta privitoare la posibilitatea tratarii unei anumite situatii, ceea ce face din aceasta din urma o problema sociala. Trebuie subliniat insa ca nu se poate sti cu siguranta daca o astfel de credinta a societatii este corecta sau incorecta. Trebuie notat, in acelasi timp, ca speranta unui posibil tratament este suficienta uneori pentru a determina actorii sociali sa considere ca o anumita conditie reprezinta o problema sociala, dar si sa caute modalitati de a o rezolva.

in fine, se considera ca problemele sociale, acolo unde si atunci cand apar, pot fi rezolvate numai prin intermediul unei actiuni sociale colective. intr-adevar, nici o dezbatere generala cu caracter public, nici o forma de cristalizare a judecatilor de valoare, nici o explorare a alternativelor si nici o determinare a tratamentului nu sunt posibile inainte ca o anumita situatie sa fie localizata ca atare. Din acest motiv, problemele sociale sunt apropiate de acele situatii ce se caracterizeaza printr-o deosebita

complexitate, incat preocuparea publica, dezbaterile si, implicit, formarea unei opinii sunt necesare atunci cand tratamentul lor devine posibil (cf. ibidem, p. 6). Avand in vedere cele patru caracteristici pe care le-am prezentat mai sus, putem conchide ca problemele sociale, care intra, bineinteles, si in sfera de interes profesional specifica asistentei sociale, sunt: sociale in ceea ce priveste originea lor, sociale in ceea ce priveste definirea lor si sociale in ceea ce priveste rezolvarea lor.

in discutia problemelor specifice sistemului social, este obligatoriu sa luam in considerare si prejudecatile sau reprezentarile eronate existente in cadrul societatii in legatura cu acestea. Astfel de prejudecati, pe care diferitii actori ce actioneaza in cadrul societatii le vehiculeaza cu referire la problemele sociale, sunt evidentiate de autori precum Horton si Leslie, atunci cand analizeaza modurile in care se structureaza reprezentarile specifice contextului social {ibidem, pp. 6-l3). Autorii citati arata ca una dintre cele mai intalnite prejudecati cu privire la problemele sociale apare atunci cand se considera ca acestea sunt naturale si inevitabile. A atribui insa unei probleme sociale caracterul de "lege naturala' reprezinta cel mai simplu mod de a evita rezolvarea sa. De pilda, "legea naturala' a interesului personal, conform careia oamenii muncesc doar pentru a-si asigura castigul privat, este usor dezaprobata de datele specifice unor alte culturi decat cea occidentala, in cadrul careia ea este cel mai adesea invocata pentru ca statu-quo-nl unei persoane sa poata fi sanctionat de catre societate. De asemenea, "legea naturala' a supravietuirii celui mai puternic, imprumutata din zoologie - unde are anumite aplicatii - este practic inoperanta in societatea umana, unde obiceiurile oamenilor si institutiile societale interfereaza cu procesul de supravietuire ; ea apare totusi ca o "lege naturala a societatii', mai cu seama in acele cazuri in care se urmareste "sanctificarea' succesului si descurajarea simpatiei fata de cei defavorizati. Cu toate acestea, o tratare stiintifica a problemelor sociale demonstreaza ca ele nu sunt nici produse ale legilor naturale, dar nici rezultate ale inevitabilitatii fizice. Pe de alta parte, putem intelege problemele sociale ca fiind inevitabile doar intr-un singur sens : anumite aranjamente sociale determina producerea inevitabila a unor rezultate previzibile. Vorbim insa, in acest caz, despre un tip diferit de inevitabilitate, care se afla, intr-un anumit inteles, sub controlul uman.

O alta prejudecata vehiculata adeseori in cadrul societatii este, dupa cum sugereaza Horton si Leslie, cea care considera ca.problemele sociale reprezinta cazuri anormale. Nu e mai putin adevarat ca problemele sociale sunt intelese, chiar si de catre unii sociologi, ca reprezentand o ruptura in ordinea societala (ibidem, p. 7). De exemplu, autori precum Robert Merton si Robert Nisbet definesc problemele sociale ca fiind "() rupturi sau deviatii ale comportamentului social, implicand un numar considerabil de oameni si care reprezinta o preocupare serioasa pentru cei mai multi membri ai societatii in care aberatia apare' (1961, p. 11). Desigur, o astfel de definitie este potrivita pentru probleme precum drogurile sau crimele violente, dar eludeaza o idee esentiala: cele mai multe probleme sociale sunt produse ale unui comportament normal, ne fiind create de "rupturi sau deviatii' intervenite in comportamentul social. De aceea, se considera ca ceea ce intelegem prin "comportamentul traditional, normal si acceptat al oamenilor contribuie la fel de mult la dezvoltarea problemelor sociale ca si comportamentul anormal, deviant sau antisocial' (Horton, Leslie, 1970, pp. 7-8). in acest sens, nici chiar problemele care sunt rezultatul direct al "rupturilor si deviatiilor' ordinii societale, precum alcoolismul, crimele sau dependenta de droguri, nu pot fi

analizate pur si simplu in termenii unor devieri de comportament. Aceasta deoarece aceleasi valori sociale care fac ca o persoana sa fie competitiva si ambitioasa pot, de asemenea, sa determine aparitia starilor de insecuritate si frustrare, care duc la aparitia deviantei comportamentale. Cu privire la acest aspect, concluzia autorilor citati este ca problemele sociale sunt produsele logice, normale si inevitabile ale valorilor si practicilor sociale acceptate in mod curent intr-o societate data.

De asemenea, una dintre prejudecatile care apar cu regularitate in cadrul societatii este cea bazata pe credinta ca problemele sociale se rezolva de la sine. De pilda, una dintre trasaturile importante ale societatii americane este expectanta generala ca lucrurile vor decurge pe o linie progresiva. in spatele acestei asteptari se afla, de fapt, dupa cum noteaza autorii citati mai sus, ideea ca un astfel de progres apare in mod natural, o data cu trecerea timpului, si ca este nevoie doar de rabdare din partea societatii pentru rezolvarea tuturor problemelor. O astfel de credinta nu este insa decat semnul unei "rationalizari a inactivitatii' {ibidem, p. 11), care se fundamenteaza pe "teoria' unui progres automat si inevitabil, nemaiacceptata astazi de nici un cercetator in domeniu. Ca atare, a aplica o astfel de teorie la sfera problemelor sociale este o atitudine naiva si lipsita de sens. Desi unele probleme, precum migratia fortei de munca, se pot diminua o data cu trecerea timpului, altele, precum crimele sau dependenta de droguri, par, dimpotriva, sa creasca in intensitate. Concluzia este ca a astepta ca problemele sociale sa se rezolve de la sine implica o atitudine nerealista si inefectiva. in fine, o alta prejudecata care apare referitor la problemele sociale este ca acestea pot fi tratate fara a determina schimbari institutionale. Astfel, se crede ca am putea rezolva problemele sociale fara a impune nici o modificare in cazul institutiilor existente in societate. in aceasta maniera, teoreticienii sociali sunt practic pusi in situatia de a descoperi un panaceu social care va rezolva problemele societatii, fara ca nimeni sa sacrifice bani, putere sau sentimente (ibidem, p. 13). Acest lucru este insa imposibil, intrucat o solutie completa pentru orice problema care apare in cadrul societatii implica in mod necesar modificari ale practicilor si institutiilor acesteia. De exemplu, pentru a "trata' problema saraciei sunt necesare schimbari la nivelul institutiilor noastre guvernamentale, economice si educationale, schimbari uneori atat de profunde incat aceste institutii pot deveni, la un moment dat, de nerecunoscut. De asemenea, pentru a rezolva problema locuintelor, este nevoie de o reducere drastica a costurilor de constructie, prin folosirea unor materiale noi, dar si de existenta unor programe guvernamentale de subventionare a acestora. Desigur, astfel de solutii implica modificari institutionale majore, precum si supunerea la penalitati a unor grupuri de interese. Dar, daca problemele sociale sunt dureroase, la fel sunt si solutiile, si trebuie sa avem in vedere ca aceste solutii pot crea, la randul lor, noi probleme sociale. Asadar, de vreme ce rezolvarea problemelor sociale implica profunde schimbari la nivelul institutiilor, este nerealist sa credem ca aceste probleme vor fi rezolvate repede si usor. Modificarile institutionale se petrec in timp si, drept urmare, solutiile de baza ale problemelor sociale vor fi aplicate, de asemenea, in timp. Aceasta nu inseamna insa ca o minima ameliorare sau imbunatatire nu este posibila. De exemplu, nu putem elimina criminalitatea, dar putem dezvolta tehnici mai eficiente de a o impiedica. Nu exista, pentru viitorul apropiat, nici o posibilitate de a elimina maladiile mintale, dar exista previziuni in ceea ce priveste tratarea cu succes a persoanelor care sufera de astfel de boli.

Cu toate acestea, importanta detectarii problemelor sociale trebuie sa se constituie intr-un punct de maxim interes pe agenda de lucru a profesionistilor din domeniul

asistentei sociale. O data descoperita existenta unei astfel de probleme in contextul global al societatii, asistentii sociali au datoria de a o identifica in mod clar si de a o defini ca atare, tinandu-se cont de ideea ca o problema sociala este reprezentata, practic, de "orice dificultate care trebuie rezolvata pentru a obtine un rezultat, orice situatie instabila sau periculoasa care impune luarea unei decizii cu privire la orice este dificil de explicat sau de rezolvat' (Paul, 1977). Orice problema sociala detine anumite semnificatii, iar pentru rezolvarea sa, corecta interpretare a acestora asigura o interventie eficienta a asistentului social in sensul asigurarii unei evolutii normale a vietii sociale. Problemele sociale sunt extrem de diverse, mai cu seama in societatea contemporana unde, asa cum arata profesorul Vasile Miftode, "exista astfel de probleme care vizeaza viata omului, conditiile de munca, locuinta, transportul, educatia, relatiile cu ceilalti etc.' si ele sunt posibile "in masura in care acestea sunt contrare normelor in vigoare sau traditiilor si culturii. Cele mai multe probleme vizeaza nevoile si drepturile omului' (1998, p. 30). Existenta mai multor probleme de aceasta natura sugereaza asistentului social existenta unei anumite situatii sociale, situatie a carei analiza releva existenta unor aspecte obiective (care se refera exclusiv la modul de manifestare materiala a unor probleme), dar si a unor aspecte subiective (care circumscriu, de cele mai multe ori, acele necesitati sociale a caror existenta e una sub forma latenta si situata in mentalul colectiv al unei anumite societati). Mai mult, trebuie specificat ca asemenea situatii sociale presupun o interrelationare si o interconditionare intre trei subsisteme ale contextului social global; este vorba despre subsistemul format din domeniul asistentei sociale, despre cel care se constituie din nevoile clientului si, nu in ultimul rand, despre cel care presupune o relatie dinamica intre primele doua. Avand in vedere prezentarea acestei relationari, prezenta cu atat mai mult astazi in contextul societatii globale, observatiile teoreticienilor sociali determina problema ca pe o disfunctie a societatii, care drapeaza in plan subiectiv existenta sub forma latenta a unor nevoi si aspiratii si care se manifesta in plan obiectiv sub forma unei cereri ce presupune necesitatea unui ajutor pe care clientii il solicita asistentilor sociali, a caror interventie are ca obiectiv bine delimitat surmontarea situatiei initiale. in acest sens, autorul citat anterior propune urmatoarea schematizare a acestei relatii complexe:

Fara indoiala, asistenta sociala reprezinta un domeniu si o profesiune al caror rol principal este acela de a elabora metodologii de rezolvare a problemelor sociale. Tocmai de aceea consideram ca aceasta prezentare a sistemului social si a problematicii specifice lui, precum si a prejudecatilor pe care deseori le intalnim in societate, cu privire la problemele sociale, se poate constitui intr-un preambul pentru consideratiile referitoare la statutul profesional al asistentei sociale.

3.4. Asistenta sociala si statutul ei

Orice situatie problematica in plan social presupune, asadar, mai ales atunci cand este vorba despre necesitatile anumitor indivizi, interventia asistentilor sociali. O astfel de interventie are la baza principiul solidaritatii umane si implica o evaluare anterioara a nevoilor unui client. Asa cum aminteam mai sus, orice disfunctie detectata la nivelul societatii globale si care vizeaza persoane ce au nevoie de ajutor presupune ca interventia asistentilor sociali profesionisti trebuie sa aiba ca obiectiv asigurarea unei evolutii normale a societatii. in acest sens, se urmareste readucerea acelor indivizi care au nevoi speciale (cum sunt, de exemplu, persoanele cu dizabilitati) la o situatie normala, in care ei sa fie reintegrati in societate, ceea ce presupune rezolvarea respectivei disfunctii sau probleme sociale. De aceea, anumiti autori definesc domeniul asistentei sociale ca reprezentand "un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care () nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata' (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). De asemenea, se considera ca nu se poate vorbi despre o practica specifica profesiunii de asistent social daca nu sunt luate in considerare anumite aspecte importante, cum ar fi utilizarea si aplicarea acelor valori si principii al caror rol este de a asigura membrilor societatii obtinerea de resurse si servicii, consilierea psihologica, asigurarea unor servicii medicale la care sa aiba acces orice individ, precum si participarea directa la elaborarea legislatiei sociale, prin elaborarea de proiecte s.a.m.d. De aceea, asa cum considera si profesorii ieseni C. Bocancea si G. Neamtu, asistenta sociala indeplineste, in chip primordial, o functie de mediere sociala, ea putand fi inteleasa ca un instrument prin care diferiti indivizi sau micro-grupurile isi fac cunoscute nevoile la nivelul intregii societati. in acelasi timp, asistenta sociala, ca domeniu, dar si ca profesiune, asigura realizarea unor tranzactii intre stat/ societate si indivizii si microgrupurile care o constituie. Aceste tranzactii fac parte dintr-un veritabil mecanism al carui rol principal este acela de a asigura reglarea si echilibrul social. Ele se instituie intre diferiti actori care interactioneaza in contextul societal, realizand echilibrul si inlaturand tensiunile existente intre clasele bogate si cele sarace, estompand diferentele culturale ori identitare dintre diferite grupuri si urmarind reintegrarea grupurilor marginale sau excluse. Din aceasta perspectiva, se poate afirma ca "asistenta sociala apare () in centrul tranzactiilor dintre societate si exclusi, precum si dintre acestia din urma si societate. Ea este traversata de tensiunile includerii si excluderii, ale alteritatii si identitatii' (Freynet, 1995, p. 168). Apare, asadar, un spatiu de schimb in care intervine asistenta sociala, ce poate detensiona, asa

cum am amintit deja, eventualele conflicte. Schimburile sau tranzactiile sunt de mai multe tipuri, dar ele nu trebuie confundate cu procesul propriu-zis de mediere. in cele ce urmeaza, vom reda principalele tipuri de tranzactii care au loc in contextul societatii globale, asa cum au fost ele sistematizate de profesorii C. Bocancea si G. Neamtu, pentru ca apoi sa ne referim si la procesul de mediere in care este implicata asistenta sociala. Astfel, in cadrul societal, putem delimita urmatoarele tipuri de tranzactii:

economice, care sunt prezente acolo "unde excluderea este fundamental legata de saracie ; in acest domeniu, tranzactiile cu societatea instituita vizeaza conditiile de viata ale saracilor si presupun o miza materiala, financiara' (Bocancea, Neamtu, 1999, pp. 74-75);

juridice, din a caror perspectiva "exclusii nu constituie un grup social propriu-zis: ei sunt identificati prin intermediul categoriilor definite de legi cum ar fi aceea a somajului, legea privind ajutorul social, legile vizand persoanele cu dizabilitati etc.' (ibidem);

sociologice, pe care le putem identifica atunci cand suntem interesati "de integrarea micro-grupala, ca si de mecanismele integrarii sociale de ansamblu, respectiv de apartenenta la micro-grup si la comunitate' (ibidem);

psihologice, care caracterizeaza modurile de constructie a identitatii subiectilor (ibidem).

Intervenind in aceasta zona "tranzactionala', profesiunea asistentilor sociali capata rolul de a media relatiile ce se stabilesc intre, pe de o parte, grupurile care nu se inscriu, din anumite motive si in anumite conditii, in ansamblul social si, pe de alta parte, societatea globala. Aceasta functie de mediere poate fi descrisa sub mai multe aspecte, dar sensurile principale ale acestui proces sunt date de medierile cognitive (care se refera la schimbul de informatie dintre societate si grupurile marginale), de medierile contextuale (care se concentreaza asupra posibilitatii de cunoastere reciproca a actorilor sociali), de medierile simbolice (prin intermediul carora indivizii si grupurile sociale au posibilitatea sa-si insereze existenta in epoca istorica si comunitatea carora le apartin) si de medierile politice (ale caror coordonate esentiale sunt date de implicarea sociala si participativitatea civica). intrebandu-se cum isi poate indeplini asistenta sociala aceasta functie de mediere, Marie-France Freynet sugera ca, "in calitatea ei de entitate institutionala, ea este deopotriva produs al societatii organizate si reprezentant al normelor acestei societati. Asistenta este un martor al raporturilor de putere dintre diferitele grupuri sociale. Ea este insarcinata sa asigure normalizarea, sa mascheze inegalitatile pentru a le asigura perenitatea, sa controleze zonele de incertitudine potential periculoase pentru putere. Asistenta sociala indeplineste o functie de vanies in serviciul puterii centrale. Ea are drept misiune de a stabili legaturi intre doua sisteme straine unul de celalalt' (1995, p. 173). Cuplajul dintre aceste doua sisteme, dintre sistemul social si cel format din grupurile marginale sau excluse, se realizeaza prin intermediul unor elemente de granita, intre care pot fi amintite asistentul social, institutiile de asistenta sociala, factorii de decizie politica, prin rolul lor de a institui politici sociale etc. Schematic, procesul de mediere intre cei doi poli amintiti mai sus poate fi redat in maniera propusa de profesorii ieseni C. Bocancea si G. Neamtu (1999, p. 76):

relatie sociala

mediere a asistentei sociale

tensiunea integrare/excludere

Figura 3. Asistenta sociala si procesul de mediere

Concluzia care se impune, asadar, in urma analizei rolului statutar al asistentei sociale este cea potrivit careia "ratiunea de a fi a asistentei sociale o reprezinta reglarea raporturilor dintre o lume a normalitatii si una a marginalitatii' (ibidem).

3.5. Cunoastere si competenta in asistenta sociala

3.5.1. Atitudini generale fata de problemele sociale

in analiza sistemului social, fie din punctul de vedere al sociologiei, fie din cel al asistentei sociale, trebuie asumata ideea ca atitudinile si valorile cercetatorului determina intelesul faptelor observate. in acest sens, consideram ca o prezentare a atitudinilor generale fata de problemele sociale poate conduce spre o explicatie referitoare la cauzele pentru care actorii sociali reactioneaza diferit. in munca lor de teren, asistentii sociali recunosc usor atitudinile, le analizeaza si pot elabora si propune "mecanisme' specifice prin care oamenii sa renunte la cele care defavorizeaza societatea.

Urmand linia de argumentare a unor autori precum Paul Horton si Gerald Leslie, se poate considera ca o prima atitudine este indiferenta (1970, p. 13). Anumiti actori sociali

devin agitati atunci cand e vorba despre ceva care atenteaza la propria lor bunastare. De aceea, poate cea mai raspandita atitudine fata de o anumita problema, in cadrul societatii, este cea a dezinteresului. Desigur, presiunile familiale si profesionale, precum si diversele responsabilitati pe care le implica viata sociala ne fac sa fim putin preocupati sau interesati de problemele ce apar in jurul nostru. Interesul general fata de o anumita problema sociala apare doar atunci cand oamenii simt prezenta unei amenintari serioase la securitatea lor (personala, profesionala s.a.m.d.) sau o rasturnare a valorilor sociale in care ei cred.

O alta atitudine este resemnarea fatalista, care implica acceptarea pasiva a existentei unor probleme sociale, considerate inevitabile. De exemplu, daca un anumit individ crede ca cea mai buna cale de a rezolva o problema sociala este aceea de a o indura, el nu incearca, in fapt, sa rezolve acea problema. Mai mult decat atat, intr-un astfel de caz nu exista nici o problema - adica nimic despre care am putea crede ca poate fi rezolvat - daca e prezenta convingerea ca respectiva problema trebuie sa existe, deoarece e determinata in mod fatal. Problema nu apare cand astfel de oameni refuza sa ia atitudine in raport cu o anumita situatie sociala, ci, dimpotriva, cand nici macar nu reusesc sa se gandeasca la rezolvare.

De asemenea, o atitudine prezenta in cadrul societatii este cea specifica oamenilor care cred ca toate problemele sociale sunt produsul pacatelor omenesti, pe care Dumnezeu le pedepseste. Daca exista droguri, criminalitate, razboi, cresteri de preturi, somaj sau calamitati naturale, toate acestea sunt interpretate ca fiind pedepse divine adresate oamenilor. Daca aceasta credinta este adevarata inseamna ca rezolvarea problemelor sociale nu trebuie cautata in politicile sociale sau in schimbarile institutionale, ci in penitenta si rugaciune (ibidem, p. 14). Desigur, problematica interventiei divine in viata oamenilor, precum si cea a functiei credintei religioase si a rugaciunii sunt chestiuni care apartin mai degraba filosofiei si teologiei, decat sociologiei sau domeniului asistentei sociale, iar acest lucru e valabil cu atat mai mult cu cat astfel de probleme ridica intrebari pentru care nu exista raspunsuri stiintifice. in studiul problemelor sociale, asa cum vom vedea si in sectiunile urmatoare, sociologii sau teoreticienii sociali, ca oameni de stiinta, pot face apel la analiza numai in termenii cauzalitatii sociale, si nu in cei din domeniul supranaturalului. Din acest punct de vedere, problemele sociale apar nu din cauza pedepsei divine, ci ca urmare a existentei unor institutii sociale a caror functionare este imperfecta.

Alaturi de atitudinile prezentate mai sus, exista una specifica spiritului stiintific de a trata problemele sociale. Este vorba, bineinteles, despre atitudinea teoreticienilor sociali si a asistentilor sociali profesionisti. Desi se considera ca, in domeniul asistentei sociale, trebuie sa existe o profunda simpatie pentru persoanele defavorizate, se recunoaste unanim ca nu este suficienta. Dimpotriva, simpatia trebuie cuplata cu teoriile si cunostintele specifice expertilor in domeniu si cu o abordare profesionista a problemelor sociale. Ca in toate stiintele, si atitudinea stiintifica din acest domeniu incepe prin a pune intrebari cu privire la problemele sociale (ibidem, p. 15): Ce este o problema ? Care sunt faptele relevante pentru a o caracteriza ? Care sunt diferitele judecati de valoare implicate in analiza respectivei probleme ? Care sunt posibilitatile de rezolvare si ce consecinte implica fiecare dintre acestea? Care dintre politicile sociale va produce rezultate mai dezirabile ? etc. etc. Desigur, o astfel de atitudine reprezinta unul dintre cele mai complexe moduri de abordare a problemelor sociale.

Daca unele atitudini prezentate mai sus reclamau raspunsuri simple si definitive, abordarea profesionista a problemelor sociale nu este una "gata facuta', ci, dimpotriva, una in care, pe masura ce se analizeaza o anumita problema, se sedimenteaza noi cunostinte. In acest sens, vom incerca, in sectiunea urmatoare, sa evidentiem rolul cunostintelor in cadrul domeniului asistentei sociale.

inainte de a initia insa un astfel de demers, trebuie sa intelegem ca asistenta sociala deruleaza o activitate de comprehensiune si integrare sociala si societala. Asistentul social activeaza intr-un camp social vast ce cuprinde o realitate complexa cu dimensiuni multiple si se caracterizeaza printr-o schimbare continua. Aceasta realitate complexa cuprinde constituenti eterogeni, dar este necesar ca ea sa fie inteleasa in ansamblu, adica tinandu-se cont de contradictiile sale si de gradul de dezordine care o caracterizeaza. Interventia asistentului social asupra realitatii sociale va lua forma unei actiuni multidimensionale, care se intemeiaza pe urmatorii indicatori: (1) aspectele individuale si colective ale situatiilor; (2) cerintele institutionale, mijloacele acordate si limitele impuse de costuri; (3) diferenta culturala, determinismul social si varsta fiecaruia; (4) dimensiunea sanitara si legislativa a situatiilor.

Ca urmare, societatea trebuie perceputa sub forma unui sistem complex, ierarhizat, cu logici distincte si relativ autonome la toate nivelurile sale de organizare. Totodata, diferitele sisteme sociale componente, inclusiv societatea globala, detin propria lor orientare teleologica, precum si tendinte de dezvoltare a unor logici autonome, care interfereaza si se determina reciproc. in consecinta, munca sociala presupune asimilarea unui sistem complex de cunostinte extrem de diverse, precum cele din biologie, drept, psihologie, economie, sociologie etc.

Realitatea socioumana este dinamica, intr-o permanenta evolutie, iar asistentul social actioneaza asupra acestei dinamici incercand sa o modeleze si sa o orienteze, in conformitate cu anumite obiective, activitate care presupune gestiunea crizelor, conflictelor, starilor de tensiune, tranzitiilor violente, fenomenelor de rezistenta la schimbare etc.

Asistenta sociala este nu numai o stiinta si o practica, o activitate, ci si o arta, impunand, pe langa abilitatile "achizitionate' prin forme de profesionalizare si calificare, si talent, intuitie, aspiratie reala si satisfactie profunda pentru rezultatele obtinute. Asistenta sociala este o activitate profesionala plina de raspundere, ce permite indivizilor, familiilor si grupurilor sa identifice dificultatile care-i afecteaza, fie acestea personale, sociale ori de mediu. Ea ofera posibilitatea de a compensa aceste dificultati prin actiuni de suport, de reabilitare, de protectie sau corective. Asistenta sociala raspunde unor largi nevoi sociale, pledand pentru oportunitati egale pentru orice persoana, indiferent de varsta, sex, preferinte sexuale, clasa, dizabilitati, rasa, cultura si credinte, promovand bunastarea sociala.

Asistentii sociali sunt o parte a retelei ce lucreaza pentru bunastarea societatii si care cuprinde departamentele de sanatate, justitie si protectie sociala. Conceputa sub forma unui element de maxima importanta in contextul retelei sociale, asistenta sociala are rolul de a interveni in cadrul societal pentru a identifica posibilele neregularitati care se produc aici. Este vorba despre o interventie care se realizeaza prin intermediul unei echipe interdisciplinare, alcatuita din specialisti din diferite domenii (asistenti sociali, psihologi, sociologi, juristi, medici de familie, medici sociali, ecologi etc), care analizeaza cazurile ce trebuie rezolvate si care propune modalitati de solutionare a acestora. Vasile Miftode teoretizeaza acest aspect al muncii de interventie si numeste

aceasta formula interdisciplinara prin sintagma grup de sprijin, subliniind ca "unele grupe de sprijin pot fi alcatuite pe o baza diferita, nu atat din profesionisti, cat din ceea ce numim actori sociali, indiferent daca au o calificare specifica in domeniu sau daca joaca un alt rol in interventia prevazuta. Asemenea echipe au o structura mixta : actori sociali profesionisti () si actori sociali neprofesionisti, dar cu responsabilitati sociale, politice sau culturale ()' (Miftode, 1998, p. 27). Desigur, acceptam aceasta perspectiva, sub rezerva ca specialistii in asistenta sociala sunt cei care trebuie sa orienteze interventia in retea. Nu mai putin important este insa ca acestia sa valorifice si experientele ori competentele diferite ale celorlalti membri ai echipei, cu atat mai mult cu cat, asa cum deja s-a subliniat, fiecare caz solicita o abordare diferita, ceea ce inseamna ca si proiectele de interventie vor fi diferite, de la un caz la altul. De aceea, sunt indicate interactiunea si schimbul de experienta dintre participantii la interventie, in sensul ca fiecare membru al echipei "urmareste astfel munca celorlalti, pune intrebari, formuleaza ipoteze' (Lia, 1994, p. 42), ceea ce conduce spre o coagulare a intereselor in beneficiul celor care necesita ajutorul social. Numai astfel putem intelege profesiunea de asistent social sub forma unui sistem capabil sa actioneze in ansamblul social in asa fel incat sa faca posibila solutionarea diferitelor aspecte care ar putea introduce tensiuni in societatea globala. Nu in ultimul rand, subliniem ca asistentul social inteles ca sistem trebuie sa desfasoare o activitate congruenta cu propria personalitate, ceea ce implica o dezvoltare complexa si un ajutor substantial oferit societatii, pentru a fi cu adevarat acea particula de polen care se misca cu usurinta printre microsistemele, sistemele si macrosistemele sociale.

3.5.2. Importanta cunostintelor in domeniul asistentei sociale

Orice profesiune se sprijina pe un corp de cunostinte si valori, de unde isi extrage principiile stiintifice si etice care ghideaza operatiunile specialistului, cunostintele si valorile avand prioritate in fata metodei, fiind de fapt elementele majore care definesc metoda si tehnica (Gordon, 1962, p. 12). Cunostintele unei profesiuni se refera la experiente verificabile si apar sub forma unor informatii riguroase, coerente, valide si care vizeaza un anumit grad de obiectivitate.

in mod obisnuit, cunostintele se prezinta, in principal, sub forma unor grupuri de concepte si teorii, legate de diferitele arii de practica, insa asistenta sociala nu poseda, nici chiar in acest moment, un corp unitar de cunostinte desprinse din practica sa. Si astazi, cunostintele de asistenta sociala interfereaza cu valorile si competentele acestui domeniu. Ca orice profesie in curs de maturizare, si asistenta sociala accede la un set de cunostinte distincte, la constituirea sistemului teoretic al profesiunii. Izvoarele cunostintelor sunt disponibile din mai multe directii. Problema este insa aceea de a identifica, formula, sistematiza si testa conceptele si generalizarile potrivite si folositoare profesiei. Asistenta sociala imparte cu multe alte profesii si discipline dificultatile ce apar din natura complexa si uneori confuza, paradoxala, a comportamentului uman. Pe de alta parte, "fiecare dintre (aceste) profesii si discipline trebuie sa-si gaseasca propriul mod de organizare a cunostintelor sale, un mod care este cat mai folositor scopurilor sale' (Taber, Saphiro, 1965, pp. 100-l06).

in edificarea unei teorii care sa orienteze practica lor, asistentii sociali si-au indreptat, mai intai atentia asupra unor surse din afara profesiei, precum medicina, si din discipline academice, in special din stiintele comportamentale si cele biologice. Selectia cunostintelor

din aceste surse se face dupa criteriul relevantei informatiilor respective pentru domeniul asistentei sociale. Apoi, informatiile teoretice sunt testate in practica, fiind ulterior dezvoltate si/sau reformulate in termenii specifici domeniului asistentei sociale. Exista practica imprumutului profesional, cunostintele imprumutate de asistenta sociala de la alte discipline socioumane fiind cele care urmaresc sa creeze o imagine "obiectiva' asupra individului si a societatii (asa cum se intampla in psihologie, de exemplu). Drept urmare, se poate afirma ca asistenta sociala este in mod esential preocupata cu dezvoltarea cunostintelor despre individ ca "subiect' : "Asistenta sociala construieste un subiect cu ajutorul cunostintelor sale obiective' (Philp, 1979, p. 21). Constructia "subiectului' va surprinde nota de subiectivitate, dar care este mai curand universala decat individuala, in sensul ca ea este aplicabila in cazul tuturor indivizilor.

Cu toate acestea, exista cel putin doua pericole inerente in "imprumutul' inter-profesional. Primul este reprezentat de acceptarea teoriilor pe baza autoritatii altei profesii, in special daca aceasta are un prestigiu inalt, existand astfel posibilitatea ca teoriile preluate sa fie tratate ca dogme. Al doilea pericol este acela reprezentat de confuzia de identitate si functie care rezulta din imprumutul interprofesional (Coyle, 1958, pp. 12-l3).

Asistentii sociali au imprumutat din alte domenii fie notiuni si concepte, fie segmente de modele si teorii, in teoria psihanalitica, de exemplu, concentrandu-se excesiv pe un anumit corp singular de teorie. Recunoscandu-se limitele acestei expansiuni, a urmat o intoarcere spre stiintele sociale, intr-un efort de a restabili echilibrul, avand ca rezultat fragmentarea conceptelor si modelelor teoretice care au fost utilizate apoi predominant de diferite grupuri de asistenti sociali, precum cei pregatiti in studiul de caz sau in lucrul in cadrul comunitatii.

O astfel de fragmentare a cunostintelor va continua sa apara pana in momentul in .care recunoasterea elementelor esentiale ale asistentei sociale va fi indeajuns de puternica pentru a intari mai mult unitatea profesiei. Teoria rolului, teoria orga-nizationala si alte corpuri de teorie sunt relevante pentru asistenta sociala numai daca sunt integrate in aceasta disciplina conform obiectivului ei. Daca sunt utilizate separat si fragmentat, ele au tendinta de a-l indeparta pe practician de specificul si finalitatile asistentei sociale, impingandu-l spre alte profesii sau discipline, dupa cum sublinia Longwell Coyle (ibidem). Astfel, asistentii sociali s-au identificat in unele situatii cu psihiatrii, cu psihologii sau cu alti profesionisti, in loc sa-si aplice cunostintele strict in aria de practica a asistentei sociale. Depasirea acestor dificultati presupune revenirea la o abordare holistica, integrativa a omului ca personalitate, care sa treaca de la analiza pe aspectele secventiale si particulare la preocuparea asistentei sociale de a privi individul, de-a lungul stagiilor succesive ale cresterii si dezvoltarii umane, in interiorul mediului sau, cuprinzand cultura si societatea, inclusiv cu institutiile sale.

3.5.3. Relatia dintre teorie si practica in abordarea problemelor sociale

0 analiza stiintifica a societatii si a problemelor specifice acesteia implica, fara indoiala, o fundamentare factuala. Pe de alta parte, trebuie subliniat ca, desi referinta la fapte nu rezolva, in mod imediat, orice problema aparuta in cadrul societal, este practic imposibil sa analizam o anumita problema in maniera stiintifica pana cand nu colectam, organizam si interpretam datele. inseamna ca este necesara o intelegere generala a

cauzelor si modalitatilor de rezolvare a problemelor sociale, precum si a modului in care oamenii sunt afectati de acestea. Comprehensiunea generala a problemelor sociale devine astfel un cadru de referinta in contextul caruia datele pot fi catalogate si studiate. Delimitam astfel ideea ca si in politicile sociale, ca si in alte domenii ale stiintelor sociale, teoria si practica sunt inseparabile. Fiecare politica "practica' se desprinde dintr-o anumita teorie care o cauzeaza, dupa cum fiecare teorie presupune anumite aplicatii practice care urmaresc rezolvarea si controlul problemelor sociale (Horton, Leslie, 1970, p. 17). Orice incercare de a le separa implica o ignorare a relatiei lor fundamentale, si de aceea unii actori sociali cu "orientare practica' nu sunt adesea constienti de teoriile pe care se bazeaza actiunile lor. De exemplu, o persoana care sustine ideea potrivit careia "criminalii trebuie aspru pedepsiti, si nu reeducati, intrucat o sentinta lunga ii va determina sa se gandeasca de doua ori inainte de a actiona' isi poate imagina ca exprima o afirmatie specifica "bunului-simt practic', neafectat de nici o teorie. De fapt, el subscrie la o serie intreaga de teorii; cea veche de circa 4.000 de ani, conform careia omul e o creatura hedonista, care isi desfasoara actiunile pe baza unui simplu calcul al durerii si placerii, astfel incat, daca el va trebui sa suporte consecintele dureroase ale intreprinderii unui act nedezirabil pentru societate, va fi determinat sa renunte la acesta; o alta teorie care poate fi invocata in contextul acestui exemplu e cea potrivit careia omul e o fiinta rationala, ale carei actiuni sunt determinate nu de obisnuinta sau emotii, ci de un calcul logic si rational; nu mai putin, el este influentat si de teorii referitoare la libertatea vointei, eficacitatea pedepsei, a procesului de invatare etc.

Individul de "orientare practica', cel care-si imagineaza ca atitudinea sa nu este afectata de consideratiile de ordin teoretic, risca, de fapt, sa fie sclavul unor vechi teorii economice sau filosofice care astazi nu mai prezinta valabilitate din punct de vedere stiintific. Faptul ca el neaga in mod consecvent orice posibila "contaminare' teoretica nu face decat sa evidentieze ignoranta sa cu privire chiar la teoriile care ii coordoneaza gandirea. De exemplu, atat liberalii, cat si socialistii aplica politici economice derivate din teoria economica, iar singura diferenta teoretica dintre orientarile lor este ca, in vreme ce primii prefera politici bazate pe teoriile unor economisti clasici precum Smith, Ricardo si Carver, cei din urma favorizeaza implementarea unor programe economice bazate pe teoriile mai noi ale lui Veblen, Keynes sau Slichter.

Pe de alta parte, este la fel de adevarat ca exista cercetatori, in sfera de studiu specifica stiintelor umane, care se cantoneaza in mod exclusiv intr-o zona a abstractiilor teoretice, nemaiputand fi astfel constienti de realitatea care-i inconjoara. in cadrul mai larg al politicilor sociale si, implicit, al asistentei sociale, profesionistul cu abilitati practice este cel care stie si intelege fundamentele teoretice ale recomandarilor sale, cel care stie cum au fost acestea aplicate in alte situatii si care detine o baza factuala, gratie careia poate aprecia eficienta lor. Desi sistemul politic democratic permite ca fiecare individ sa-si poata prezenta propria opinie, nu inseamna si ca aceste opinii detin o valabilitate egala. Multe dintre contradictiile care apar in domeniul studiului problemelor sociale depind de indistinctia dintre problemele de cunoastere si problemele de valoare (Horton, Leslie, 1970, p. 17). in cazul primelor, exista raspunsuri adevarate si false, in timp ce in cazul ultimelor vorbim mai curand despre existenta unor preferinte diferite. Cand o situatie sociala e tratata din perspectiva problemelor de cunoastere, neprofesionistul si expertul pot fi egali, ceea ce inseamna ca fiecare isi sustine propria

preferinta. Dar, atunci cand tratam o situatie sociala sub unghiul problemelor de cunoastere, dispare semnul egalitatii dintre neprofesionist si expert. Cu alte cuvinte, rolul profesionistului in aplicarea politicilor sociale este acela de a ghida oamenii astfel incat acestia sa-si implineasca scopurile prin intermediul celor mai adecvate mijloace. Pentru a ilustra diferenta dintre competenta profesionistului si simpla judecata de valoare pe care o poate emite un neprofesionist, sa ne gandim la o situatie in care expertii in criminologie sustin ca, in cazul comportamentului criminal, nu este vorba despre ceva innascut, ci despre ceva invatat. intr-o astfel de situatie, neprofesionistul care sustine in continuare ca exista un "instinct criminal', specific "criminalilor innascuti', nu face decat sa-si evidentieze ignoranta.

Asadar, in analiza problemelor sociale, este necesara sublinierea relatiei dintre teorie si practica. Functia proprie profesionistului este, in acest caz, aceea de a delimita descrieri si analize clare ale problemelor sociale, precum si de a arata consecintele ce decurg din aplicarea fiecarui tratament propus. Avand in atentie faptul ca oamenii urmaresc, de regula, scopuri contradictorii (de exemplu, munca putina si prosperitate), teoreticienii sociali si profesionistii din domeniul politicilor sociale trebuie sa le arate care sunt valorile incompatibile, cand trebuie sa faca un compromis si cand trebuie sa aleaga intre acestea (ibidem). De asemenea, punand in discutie raportul dintre teorie si practica, Horton si Leslie se intreaba daca, din perspectiva acestuia, o alta functie a profesionistului ar fi aceea de a le arata oamenilor scopurile pe care ei trebuie sa le urmareasca. Altfel spus, este functia sociologului, sau a teoreticianului din domeniul asistentei sociale, de a promova egalitatea rasiala sau de a elimina saracia ? Este de fapt o intrebare care constituie semnul unei dezbateri inca actuale in campul stiintelor sociale: teoreticianul social trebuie sa lucreze cu judecati de valoare, dincolo de adeziunea sa la adevar? Teoreticienii din domeniul stiintelor sociale considerau, in urma cu o generatie, ca acestea nu trebuie sa lucreze cu judecati de valoare, ci sa se constituie ca stiinte pe modelul chimiei sau fizicii, incercand deci sa descopere adevarul fara a se implica in problemele sociale. Astazi insa, cei mai multi dintre teoreticieni sustin ca stiintele sociale trebuie sa se implice in campul politicilor publice si sociale, si tocmai acesta este resortul ascuns al necesitatii existentei unei relatii intre teorie si practica. Asadar, pe baza unei cunoasteri profesioniste, specifica spiritului stiintific, teoreticienii sociali nu trebuie numai sa arate ce anume poate face societatea referitor la conflictele rasiale, criminalitate, saracie, adoptia copiilor, devianta sexuala, ci si cum ar trebui rezolvate astfel de probleme. in sectiunea urmatoare, ne vom concentra asupra raportului dintre cunoasterea teoretica si experienta practica in domeniul particular al asistentei sociale, al carei rol, ca profesiune, este tocmai cel de a raspunde unor astfel de provocari provenite din interiorul sistemului social.

3.5.4. Asistenta sociala intre cunoastere si experienta

Fiind membri ai unei profesii de ajutor, majoritatea asistentilor sociali lucreaza direct cu persoanele pe care le servesc. Ei evalueaza impactul unei anumite situatii sau probleme asupra persoanelor implicate in ea, apreciaza semnificatiile acesteia pentru persoanele in cauza, ceea ce presupune analiza nevoilor, trebuintelor, intereselor, scopurilor, aspiratiilor, sentimentelor pe care indivizii le au cu privire la situatia respectiva. Astfel, asistentii sociali, prin apropierea lor fata de o problematica atat de vasta de probleme sociale, prin implicarea lor in sistemul de relatii cu ceilalti si prin

participarea la experienta de viata a acestora, au privilegii sporite pentru cuprinderea problemelor care tin de functionarea sistemului social.

Atat timp cat asistentii sociali au la dispozitie un corp teoretic limitat, ei isi practica profesia, in mod necesar, mai ales pe baza unor principii ale "bunului-simt' si cu sprijinul experientei castigate in ajutorarea persoanelor cu probleme psihosociale. Avand constiinta responsabilitatii de a dezvolta propriile cunostinte, asistentii sociali au reevaluat importanta acestei experiente practice, privind-o ca pe o posibila sursa de cunostinte.

Aceasta sursa de cunostinte pentru asistenta sociala - experienta profesionistilor in lucrul cu oamenii si in ajutorarea lor in ceea ce priveste solutionarea unui spectru larg de probleme ale vietii - a primit denumirea de "intelepciune practica' (Bartlett, 1970, p. 73). Ea izvoraste din actiunea sociala a asistentului social care intervine in multiple situatii de criza sau de disfunctionalitate sociala. in acest context, actiunea specifica profesiunii de asistent social indreptateste denominarea acestuia din urma drept agent social. Cu referire la aceasta caracterizare, sociologii C. Zamfir si L. Vlasceanu (1993) pun accentul pe intelegerea comportamentului actorului social ca fiind unul care "este, de regula, reproductiv in raport cu sistemul, pe cand agentul social are un rol transformator'. Este deci sugerata o distinctie intre calitatea de actor social, pe de o parte, care interactioneaza in contextul social global, si cea de agent social, pe de alta parte, al carui rol este acela de a interveni in anumite situatii in mediul social, cu scopul de a initia un proiect de transformare a unor aspecte negative. De regula, astfel de aspecte se refera la diferite comportamente, context in care activitatea asistentului social implica inducerea unui flux normalizator, pentru ca indivizii, grupurile si comunitatile (deci actorii sociali, fie acestia individuali sau colectivi) sa se inscrie in limitele legilor societatii umane. Acest flux normalizator poate fi inteles sub forma unei contraponderi fata de acele comportamente umane care pot fi caracterizate din perspectiva deviantei ori a inadaptarii. Aici se regaseste, asadar, rolul normalizator al institutiei si profesiunii reprezentate de asistenta sociala, intrucat, in lipsa unor comportamente contranor-mative, insusi statutul interventiei asistentilor sociali ar fi pus sub semnul intrebarii. Dar apare, in mod inevitabil, urmatoarea intrebare: ce intelegem prin normalitate ? Cu alte cuvinte, pe ce criterii poate distinge asistentul social intre o situatie normala si una anormala, intre un comportament firesc si unul deviant ? Esential pentru raspunsul la aceste intrebari este conceptul de inadaptare sociala, care poate fi definita drept "ceea ce-l deranjeaza pe celalalt, ceea ce este contrar utilitatilor sociale sau ceea ce dauneaza altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a indeplini o sarcina sau de a asuma un rol prevazut, asteptat sau prescris de catre societate. () Inadaptarea sociala poate viza diferite domenii: cultura si limbajul, familia si educatia copiilor, bugetul, munca, sanatatea si igiena, viata in societate. () Reperarea inadaptarii se bazeaza adesea pe observarea stigmatelor sau a conduitelor contrare utilitatilor sociale' (Desrumaux-Zagrodnicki, 1998, pp. 4-5). incercand sa completam imaginea conceptului de inadaptare sociala, pe linia de argumentare a unor autori precum C. Bocancea si G. Neamtu, trebuie specificata distinctia dintre inadaptarea interna, ale carei motivatii se regasesc la nivel individual, si inadaptarea externa, avand drept cauze anumiti factori externi, care nu intra deci in aria de control si responsabilitate a individului. Devine astfel evident faptul ca, pentru fiecare caz in parte, intra in scena abordari si proiecte de interventie diferite. De asemenea, trebuie remarcata relevanta relatiei dintre inadaptare si stigmatul social pentru profesiunea asistentei sociale, deoarece specialistul

in acest domeniu este adeseori pus in situatia de a descifra cauzele pentru care un anumit individ sau grup se afla situat intr-o pozitie de inferioritate sau disconfort. Existenta stigmatului implica existenta unei trasaturi care face ca respectivul individ sau grup sa nu aiba acces la relatii normale cu ceilalti actori ai societatii. Adoptand tehnica lui E. Goffman (1975), putem identifica trei tipuri de stigmate sociale, pe care le vom numi dupa cum urmeaza: a) stigmatul fizic, ce scoate in evidenta "diformitatile si anomaliile morfologice care determina fie numai o identitate estetica aparte, fie si o incapacitate partiala sau totala de miscare sau de realizare a unor activitati pe care marea majoritate le poate desfasura' (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 31); b) stigmatul comportamental, ce reprezinta modalitatile in care indivizii inteleg sa se manifeste in cadrul social si c) stigmatul identitar (numit de Goffman "tribal'), ce se refera la diferite forme ale identitatii pe care o poate detine un anumit actor social, mergand de la cea rasiala pana la cea lingvistica sau religioasa. La modul general, stigmatul poate fi inteles ca reprezentand aspectul vizibil al inadaptarii sociale. De aceea, pentru o mai buna comprehensiune a acestui concept care desemneaza unul dintre fenomenele frecvent intalnite pe teren de catre asistentii sociali, acestia din urma trebuie sa aiba in atentie "si o analiza a comportamentului din doua unghiuri de vedere : cel al atitudinii persoanei fata de comportamentul pe care il manifesta si cel al normativitatii sau, altfel spus, al manierei in care este perceput respectivul comportament de catre societate. O astfel de analiza depasesteiihotomia clasica a comportamentelor problematice si non-problematice, dihotomie ale carei insuficiente sunt mai mult decat vizibile : cum putem determina daca un comportament este problematic sau nu, din unghiul de vedere al carui actor social ? ' (ibidem}. Desigur, intrebarea pe care o lanseaza autorii citati nu este lipsita de importanta, deoarece de definirea fenomenului de inadaptare identificat in urma analizei unui anumit actor social depinde in mod direct maniera de interventie pentru care va opta asistentul social. Tocmai de aceea, in teoria asistentei sociale au fost stabilite drept criterii ale distingerii intre situatiile care reclama interventia asistentilor sociali si cele normale atitudinea si acceptanta sociala. Pe baza acestor criterii, se realizeaza diferentiereaintre acele comportamente conforme sau opuse atitudinii unui actor social, pe de o parte, si cele care se aliniaza sau se opun normelor sociale, pe de alta parte. Prin urmare, din perspectiva domeniului asistentei sociale, nu este importanta doar raportarea comportamentului unui anumit individ la normele sociale, ci si modul in care el se raporteaza la propriul sau comportament. Cunoasterea acestor aspecte este, asadar, hotaratoare pentru proiectul de interventie pe care il propune asistentul social deoarece, in lipsa acesteia, sunt posibile Consecinte caracterizate printr-un anumit grad de periculozitate atat pentru cel care necesita asistenta, cat si pentru alti membri ai comunitatii.

Construirea cunostintelor asistentei sociale arata astfel importanta surprinderii si articularii a ceea ce rezulta din experientele proprii sau ale colegilor din bransa ori a ceea ce "este cunoscut de practicieni, dar nu a fost suficient verbalizat sau comunicat, si de aceea nu este inca substantial recunoscut ca parte a corpului de cunostinte al asistentei sociale' (NASW, 1964, p. 111).

4. Dimensiunea axiologica a asistentei sociale

4.1. Doctrine etice fundamentale in asistenta sociala

Asa cum am aratat, asistenta sociala este supusa, pe de o parte, unor presiuni sociale si politice, expresie a credintei ca toate problemele sociale pot fi rezolvate, dar este pusa si in fata unor provocari sociale sau naturale, dintre care unele se constituie in situatii-limita, fata de care asistentul social trebuie sa ia atitudine si sa intervina.

Astfel, actiunea asistentului social presupune repere valorice, atat in raport cu implicarea sa in solutionarea problemelor sociale si umane, cat si in raport cu eventualele situatii de risc sau chiar esecuri care survin in aceasta interventie. Contextul axiologic al actiunii asistentului social impune raportarea la valorile morale cuprinse in cateva doctrine etice fundamentale pentru practica asistentei sociale.

4.1.1. Etica utilitarista

Cei mai de seama exponenti ai utilitarismului, Jeremy Bentham (1748^1-832) si John Stuart Mill (1806-l873), au fost si reformatori sociali, intr-o perioadarcle mari transformari sociale, amandoi fiind activ angajati in numeroase reforme legislative (Florian, 1992). Opera acestor autori este fundamentata pe scopul promovarii bunastarii generale -"fericire maxima pentru toti'. Acest scop este inca prezent in centrul atentiei multor servicii sociale din ziua de astazi.

Utilitarismul se distinge ca fiind doctrina initiatoare a punctului de vedere potrivit caruia judecatile prin care surprindem calitatea unui lucru de a[ fi bun vorbesc, de fapt, despre proprietatea acelui lucru de a produce un bine. Utilitatea este proprietatea unui lucru de a ne feri de rau si de a ne procura un bine. Deci bun = util, in sensul procurarii unui bine. Functia judecatilor morale este de a expriipa gradul de utilitate al unui lucru, pe care il numim bun numai in virtutea acestei proprietati de a furniza un bine. Imediat reiese caracterul paradoxal al acestei doctrine, caci un utilitarist sustine practic ca un lucru este bun numai pentru ca este capabil sa furnizeze mai mult bine. De aceea, utilitaristul este obligat sa iasa in afara doctrinei sale, sa o completeze cu o teorie despre semnificatia binelui. Din pacate, completarea nu este in general foarte originala, caci se accepta ca bine inseamna placere, rau este totuna cu o durere, placere si durere fiind luate in acceptiunea lor comuna, refuzandu-se clasificari si ierarhii. Cu alte cuvinte, utilitaristul adopta cel mai adesea punctul de vedere hedonist.

Utilitarismul promoveaza ideea ca actiunea umana trebuie sa determine cea mai mare cantitate de "bine' sau de "fericire' posibila sau cat mai putin "rau' posibil, intr-o lume centrata pe valorile de "bine' si "fericire'.

Binele societatii este conceput ca o totalizare a binelui rezultat din actiunea indivizilor care actioneaza in perspectiva dobandirii celei mai mari fericiri. Ca atare, actiunile semenilor trebuie evaluate doar din aceasta perspectiva a binelui si fericirii pe care le produc.

Impunand conceptul individualismului si al libertatii de actiune a individului in societate, utilitarismul promoveaza competitia dintre indivizi, care rezulta, de altfel, din natura umana, aflata in permanenta cautare a binelui si fericirii, fapt ce nu

contravine binelui colectiv. Natura umana este alcatuita astfel incat sa doreasca doar fericirea sau ceea ce provoaca fericirea, in asa fel incat fiecare actiune este judecata conform masurii in care conduce la implinirea supremei dorinte: fericirea. Aceasta este aplicarea utilitatii. Dar acest aparent egoism poate fi depasit printr-o ierarhizare a placerilor individuale pana la cele care presupun devotament, generozitate, altruism, surse de satisfactii morale supreme, apropiate de "regula de aur' a lui lisus : "lubiti-va unii pe altii', utila atat individului, cat si societatii. Decurgand dintr-unproces rational, deliberativ, dezideratele indivizilor spre bine si fericire conduc spre un acord fundamental asupra naturii fericirii, ceea ce determina o congruenta a promovarii si urmaririi propriilor interese individuale. in cele din urma, interesul personal va rezona cu interesul general, incat individul nu mai poate dori propria fericire fara a avea in vedere si fericirea aproapelui. Pentru asistenta sociala aceasta doctrina etica devine fundamentala: "Daca dorim sa oferim anumite servicii celor saraci, precum si sa mentinem taxele la un nivel scazut, s-ar putea sa observam ca fericirea rezida in taxe mari si in mai multe beneficii catre cei saraci. Astfel, acestia vor deveni cetateni productivi si vor contribui mai mult la bunastarea tuturor, iar in final vor oferi mai multi bani, sub forma taxelor'.

Principiul utilitarismului sau principiul celei mai mari fericiri considera deci actiunile umane ca fiind bune in masura in care conduc la o mai mare fericire, intelegand prin fericire prezenta placerii si absenta durerii, similar cu ceea ce intelegea de altfel si Epicur, reprezentant al hedonismului antic. Disciplina careia dorea sa-i puna bazele Bentham se numea deontologie sau stiinta a datoriei. Foarte repede insa, deontologia lui va lua forma curioasa a unui calcul prozaic, un fel de gestionare a placerilor, in care investitia de efort pentru procurarea unei placeri ar trebui sa fie orientata de niste indici, care nu par sa fie cuantificabili: intensitatea, durata si gradul de fecunditate al placerilor. El a definit deontologia ca pe un "buget de venituri si cheltuieli din ale carui operatii sa rezulte o crestere a bunei stari', iar viata morala a asociat-o cu practicarea unui "calcul matematic al placerilor', din care sa rezulte o balanta pozitiva pentru placere si una negativa pentru durere. "Calcul egoist' i-au spus acestei matematici criticii utilitarismului, chiar daca Bentham era interesat mai ales de aplicarea matematicii sale la armonizarea intereselor individuale cu cele ale comunitatii. Ca viata morala nu poate fi obiectul unui astfel de calcul a observat inainte de criticii lui Bentham chiar un adept al utilitarismului, care a incercat sa rafineze principiul celei mai mari fericiri: John Stuart Mill. in esenta, amendamentul pe care-l aduce Mill, bine cunoscut de altfel, dar care nu schimba deloc fondul doctrinei, este ca acel criteriu de comparatie a placerilor - intensitatea, durata si gradul lor de fecunditate - este pur cantitativ, in timp ce trairile morale sunt de o varietate ce nu poate fi surprinsa cu mijloace atat de rudimentare. Mill credea ca relevanta este compararea placerilor dupa un criteriu calitativ. O ierarhie a placerilor dupa rafinamentul lor spiritual rastoarna ordonarea lor dupa criteriul cantitativist al intensitatii: o placere de o speta superioara din punctul de vedere al calitatii poate fi mai cautata decat una care din punctul de vedere al cantitatii este mai intensa. in rest, ramane valabila observatia lui Bentham asupra necesarei corelari intre interesele proprii si cerintele societatii.

Nu putem incheia referintele la utilitarism fara a aminti o alta limita a acestei doctrine etice, cu atat mai importanta cu cat e aplicabila numai in domeniul serviciilor sociale, si anume: concentrarea pe fericirea individuala ignora acele mecanisme institutionale care genereaza nefericire si durere, cum ar fi un sistem de birocratie

nefunctionala, care ofera oportunitatea promovarii intereselor personale ale functionarilor, in detrimentul celor ale clientilor lor.

A.1.2. Etica imperativa

Immanuel Kant (1724-l804) a incercat sa justifice rational moralitatea, in tentativa sa de a intemeia o morala universala si rationala, fundamentata pe imperativul categoric, adica pe ideea datoriei morale de a face intotdeauna si in orice imprejurare bine.

Kant a formulat astfel maxima acestei legi morale universale: "Lucreaza astfel incat sa stimezi demnitatea umana atat in persoana ta, cat si in persoana oricarui altuia, iar persoana omeneasca s-o socotesti oricand drept un scop in sine, niciodata ca un mijloc in vederea unui scop strain' (apud Florian, 1992, p. 348). Mai mult, filosoful german a dorit sa fundamenteze un "principiu practic suveran' - cum ne spune chiar el - din care sa poata fi deduse toate legile vointei. Evident, data fiind diversitatea aproape infinita a actiunilor umane, suntem constransi sa ne multumim cu foarte putin, in fapt doar cu forma moralitatii in genere, cu o legislatie doar formala. Imperativul categoric este forma in genere a legislatiei in morala. Sa urmarim cum opereaza apelul la aceasta forma in genere. Vom alege unul dintre exemplele lui Kant, dar sa nu uitam canonul judecatii morale:

canonul general: "Trebuie sa putem voi ca o maxima a actiunii noastre sa devina o lege universala; acesta este canonul judecatii morale a actiunii noastre in genere' (Kant, 1995, p. 233); si iata si exemplul:

cazul particular al unui om ce "gaseste in sine un talent care, cu ajutorul unei culturi oarecare, l-ar putea face un om folositor in privinte de tot felul. Dar, vazandu-se in conditii comode, prefera sa se dedea petrecerilor decat sa se straduiasca cu extinderea si imbunatatirea fericitelor lui dispozitii naturale. Dar el inca se mai intreaba daca maxima lui de a-si neglija darurile naturale se acorda tot atat de bine cu inclinatia lui spre placeri, precum si cu ceea ce numim datorie. El vede atunci ca, desigur, o natura tot ar putea subzista avand o astfel de lege universala, desi omul (asemenea locuitorilor marii de sud) ar lasa sa-i rugineasca talentul si s-ar gandi sa-si duca viata numai in trandavie, in distractii, in desfrau, cu un cuvant in placeri; dar e imposibil ca el sa vrea ca aceasta maxima sa devina o lege universala a naturii sau sa fie pusa ca atare in noi prin instinct natural. Caci ca fiinta rationala el vrea in mod necesar ca toate facultatile sa se dezvolte in el, deoarece ii servesc si ii sunt date pentru tot felul de scopuri posibile' (ibidem, pp. 232-233).

Asadar, etica imperativa isi pune problema justificarii modurilor de comportare si actiune care determina practica vietii umane in domeniul individual si social. in plus, practicul trimite la acele situatii in care importanta este decizia libera, orientata de anumite valori morale, adica asa-numita atitudine morala. Cel putin asa stau lucrurile pentru traditia filosofica germana. Tocmai de aceea Immanuel Kant a fixat sensul "practicului' sub aceasta modalitate. El obisnuia sa vorbeasca despre doua tipuri de cercetari, una din spatiul teoreticului, cealalta de factura practica. Nota teoreticului o recunoastem acolo unde cercetarea e orientata de intrebarea "Ce stim ? '. Consideratiile practice vin in intampinarea intrebarii "Ce trebuie sa facem ? '. Cam in acest fel discuta Kant diferenta in cauza in Critica ratiunii pure: "Ma multumesc aici sa definesc

cunoasterea teoretica ca pe una prin care cunosc ceea ce este, iar pe cea practica ca pe una prin care imi reprezint ceea ce trebuie sa fie' (Kant, 1994, p. 479). Distanta dintre ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie este distanta dintre natura si spirit. Fapt este ca in domeniul naturii d6mina o necesitate exterioara noua insine. De aceea, libertatea umana nu este serios amenintata de necesitatea naturala. Straduindu-ne sa o intelegem, asiguram succesul cunoasterii naturii, succesul stiintelor in general. Dar nu asiguram si temeiul existentei noastre mai fericite, poate doar conditiile. Aspiratia catre o viata mai buna ramane la nivelul de aspiratie. Kant credea ca si faptele umane se supun unei necesitati, numai ca uneia intrinsece, o necesitate a ratiunii exprimata in conformitatea maximei actiunii noastre la legea morala obiectiva. Pentru a pune in evidenta aceste doua tipuri de necesitati, Kant folosea doua verbe ale limbii germane : in primul rand, verbul mussen pentru a exprima principiul actiunii naturale, adica al lumii fenomenelor ; date fiind conditiile naturale cerute, fenomenul trebuie (muss) sa se produca. Cat priveste faptele umane, potrivit este verbul sollen, care exprima o necesitate ce nu apare in natura. Acest "trebuie' nu are nici un sens, va spune Kant, daca avem inaintea ochilor numai cursul naturii: "Noi nu putem intreba: ce trebuie (soli) sa se intample in natura?, dupa cum nu putem intreba: ce proprietati trebuie (soli) sa aiba un cerc ?, ci numai: ce se intampla in natura sau ce proprietati are cercul ? ' (ibidem, pp. 431-432). Mussen este expresia unei necesitati oarbe - necesitatea naturala. Sollen este expresia unei necesitati constiente - ratiunea exprima aceasta necesitate prin legile moralitatii. Mussen nu are efect asupra vointei umane, pe cand al doilea tip de necesitate are inraurire asupra vointei. Sollen este tipul de necesitate pe care il recunoastem in determinarea vointei prin ratiune. De aceea, in intemeierea metafizicii moravurilor, vointa este numita ratiune practica.

Toate fiintele umane merita deci a fi tratate sub aspectul rationalitatii, demnitatea omului stand tocmai in aceasta autonomie a constiintei. Kant va adauga si o a doua formulare, pentru a clarifica principiul anterior si pentru a demonstra natura sa universala si obligatorie: "Lucreaza asa incat maxima vointertale sa poata valora oricand ca un principiu universal de actiune'. Asadar, bine este tot ce poate deveni o norma universala de actiune, de pilda nazuinta spre adevar. Dimpotriva, orice fapta, bunaoara minciuna, care, universalizandu-se, ar ruina ordinea morala este un rau (Florian, 1992, p. 347).

4.1.3. Crestinismul si asistenta sociala

Preocuparea morala de a acorda ajutor celor aflati in nevoie a fost asumata, inca din primele secole dupa Hristos, de catre Biserica, intrucat crestinismul s-a afirmat mai ales ca o religie care opunea vietii terestre, materiale, o viata spirituala. in consecinta, Biserica primelor secole crestine a considerat ca asistenta sociala acordata mai ales saracilor constituie o datorie de onoare, incarcata de semnificatii morale : "in primele secole crestine, sub ocrotirea imparatilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) si pana la Iustinian (527-565), au luat fiinta cateva institutii asistentiale ca: brefotrofiile (leaganele pentru copiii abandonati, in varsta de pana la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adapost pentru tinerele fete provenite din familiile sarace sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru vaduvele batrane si fara sprijin) si Societatea religioasa a Parabolanilor (grupuri de voluntari crestini care indeplineau

servicii sanitare in folosul celor afectati de diferite maladii)' (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 58). Este vorba, asadar, despre o epoca in care primeaza moralitatea, in care etica crestina se insereaza in societate, o perioada caracterizata, dupa cum sugereaza autorii citati, printr-o conceptie pozitiva asupra saraciei, care va fi prezenta in scrierile teologilor crestini, dar si in diferitele actiuni asistentiale ale Bisericii, pana la Reforma lutherana din secolul al XVI-lea. Esenta acestei conceptii este redata in ideea potrivit careia saracul este incarcat de sacralitate, el fiind expresia fireasca a ordinii sociale existente in lumea feudala, fiind considerat chiar un exponent al celor care se vor mantui. Pe cale de consecinta, toate categoriile de saraci intrau in grija Bisericii, eliberand astfel statul "de orice responsabilitate fata de supusii sai saraci' (ibidem). Deducem de aici ca aceasta ordine este inteleasa in moduri diferite de catre reprezentantii Bisericii si cei ai statului (monarhul), pentru care si saracia avea, drept urmare, semnificatii deosebite. Istoricii acestei perioade, interesati, la randul lor, de modul in care pot fi configurate actiunile caritabile ale Bisericii, nu prezinta o imagine diferita: "Saracia foarte reala () este tratata in mod diferit de episcop si de rege. Saracul nu este nici un mizerabil, nici un cersetor, nici un sclav, ci un om liber, bine cunoscut, lovit deodata de calamitati sau nenorocire si incapabil, cel mai adesea temporar, de a face fata nevoilor' (Devisse, 1966). Se poate observa ca saracia era tratata, din punctul de vedere al eticii crestine, drept o situatie de normalitate, iar Biserica se considera datoare sa acorde saracilor din interiorul parohiei (comunitatii) un ajutor material. Pe de alta parte, din perspectiva monarhului, saracul este un om slab, la mila celor puternici, care dispun de mijloace si influenta. in pofida acestei viziuni negative, prin comparatie cu cea a Bisericii, "regele are datoria, prin recomandarile si ordinele sale, sa asigure o protectie juridica celui slab, in scopul de a restabili dreptatea si echitatea amenintate fara incetare' (Jacques, 1996, p. 221). Detectam aici existenta unei semnificatii duale a ordinii sociale din societatea feudala: mai intai, monarhia are datoria de a asigura saracilor o protectie juridica, peste care se suprapune, apoi, protectia sociala acordata de Biserica. in acelasi context, putem vorbi despre existenta unei datorii contractuale fata de diversele categorii de saraci (pe care o duce la indeplinire regele sau seniorul), dar si despre existenta unei datorii morale, pe care o desavarsesc oamenii Bisericii. Implicarea asistentiala a acestora din urma se datora, fara indoiala, acestei idealizari a imaginii saracului, pe care o scotea in evidenta intreaga traditie ecleziastica. Astfel, iconografia occidentala a perioadei respective il reprezinta pe Sfantul Martin (despre a carui viata exista si marturia scrisa a lui Sulpicius Severus), cel care, intalnind un sarac pe cand se intorcea dintr-o batalie, i-a daruit jumatate din mantia sa, pentru ca apoi sa afle, in vis, ca acesta a fost Hristos. Desigur, istoricii nu fac decat sa remarce importanta care se acorda prestigiului sacru al saracului, care va ramane o evidenta pana spre jumatatea celui de-al doilea mileniu crestin: "Aceasta iconografie, ce neglijeaza nuantele unei gandiri discursive, il condamna, in cer, pe cel bogat, si il glorifica pe cel sarac' (ibidem, p. 224).

Schimbarea acestei conceptii pozitive asupra saracului survine insa o data cu nasterea relatiilor de munca proprii capitalismului, ceea ce duce la disparitia sistemului feudal ce caracterizase pana atunci economia Europei Occidentale. Mobilitatea populatiei, semnalata de istorici in aceasta perioada, inseamna aparitia unor noi categorii de saraci, in cadrul carora se remarca mai ales cei care migreaza din mediul rural, aflandu-se in cautare de mijloace de subzistenta, spre mediul urban. in acest context,

se diminueaza semnificatia datoriei contractuale care caracterizase, pana atunci, raportul dintre seniori si supusii acestora, obligatia asistentiala fata de saraci incepe sa fie considerata o misiune a Bisericii, in vreme ce statul inventeaza modalitati de a justifica masurile represive impotriva populatiei saracite ce risca sa devina o amenintare pentru ordinea sociala. Se constata deci o trecere, o schimbare de optica in ceea ce priveste interpretarea situatiei saracilor: "De la imaginea pozitiva pe care o avea in Evul Mediu timpuriu, la sfarsitul acestei epoci saracia nu mai era vazuta ca o sansa si o virtute, ci dimpotriva, ca un rezultat al leneviei, ca o greseala morala si chiar ca o crima si o subversiune ce trebuie reprimate' (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 59). Vor urma perioada Renasterii si Reforma lutherana, care vor conferi un cu totul alt sens saraciei, modificand in mod substantial imaginea saracului pe care o propovaduise pana atunci etica crestina. Cu toate acestea, Biserica va ramane actorul cu cele mai semnificative implicatii asistentiale in viata societatii, pana in secolul al XlX-lea, cand apar primele institutii de asistenta sociala sub jurisdictia statului.

4.1.4. Protestantismul si geneza asistentei sociale

Protestantismul va dezvolta o teologie total opusa manierei in care fusese interpretata saracia in gandirea etica a primelor secole crestine, care oferea, asa cum am aratat mai sus, o imagine idealizata asupra celor care necesitau asistenta sociala. Saracia nu mai reprezinta acum o conditie pentru a primi gloria intr-o lume viitoare, ci devine culpabila, fiind integrata intr-o dialectica a ordinii si dezordinii sociale. Asa cum subliniaza Michel Foucault, "() saracia nu mai este prinsa intr-o dialectica a umilintei si a gloriei, ci intr-un anume raport dintre dezordine si ordine, care o inchide in culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther si Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, in lumea caritatii etatizate, concesie vinovata fata de propria-ti persoana si pacat impotriva bunului mers al statului. Ea aluneca de la o experienta religioasa care o sanctifica la o conceptie morala care o condamna' (1968, p. 70). Exista, desigur, diferente importante intre viziunea eticii crestine traditionale si cea specifica eticii protestante. Remarcabile sunt, in acest sens, respingerea lumii si a ordinii ei, pe care parea sa o intruchipeze saracul in imaginarul medieval, si insertia sociala a fiecarui individ, realizabila mai ales prin munca, pe care o propune etica protestanta. Fiecare individ trebuie sa-si asume responsabilitati si sa le duca la indeplinire in aceasta lume, integrandu-se in ordinea sociala vegheata de institutiile etatice, iar aceasta constituie o posibila cale spre mantuire. Chiar principiile etice dominante in protestantism sunt cele care accentueaza asupra semnificatiei deosebite pe care o detine implicarea in viata sociala a fiecarui actor social, fie acesta individual sau colectiv. in cadrul teoretic dezvoltat de etica protestanta, este subliniat mai ales caracterul rational al religiei crestine, si nu cel mistic, asa cum se intamplase in primele secole crestine. Aceasta rationalitate a religiosului a facut posibila - in opinia lui Max Weber - dezvoltarea capitalismului in acele zone dominate din punct de vedere religios de protestantism. Devine astfel evident ca saracii, cei privilegiati in contextul unei conceptii religioase cu nuante mistice, reprezinta acum subiect al culpabilizarii. Weber explica, de altfel, si o posibila stratificare sociala a celor care sunt de acord cu imaginea idealizata a saraciei: "Paturile cele mai de jos ale proletariatului, instabile din punct de vedere economic, carora conceptiile rationale le sunt cel mai greu accesibile, cat si straturile micii burghezii falimentare apropiata proletariatului sau aflata permanent in nevoi, si amenintata

cu proletarizarea pot, fireste, sa alunece cu usurinta in raza de influenta a unei misiuni religioase. insa a unei misiuni religioase avand in special o forma magica ()' (Weber, 1998, pp. 108-l09). Aceste clase sociale imbratiseaza, de aceea, conceptia pozitiva asupra saraciei, specifica eticii crestine traditionale. Pe de alta parte insa, etica protestanta insista asupra caracteristicilor religioase, dar si comunitare, ale factorului munca, cel care reprezinta principala metoda de combatere a saraciei, considerata acum imorala si tolerabila numai in anumite cazuri: "Treptat, acest spirit traditional a cedat locul unui nou spirit, orientat dupa anumite principii morale. Chiar daca el se mai practica, asa cum a fost cazul la sfarsitul Evului Mediu tarziu, a inceput sa fie disimulat, toleranta publica fata de el diminuandu-se mult' (Mihailescu, 1993, p. 271). Cu toate acestea, scaderea tolerantei publice nu presupunea ca saracia trebuie sa fie anihilata prin mijloace represive, ci, dimpotriva, ca, intrucat ea reprezinta o problema sociala, asistenta oamenilor saraci nu constituie doar o responsabilitate privata sau a Bisericii, ci si a statului, care se vedea amenintat de cresterea procentului populatiei saracite. Astfel, apar primele institutii de asistenta sociala, sub forma azilurilor si a spitalelor publice, al caror rol era acela de a supraveghea indivizii saraci sau periculosi pentru ordinea instituita. Mai mult, inca din secolul al XVI-lea, monarhia britanica legifera actiunile de asistenta sociala a categoriilor defavorizate, care intrau in responsabilitatea comunitatii. Wm Actul Elisabetan din 1601, se considera, de pilda, ca asistenta sociala acordata saracilor reprezinta nu doar o obligatie morala a comunitatii de care acestia apartin, ci chiar o obligatie sociala. Pe de alta parte, s-au adoptat si metode mai dure de combatere a saraciei, asa cum a fost, de exemplu, sistemul atelierelor publice (workhouses), al caror rol era acela de a descuraja - prin salarii foarte reduse si munci deosebit de dificile - populatia rurala saraca sa migreze spre zonele urbane.

Au existat, desigur, si alte incercari de sistematizare institutionala a asistentei sociale acordate persoanelor si grupurilor defavorizate, asa cum au fost sistemul Roundsman (care "presupunea intretinerea somerilor de catre cetatenii parohiei din care acestia faceau parte. Sarcina aceasta sociala revenea, pe rand, fiecarui cetatean cu posibilitati materiale' - Bocancea, Neamtu, 1999, p. 59) sau sistemul Speenhamland (ce "consta in acordarea unor compensatii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensatii care urmareau atingerea unui prag calculat in functie de numarul copiilor pe care muncitorul ii avea in intretinere' - ibidem). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi saracia era considerata o problema sociala, mai ales in filiatia ideilor profesate de etica protestanta, originea sa era inca regasita in decadenta morala a indivizilor. De aceea, incepand cu a doua jumatate a secolului al XlX-lea, o data cu dezvoltarea sistemelor electorale care acordau drept de vot unui numar mai mare de cetateni si, mai ales, o data cu aparitia principiilor ideologice ale socialismului, se va afirma ideea potrivit careia saracia este cauzata nu atat de anumite caracteristici individuale (lenevia), cat de modul de functionare a sistemului economic propriu capitalismului. Simultan cu aceasta noua intelegere a conditiilor de posibilitate a saraciei, se constata si o noua orientare legislativa, in ceea ce priveste asigurarile de boala, asistenta persoanelor in varsta, asigurarile sociale in caz de accident ori invaliditate, ajutorul de somaj. Asadar, mai ales dupa primul razboi mondial, apare un nou concept, cel dl pacii sociale, care "putea fi obtinuta doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justitiei sociale, pe ideea ca populatia defavorizata are anumite drepturi si ca asistenta sociala nu este o problema de bunavointa politica, ci una de

necesitate sociala' (ibidem, p. 63). Este momentul cand se contureaza principalele responsabilitati ale viitorului domeniu al asistentei sociale.

Putem deci remarca importanta eticii protestante in schimbarea de paradigma pe care a operat-o atat in planul conceptiei asistentiale a crestinismului, cat si in planul conceptiei asupra grupurilor defavorizate, asupra saraciei si a celor afectati de aceasta, transferand responsabilitatea dinspre institutia religioasa inspre institutia etatica.

4.2. Probleme etice in practica asistentei sociale

Teoreticienii sociali considera, de regula, ca problemele etice apar, in special in sfera practica a asistentei sociale, atunci cand asistentul social trebuie sa ofere un raspuns la urmatoarea intrebare: "Ce trebuie sa fac eu, sau clientul, din punct de vedere moral, intr-o situatie particulara?' (Timms, 1983, p. 33). Plecand de la un astfel de reper, consideram ca un posibil raspuns la aceasta intrebare reclama cu necesitate atat un aspect normativ, care sa accentueze asupra caracterului moral imperativ, cat si un aspect descriptiv, care sa evidentieze faptul ca deciziile ce se iau in practica asistentei sociale detin, intr-adevar, o fundamentare etica. Mai mult decat atat, consideratiile asupra rolului constiintei morale in practica asistentei sociale ne pot ajuta sa descifram aspectele profunde ale acestei problematici. Pe de alta parte, nu trebuie sa absolutizam ideea ca tot ceea ce este important cu privire la valorile aplicabile in asistenta sociala poate fi redus la problema constiintei sociale si nici pe cea potrivit careia valorile morale specifice acestui domeniu ar presupune numai probleme legate de constiinta morala a practicianului. Din aceasta perspectiva, se considera ca una dintre problemele centrale ale dezbaterii din jurul aspectului etic al asistentei sociale este aceea ca un acelasi termen - de exemplu, termenul "bine' -, aplicat intr-o situatie particulara din practica asistentei sociale, poate avea diferite semnificatii (ibidem, p. 34): bine tehnic, ce se refera la acele situatii in care au fost invocate si aplicate in mod corect regulile practicii profesionale; bine estetic, deoarece forma practica a asistentei sociale face apel, adeseori, la sentimentul de admiratie fata de un succes profesional (de pilda, atunci cand ne referim la un interviu "bine condus', intr-un caz dificil); bine moral, din moment ce, in domeniul asistentei sociale, sunt atinse anumite obiective morale si, in plus, sunt create sau instituite relatii profesionale bazate pe moralitate. Avand in vedere aceste consideratii introductive, se poate afirma ca termenul de constiinta morala nu anuleaza distinctiile evidentiate si nici nu implica o eventuala unificare a valorilor morale sub cupola sa. in fapt, ideea de constiinta nu face decat sa traseze conturul surselor si solutiilor problemelor etice care apar in practica asistentei sociale. Ea poate fi considerata, asa cum sustine N. Timms, ca reprezentand anumite aspecte importante ale problemei generale a valorilor morale specifice domeniului asistentei sociale. Cum anume putem intelege acest lucru ? Este posibila dezvoltarea unui raspuns structurat pe trei argumente.

Mai intai, consideratiile asupra constiintei morale evidentiaza aspectele individuale si sociale specifice procesului luarii de decizii in practica asistentei sociale. in mod obisnuit, dupa cum sugereaza autorul citat, ideea asistentului social individual e criticata, intrucat se considera ca se ajunge la o abstractizare a individului, in raport cu colectivitatea. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul ca judecatile produse gratie

constiintei morale pot fi facute numai de catre un individ care se raporteaza la propria sa actiune. Desigur, constiinta morala apartine activitatii specifice fiintelor umane, si nu doar asistentul social este confruntat cu necesitatea unor decizii bazate pe aceasta.

in al doilea rand, ideea de constiinta morala nu reprezinta o simpla notiune. Dimpotriva, este necesara o analiza conceptuala inainte de a putea delimita intelesurile si implicatiile sale (ibidem, p. 35). Ea poate sa inlocuiasca o serie intreaga de termeni proprii discursului axiologic, dar acest lucru nu inseamna ca acestia nu trebuie sa fie, la randul lor, analizati.

in fine, a lua in considerare ideea de constiinta morala in domeniul asistentei sociale nu presupune izolarea activitatii specifice intr-un turn de fildes. Asistenta sociala nu trebuie inteleasa ca fiind un model de practica dogmatica. Dimpotriva, ideea de constiinta morala realizeaza o conexiune intre consideratiile specifice asistentei sociale si ceea ce se intampla in realitate. in acelasi timp, dezbaterile asupra problemei constiintei morale realizeaza si legatura dintre studiile de asistenta sociala si acele actiuni care depasesc granitele acestui domeniu. Dincolo de aceste argumente, este necesar sa raspundem unei alte intrebari: care este maniera specifica de intelegere a sintagmei constiinta morala in practica asistentei sociale ? Ideea apare, intr-un prim sens, ca un sinonim pentru specificul aplicabilitatii asistentei sociale. intr-un al doilea sens, ea justifica - atunci cand implica o forma colectiva - insesi institutiile de asistenta sociala, precum si profesiunea ca atare. Totodata, inteleasa in aceeasi forma colectiva, ea poate explica fezabilitatea schimbarii perspectivelor in practica asistentei sociale, de-a lungul timpului.

Asa cum sugeram la inceputul acestei sectiuni, recunoasterea importantei constiintei implica inevitabilitatea intrebarii referitoare la ceea ce trebuie sa faca un asistent social intr-o anumita situatie practica. Raspunsul la aceasta intrebare nu presupune insa ca fiecare client al unui serviciu social sau fiecare asistent social ar trebui sa fie sau sa devina un tip uman excesiv in ceea ce priveste latura morala. Aceasta deoarece, in anumite cazuri, "este imposibil sa translezi o anumita teorie intr-un program detaliat de alegere individuala' (ibidem, p. 43). Pe de alta parte, chiar daca moralitatea constiintei nu predomina intotdeauna, asistentii sociali trebuie sa contribuie la formarea acesteia. Trebuie sa acceptam ca moralitatea constiintei, chiar in orice alt domeniu profesional, si cu atat mai mult in cadrul asistentei sociale, inseamna ceva mai mult decat simplul sentiment moral; ea incearca sa dezvolte un anumit comportament fata de idei si situatii specifice. Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa relevam astfel de situatii particulare, care se ivesc in practica asistentei sociale, precum si problemele etice specifice pe care acestea le impun.

Desi unii autori, precum James Fishkin, considera ca putem vorbi despre existenta unei "zone a indiferentei morale' (1982, pp. 10, 20-24), deoarece sunt situatii in care deciziile practicianului reclama numai un inalt nivel profesional, neimplicand probleme etice, sunt prezente si perspective potrivit carora majoritatea deciziilor profesionale contin in subsidiar diverse implicatii sau aspecte etice. Cu atat mai mult, se poate afirma ca problemele etice din practica asistentei sociale se datoreaza multiplicitatii si contradictiei valorilor prezente in societatea contemporana. Drept urmare, din moment ce vorbim despre existenta unor probleme etice, ar fi mai corect sa discutam despre dimensiunile etice ale problemelor specifice practicii asistentei sociale. Daca in trecutul apropiat astfel de probleme se aflau in raport direct cu relatia diadica dintre asistentul

social si client, preocuparile etice curente depind de noile modele de practica, incluzand mai multi participanti, in afara asistentului social si a clientului. Diminuarea consensului referitor la scopurile pe care ar trebui sa le urmeze societatea, scaderea resurselor care ar trebui sa asigure bunastarea sociala, precum si "explozia' tehnologica nu numai ca au intensificat presiunea dilemelor etice traditionale, dar chiar au dat nastere la ceea ce s-ar putea numi "noua generatie de probleme etice in practica asistentei sociale' (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 4). Potrivit autorilor citati, problemele etice din practica asistentei sociale apar atunci cand exista un conflict in ceea ce priveste urmatoarele aspecte : a) definirea problemei; b) stabilirea scopurilor; c) stabilirea prioritatilor; d) deciziile asupra strategiilor de urmat; e) rezultatele dezirabile. Aceste aspecte sunt relevate in propunerile clientului, asistentului social, comunitatii, profesiei sau societatii, fiecare dintre ele aflandu-se in relatie cu diferite presupuneri privind natura umana, cu diferite valori, probleme sau niveluri ale sistemului social. O data cu trasarea acestui circuit, Loewenberg si Dolgoff deduc doua modalitati de aparitie a problemelor etice. Prima se refera la competitia dintre valori. O dilema etica poate sa apara atunci cand asistentul social se afla in situatia de a alege, intr-un caz particular, intre doua valori aflate in competitie, precum justitia si egalitatea, eficacitatea serviciului si eficienta sau competenta si egalitatea. intr-o situatie care reclama gasirea unei solutii intr-o perioada scurta de timp, de exemplu, nici un practician nu va putea ignora consideratiile referitoare la eficienta si eficacitate, chiar daca aceasta constrangere ar presupune o opozitie cu ceea ce este mai bine pentru client. Oricum, nu trebuie sa conchidem de aici ca orice conflict dintre valori va produce in mod necesar o problema etica, intrucat doua valori pot fi derivate din aceeasi sursa sau pot fi sugerate de doi actori diferiti ai unui sistem de actiune. Cea de a doua modalitate are in vedere o competitie a loialitatilor. Atunci cand doua grupuri aflate in competitie sau in conflict impun anumite clauze referitoare la fidelitatea sau loialitatea asistentului social (practicianului), acesta se poate confrunta cu o dilema etica. Un exemplu clasic in acest sens -arata autorii citati - este cel al asistentului social care reprezinta atat institutia, cat si clientul, in vreme ce fiecare dintre acestia sustine cereri aflate in conflict. O a doua cauza a loialitatii multiple, ca sursa pentru problemele etice, rezulta din existenta unui sistem multiplu de clienti, care reclama, fiecare in parte, un tratament preferential din partea practicianului. Este vorba despre un fenomen curent in zilele noastre. Apare deci ca obligatorie asumarea responsabilitatii pentru decizia luata, nefiind suficiente doar analiza situatiei, detectarea prioritatii reale etc. etc.

Se poate conchide de aici ca asistentii sociali, mai ales atunci cand, in practica, se confrunta cu probleme etice, trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce intreprind. Ei sunt datori, in acelasi timp, fata de clienti, fata de institutia in cadrul careia isi exercita profesia, fata de colegi si de societate si, nu in ultimul rand, fata de ei insisi. Asistentii sociali nu pot invoca, in nici o situatie, argumente care sa sustina ca nu au avut control asupra actiunilor lor. Aceasta ar desemna o atitudine nepro-fesionista si condamnabila. Pe de alta parte, nici ambiguitatea obligatiei etice nu poate reprezenta o scuza acceptabila pentru evitarea luarii unei decizii intr-o situatie data. Aceasta deoarece a face o alegere responsabila pe baza celui mai bun rationament profesional se constituie intr-un imperativ crucial pentru practicienii din asistenta sociala.

4.3. Drepturile si indatoririle asistentului social

Drepturile si indatoririle asistentului social pot fi asociate, formand trei sisteme de tipul indatorire - drept. Este vorba despre sistemul adecvarii, sistemul competentei si sistemul transparentei informatiilor. In cele ce urmeaza, vom analiza aceste sisteme in mod particular, pentru a face astfel posibila detalierea drepturilor si indatoririlor pe care fiecare dintre ele le subsumeaza.

4.3.1. Sistemul adecvarii

1) Datoria de a respecta demnitatea umana. Asistentul social trebuie sa-si asume ca adevar axiomatic ideea ca fiinta umana este demna si libera, ca individul trebuie acceptat asa cum este si ca trebuie sa i se respecte libertatea optiunii. Indiferent de ipostaza in care s-ar afla fata de orice client, asistentul social trebuie sa se adapteze nevoilor acestuia, sa lucreze prin si cu el, in scopul declarat de a-l face mai fericit si mai valoros ca fiinta umana. Modificarile pe care specialistul le considera benefice pentru clientul sau trebuie sa provina din imanenta structurii personalitatii acestuia, din convingerile si dorintele lui.

2) Recunoasterea formulei " viata trebuie venerata' ca fundamentala in asistenta sociala. Asistentul social trebuie sa accepte ca nu poate prelua efecte ce nu stau in natura profesiunii sale ori ca nu poate sa ofere solutii care ii depasesc capacitatile si posibilitatile. Masura succesului in asistenta sociala trebuie cautata in efectele produse de eforturile conjugate ale profesiei, pe termen lung, si poate fi evaluata pe de-a-ntregul de-abia de catre generatiile urmatoare.

4.3.2. Sistemul competentei

1) Datoria de a oferi cel mai competent ajutor posibil. Asistentul social trebuie sa isi controleze propriile sentimente si sa isi reprime propriile afectiuni, dar, mai presus de toate, trebuie sa invete sa asculte, sa acorde atentie reala fiecarui client, sa-i accepte standardele, evitand solutiile superficiale si neglijente. El trebuie sa accepte punctul de vedere al clientului si sa-i puna la dispozitie cunostintele referitoare la nevoile sale, precum si la legislatia sociala in domeniu. Rolul sau este de a ajuta clientul sa gaseasca o solutie care il va satisface, fara sa intre in conflict cu societatea. Asistentul social trebuie sa-si asume riscurile si esecurile profesiei, el trebuie sa fie intotdeauna deschis sa planifice si sa execute din nou, daca lucrurile merg in directia gresita.

2) Dreptul la o activitate conforma pregatirii, precum si la conditii materiale adecvate unei bune desfasurari a acesteia. Pentru a-si indeplini obligatiile fata de client, asistentul social are urmatoarele drepturi: a) la pregatire profesionala, teoretica si practica, precum si la cursuri de invatare si perfectionare a cunostintelor, intalniri si conferinte; b) la conditii adecvate de lucru care sa permita o relatie protejata, confidentiala cu clientii; c) la o salarizare adecvata si la perioade de concediu platit, care sa-i permita o viata privata echilibrata, la standarde care sa-i confere si prestigiu social.

4.3.3. Sistemul transparentei informatiilor

1) Datoria de a se preocupa constant de aflarea adevarului. Asistentul social trebuie sa verifice periodic informatiile, sa prezinte clar faptele, sa cantareasca marturiile si sa ocoleasca toate ideile preconcepute, sa invete sa utilizeze tehnica interviului, a chestionarelor, a studiilor de caz, a inregistrarilor, cu maximum de acuratete si eficienta. El nu trebuie niciodata sa adopte solutii pe baza unor date "depasite', ci are obligatia profesionala sa verifice si sa reevalueze cazurile in mod constant.

2) Dreptul de a astepta un raspuns similar din partea clientului. Asistentul social trebuie sa porneasca de la individ, sa observe clientul in relatie cu comunitatea, sa fie capabil sa mobilizeze resursele comunitatii in ajutorarea clientului, dar si sa-l faca pe client sa inteleaga faptul ca are obligatii fata de comunitate. Daca asistentul social va proceda onest la interviul cu clientul, acesta va avea cele mai mari sanse sa-si respecte datoria de a nu trunchia sau distorsiona adevarul despre sine si va fi motivat sa fie onest in actiunea de rezolvare a nevoilor sale. De aceea, asistentul social trebuie sa-si insuseasca inalte valori morale, aplicabile in activitatea zilnica.

4.4. Valorile, etica societala si etica profesionala in domeniul asistentei sociale

Loewenberg si Dolgoff sunt doi dintre teoreticienii sociali care pun in discutie problema valorilor si a eticii in practica asistentei sociale. Cei doi autori pleaca de la o constatare a lui Bertram Brown, potrivit careia "nici un alt domeniu, poate cu exceptia notabila a filosofiei, nu e preocupat atat de profund de problema valorilor, precum este domeniul si, in general, profesia asistentei sociale' (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 12), pentru a evidentia un aparent paradox, acela ca practicienii asistentei sociale folosesc relativ rar termenul de valoare. Desigur, este necesar sa subliniem ca acest concept nu are aceeasi semnificatie precum cel de virtute, desi experienta a demonstrat ca acesti doi termeni sunt intersanjabili. De asemenea, valorile nu trebuie confundate cu normele. Chiar atunci cand valorile sunt cele care trebuie sa reprezinte un ghid pentru determinarea comportamentului dezirabil, ele nu conduc in mod necesar la acest rezultat. Este loc comun ideea ca nu toti oamenii au un comportament coerent cu valorile pe care le profeseaza. Este posibil ca asistentii sociali, precum si alti profesionisti sa actioneze in moduri contrastive in raport cu valorile profesionale sau care nu reflecta valorile societale in general. De exemplu, participarea clientului in procesul luarii de decizii reprezinta o valoare deosebita in asistenta sociala, si totusi asistentii soeiali nu fac uneori efortul de a-si implica in mod total clientii. Unul dintre motivele acestei incongruente dintre valori si comportament este reprezentat de faptul ca, de regula, valorile se situeaza pe un inalt nivel de generalitate, in timp ce comportamentele sunt specifice, in functie de o situatie sau alta. Distanta dintre valorile profesate (in spatiul public) si valorile reale ale asistentului social (cele pe care el le sustine in forul sau interior, intr-un spatiu prin excelenta privat) constituie, de asemenea, un factor favorizant. Exista, in domeniul asistentei sociale, un acord principial cu privire la valorile cele mai generale, asa cum sunt cooperarea si succesul, dar acestea nu sunt suficient de

specifice pentru a impune si modelele necesare de comportament. Cu cat este mai specifica o valoare, cu atat ea va deveni mai importanta pentru constituirea unui ghid comportamental {cf. Leowenberg, Dolgoff, 1985, p. 13). Pe de alta parte, teoreticienii si practicienii din domeniul asistentei sociale trebuie sa fie constienti ca, pe cat o valoare are un grad de specificitate mai mare, pe atat vor fi mai mici sansele ca ea sa fie acceptata pe o scara larga. De exemplu, fiecare om este de acord ca viata de familie este o valoare dezirabila, mai cu seama in anumite situatii. Dar acest acord dureaza atata vreme cat aceasta valoare nu este definita specific, in termeni operationali. Caci aceasta valoare generala nu este de nici un folos unui individ adult, care trebuie sa ia o decizie in privinta tatalui sau batran si paralizat, fara a mari tensiunea deja existenta intre sotia sa si copiii pe care el ii are dintr-un mariaj anterior. Iata o situatie specifica, ce poate intra in neconcordanta cu o valoare situata intr-un plan mult prea general pentru a fi "tradusa' in termeni operationali. Revenind la acest exemplu, este posibil ca nici asistentul social la care acest individ ar putea apela sa nu fie capabil sa-i ofere vreo referinta etica ce ar putea sa-i ghideze comportamentul. De asemenea, dezbaterile pe tema unei politici nationale referitoare la familie, din Romania sau din alte state, trebuie sa tina cont de faptul ca grupuri diferite din punct de vedere etnic, religios sau socioeconomic detin valori nu doar specifice, ci adesea diferite si chiar conflictuale, in privinta vietii de familie.

Totusi, asa cum exista un acord de principiu privitor la valorile societale generale, exista si un consens larg in ceea ce priveste orientarea valorilor de baza specifice asistentei sociale. Asa cum sugereaza Loewenberg si Dolgoff, un exemplu in acest sens il constituie Declaratia Consiliului Educatiei in Asistenta Sociala din Statele Unite ale Americii, care rezuma codul valorilor profesiunii de asistent social dupa cum urmeaza (cf. ibidem, p. 14):

a) relatiile profesionale ale asistentilor sociali se bazeaza pe cultivarea meritului individual si a demnitatii umane, fiind caracterizate de participare mutuala, toleranta, confidentialitate, onestitate si gestionarea responsabila a eventualelor conflicte;

b) asistentii sociali respecta dreptul oamenilor de a alege, de a stabili contracte pentru anumite servicii si de a participa activ in procesul de intrajutorare;

c) asistentii sociali contribuie la crearea unor institutii sociale mai umane si mai deschise nevoilor umane;

d) asistentii sociali manifesta respect si toleranta fata de caracteristicile unice ale unor populatii diverse;

e) asistentii sociali sunt responsabili pentru conduita lor din punct de vedere etic, pentru calitatea serviciilor lor si pentru mentinerea unui nivel ridicat in ceea ce priveste cunostintele specifice profesiei lor.

Pe baza unui astfel de cod, orice asistent social profesionist va admite ca participarea clientilor, autodeterminarea si confidentialitatea reprezinta valorile fundamentale din domeniul asistentei sociale. Bineinteles, exista si dezacorduri, mai ales in momentul in care se incearca implementarea practica a acestor valori profesionale generalizate. De aceea, in functie de prioritati, obiectivele specifice si caile prin care valorile generale sunt aplicate in practica lor, asistentii sociali se deosebesc in activitatea profesionala.

Este necesar sa subliniem, asadar, ca, atata vreme cat valorile profesionale raman generale si, ca urmare, nonspecifice, ele nu pot oferi bazele unui ghid comportamental.

Putem observa, din experienta, ca asistentii sociali se angajeaza in actiuni diferite si uneori contradictorii, chiar si atunci cand isi coordoneaza activitatea in functie de o valoare profesionala generala. O astfel de observatie a determinat-o pe Helen Perlman sa considere ca "valorile au un merit redus, cu exceptia cazului in care ele se misca dinspre a crede inspre a face, de la afirmarea verbala spre actiune' (1976, pp. 381-390). Desi nu putem impartasi intru totul aceasta asertiune, suntem totusi de acord ca acele valori profesionale care nu demonstreaza ca s-ar putea constitui in coordonate comportamentale sunt prea putin utile practicienilor. Pe de alta parte, consideram ca anumite principii etice, necesare profesiunii de asistent social, pot fi deduse din aceste valori. Cand pot fi integrate eticii profesionale, aceste principii pot furniza asistentilor sociali anumite criterii etice, absolut necesare in cazul procesului luarii de decizii din anumite cazuri dificile. Vom reveni asupra acestei idei cand vom trata problema valorilor specifice ale asistentei sociale.

Trebuie sa avem in vedere acum raportul dintre etica societala si cea profesionala, pentru a putea stabili cu precizie, in perspectiva practicii de specialitate, care sunt punctele comune si cele care induc diferente specifice. in acest sens, e necesar sa acceptam ca, desi termenii de valoare si etica sunt de obicei utilizati ca si cum ar fi intersanjabili, ei nu sunt identici. Principiile etice sunt deduse din valori si, ca atare, trebuie sa fie in consonanta cu acestea (Leowenberg, Dolgoff, 1985, p. 15). Diferenta dintre cele doua concepte este aceea ca valorile se ocupa cu ceea ce este bine si dezirabil, in timp ce etica trateaza despre ceea ce este drept si corect. De exemplu, dreptul fiecarei persoane la privatitate este o valoare a societatii democrat-liberale, iar unul dintre principiile etice ale asistentei sociale americane, dedus din aceasta valoare, afirma ca asistentul social trebuie sa obtina consimtamantul explicit al clientului inainte de a nota, inregistra sau de a permite unei terte persoane sa ia parte la o anumita activitate. in acest exemplu, privatitatea este o valoare dezirabila, in vreme ce consimtamantul explicit este modalitatea etica de a o pune in practica.

Daca aceste consideratii sunt valabile, se poate afirma ca principiile eticii profesionale se afla intr-o stransa legatura cu cele ale eticii societale, dar nu se identifica, in aceeasi masura in care valorile asistentei sociale sunt derivate din valorile societale, dar nu se identifica in mod necesar cu acestea, etica profesionala are aceeasi sursa cu etica societala, dar ele difera in anumite aspecte importante. Este vorba despre diferente in ceea ce priveste prioritatile, intensitatea actiunii sau aplicatiile. O astfel de diferenta importanta poate fi observata in cazul acelor principii etice care guverneaza relatiile dintre doua persoane. Atat etica societala, cat si cea profesionala subliniaza importanta principiului egalitatii, dar etica profesionala acorda prioritate intereselor clientilor in raport cu ceilalti indivizi. Astfel, daca principiul eticii societale afirma ca "Toate persoanele trebuie respectate ca fiind egale', principiul profesional al asistentei sociale sustine ca "Toate persoanele trebuie respectate ca fiind egale, dar interesele clientului au prioritate'. Pe de alta parte insa, nu se pot impune principii etice care sa fie in dezacord total cu standardele etice generale ale comunitatii in numele nici unei profesii. Daca o etica profesionala nu ia in considerare principiile eticii societale, se risca sanctiuni severe, chiar pana la revocarea autoritatii profesionale. Cu toate acestea, societatea trebuie sa recunoasca faptul ca cerintele practicii dintr-o anumita profesie fac uneori imposibila respectarea unor reguli etice identice cu cele la care oamenii se asteapta, la modul general, sa fie urmate. Asistentii sociali, de exemplu, pot folosi, in

interviuri, seturi de intrebari care, intr-o conversatie obisnuita, ar fi considerate improprii sau chiar ca fiind atentate la intimitatea personala. Nu e mai putin adevarat ca, in practica, asistentii sociali trebuie sa se asigure ca informatiile obtinute de la clienti sunt relevante pentru solutionarea cazului si ca va putea fi pastrata confidentialitatea asupra lor.

Exista opinii potrivit carora nu este necesara o etica profesionala, mai ales in contextele in care ar putea intra in conflict cu valorile general acceptate in societate. De regula, cei care impartasesc astfel de opinii utilizeaza unul sau mai multe dintre argumentele semnalate de Loewenberg si Dolgoff (1985, p. 17):

a) competenta este suficienta - o idee dupa care practica se bazeaza pe competenta si calitate profesionala, si nu pe principii etice. Un asistent social va lua cele mai bune decizii etice pe masura ce va fi mai competent in domeniul sau;

b) unicitatea fiecarui caz - daca fiecare caz este diferit si fiecare client are probleme unice prin natura lor, cum va putea utiliza asistentul social un singur cod etic care sa ofere solutii diferite ?

c) asistenta sociala, ca domeniu stiintific, nu lucreaza cu valori - asistenta sociala trebuie sa acorde mai multa importanta cunoasterii si tehnologiei, decat problemelor morale. Un interes exagerat pentru etica ar distrage atentia asistentului social de la adevaratele probleme ale practicii profesionale ;

d) lipsa timpului - asistentii sociali nu au timp suficient pentru reflectii etice, deoarece solicitarile impuse de practica presupun actiuni rapide. Ei fac oricum ceea ce este mai bine pentru clientii lor, iar un cod de principii etice abstracte nu i-ar ajuta in practica mai mult;

e) relativitatea - ceea ce e inteles ca reprezentand binele difera de la o tara la alta si chiar in aceeasi tara, in functie de anumite grupuri. intr-o anumita cultura, asistentul social este incurajat, de exemplu, sa recomande avortul, intr-o situatie specifica, in timp ce in alte culturi o astfel de optiune constituie inca un tabu. Care atitudine este corecta ? Concluzia, chiar superficiala, asupra acestui aspect este ca nu exista principii etice universal valabile si ca, dimpotriva, totul este relativ, necunoscandu-se inca modalitati stabile care sa permita evaluarea optiunilor;

f) coercitia - adoptarea unui cod etic profesional va da nastere unei coercitii latente asupra asistentilor sociali, deoarece ei vor fi determinati sa actioneze numai in conformitate cu regulile acestuia. Aceasta coercitie contrazice insa principiul autodeterminarii, ce constituie o valoare de baza atat pentru asistenta sociala, cat si in societate.

Putem observa ca aceste argumente nu sunt intr-atat de persuasive pe cat s-ar putea crede, in sensul ca unele sunt pure sofisme, iar altele distorsioneaza realitatea. E adevarat, de pilda, ca, in anumite conditii, gravitatea unui caz sau cererile constante ale clientilor nu permit un mare timp pentru reflectie. Dar deciziile etice nu necesita un timp foarte lung, iar asistentii sociali trebuie sa fie ajutati in luarea deciziilor de anumite principii etice tocmai pentru ca au putin timp la dispozitie. La fel, profesionistii stiu ca fiecare caz este unic sau diferit, dar exista si puncte comune, iar etica profesionala se pliaza tocmai pe aceste locuri comune. Principiile eticii profesionale sunt expuse la un nivel general astfel incat sa poata fi ajustate, in functie de fiecare situatie particulara.

Realitatea demonstreaza ca asistentii sociali intampina probleme etice in fiecare caz, si este intr-adevar dificil sa reflectezi numai prin intermediul problemelor etice implicate. Asistentii sociali se confrunta cu probleme etice care adeseori sunt la fel de dificile si critice precum cele intampinate de medici. Deciziile asupra plasarii copiilor, adoptiei sau abuzului asupra copiilor pot fi la fel de critice, de exemplu, ca si momentul in care un chirurg constata moartea clinica a pacientului sau. De fapt, nu exista situatie profesionala in care sa nu fie implicate si probleme etice si, de aceea, asistentii sociali, indiferent de gradul de constientizare, iau decizii care au implicatii etice. Se poate considera, din aceasta perspectiva, ca etica profesionala reprezinta un prim pas in constructia unei paradigme profesionale a asistentei sociale, deoarece contribuie la ajutorarea asistentilor sociali in ceea ce priveste aspectele importante ale practicii lor.

4.4.1. Valorile generale ale asistentei sociale

Asadar, in lumina celor redate mai sus, asistentul social poate fi descris drept un "individ incarcat cu valoare' (Goldstein, 1973, p. 90), iar asistenta sociala poate fi privita ca operand sub o "incarcatura' similara. Valorile sunt esentiale pentru definirea asistentei sociale, din moment ce ele sunt recunoscute in literatura de specialitate ca aflandu-se la baza acestei practici ori constituind cel putin una dintre conditiile sale indispensabile. Ele mai sunt considerate a fi o sursa pentru tehnicile de asistenta sociala, precum si un suport explicativ pentru dorinta anumitor persoane de a intra in aceasta profesie. Nu in ultimul rand, valorile reprezinta unul dintre aspectele particulare ale interactiunii dintre asistentii sociali si clientii lor.

in studiul sau asupra eticii asistentei sociale, C.S. Levy considera ca: "Asistenta sociala este o profesie bazata pe valori. Nu este numai un mod de a face ceva, ci o constelatie de preferinte despre ceea ce merita facut. Este strabatuta de aspiratii idealiste privind persoanele si de notiuni idealiste despre cum trebuie tratati oamenii (); practici si preocupari ce nu sunt asteptate de la muritorii de rand sunt asteptate de la ei, asistentii sociali' (1976, p. 238, apud Timms, 1983, p. 18).

Printre situatiile de risc in care sunt angajati deseori asistentii sociali se afla si aceea in care binele individului este in conflict cu binele celorlalti si in care se pune in cauza adoptarea unei solutii optime. M.W. Pumphrey sustine ca "angajamentul asistentei sociale deopotriva fata de binele individual si fata de cel general cere o anumita capacitate de a gasi echilibrul intre ele' (1959, p. 43). in ambele cazuri insa, se are in vedere bunastarea fiecarui cetatean, asistenta sociala plasand persoana umana in centrul preocuparilor sale, deci si in centrul sistemului sau de valori.

O valoare care se regaseste plenar in campul asistentei sociale este aceea a autoimplinirii, autorealizarii, autodeterminarii, care absoarbe atat potentialul, cat si dezvoltarea, orientand activitatea profesionistului spre viitor, spre scopurile vietii individului, spre cresterea potentialului de dezvoltare a fiecarui individ. Asistentii sociali sunt indemnati sa-si concentreze eforturile pentru a urmari consecintele activitatii lor si rezultatele lor viitoare, durabile.

Discutiile asupra conceptelor de potential si autodeterminare raman deschise, avandu-se in vedere dificultatile si limitele impuse de modul de intelegere a dezvoltarii umane. Autodeterminarea centreaza analiza pe individ, dar "il separa prea mult de ceilalti' (Bernstein, 1960, pp. 3-8), in timp ce conceptul de potential plaseaza omul in interiorul "procesului general de evolutie pe aceasta planeta' (Bartlett, 1970, p. 65).

Cresterea (sau dezvoltarea) reprezinta un alt concept fundamental al teoriei valorilor sociale, care sustine ca individul atinge potentialul maxim numai prin dezvoltare continua. El castiga forta numai daca i se ofera libertate si cand este sprijinit in rezolvarea problemelor sale. Specialistii din domeniul asistentei sociale au reactionat cu teorii specifice in favoarea dreptului individului de a se dezvolta autonom, de a-si rezolva problemele in maniera personala, in contrast cu cei din alte domenii, care apreciaza potentialul si cresterea umana din perspectiva unor standarde ce trebuie atinse.

in construirea unui corp de valori este necesara comprehensiunea modului in care valorile fundamentale se relationeaza cu cele instrumentale, in acest fel cristalizandu-se un sistem integrat de valori.

Fundamentale in asistenta sociala sunt valorile ce ofera "centrul subiectiv in interiorul caruia opereaza asistentul social' (Plant, 1970, p. 23). Valoarea de baza si "conditia necesara pentru orice valoare' este aici respectul pentru persoana, adica "recunoasterea valorii si demnitatii oricarei fiinte umane, indiferent de statut, sex, varsta, credinta sau contributie catre societate' (BASW, 1975). Valorile fundamentale ii solicita asistentului social sa evalueze modul in care individul percepe si gestioneaza propriul sau destin. Relatia asistentului social cu subiectul trebuie sa se bazeze pe "valoarea inerenta a omului, independent de achizitiile sale actuale sau de comportament' (Butrym, 1976, p. 43), cu atat mai mult cu cat "respectul este datorat unui om indiferent de ceea ce face, doar pentru ca este un om' (Plant, 1970, p. 12).

G. Person afirma ca "asistenta sociala imbratiseaza emfatic subiectivitatea umana, vazandu-se continuatoarea traditiei umane a compasiunii' (Person, 1975, p. 128), asistentul social trebuind sa oscileze intre starile subiective ale individului (iubire, durere, nevoi, trebuinte, suferinta s.a.) si statusurile sale obiective (handicap, boala, batranete s.a.). Cunostintele, valorile generale si cele specifice cu care opereaza asistentul social ii servesc acestuia pentru a intelege starile individuale subiective si statusurile sociale obiective, rezultatul fiind sinteza a ceea ce numim "subiect social'.

M. Philp (1979, p. 97) prezinta asistenta sociala in evolutie istorica, dezvoltandu-se in doua registre, cel al bunastarii si cel al saraciei, primele manifestari de asistenta sociala fiind edificate pe temeiul unui discurs al caritatii, in care lucratorul de caritate naviga intre cel bogat si cel sarac, reprezentand pentru sarac umanitatea celui bogat, iar pentru bogat - bunatatea celui sarac. in prezent, asistenta sociala "ocupa spatiul dintre cel respectabil si cel deviant' (ibidem, p. 96), adica intre doua lumi diferite sau, cum ar spune D. Howe, lumea individului si lumea celor care au puterea de a legifera modul cum trebuie judecat comportamentul: "asistentul social mediaza si transleaza intre aceste lumi diferite' (Howe, 1979, p. 43).

Asadar, asistenta sociala mediaza in societate, mediere care opereaza pe baza cumulului profesional si care se desfasoara in sensul recunoasterii potentialului social: "asistenta sociala se lupta in teoria si practica sa pentru a da o voce deviantului' (Horne, 1987, p. 89) ; "asistenta sociala negociaza din partea celui dement, celui rau si celui stigmatizat: intre cei care au fost exclusi de la putere si cei care au puterea de a exclude, intre sanatatea in persoana si cel handicapat, intre mentinerea legii si incalcarea ei, intre bunul-simt si limitele sale' (Philp, 1979, p. 97).

M. Davies (1981, p. 141) sustine ca, pentru a intelege rolul asistentului social, trebuie sa-l abordam si in relatie cu reconcilierea : asistentul social este preocupat cu negocierea relatiei interdependente dintre individ si societate, intr-o "strategie de mentinere' care are, dupa autorul citat, doua aspecte importante : primul, de a angaja asistentii sociali pentru a observa si controla comportamentele deviante ; al doilea, cel al medierii, este reprezentat de preocuparea in legatura cu "ameliorarea conditiilor de viata ale celor care gasesc ca e dificil sa faca fata fara ajutor' (ibidem, p. 138), proces in care asistentul social incearca sa aduca imbunatatiri calitatii vietii tinerilor someri, persoanelor cu dizabilitati sau celor cu dificultati .emotionale si relationale: "Toate aceste actiuni sunt desfasurate cu intentia de a mentine societatea' (ibidem).

4.4.2. Valorile specifice asistentei sociale

F.P. Biestek opereaza urmatoarea clasificare a principiilor morale relevante pentru asistenta sociala: (1) acceptare; (2) atitudine neutra; (3) individualizare ; (4) exprimare a sentimentelor orientata spre un scop si implicare emotionala controlata ; (5) confidentialitate ; (6) autodeterminare (Biestek, 1961).

Z. Butrym clasifica la randul sau valorile fundamentale pe care se bazeaza asistenta sociala: (1) respectul pentru persoana; (2) "increderea in natura sociala a omului privit drept creatura unica ce depinde de alti oameni in indeplinirea unicitatii sale' ; (3) "increderea in capacitatea umana de schimbare, crestere si imbunatatire' (Butrym, 1976, p. 3).

Asistentii sociali trebuie sa-si asume raspunderea pentru consecintele actiunilor lor, la fel ca profesionistii din alte domenii, insa au si responsabilitati aditionale, impuse in virtutea faptului ca sunt asistenti sociali. De aceea, ei trebuie sa manifeste precautii in plus atunci cand isi indeplinesc obligatiile profesionale. Aceste responsabilitati aditionale isi au izvorul in principiile etice generale ale asistentei sociale. Pentru N. Timms, aceste principii sunt: (1) sa respecti clientul; (2) sa il accepti pentru el insusi; (3) sa nu-l condamni pe el; (4) sa confirmi/aprobi dreptul lui la autodeterminare; (5) sa respecti increderea lui (Timms, 1983, p. 57).

1) Respectul pentru persoana

in declaratia de principii a Asociatiei Britanice a Asistentilor Sociali (BASW), referitor la implicatiile practice ale "respectului pentru persoana', se considera ca: "De baza in profesia de asistent social este recunoasterea valorii si demnitatii fiecarei fiinte umane, indiferent de statusul social, de origine, sex, varsta, credinta sau contributia catre societate. Profesia accepta responsabilitatea de a incuraja si facilita autorealizarea persoanei individuale, cu respectarea intereselor celorlalti' (BASW, 1975).

in literatura de asistenta sociala, "respectul pentru persoana' este abordat atat ca valoare etica fundamentala, cat si ca principiu moral. F.P. Biestek si C. Gehrig (apud Timms, 1983, p. 57) sustin ca profesia de asistent social alege ca valoare suprema demnitatea si valoarea innascute ale persoanei umane, pledand pentru ideea ca nimic in lume nu este mai pretios sau mai nobil decat persoana, deci fiecare persoana este demna de respect. Desigur ca asistenta sociala nu este singurul domeniu care subscrie acestei valori. Ea este specifica multor alte profesii si celor mai multe culturi si societati.

R. Plant (1970, p. 11) a reusit sa contureze locul acestei valori in asistenta sociala. Aceasta intrucat cele trei concepte - individualizare, acceptare si autodeterminare -sunt, de fapt, trei deductii din conceptul de respect pentru persoana. Ele sunt deductii din acest concept in sensul ca sunt parte a intelesului sau. Respectul pentru persoana este din aceasta perspectiva valoarea fundamentala a asistentei sociale.

R.S. Downie si E. Telfer (1969), autori recunoscuti prin contributii privind valorile asistentei sociale, considera ca "atitudinea de respect pentru persoane este fundamentala

TRATAT DE ASISTENTA SOCIALA

din punct de vedere moral (), nu numai ca este atitudine morala de varf, dar, de asemenea, toate celelalte principii si atitudini morale trebuie explicate in termenii ei'.

Z. Butrym apreciaza ca "respectul pentru persoane este in relatie cu valoarea inerenta a omului si de aceea e independent de calitatile sale prezente sau de comportamentul actual' (1976, p. 43). Regasim aici ecouri din etica lui Immanuel Kant: persoana umana, inclusiv propria persoana, trebuie tratata intotdeauna ca scop, si nu ca un mijloc inspre un scop. Pentru Kant, justificarea respectului pentru persoana se afla in nota de rationalitate ce poate fi regasita in esenta fiintei umane. Ideea ce apare in formularea kantiana a legii morale, dupa care omul trebuie tratat intotdeauna ca scop, niciodata ca mijloc, este invocata in mod frecvent in scrierile de asistenta sociala.

R. Budgen reia si el ideea kantiana a unei vointe rationale si noteaza ca principalele moduri de exercitare a acesteia sunt reprezentate de: (1) abilitatea de a alege pentru sine si, extensiv, de a formula planuri si politici pentru sine; (2) abilitatea de a indeplini decizii, planuri sau politici fara a se baza pe ajutorul celorlalti (Budgen, 1982, apud Downie, Telfer, 1969, p. 12). in acest context, respectul pentru persoana ca fiinta autonoma se materializeaza in asistarea clientului in activitatile sale entelehiale, in acordarea unui ajutor substantial in tentativa de a indeparta obstacolele personale, sociale sau economice aparute in calea realizarii scopurilor si idealurilor sale.

in analiza continutului acestei valori este necesara definirea conceptului de persoana, cu referire directa la aplicarea lui indiferent de varsta (in cazul copiilor) si pentru cei cu deficiente si nevoi speciale (bolnavi mintal, handicapati mintal etc). R. Budgen ofera o sugestie pentru tratarea nuantata, subtila a acestui concept: "copiii pot fi priviti drept persoane potentiale ; cei senili sunt persoane in declin ; bolnavii mintal sunt persoane in declin temporar; iar handicapatii mintal pot fi considerate ca persoane permanent potentiale' (ibidem, p. 39). Dupa R.S. Downie si E. Telfer (1969, p. 35), exista asemanari suficiente intre categoriile de mai sus si persoanele "total rationale', pentru a justifica si in cazul lor incidenta principiului respectului pentru persoana. Un aspect final al solutiei autorilor citati la problema persoanelor "minimale' este acela ca toate persoanele poseda in mod egal trairi, sentimente si, ca "fiinte cu sentimente', toate persoanele ar trebui tratate cu atentie, in spiritul respectului pentru persoana. Sunt si situatii cand drepturile derivate din aceasta valoare pot fi limitate sau chiar anulate. Este vorba despre urmatoarele cenzuri: a) cand actiunile persoanei incalca legea; b) cand interesele celorlalti sunt afectate intr-un grad inacceptabil; c) cand exista un refuz intentionat de a actiona moral si d) cand actiunile persoanei pot aduce atingere intereselor sale (Clarke, Asquith, 1985, pp. 30-31).

2) Principiul autodeterminarii personale

Autodeterminarea este considerata a fi una dintre valorile centrale ale asistentei sociale : "Asistentii sociali trebuie sa stimuleze si sa extinda capacitatea clientului de a lua decizii si de a-si trai viata pe baza standardelor proprii. Asistentii sociali nu trebuie sa insele sau sa impinga clientul intr-un curs de actiuni care se desfasoara contrar dorintelor lui' {ibidem, p. 31).

Autodeterminarea este conceputa ca un principiu etic, si deci ca o problema a moralei practice, deoarece ajutorul acordat clientului presupune, prin natura sa, un anumit grad de interferenta cu viata sa personala, interferenta ce ameninta sa intre in conflict cu afirmarea dreptului clientului la libertate. R. Plant (1970, p. 29) sustine ca asistenta sociala se indeparteaza de la principiul respectului pentru persoana cand

incepe sa impuna limite sau sa violeze autodeterminarea clientului. Autodeterminarea este caracterizata in literatura de specialitate prin doua aspecte ale sale: libertatea negativa si libertatea pozitiva.

Referindu-se la libertatea pozitiva, Raymond Plant afirma: "Libertatea conceputa in acest fel poate aproba influenta si interferenta in viata unei persoane, daca acestea par a asigura scopul autorealizarii acelei persoane in stilul de viata inspre care a fost influentata' (ibidem, p. 33).

Libertatea pozitiva se constata in anumite obiceiuri sau practici, in acceptarea unui mod de viata dat, a unor standarde si valori socioculturale, care asigura autodeterminarea si autorealizarea individului. Desi practica asistentei sociale incurajeaza perspectiva autodeterminarii ca libertate pozitiva, apare mult mai important ca asistentul social sa priveasca si sa accepte autodeterminarea sub forma libertatii negative, adica sub forma unui drept al clientului (ibidem).

Exista insa si un risc, sesizat de unii teoreticieni, si anume ca asistenta sociala sa fie folosita pentru a manipula si a forta oamenii in numele libertatii, in sensul asumarii de catre client a dreptului la autodeterminare extins pana la capacitatea de alegere si deliberare nelimitata si necenzurata. Aceasta libertate, pozitiva, isi poate exercita prerogativele chiar impotriva celorlalti semeni (Hollis, 1940, pp. 5-6). Exista posibilitatea, in numele aceleiasi libertati pozitive, ca in asistenta sociala sa se instituie o dictatura a profesionistului: "Eu sustin ca stiu ceea ce ei au intr-adevar nevoie, mai bine decat stiu ei insisi' (Berlin, 1969, p. 113), adica o utilizare a fortei, presiunii, manipularii profesionistului. Codurile deontologice impun ca orice modificare in comportamentul clientului sa se realizeze in practica asistentei sociale numai prin participarea si implicarea activa a clientului, prin consensul sau (Bernstein, 1960, pp. 3-8).

Autodeterminarea conceputa ca libertate negativa afirma dreptul la "noninter-ferenta', "nonmanipulare' si "eliminarea constrangerilor' (Plant, 1970, p. 27), fiind descrisa ca "reflectand dreptul unui individ de a-si administra propria viata si de a lua propriile decizii cu referire la ea' (Butrym, 1976, p. 52). Aceasta libertate este caracterizata drept o forma negativa a conceptului de libertate, deoarece scopul afisat este indepartarea obstacolelor aparute in calea individului, cu ajutorul unei capacitati pe care acesta o are : "libertatea negativa este libertatea de noninterferenta, libertatea de a fi ceea ce sunt, chiar daca cineva aproba sau nu' (Wilkys, 1981, p. 59). Ea cere ca "ceilalti sa se abtina de la exercitarea coercitiei sau de la impunerea vointei lor asupra cuiva' (Horne, 1987, p. 22).

3) Acceptarea clientului

Acceptarea poate fi considerata o "recunoastere a valorii inerente a persoanei si un mijloc tehnic ce ii ajuta pe asistentii sociali in oferirea serviciilor lor pe o baza universala, generalizata, nu pe baze de selectie dupa dorintele asistentului social' (Timms, 1983, p. 53).

Acest concept pare a semnifica "intelegere toleranta' (Plant, 1970, p. 10), care, o data asumata, "ii ajuta pe lucratori sa intervina la solicitarea clientilor, chiar atunci cand nu exista o relatie de simpatie sau cand exista un sentiment de respingere' (Timms, 1983, p. 52).

Acceptarea este o notiune care isi are sursa in respectul pentru persoana si care presupune ca omul nu este exclusiv suma actiunilor sale. Este motivul pentru care, in

judecarea clientului, trebuie sa acceptam ca exista o "citadela interioara de demnitate si valoare care trebuie recunoscuta de catre asistentul social' (Plant, 1970, p. 10).

E. Davison considera acceptarea ca exprimand o atitudine atat din partea clientului, a asistentului social, cat mai ales atitudinea acestuia din urma de a nu critica si condamna sau de a se institui in judecator al clientului (Davison, 1965, p. 9). Acceptarea ne apare deci ca o atitudine, intrucat ea se refera si la "acte de acceptare', acte ce implica si abtinerea de la alte actiuni precum exprimarea unor negatii, acuzatii, critici din partea asistentului social. Persoanele trebuie acceptate in calitatea lor de clienti, deoarece "oamenii trebuie tratati sub descrierea de persoane' (Timms, 1983, p. 54), cu drepturi si libertati inalienabile si imprescriptibile. Aceasta nu presupune insa si renuntarea la evaluarea comportamentului clientului; a evalua cu intelegere inseamna a incerca sa detectam ce motivatie sustine acest comportament, din ce cauza aceasta persoana actioneaza astfel si care este deprimarea sau suferinta care o apasa, pentru a putea interveni competent.

4) Individualizarea

F.P. Biestek (1961) a definit conceptul de individualizare ca fiind "recunoasterea si intelegerea calitatilor unice ale fiecarui client; utilizarea diferentiata a principiilor si metodelor in asistarea fiecaruia, cu scopul unei mai bune adaptari. Individualizarea se bazeaza pe dreptul fiintelor umane de a fi indivizi si de a fi tratate nu doar ca o fiinta umana, ci ca aceasta fiinta umana, cu diferentele sale personale'.

Helen Perlman (1957) nuanteaza conceptul de individualizare: "A recunoaste o persoana drept ea insasi, diferita de ceilalti prin modul sau propriu, si a o primi cu intelegere transcende simpla placere si simpatie. Recunoasterea cheama la o deschidere catre unicitatea particulara a acestei persoane si catre ceea ce spune despre sine si ceea ce face cu sine' (apud Plant, 1970, p. 9).

Asadar, principiul individualizarii se refera la faptul ca o persoana nu este un "reprezentant' al unor modele, tipologii sau paradigme, al anumitor probleme si clase abstracte, ci, in primul rand, o persoana particulara cu o serie de probleme particulare. De mentionat insa ca acest mod de a privi clientul ca pe o persoana cu o problema specifica, particulara, nu trebuie sa ne conduca spre identificarea acelui client cu problema sa.

5) Confidentialitatea

Acest principiu etic se regaseste si in alte profesii ce ofera servicii sociale. Unul dintre cele mai vechi coduri etice reglementative, Juramantul lui Hipocrate, obliga pe viitorii medici practicieni sa jure : "Orice as vedea si auzi in timp ce imi fac datoria sau chiar in afara de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie sa fie destainuit, socotind ca, in asemenea imprejurari, pastrarea secretului este o datorie' (Ozun, Poenaru, 1977, p. 77).

Protectia informatiilor despre persoane este o obligatie etica a asistentului social, iar obligatia de a pastra confidenta este fundamentala in asistenta sociala, incalcarea ei putand distruge definitiv relatia dintre profesionist si client. Importanta acestei obligatii provine in plus si din faptul ca, fiind sursa primara de informatii pentru asistentul social, clientul trebuie protejat. Confidentialitatea este insa si un drept fundamental al clientului, informatiile de la sau despre orice persoana trebuie sa se limiteze la ceea ce este necesar pentru a oferi serviciul cerut. Desi important, acest aspect este deseori

uitat: "Exista un pericol subtil, acela ca asistentul social, din cauza ca un client are nevoie de ajutorul sau, sa se considere indreptatit sa stie totul' (Davison, 1965, p. 28). Ba, mai mult, clientul are dreptul de a decide cat de mult poate sa dezvaluie din problemele sale, deci are dreptul la secretele sale {cf. ibidem).

4.4.3. Drepturile si indatoririle clientului

Drepturile clientului decurg, in mod inevitabil, din valorile generale si specifice ale asistentei sociale si se inscriu in codurile etice reglementative care asigura cadrul deontologic al relatiei asistent social - client:

Dreptul la respect. Clientul are dreptul de a fi tratat ca o persoana demna, rationala, posesoare a unor drepturi si libertati inalienabile, indestructibile si imprescriptibile, capabila sa isi controleze propria viata si sa ia propriile decizii. Personalitatea clientului trebuie de asemenea respectata, ca si convingerile sale politice, religioase, culturale, sociale. Dreptul la respect presupune si abtinerea de la formularea de ipoteze, judecati de valoare profesionala care nu se bazeaza pe informatii credibile si verificate si care ar putea leza personalitatea clientului sau imaginea sa publica. in acelasi timp, asistentul social va trebui sa-si reprime opiniile personale, preferintele, antipatiile fata de clientul sau pe tot parcursul relatiei profesionale pe care o intretine cu acesta.

2) Dreptul la bunul sau renume. Din punctul de vedere al institutiei de asistenta sociala, se impun cateva restrictii deontologice :

a) serviciile nu pot prezerva date despre client decat cu consimtamantul acestuia, respectandu-se dreptul la imagine, la bunul sau renume, la intimitate si confidentialitate fata de "problema' sa ;

b) serviciilor sau autoritatilor ce solicita informatii despre clienti in scopul unor statistici sau cercetari trebuie sa li se ofere date codificate, care protejeaza identitatea clientului si aspectele de intimitate ale "problemei' sale. Doar in cazul anchetelor juridice asistentul social este obligat sa transmita anumite informatii despre client, cu conditia ca ele sa ramana "in interiorul echipei' (BASW, 1961, p. 7), neprejudiciindu-se astfel bunul renume al celui implicat;

c) serviciile nu trebuie instrumentate cu informatii decat cu permisiunea clientului si, mai mult, trebuie oferita doar informatia relevanta pentru specializarea sau domeniul respectiv.

in ceea ce-l priveste pe asistentul social, el trebuie sa evite situatiile condamnabile din punct de vedere deontologic. Informatiile confidentiale ale unui client, care, facute publice, pot fi in detrimentul bunului sau renume si pozitiei sale sociale, trebuie prezervate cu strictete ; intervievarea clientului nu trebuie sa aiba loc in prezenta altor persoane si in timpul unor activitati secundare ale serviciului; nu trebuie emise mesaje, corespondenta, a caror natura este posibil sa ofere informatii despre client.

intre asistentii sociali nu trebuie sa aiba loc nici o discutie publica referitoare la clientii lor, nici macar atunci cand ele au loc in cadrul unor manifestari stiintifice, simpozioane, schimburi de experienta (cf. ibidem).

3) Dreptul la confidentialitate. Relatiile dintre asistentul social si client care se realizeaza prin interviuri, conversatii sau inregistrari trebuie sa se desfasoare doar in conditii de confidentialitate, protectie si intimitate absolute, inclusiv in relatiile cu

ceilalti colegi. Aceleasi masuri de precautie trebuie luate in cazul informatiilor tangente, colaterale, obtinute despre terte persoane implicate in "problema' clientului, ale caror personalitate si bun renume nu trebuie lezate sau afectate. Documentele - rapoarte, dosare, cazuri, studii de caz, anchete, interviuri - trebuie pastrate intr-un regim de siguranta si protectie, fara posibilitatea ca ele sa fie accesate de orice persoana straina cazului. Aceste precautii sunt necesare deoarece orice scurgere de informatii in legatura cu "problema' unui client poate sa afecteze bunul sau renume si, in consecinta, sa deterioreze relatia cu profesionistul.

4) Dreptul la politete si consideratie. Persoanele care se adreseaza unui serviciu sau unui asistent social o fac, in cele mai multe cazuri, cu multa retinere, timiditate, neliniste. in aceste imprejurari, primul contact al clientului cu serviciul solicitat sau cu asistentul social este, din punct de vedere psihologic, deosebit de important, maniera in care clientul este receptat si primit avand o contributie importanta la derularea unei relatii profesionale bazate pe incredere. Politetea capata, asadar, o valoare terapeutica: dezinhiba clientul, deschide calea spre o comunicare sincera, bazata pe incredere, pe respectul persoanei si pe consideratie. in consecinta, autoritatile, serviciile de asistenta sociala, asistentii sociali trebuie sa fie preocupati de asigurarea unei "receptii' prietenoase, afabila si amabila, bazata pe politete si consideratie. Nu este deloc recomandabil ca un client sa fie intampinat cu un refuz, cu o negatie in cadrul unui serviciu sau de catre un profesionist; chiar in cazul delegarii competentelor spre alt serviciu sau spre alt asistent social, acest lucru trebuie realizat intr-o maniera care sa induca incredere, dorinta de profesionalizare a "problemei' clientului, adica un spor de specializare.

5) Dreptul la noninterferenta. Asistentul social trebuie sa se abtina de la aplicarea standardelor proprii in evaluarea problemei clientului, caci ar putea aduce atingere respectului de sine al clientului si ar putea distruge astfel posibilitatea unei cooperari constructive. Este periculoasa, de asemenea, si depasirea sferei de pregatire ; asistentul social nu trebuie sa faca recomandari terapeutice care tin mai degraba de competenta altor profesionisti: medici, psihologi etc. Clientul nu trebuie supus nici unei investigatii suplimentare, daca nu este necesar, dar trebuie sa i se spuna clar daca asistentul social poate sa-i ofere ajutor sau sa il indrepte spre un serviciu specializat. in cazul in care solicitantul ramane client, el nu trebuie supus unor teste si chestionare menite sa explice asistentului social motivatiile ce l-au determinat sa solicite ajutorul. Clientul are dreptul la retinere, acea libertate negativa care confera demnitatea de a avea propriile sale valori si credinte si de a avea inclusiv dreptul la lipsa de interferenta, adica de a nu discuta cu asistentul social situatiile pe care nu le considera relevante pentru problema respectiva. Asistentul social trebuie sa accepte faptul ca persoana indreptatita sa decida daca doreste sau nu o alta forma de ajutor este clientul, dupa cum tot el are dreptul sa arate retinere in a discuta aceste probleme.

Dreptul la noninterferenta se refera si la spatiul privat al clientului: locuinta are un caracter privat, iar un asistent social nu trebuie sa insiste sa fie primit in ea, in afara unei hotarari judecatoresti de supraveghere sau investigatie. Daca este invitat inauntru, lucratorul social trebuie sa incerce sa inteleaga standardele de viata ale clientului si sa accepte fara critica faptul ca acestea pot fi uneori modeste sau ciudate. Respectul pentru persoana include acceptarea atributelor specifice personalitatii acesteia.

Codurile deontologice propun cadre de indatoriri si pentru ceilalti participanti ai relatiei profesionale : clientii. Orice client care solicita consiliere unei institutii, agentii sau profesionistilor in domeniul asistentei sociale trebuie sa cunoasca indatoririle ce-i revin pentru buna desfasurare a relatiei:

1) Datoria de a spune adevarul. Clientul este o persoana ce cauta sprijin si sustinere, deci are datoria de a spune adevarul in prezentarea situatiei sale, in masura in care, desigur, este capabil sa o inteleaga. Clientul, timorat si inhibat la inceputul relatiei profesionale, trebuie incurajat, prin mijloace specifice, sa ofere informatii cu cat mai multa corectitudine si acuratete si trebuie determinat sa accepte ca e necesar ca elementele importante ale situatiei sale sa nu fie distorsionate sau trunchiate, pentru a putea fi utilizate eficient de catre asistentul social. Asistentii sociali se confrunta adesea cu atitudinea necinstita a unor clienti, care ocolesc sau oculteaza adevarul, chiar si legea, pentru a obtine ceva de la autoritati. Este un fel defectuos de a gandi, care poate impiedica o relatie profesionala bazata pe incredere si onestitate si impieteaza asupra conturarii unei solutii benefice clientului, provocand, de obicei, si unele sentimente de insatisfactie sau chiar de frustrare din partea asistentului social. Din aceasta cauza, este in interesul clientului sa spuna adevarul, imperativ ce trebuie constientizat permanent, asistentul social fiind cel care trebuie sa obtina o asemenea atitudine din partea clientului.

2) Datoria de a accepta responsabilitati. Asistentii sociali trebuie sa ia in considerare mijloacele de crestere a sentimentului responsabilitatii la fel de frecvent si cu aceeasi grija cu care iau in consideratie mijloacele de stimulare a adevarului. Educatia etica este un proces lent, treptat, dar trebuie introdusa in cadrul tuturor contractelor dintre asistentul social sau serviciile sociale si public. Clientul trebuie ajutat sa constientizeze si sa-si asume toate responsabilitatile obisnuite ale unei fiinte umane, ca membru al unei familii, in mod sigur ca membru al comunitatii, decurgand de aici toate indatoririle obisnuite ale unui cetatean, in acord cu legile si obiceiurile tarii sale. Exista mentalitati gresite in privinta rolului serviciilor sociale. Prea multa lume se crede indreptatita sa apeleze aceste servicii pentru solutionarea unor probleme personale sau chiar pentru a scapa de anumite responsabilitati si indatoriri sociale, cetatenesti sau familiale. Exemplele sunt numeroase: multi isi depun numele pe listele de cereri de serviciu si, daca nu li se ofera o ocupatie, sunt dezamagiti, dar nu intreprind nici un pas concret pentru a incerca sa-si gaseasca una. Mai sunt si cei care au o atitudine iresponsabila fata de copii si casatorie, printre acestia existand multi parinti ce considera ca autoritatile publice trebuie sa se ingrijeasca de orice copil. in mod normal, asistentii sociali trebuie sa se abtina de la adoptarea unei atitudini supraprotective, "maternale' fata de cei pe care ii consiliaza, pentru ca aceasta submineaza independenta si, mai adanc, demnitatea umana.

Practica asistentei sociale a configurat si anumite abateri, exceptii de la aceasta indatorire. Valoarea demnitatii si independentei umane nu poate fi aplicata intotdeauna de catre asistentul social, de exemplu in cazurile in care persoanele asistate sunt bolnavi mintal, pentru ca acestia si-au pierdut intr-un anumit grad, cel putin temporar, capacitatea de autodeterminare. Din aceasta cauza, asistentul social nu poate accepta acelasi cod al confidentialitatii ca al lucratorilor sociali din alte domenii. Lucrand in cadrul unei echipe multidisciplinare, el trebuie sa imparta informatiile sale cu medicul psihiatru sau cu psihologul pentru a se obtine adaptarea cat mai deplina a pacientului.

Lucratorul care asista indivizi cu boli mintale are ca scop dezvoltarea abilitatii lor de a convietui social, insa este posibil sa devina, in anumite etape ale tratamentului, mult mai responsabil pentru ei fata de cat este permis lucratorilor care servesc indivizi de capacitate normala.

4.5. Asistenta sociala si situatiile de risc

Asa cum am mentionat, asistenta sociala penduleaza mereu intre lumea individului deviant, rau, stigmatizat, minoritar, exclus, cu nevoi, cu handicap, si lumea privilegiatilor, a celor care au puterea si legea, incercand o reconciliere intre individ si societate. De fapt, acest tip de mediere solicita, pe de o parte, ca asistentii sociali sa identifice comportamentele deviante si, pe de alta parte, sa amelioreze conditiile de viata ale celor care au nevoie de ajutor.

in consecinta, asistentii sociali sunt supusi la trei tipuri de presiuni: solicitarile si imperativele societatii, exprimate prin exigentele serviciilor publice sau ale autoritatii tutelare. Gestionarea deficitara a acestor presiuni poate plasa actiunea asistentului social in zone de risc care, in lipsa unei pregatiri etice, deontologice si a unei determinari psihice puternice, poate deteriora statutul profesional al acestuia. in conceptia lui Baker, asemenea riscuri pot sa apara in urmatoarele cazuri:

intrarea cu aplomb in profesiune, care nu il "primeste' pe asistentul social la inaltimea standardelor asteptate, produce scaderea motivatiei, a entuziasmului si a increderii de sine, conducand chiar la esec profesional;

scaderea interesului profesional, a randamentului si eficientei muncii, precum si un nivel redus al simtului datoriei;

depersonalizarea si reificarea relatiei cu clientul, care este tratat ca un obiect rece, neutru cel mult, fara pasiunea inerenta intr-o profesiune dedicata semenilor;

aparitia unui sentiment de ineficienta si de neputinta fata de rezolvarea problemelor clientilor, care adanceste convingerea ca alegerea profesiunii a fost gresita, un esec.

Un element important care creeaza presiuni asupra personalului din asistenta sociala si care provine din chiar natura activitatii este necesitatea de a raspunde unor cerinte complexe, ce interfereaza cu alte zone de activitate. Deoarece personalul din cadrul departamentului de asistenta sociala se ocupa atat cu problemele emotionale, cat si cu cele sociale ale clientilor, apar cerinte suplimentare, asemanatoare celor din domeniul medical.

Un alt element de risc cu privire la specificul activitatii asistentului social il prezinta mediul de la periferia societatii, unde lucreaza deseori, ceea ce necesita un echilibru delicat intre ingrijire si control social. Brearly atrage atentia asupra acestui important element de risc pentru asistati, pe de o parte, si pentru lucratorii de teren si cei din institutiile de ocrotire, pe de alta parte. Menzies a sesizat si un alt risc al activitatii asistentilor sociali care lucreaza cu persoane vulnerabile: astfel, se poate ajunge in situatia ca suferinta acestor oameni, fie ea emotionala sau fizica, sa afecteze comportamentul profesionistului. Apare apoi necesitatea stabilirii unui echilibru intre implicare si detasare profesionala, deoarece o prea mare detasare si rutina a muncii deviaza comportarea catre insensibilitate, rigiditate, tendinte firesti de aparare a

sistemului nervos. Byrne si Long au aratat ca o astfel de detasare conduce la ruperea comunicarii intre client si asistentul social. in domeniul asistentei sociale, fara un sprijin adecvat, personalul poate ajunge epuizat, iar devotamentul sau se erodeaza in urma "torturii cerintelor nesatisfacute'.

4.6. Nevoia de model profesional

Modelul profesiunii de asistent social propune criterii si standarde ce trebuie indeplinite daca se doreste ca asistenta sociala sa dobandeasca un status profesional, dar, pentru aceasta, este necesar ca asistentul social sa dobandeasca o perceptie limpede despre rol-status-ul lui. Conturarea unui model profesional al asistentei sociale a parcurs doua etape istorice:

modelul metoda si competenta, aplicat in Statele Unite ale Americii, la inceputurile asistentei sociale (BASW, 1961; Davison, 1965, p. 29), s-a bazat pe structurarea practicii de asistenta sociala in functie de specificul activitatii practicienilor. in schimb, conceptualizarea practicii identifica trei metode ca entitati separate : studiul de caz, lucrul cu grupurile si munca in comunitate. Practicienii isi exprimau competenta prin insusirea unei metode specifice, iar in universitati, curriculumul oferea (si cerea) concentrarea pe o singura metoda;

modelul profesional se intemeiaza pe un corp de principii teoretice, etice si tehnice, transferat studentilor si practicienilor sai prin canale educationale, sub forma unor generalizari si principii: "Actiunile practicianului sunt ghidate de aceste generalizari si principii, pe care le aplica situatiilor particulare din practica' (Davison, 1965, p. 29). in acest caz, interventia asistentului social este plasata in interiorul cadrului de referinta social general si este constient ghidata de valorile, cunostintele si tehnicile definite in linii generale ale intregii profesii. Eficienta asistentului social este demonstrata prin performanta practicianului individual, ca rezultat al insusirii corpului de cunostinte si a modurilor de gandire specifice profesiei. O profesie este recunoscuta atunci cand are suficient de dezvoltata si componenta stiintifica, etalata si comunicata prin manifestari specifice. Un asemenea model profesional se incearca sa se acrediteze si sa fie implementat si in Romania.

Modelele prezentate iau in considerare conceptul de practica in doua ipostaze : cel al lucratorului individual si cel al profesiei. Aceste doua perspective trebuie privite congruent, deoarece multi asistenti sociali au aratat ca practica unui lucrator competent este mai eficienta daca se bazeaza pe un corp sistematic de cunostinte si valori, intrucat "teoria mareste cuantumul de libertate al profesionistului' (Eaton, 1958). Astfel, s-a ajuns la "recunoasterea nevoii de a lega conceptul de metoda, in asistenta sociala, de cunostinte si valori, alaturi de competente si tehnici, care defineau inainte acest concept' (Miftode, 1995, p. 30).

Trebuie deci sa remarcam importanta deosebita a valorilor in cadrul procesului de profesionalizare a asistentei sociale, precum si in cadrul mentinerii standardelor de practica si stabilirii normelor deontologice ale asistentilor sociali. Asa cum am incercat sa demonstram pe parcursul acestui studiu, valorile reprezinta baza asistentei sociale, intrucat aici se configureaza limitele asistentei sociale ca profesie.

Bibliografie selectiva

Barber, B., "Some Problems in the Sociology of Professions', Daedalus, voi. 92, nr. 4, 1963. Bartlett, H.M., The Common Base of Social Work Practice, NASW, 1970. BASW, A Code of Ethics for Social Work, 1975. BASW, Notes on the Ethics of Social Work, 1961.

Berlin, I., "Two concepts of liberty', in Four Essays on Liberty, Open University Press, 1969. Bernstein, S., "Self-Determination: King of Citizen in the Realm of Values?', Social Work, voi. 5, nr. 1, ianuarie 1960, pp. 3-8.