AFACEREA SI RISCUL FINANCIAR

Mediul afacerilor este strabatut de o multitudine de riscuri. Unul de care se loveste orice manager sau oricine are legatura cu piata financiara este si riscul financiar.

1. Politica privind structura capitalului

Nu este usor a se stabili proportii optimale intr-un mediu cu riscuri de tot felul.

Structura capitalului unei intreprinderi sau al oricarei alte organizatii, reprezinta proportia in care capitalul acesteia este impartit intre "capital actionar si capital imprumutat sau proportia in care capitalul actionar este impartit in actiuni ordinare sau preferentiale".

In primul rand, in structura capitalului regasim capitalul propriu si capitalul imprumutat.

La randul sau, capitalul propriu are in componenta: capitalul social, prime legate de capital, diferente de reevaluare, rezultatul reportat, rezultatul exercitiului, subventiile, precum si rezervele.

Capitalul social reprezinta echivalentul valoric al activelor financiare emise de o societate comerciala sub forma de actiuni sau parti sociale. Deoarece contine valoarea nominala a tuturor actiunilor emise de o societate comerciala, el se mai numeste capital nominal sau capital autorizat. Marimea acestuia depinde de capitalul subscris de actionari sau asociati la infiintarea societatii, de noile aporturi sau subscrieri pe parcurs, de titlurile emise pentru capitalizarea profiturilor acumulate. Capitalul subscris este structurat in "varsat" si "nevarsat", iar aceasta impartire asigura delimitarea celor doua momente necesare in formarea capitalului social: subscrierea, prin care actionarii sau asociatii se angajeaza contractual cu partea lor de aport adusa si varsarea, prin care se pune efectiv la dispozitia societatii partea subscrisa.

Primele legate de capital (de emisiune, de fuziune, de aport si de conversie a obligatiunilor in actiuni) reprezinta excedentul dintre valoarea de emisiune si valoarea nominala a actiunilor sau partilor sociale.

Diferentele de reevaluare (rezervele din reevaluare) reprezinta diferentele dintre valoarea actuala (mai mare) si valoarea inregistrata in contabilitate a elementelor de activ (mai mica) supusa reevaluarii in baza unor acte normative.

Rezultatul reportat reprezinta o parte sau in totalitate a rezultatului exercitiului precedent a carui repartizare a fost amanata de adunarea generala a actionarilor sau a asociatilor.

Rezultatul exercitiului pune in evidenta profitul obtinut in cursul exercitiului.

Subventiile sunt sume alocate de la bugetul de stat, local, asigurarilor sociale de stat sau din alte surse nerambursabile de care beneficiaza unitatea patrimoniala in scopuri bine definite.

Rezervele (legale, statutare, pentru actiuni proprii, alte rezerve) se constituie anual din profit in cotele si limitele prevazute de lege, cele statutare anual din profitul net, iar pentru actiuni proprii conform legislatiei.

Capitalul imprumutat poate fi obtinut prin: emisiunea de obligatiuni (creditul obligatar); creditul Bail (Leasing); credite bancare pe termen mediu si lung si credite bancare pe termen scurt.

Emisiunea de obligatiuni reprezinta un imprumut pe termen lung intre emitent si investitor. Obligatiunea este in realitate un imprumut conceput pentru a fi vandut sau cumparat, imprumut ce are la baza un contract incheiat intre debitor si creditor care contine urmatoarele elemente: valoarea imprumutului; rata dobanzii; programul platilor dobanzilor; termenul pana la scadenta; clauza de rascumparare; clauza de restituire; refinantarea si colateralul.

Creditul Bail (Leasingul) reprezinta tot o forma de imprumut prin care o persoana (locator) cumpara un bun de la alta persoana (furnizor) pentru a-l inchiria unei terte persoane (locatar) care la sfarsitul contractului de locatie are un drept de optiune privind acest bun.

Creditul bancar pe termen mediu si lung se acorda de catre banci clientilor pe baza de programe bine definite. Rata dobanzii se negociaza in functie de suma, termen de rambursare si in functie de gradul de solvabilitate a celui ce solicita imprumutul.

Creditul bancar pe termen scurt se acorda, de asemenea, de catre banci clientilor pe o perioada de pana la un an.

In al doilea rand, putem restrange structura capitalului in capital real si capital financiar.

Capitalul real este "capitalul existent in economia reala care rezulta dintr-un proces de productie anterior si serveste la producerea altor bunuri economice destinate vanzarii"[1].

Economia reala "reprezinta ansamblul activitatilor economice de sustinere a ofertei agregate de bunuri materiale si servicii, menite sa asigure satisfacerea cererii agregate pentru astfel de bunuri"[2].

Daca luam in considerare modul cum participa la modul de productie si dupa felul cum se consuma si se inlocuiesc componentele sale, putem grupa capitalul real in capital fix si capital circulant.

Capitalul fix este "partea capitalului real formata din bunuri durabile care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma (depreciaza) treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare"[3]. Astfel de bunuri sunt: constructii, instalatii tehnice, mijloace de transport, animale si plantatii, (echipamente tehnologice; aparate si instalatii de masurare, control si reglare; mijloace de transport; animale si plantatii) si mobilier, aparatura birotica, echipamente de protectie a valorilor umane si materiale si alte active corporale.

Capitalul circulant este acea parte a capitalului real formata din bunuri care participa la un singur ciclu de productie consumandu-se in intregime in decursul acestuia si care trebuie inlocuite cu fiecare nou ciclu"[4].

Capitalul banesc este "forma capitalului avansat in afacerile unei firme, a carei functie principala consta in cumpararea sau achizitionarea de catre producator a serviciilor factorilor de productie necesare activitatii economice desfasurate"[5].

Mai mult de atat, "supra-structural exista un activ de o natura particulara, moneda, care permite achizitionarea de bunuri si servicii, generand fluxuri financiare, expresia monetara a fluxurilor reale"[6].

Considerate din momentul in care agentul economic transforma moneda in bunuri si servicii pana in momentul in care el isi recupereaza moneda, fluxurile financiare se constituie intr-un ciclu financiar. Ca forma a ciclului financiar, ciclul de investitii se defineste prin procesul creatiei si achizitionarii de capital de productie, necesar desfasurarii ciclului de exploatare. Din punct de vedere financiar, investitia reprezinta o afectare a monedei pentru creatia sau achizitionarea de capital de productie, pentru integrarea acestuia in ciclul de exploatare, urmarindu-se, sub aspect functional, obtinerea unui surplus monetar, necesar reinnoirii sau cresterii capitalului productiv initial.

Hartiile de valoare (actiuni, obligatiuni, titluri de proprietate) care exprima dreptul de proprietate asupra activelor reale utilizate la un anumit moment dat in economie constituie activele financiare sau capitalul financiar. Activele financiare sunt imaginea din oglinda pietei[7], respectiv reflectarea baneasca a proprietatii asupra activelor reale.

S-ar putea afirma ca nu exista diferente de opinie intre conceptia actuala si cea clasica (marxista). Astfel, "capitalul circulant care intra in procesul de productie transmite produsului intreaga sa valoare si deci trebuie inlocuit in mod continuu, in natura prin vanzarea produsului; daca este vorba ca procesul de productie sa se desfasoare fara intrerupere. Capitalul fix care intra in procesul de productie transmite produsului numai o parte a valorii sale (uzura, prin amortizare) si continua sa functioneze in procesul de productie in ciuda uzurii"[8].

Capitalul fix si circulant fiind componente ale capitalului real, consideram justa si definitia "Capitalul - bunuri care sunt consumul curent dar care vor ajuta productia viitoare de bunuri de consum"[9].

In acelasi timp, nu putem renunta la punerea in discutie a modului in care teoria marxista analizeaza capitalul si dupa felul in care diferitele sale parti participa la producerea plusvalorii, in: capital constant si capital variabil. Deci, o asemenea structura mai este actuala?

Capitalul constant reprezinta "acea parte a capitalului care se transforma in mijloace de productie, adica in materii prime, materiale auxiliare si mijloace de munca, nu-si schimba marimea valorii in procesul de productie"[10].

Capitalul variabil reprezinta "partea din capital transformata in forta de munca, isi schimba valoarea in procesul de productie. Ea reproduce propriul ei echivalent si in afara de aceasta un excedent, plusvaloarea, care la randul ei poate sa varieze, sa fie mai mare sau mai mica". Prin urmare, capitalul constant desemneaza acea parte a capitalului unei intreprinderi, rezultat al unei munci trecute si folosit pentru a produce noi bunuri economice. El cuprinde sub aspect fizic bunuri de capital (active fixe si circulante). Capitalul constant transmite valoarea sa asupra noilor bunuri economice prin amortizare, nu creeaza valoare noua deci nici plusvaloare, find doar o conditie a producerii si insusirii plusvalorii. Capitalul variabil este acea parte a capitalului productiv al unei firme, destinata cumpararii, pe termen determinat, a fortei de munca, fiind o sursa a valorii, inclusiv a plusvalorii.

Prin urmare, consideram ca o asemenea structura este de actualitate.

2. Sursele de constituire a capitalului

Finantarea cu capital a oricarei entitati economice are la baza o multitudine de surse, care schematic pot fi redate in figura urmatoare:

Finantarea cu capital a unei entitati economice

Finantarea interna are la baza resursele din interiorul intreprinderii concretizate prin: autofinantare (profit net, amortizare, provizioane), cesiunea de active si resurse generate de procesul de exploatare.

Autofinantarea reprezinta elementul esential in finantarea unei intreprinderi. Marimea ei pune in evidenta performanta acesteia, indicand potentialilor investitori ca este capabila sa utilizeze eficient capitalurile incredintate si sa le asigure o remunerare atragatoare.

Finantarea externa are la baza resursele atrase prin: creare si sporire de capital; subventii si diferite modalitati de imprumut pe termen lung, mediu si scurt. Ea se caracterizeaza printr-un cost (mai putin in cazul subventiilor), ce-l reprezinta dividendul si dobanda.

Exista si alte surse de finantare care nu au un caracter conventional, drept pentru care le putem considera selective. Exemplu, facilitatile fiscale constand din amanari la plati pentru orice fel de impozite, taxe sau alte venituri bugetare si esalonari la plata acestora. Mai concret, obligatiile fiscale onorate in termen nu le putem considera surse de finantari pentru intreprindere, ci datorii, dar si elemente de cost (unele) recuperate cu ocazia realizarii productiei. Obligatiile fiscale neonorate la termen pot deveni surse permanente de finantare ca urmare a faptului ca ele se transforma treptat din datorii pe termen scurt in datorii pe termen si lung. Datoriile pe termen scurt sunt elemente ale structurii financiare, iar cele pe termen mediu si/sau lung ale structurii de capital. Prin urmare, fiscalitatea ca datorie poate aparea atat in structura capitalului, cat si in structura financiara. O facilitatea fiscala cunoscuta din timp reprezinta o sursa de finantare, iar o facilitate fiscala atribuita unei entitati sau grup de entitati, atribuirea nefiind cunoscuta dinainte, are un caracter selectiv.

3. Riscul in afaceri

3.1. Conceptul de risc. Tipologia riscului

Riscul este o categorie sociala, economica, politica sau naturala, a carei origine se afla in incertitudinea care poate sau nu sa genereze o paguba datorita ezitarilor si inconstientei in luarea deciziilor.

Riscul este in fapt un fenomen obiectiv care insoteste fiecare afacere; este mai degraba un factor de progres, atunci cand este corect gestionat, decat de regres.

Din punct de vedere al managementului afacerilor, prin risc se intelege atat probabilitatea castigului, cat si a pierderii.

Riscul poate deveni o frana in desfasurarea activitatii economice si implicit a expansiunii ei, iar acest impact, daca nu este controlat, duce la ingreunarea procesului de decizie prin:

reducerea volumului de afaceri;

suportarea unor pagube materiale de mai mica sau mai mare amploare.

Desfasurarea unei activitati eficiente se poate realiza numai in conditiile in care cei care o infaptuiesc elimina sau cel putin limiteaza efectele nefaste ale riscului.

Pentru intelegerea notiunii de risc se porneste de la termenul de incertitudine, termen ce exprima o stare de nesiguranta cu privire la viitor.

Nesiguranta economica are ca sursa fie caracterul obiectiv, fie caracterul incomplet, aproximativ al cunostintelor existente la un moment dat.

Incertitudinea se refera la starea de nesiguranta legata de rezultatele scontate a se obtine in urma unei actiuni economice.

Astfel, o actiune este considerata incerta atunci cand este imposibila obtinerea mai multor rezultate, fara sa se cunoasca probabilitatea de aparitie a unuia sau altuia dintre ele.

Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontat, indicand posibilitatea cunoasterii acestei legi de catre agentii economici.

Riscul si incertitudinea se intalnesc combinate in diferite proportii in realitate, insa incertitudinea nu poate fi eliminata.

Astfel, evenimente imprevizibile pot provoca abateri care sa schimbe fundamental configuratia datelor puse in evidenta prin observatiile statistice anterioare.

Orice proces decizional bazat pe analiza datelor statistice raportate la o stare anterioara si pe incercarea de validare a unei eventuale distributii de probabilitati aplicabile viitorului implica un anumit grad de incertitudine.

Incertitudinea devina o potentiala sursa de risc, atunci cand decurge dintr-o informare incompleta sau din apelarea la surse adesea incompatibile.

Dupa origine, riscurile sunt:

Riscuri provenite de la si din activitatea firmei. Sunt riscurile generate de activitatea de conceptie, comercializare si exploatare. Fiecare din aceste activitati genereaza centre de risc care trebuie identificate si gestionate.

Riscurile provenite din exteriorul firmei. Activitatea unui agent economic se desfasoara intr-un mediu politic, social, economic care din perspectiva riscului are influente asupra acestuia.

3.2. Riscul de tara

Riscul de tara este strans legat de stabilitatea economica, politica, sociala a tarii respective. El tine seama de urmatoarele aspecte:

sistemul politic, economic si militar al tarii, care permite evaluarea corecta a premiselor si anticiparea reactiei probabile la modificarile interne si externe;

identificarea vulnerabilitatii cheie (razboi civil, colaps, cultura natiunii respective, etc.);

identificarea centrelor de risc pe baza abordarilor de tip punctual. Sunt zone favorabile afacerilor, iar aceste zone trebuie exploatate si fructificate;

pozitia tarii investitorului fata de tara care doreste sa investeasca. Daca intre tari exista afinitati de cultura, interese strategice atunci o parte din risc se transfera diminuandu-se probabilitatea de esec.

O abordare pragmatica a riscului de tara conduce la cele cinci tipuri de tari:

tari industriale dezvoltate;

tari nou industrializate;

tari exportatoare de petrol si alte produse primare;

tari puternic indatorate;

tari fost comuniste.

Aceasta clasificare, desi discutabila, permite gasirea unor criterii adecvate de evaluare a riscului de tara.

3.3. Riscurile intreprinderii

3.3.1. Riscul de exploatare

Riscul nu depinde numai de factori generali, ci si de structura costurilor, respectiv comportamentul lor fata de volumul de activitate. Structura cheltuielilor, in special, separatia intre cheltuielile fixe si cele variabile in raport cu cifra de afaceri, exercita o influenta marcanta asupra rentabilitatii, ceea ce justifica formularea modelului de analiza al "punctului mort". Aceasta grupare trebuie abordata prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile si numai pe termen scurt unele sunt variabile si altele fixe. Riscul de exploatare depinde, in special, de nivelul cheltuielilor fixe, fiind mult mai bine absorbit de o cifra de afaceri mai mare.

Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciata in valoare absoluta, ci numai in raport cu marja generata de intreprindere, deoarece exista sectoare , cum ar fi acela al serviciilor, in care raportul CA/cumparari este foarte mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai usor absorbite prin CA. Sinteza intre nivelul cheltuielilor fixe si cel al marjei o realizeaza punctul mort, respectiv analiza cost-volum-profit.

Punctul mort sau punctul critic reprezinta nivelul de activitate (CA) care absoarbe in totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, doar rezultatul este nul.punctul mort denumit si prag de rentabilitate evidentiaza nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze intreprinderea pentru a nu lucra in pierdere.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, dupa caz, in unitati fizice, valorice, sau in numar de zile, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate a intreprinderii.

La intreprinderile monoproductive pragul de rentabilitate in unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui cost unitar variabil constant (v=cv) in raport cu cresterea volumului productiei. Aceasta inseamna ca, indiferent de volumul fizic al productiei vandute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb volumul total al acestora (CV).

CV = v x Q ;

De asemenea, se porneste de la ipoteza constantei pretului unitar de vanzare (p) indiferent de volumul produselor fizic vandute (Q). Altfel spus, piata absoarbe toata productia la acelasi pret.

CA = p x Q ;

Pragul de rentabilitate, in baza acestor ipoteze, reprezinta volumul fizic al productiei vandute care acopera totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile) (CF+CV), iar rezultatul exploatarii este nul (RE = 0) si se determina dupa relatia:

CA = CT, iar RE = 0 ;

CA = CV + CF ;

p x Q = v x Q + CF ;

p x Q - v x Q = CF, deci Q_PR = CF / p-v ,

in care:

Q_PR = volumul fizic al productiei vandute pentru a atinge pragul de rentabilitate (PR);

p - v = marja unitara asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja bruta de acumulare pe unitatea de produs.

Cheltuielile fixe, repartizate asupra intregii productii fiind cu atat mai reduse pe unitatea de produs, cu cat volumul productiei este mai mare, vor fi recuperate prin vanzarile initiale (vanzari realizate pana la atingerea punctului critic), dar, in realitate, cheltuielile fixe nu prezinta o anumita constanta pentru toate nivelurile de activitate.

In asemenea cazuri, chiar daca costurile variabile respecta regula proportionalitatii, modificandu-se insa costurile totale, apare, un nou prag de rentabilitate.

In realitatea economica pretul de vanzare nu poate ramane constant, deoarece ofera situatii diverse. Astfel, in cazul cererii de piata (neprevazuta de intreprindere), preturile pot scadea. Acest fenomen va fi insotit de intarzierea platilor, cresterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cat si a provizioanelor pentru riscuri si cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va inregistra o scadere semnificativa. Ca o consecinta directa, se va ridica nivelul pragului de rentabilitate.

In cazul in care cererea de produse pe piata creste, preturile si implicit profitul cresc, determinand o scadere a punctului critic. Prin urmare, punctul critic (de echilibru) nu este un concept static, nu exista un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.

Pentru a determina pragul de rentabilitate in unitati valorice la intreprinderile monoproductive se inmulteste pragul de rentabilitate in volum (Q_PM) cu pretul de vanzare unitar (p) obtinandu-se urmatoarea relatie:

;

iar:

;

sau:

.

Potrivit ultimei relatii, pragul de rentabilitate reprezinta valoarea cifrei de afaceri (CA) pentru care suma cheltuielilor fixe este egala cu marja absoluta asupra costului variabil.

Pentru unitatile care produc si comercializeaza o gama larga de produse, pragul de rentabilitate valoric se stabileste dupa relatia:

;

in care:

R_mcv = rata medie a marjei cheltuielilor variabile;

G_i = structura CA (% fiecare produs in CA globala);

i = 1, n produse vandute.

Pentru unitatile din sectorul de comercializare a marfurilor, pragul de rentabilitate se determina in mod similar, luandu-se in calcul toate cheltuielile unitatii, inclusiv costul marfii vandute la pretul cu amanuntul. Avand in vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac), cuprins in pretul e vanzare cu amanuntul, pragul de rentabilitate se determina pe baza relatiei:

AC = CT; A_c = CV + CF;

D x C x 1/100 = D x Nv x 1/100 + CF;

D_PR = (CF/C - Nv) x 100;

unde:

D = vanzarile de marfa la pretul de vanzare cu amanuntul;

C = cota medie de adaos comercial;

Nv = nivelul mediu al cheltuielilor de circulatie variabile.

In procesul decizional prezinta interes deosebit stabilirea pragului de rentabilitate in zile, avand semnificatia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins.

Relatia de calcul este:

;

Evaluarea riscului de exploatare, pornind de la modelul pragului de rentabilitate, se concretizeaza in doua maniere complementare:

fie calculand rata, care exprima direct riscul de exploatare (R_PR):

;

Cu cat aceasta rata este mai mare, cu atat riscul va fi mai mare si invers.

fie calculand indicele de securitate (Is) care evidentiaza marja de securitate de care dispune intreprinderea:

.

Marja de securitate a intreprinderii va fi cu atat mai mare cu cat indicele este mai mare.

Aprecierea riscului de exploatare poate fi facuta cu ajutorul unui indicator de pozitie fata de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atat in marimi absolute (α), cat si in marimi relative (α') potrivit relatiilor:

;

.

Pozitia absoluta (α), definita si flexibilitate absoluta, evidentiaza capacitatea intreprinderii de a-si adapta productia la cerintele pietei. Este de dorit ca acest indicator sa fie cat mai mare pentru a evidentia o flexibilitate ridicata a intreprinderii, respectiv un ritm de exploatare cat mai redus (intervalul absolut de siguranta).

Indicatorul de pozitie relativ (α ),denumit si coeficientul de volatilitate, inregistreaza valori mari cand riscul este minim (intervalul relativ de siguranta).

Specialistii apreciaza situatia intreprinderilor in raport de pragul de rentabilitate astfel:

instabila, daca CA_reala cu mai putin de 10% deasupra pragului de rentabilitate;

relativ stabila, daca CA_reala este cu 20% deasupra punctului critic;

confortabila, daca CA_reala depaseste punctul critic cu peste 20%.

Modelul pragului de rentabilitate este fundamentat pe ipoteza privind liniaritatea evolutiei indicatorilor financiari (CA, costuri) pe toata durata analizei.

Pentru intreprinderile cu activitate sezoniera pragul de rentabilitate determinat pe baza indicatorilor anuali, respectiv cumulati pe cele 4 trimestre, nu este realist deoarece nu surprinde variatiile sezoniere. Pentru a evidentia factorii sezonieri se calculeaza, dupa aceeasi metodologie, un prag de rentabilitate, dar incepand cu trimestrul in care marja asupra cheltuielilor variabile cumulata de la inceputul anului pana in momentul respectiv este pozitiva. Aceste conditii sunt necesare deoarece marja poate fi pozitiva sau negativa in decursul celor patru trimestre ale anului, pe total rezultand o marja pozitiva pe baza careia s-a determinat pragul de rentabilitate aparent, care pune sub semnul intrebarii realitatea.

In aceste conditii, relatiile de calcul pentru pragul de rentabilitate sunt:

a)      CA_PR = CF/R_mcv

unde: CA_PR = pragul de rentabilitate aparent (care nu ia in calcul sezonalitatea)

R_mcv = mcv _anuala / CA _anuala

b)      CA_PR = CF/R_mcv

unde: CA_PR = pragul de rentabilitate cu implicarea sezonalitatii;

R_mcv = mcv _trim. / CA _trim.; mcv si CA sunt aferente trimestrului in care marja cumulata de la inceputul anului devine pozitiva.

Analiza cost-volum-profit (CPV) devine mai fiabila daca este aplicata doar asupra cheltuielilor fixe platibile. In acest fel se evidentiaza punctul de echilibru intre incasari (legate de vanzari) si plati aferente (legate de cheltuieli) denumit punct mortal al incasarilor.

Relatia care sta la baza punctului mort al incasarilor (Q_PM) exprimat cantitativ este urmatoarea:

Q_PM = CFP mcv ;

unde: CFP = cheltuieli fixe platibile;

mcv = marja unitara asupra costului variabil.

Situatii in care punctul mort al incasarilor se afla sub cel al exploatarii (Q_PMI<Q_PR) indica un moment din care activitatea intreprinderii incepe sa degajeze surplusul monetar curent.

In fine, pentru a largi notiunea de punct mort incluzand in cheltuielile fixe si cheltuielile financiare (care sunt evidentiate in rezultatul exploatarii), se determina un punct mort global. Pe baza punctului mort global care ia in calcul si costul indatorarii se poate face o prima apreciere asupra riscului financiar.

Analiza pragului de rentabilitate ofera informatii de gestiune interesante din punct de vedere economic, mai putin pertinente sub aspectul realitatii economice, datorita urmatoarelor limite:

presupune o cerere limitata si randamentele constante;

orizontul pe care il are in vedere este scurt si nu determina modificari in structura productiei.

In realitate, separatia cheltuielilor variabile si fixe nu ramane constanta in timp pentru variatii mai mari ale CA. De aceea, metoda poate fi aplicata cu succes numai intreprinderilor mici, la nivel de atelier, precum si la intreprinderile cu parte comerciala la care aceasta structura nu suporta modificari sensibile.

Numai prin cunoasterea punctului mort se poate fixa obiectivul minim de realizat (CA_min) pentru ca intreprinderea sa fie profitabila.

Efectul de parghie de exploatare masoara cresterea relativa a profitului (fara cheltuieli si venituri financiare) care rezulta dintr-o crestere relativa a productiei. Ne arata cu ce procente se modifica profitul la modificarea cu un procent a productiei.

;

unde: P = profitul exploatarii;

Q = productia exploatarii;

Δ = crestere/scadere.

Parghia de exploatare este dependenta de structura cheltuielilor:

;

unde: q = volumul fizic al productiei;

p = pretul de vanzare;

v = cheltuieli variabile unitare;

F = cheltuieli fixe.

Deoarece cheltuielile fixe sunt constante relatia devine:

;

cresterea relativa:

;

Coeficientul parghiei de exploatare se poate exprima astfel:

,

de unde rezulta:

;

.

Rezulta urmatoarele concluzii:

cu cat parghia de exploatare este mai mare, riscul de exploatare creste. Mici nerealizari ale productiei conduc la dificultati financiare mari;

cu cat parghia de exploatare este mai mica, cu atat firma de indeparteaza de punctul critic, avand un risc de exploatare mic;

cu cat cheltuielile fixe sunt mai mari, cu atat parghia de exploatare este mai mare, iar riscul de exploatare este mai mare;

pe masura ce creste capitalizarea firmelor, creste si riscul de exploatare.

3.3.2. Riscul financiar

In cadrul acestuia este necesara evidentierea a doua categorii de riscuri: riscul indatorarii si riscul de credit.

Riscul indatorarii mai este cunoscut si sub denumirea de efect de levier, adica influenta pe care indatorarea o are asupra rentabilitatii capitalurilor proprii ale intreprinderii. In teorie se face distinctie intre rata rentabilitatii capitalului total (investit) numita si rata de rentabilitate economica (r_e) si rata rentabilitatii capitalului propriu numita si rata de rentabilitate financiara (r_f):

u

unde:

K_t = capital total;

K_i = capital imprumutat;

K_p= capital propriu;

D = rata dobanzii;

G = K/K_p = rata indatorarii.

Daca:

r_f > 1, atunci efectul de levier actioneaza in favoarea intreprinderii. Rentabilitatea este o functie crescatoare a ratei de levier, intreprinderea putand sa-si majoreze rentabilitatea sa crescand rata de indatorare;

r_f = 1, atunci recursul la indatorare nu modifica rentabilitatea capitalului propriu;

r_f < 1, atunci efectul de levier actioneaza defavorabil, rentabilitatea economica fiind inferioara costului datoriei, astfel ca rentabilitatea capitalului propriu scade cand intreprinderea isi majoreaza rata de indatorare;

o scadere a activitatii amplifica pierderile unei societati indatorate, cheltuielile financiare fiind inelastice. Astfel, se stabileste o legatura intre riscul de exploatare si riscul indatorarii;

in cazul unei intreprinderi profitabile, costul indatorarii trebuie calculat dupa impozitare, deoarece cheltuielile financiare, fiind deductibile din baza impozitata, vor antrena o economie de impozit. Din contra, o intreprindere cu pierdere nu-si poate deduce cheltuielile financiare, ea suportand complet costul indatorarii.

In concluzie, rentabilitatea financiara este direct proportionala cu structura financiara si cu diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii.

In termeni de probabilitate si utilitate, riscul se poate calcula cu relatiile:

;

unde:

= rata financiara probabila in conditii de indatorare;

= rata financiara probabila in conditii de neindatorare;

= rata financiara in starea naturii "i";

p_i = probabilitatea de aparitie a starii naturii "i".

;

u_i = utilitatea starii "i".

Riscul de credit se calculeaza in special de banci atunci cand acorda credite agentilor economici.

Riscul managerial privind motivarea personalului, inclinatie spre inovare si creativitate, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii productiei si comercializarii produselor etc.

Performantele economico-financiare privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, rotatia activelor circulante, dependenta fata de pietele de aprovizionare si desfacere, garantii, etc.

5.3.3.3. Riscul tehnic

In competitia cu concurenta, o firma, ca sa poata supravietui, trebuie sa-si dezvolte in permanenta activitatea de inovatie tehnica si tehnologica. Aceasta se impune cu atat mai mult, acolo unde tehnica si tehnologia fac parte dintr-un domeniu de varf, caracterizat printr-o uzura morala accelerata. Desigur ca aceasta activitate creativa antreneaza resurse financiare foarte mari. Nu toate proiectele incepute sunt si finalizate deoarece pentru unele nu se gasesc solutiile tehnice prevazute, iar pentru altele reactia pietei este negativa. De aici rezulta ca firmele inovatoare se confrunta inerent cu riscuri tehnice. Riscul este cu atat mai mare cu cat gradul de noutate este mai mare. Riscul tehnic este o pierdere necesara pentru a rezista in competitia cu concurenta. Important este ca efectele pozitive ale proiectelor de succes sa fie mult mai mari decat pierderile generate de esecuri.

Masurarea riscului tehnic (RT) este o operatie complexa folosindu-se mai multe metode si indicatori:

RT ;

sau:

RT= .

3.3. Riscul comercial

Pe parcursul derularii contractului comercial pot aparea, atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator, o serie de riscuri. Cauzele care genereaza aceste riscuri sunt numeroase si pot fi de natura comerciala sau necomerciala. In grupa riscurilor necomerciale sunt incluse cele determinate de: starea de razboi, exproprierea, schimbarea regimului politic, calamitati naturale etc. Nu este deloc de neglijat riscul care poate sa apara in schimburile internationale in special in perioada actuala, cand agentii economici din Romania nu au inca experienta necesara.

Riscurile comerciale trebuie prevazute inca in faza precontractuala, in speta negociatorii au obligatia profesionala sa elaboreze strategia din cadrul careia nu pot lipsi ipotezele posibile ale riscurilor. Evident, comensurarea consecintelor posibile ale riscurilor previzibile privind o anumita tranzactie presupune o documentare temeinica sub aspect statistic, si in toate cazurile juridico-economic, documentare care trebuie sa fie fundamentata pe un sir mare de observatii pentru a trage o concluzie cu o probabilitate matematica mai ridicata. La documentarea axata pe bazele statistice apartinand perioadei anterioare luate in analiza trebuie asociate datele furnizate de prognozele formulate de diferite institutii de specialitate sau intuite de fiecare comerciant in parte, pe baza experientei si a studiilor personale intreprinse.

Principalele riscuri ce pot aparea pe parcursul derularii unui contract comercial sunt:

riscuri cauzate de parteneri: riscuri privind producerea marfii sau efectuarea serviciului; riscul de neplata;

riscuri determinate de situatia social-politica: riscul politic, riscul de transfer, riscul valutar.

3.3.5. Riscul valutar

Prin risc valutar se intelege posibilitatea aparitiei unei pierderi sau a unui castig in cadrul unei tranzactii internationale ca urmare a modificarii cursului (depreciere sau apreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul incheierii contractului si data efectuarii incasarii si platii in valuta.

Exportatorul inregistreaza o pierdere in situatia in care la data incasarii sumei, valuta in care s-a efectuat tranzactia (valuta de contract) are o putere de cumparare mai mare decat in momentul incheierii contractului. Daca puterea de cumparare a valutei creste, atunci exportatorul castiga.

Importatorul inregistreaza o pierdere in situatia in care la data platii valuta in care s-a incheiat tranzactia are o putere de cumparare mai mare decat in momentul incheierii contractului. Va avea de castigat atunci cand valuta de contract se valorizeaza.

3.3.6. Riscul de faliment

Intre risc de faliment exista o legatura directa, in sensul ca, o activitate implica risc mai mare, cu cat posibilitatea aparitiei falimentului este mai mare.

Masurarea riscului de faliment este etapa cea mai importanta de care analistul trebuie sa tina seama cand face estimarile viitoare. Trebuie sa sesizeze daca nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare. Prin urmare, menirea lui nu este sa constate riscul, ci sa il prevada.

In literatura economica straina s-au cristalizat mai multe metode de diagnosticare si analiza a riscului de faliment: analiza statica pe baza bilantului patrimonial; analiza functionala pe baza bilantului functional; analiza dinamica; analiza strategica; analiza scorurilor etc.

Investigarea clasica a riscului de faliment, prin metodele enuntate, permite evidentierea performantelor trecute ale intreprinderii , chiar si a riscurilor de exploatare, financiare, de indatorare etc. informand insa in mica masura asupra viitorului acesteia si fara a oferi posibilitatea evaluarii globale a riscului de faliment.

Intrucat rezultatele financiare "se degradeaza" foarte repede in timp, apare tot mai evidenta necesitatea unor informatii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste cerinte practice, cercetatorii s-au preocupat de elaborarea unei metode de predictie a riscului de faliment, denumita metoda scorurilor, care constituie, fara indoiala, o imbogatire a analizei traditionale prin rate.

Metoda scorurilor se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi grupate in:

intreprinderi cu functionare normala;

intreprinderii cu dificultati financiare.

Pentru fiecare din cele doua grupuri, se selectioneaza progresiv, cu ajutorul unor proceduri informatice, ratele cele mai discriminante, pana ce procentul de clasament bun este suficient de ridicat. Aceasta presupune o selectie a ratelor "pas cu pas". In primul stadiu al calculelor, observatorul retine rata care-i permite separarea cea mai buna a celor doua colectivitati.

In stadiul urmator, este luata in calcul a doua rata in scopul cresterii puterii discriminante obtinute, pornind de la un cuplu de rate. Se procedeaza in continuare in acelasi mod, introducand a treia, apoi a patra rata. Calculele vor fi oprite atunci cand procentul de clasament pertinent a functiei discriminante incepe sa se diminueze. Pasul precedent, respectiv combinatia precedenta de rate, va fi considerata optima.

Aceasta combinatie liniara a ratelor, care diferentiaza cel mai bine posibil intreprinderile sanatoase de intreprinderile falimentare, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor (notat Z).

Acest indicator ofera o buna aproximare a riscului de faliment pentru o intreprindere data, respectiv care este probabilitatea de a fi o intreprindere normala sau falimentara. Scorul apare ca o functie liniara de mai multe variabile (rate, limitate ca numar), caracterizate de coeficientii de pondere determinati prin metoda celor mai mici patrate, in urma observatiilor asupra intreprinderilor reprezentative si grupate de la inceput in "sanatoase si deficitare" dupa urmatoarea formula de calcul:

;

in care:

K_i = coeficient de pondere al fiecarei rate;

R_i = rate selectionate la puterea discriminanta cea mai ridicata;

C = constanta (care poate sa apara sau nu);

N = numarul de rate retinute pentru calculul marimii (Z).

Coeficientii (Ki) pot fi pozitivi sau negativi, in cel din urma caz ei degradand scorul si contribuind deci la cresterea riscului de faliment. Ratele selectionate (RI) sunt independente intre ele in raport cu functia scor (Z), intrucat un anumit grad de corelatie ar duce la inregistrarea in functia scor a unor influente repetate ale aceluiasi fenomen financiar.

Indiferent de modelul functiei discriminante (cuprinzand 5 pana la 8 rate selectionate), se va regasi aproape in toata rata referitoare la fondul de rulment global, indatorare, solvabilitate pe termen scurt, cheltuieli financiare, cheltuieli de personal.

In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute: modelul Altman, modelul Canon si Holder, modelul Bancii Frantei, etc.

Modelul Altman a fost elaborat in SUA in anul 1968. Altman a folosit informatiile folosite in urma studierii unui larg esantion de companii, atat din randul celor care au dat faliment, cat si a celor care au supravietuit. El a descoperit ca analiza bazata pe mai multe variabile, facuta cu ajutorul a cinci indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu doi ani inainte de producerea acestora.

Analistii au incercat sa dezvolte capacitatea de previziune a modelului original. Toffer, in Europa de Vest, precum si Koh si Killoungh au creat modele "Z" de analiza cu o capacitate mare de previziune.

Modelul "Z" al lui Altman se prezinta astfel:

,

in care variabilele x₁ ...x₅ sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificati indicatorii sunt de natura statistica si exprima intr-o masura semnificativa ponderea sau importanta variabilei in logica economica a evaluarii riscului de faliment.

Cei cinci indicatori economico-financiari luati in considerare in calculul scorului "Z" sunt:

;

Capital circulant = Active circulante - Pasive circulante = Fond de rulment ;

X₁ = este o masura a flexibilitatii intreprinderii si arata ponderea capitalului circulant in totalul activelor. Cu cat rezultatul acestui raport este mai mare, cu atat mai bine este folosit capitalul circulant.

;

Profit reinvestit = Profit net - Dividende ;

X₂ = fiind o masura a capacitatii de finantare interna a intreprinderii, se recomanda ca valoarea raportului sa fie cat mai mare.

;

X₃ = avand semnificatia unei rate de rentabilitate economica sau de eficienta a utilizarii activelor, este de dorit sa fie cat mai mare.

;

X₄ = exprima gradul de indatorare al intreprinderii prin imprumuturile pe termen lung. In practica evaluarii intreprinderilor din tara noastra, la numaratorul raportului se utilizeaza capitalul social. Rezultatul acestui raport se recomanda sa fie mare:

;

X₅ = este tot un indicator de eficienta a utilizarii activelor, care exprima rotatia activului prin cifra de afaceri. Cu cat vanzarile vor fi mai mari, activele se vor innoi mai repede prin cifra de afaceri.

Din continutul informational al indicatorilor rezulta ca valorile lor sunt cu atat mai bune cu cat inregistreaza o valoare mai mare. De aceea scorul "Z" este interpretat astfel:

- cand Z < 1,8  - starea de faliment este iminenta;

- cand Z = 3 - situatia financiara este buna, intreprinderea fiind solvabila;

- cand 1,8 < Z < 3 - situatia financiara a intreprinderii este dificila, cu performante vizibil

diminuate si apropiate de pragul starii de faliment; intreprinderea isi poate

relansa activitatea, daca adopta o strategie financiara corespunzatoare.

Modelul Altman este aplicabil mai ales in conditiile existentei bursei de valori. Intr-o economie care nu functioneaza bursa de valori se poate face o apreciere a alternativelor care exista pentru economiile particulare sau institutionale de a investi capitalul la banci si alte opotunitati.

Modelul J. Conan si M. Holder se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10 pana la 500 de salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost elaborat in anul 1978, prin observarea unui numar de 31 de rate pe un esantion de 190 intreprinderi mici si mijlocii, din care jumatate au dat faliment in perioada 1970-1975. modelul are, de asemenea, cinci variabile:

Z = 0,24R₁ + 0,22R₂ + 0,16R₃ + 0,87R₄ - 0,10 R₅

in care:

;

;

;

;

.

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:

In concluzie, cu cat valoarea lui Z este mai mica, intreprinderea este mai vulnerabila.

3.3.7. Riscul investitiilor materiale

Majoritatea autorilor considera ca analiza riscului pentru proiectele de investitii se poate realiza cu ajutorul teoriei probabilitatilor. O metoda consacrata in acest sens este metoda sperantei matematice a castigului.

;

unde:

CF_i = fluxul de numerar in anul "i";

P_i = probabilitatea asociata fluxului de numerar in anul "i".

Uneori dezvoltarea analizei se face pe baza dispersiei si abaterii medii patratice.

;

.