Notiuni generale despre publicitate si asigurare

Notiuni generale despre publicitate si asigurare

Definirea conceptului de publicitate Considerata de o serie de autori nervul politicii de comunicatie a intreprinderii, publicitatea reprezinta o variabila de prima insemnatate a politicii promotionale a acesteia si, in acelasi timp, unul din mijloacele cele mai utilizate in activitatile de piata, prin care firma se implica si se raporteaza la evolutia pietei, imbratisand o larga paleta de tehnici, proprii mai multor discipline. In esenta, publicitatea cuprinde toate actiunile care au drept scop prezentarea indirecta - orala sau vizuala - a unui anumit mesaj in legatura cu un produs, serviciu, marca sau firma, de catre orice sustinator. Altfel spus, prin actiunile publicitare intreprinse, firma urmareste sa asigure informarea publicului in legatura cu activitatea, cu produsele si serviciile sale, cu marcile sub care acestea sunt prezentate pe piata, sa-1 convinga si sa-1 determine in luarea deciziei de efectuare a actului de cumparare. Pe termen lung, publicitatea vizeaza, asa cum de altfel mentionam mai inainte, modificari de comportament la nivelul consumatorilor, precum si mentinerea fidelitatii acestora fata de oferta intreprinderii. Pentru a realiza un asemenea obiectiv, in proiectarea continutului si alegerea formelor si mijloacelor utilizate, intreprinderea va avea in vedere o serie de cerinte, de caracteristici ale receptorilor de informatii publicitare, respectiv: dorinta de a fi tratat ca un partener activ si exigent in dialogul cu agentii pietei, disponibilitati diferentiate de reactie fata de fenomenul publicitar, capacitate de a-si exprima propriile idei si exigente fata de acest gen de activitate. Caracteristice publicitatii raman, mai intai, difuzarea nonpersonala a mesajelor, respectiv transmiterea acestora catre o masa larga, anonima de potentiali cumparatori, iar apoi faptul ca ea este sustinuta financiar de catre firma interesata in transmiterea mesajelor, care este si beneficiara efectelor acestora. Pornind de la aceasta a doua caracteristica, rezulta ca publicitatea nu se extinde si asupra actiunilor cunoscute sub denumirea de "publicitate gratuita'. Asemenea informatii, in conditiile cand pornesc de la surse relativ neutre, care de cele mai multe ori sunt si obiective, inspira incredere celor care le receptioneaza, avand efecte benefice pentru prestigiul firmei si al produselor la care s-a facut referire. Desi pot avea, in acest fel, un efect promotional comparabil cu cel rezultat din actiunile de publicitate propriu-zisa, ele nu pot fi asimilate acestora, deoarece nu au fost solicitate, initiate sau platite de firma ale carei produse sau servicii au facut obiectul informatiilor in cauza.
Avand un rol important si desfasurandu-se in conditiile unui mediu extern deosebit de dinamic, publicitatea serveste firmei, atat ca instrument strategic, cat si ca mijloc tactic. Activitatea practica demonstreaza faptul ca, de cele mai multe ori, comunicatia publicitara constituie unul din mijloacele de transformare, pe termen lung, a cererii de consum in comportament de cumparare. Pentru a ajunge insa la o asemenea finalitate, ea trebuie insa conjugata cu actiunea altor mijloace promotionale, deoarece, singura, desi necesara si mai ales indispensabila, actiunea sa nu poate fi niciodata suficienta pentru promovarea intereselor comerciale ale intreprinderii.
Activitatea publicitara descrie, in practica, un intreg evantai de tipuri de manifestare, formele sale de materializare cuprinzand un intreg ansamblu de mijloace si tehnici diferite. Principalul scop al acestor mijloace si tehnici il constituie realizarea unei comunicatii eficiente, acestuia(scopului) fiindu-i subordonate o serie de obiective specifice: sustinerea procesului de vanzare, prin crearea unei imagini favorabile fata de intreprindere si produsele(serviciile) sale in randul populatiei, al consumatorilor potentiali, facilitarea patrunderii pe o piata noua sau atragerea de noi segmente de consumatori, lansarea pe piata a unui produs sau serviciu nou, introducerea unui nou pret (tarif), sporirea vanzarii unui anumit produs sau serviciu, prin prelungirea sezonului sau de consum, prin marimea frecventei de inlocuire si a modalitatilor de utilizare etc. Nu in ultima instanta, prin obiectivele urmarite si prin mijloacele utilizate, activitatea publicitara trebuie sa contribuie la educarea consumatorilor, influentand, in acest fel, volumul si structura consumului, obiceiurile de cumparare si de consum.
Raportata la conditiile unor piete diferite, publicitatea trebuie sa fie folosita diferentiat, adecvandu-si continutul, mijloacele si formele de desfasurare, potrivit cerintelor si specificului unor asemenea piete.
Confruntate cu un mediu in continua dezvoltare si cu o concurenta tot mai puternica, intreprinderile si-au diversificat si multiplicat formele concrete de realizare a publicitatii. Acestea pot fi grupate, in functie de o serie de criterii validate de practica, astfel:.
a) In functie de obiectivul vizat de mesajul publicitar, se disting publicitatea de produs (serviciu), care scoate in evidenta caracteristicile acestuia, utilitatea lui in consum; publicitatea de marca, prin care sunt subliniate particularitatile variantelor de produse sau servicii acoperite de marca respectiva, avantajele cumpararii si folosirii lor, in raport cu altele; publicitatea institutionala, axata pe intreprindere si prin care se urmareste crearea unei atitudini favorabile fata de aceasta si, in consecinta, fata de intreaga sa oferta de produse si servicii.

.Definirea conceptului de asigurare
In literatura de specialitate sunt prezentate puncte de vedere diferite in legatura cu conceptul de asigurare. Asigurarea reprezinta un sistem de relatii economico-sociale, un proces obiectiv necesar al dezvoltarii economice si sociale izvorat din actiunea legilor economice obiective care consta in crearea in comun, de catre persoanele fizice si juridice amenintate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseaza daunele si se satisfac alte cerinte economico-financiare probabile, imprevizibile .
Caracteristicile exclusive ale asigurarii sunt scopul si metoda. Scopul reprezinta compensarea pagubelor produse de calamitati ale naturii si accidente, precum si prevenirea pagubelor. Metoda e constituita din acoperirea unor riscuri, crearea unei comunitati de risc. Scopul si metoda sunt materializate prin formarea si utilizarea fondului de asigurare .
Alti autori definesc conceptul de asigurare ca o operatie prin care unei parti, asiguratul, i se permite in schimbul unei prime sau cotizatii o prestatie furnizata de catre o alta parte, asiguratorul, in cazul aparitiei unui eveniment.
Exista formulari diferite ale conceptului de asigurare, fara a exista un consens si aceasta datorita unor dificultati de ordin economic, social si juridic, dintre care cele mai importante sunt:
sfera vasta de actiune a asigurarilor, precum si practicile complexe folosite in asigurari;
negarea de catre juristi a faptului ca asigurarea este o categorie economica si prezentarea acesteia ca un raport juridic, punand semnul de egalitate intre asigurarea comerciala si o serie de practici si conditii care fac obiectul contractului de asigurare;

Trasaturile caracteristice ale asigurarilor

Aceste trasaturi se desprind din definirea conceptului de asigurare si sunt:
acoperirea unor riscuri prin crearea unei comunitati de risc si suportarea pagubelor dupa criteriul mutualitatii;
evenimentul trebuie sa fie intamplator si realizarea lui sa nu depinda de vointa asiguratului, fie din cauza ca acest lucru este imposibil, fie ca interesul asiguratului sau legea il impiedica sa-l provoace;
evenimentul sa fie evaluabil, sa se bazeze pe calcule statistico-matematice, atat in privinta frecventei lui, cat si a proportiilor valorice ale fiecarui caz in parte;
persoanele fizice sau juridice sa fie egal amenintate, adica necesitatea de desdaunare a grupului de persoane respectiv, trebuie sa fie pricinuita de acelasi fel de eveniment cauzator de pagube;
Aceste elemente statistice redau in ultima instanta esenta conceptului de asigurare, fiind valabile pentru orice tip de societate.

Clasificarea asigurarilor

Clasificarea traditionala, asa cum aparea ea inainte de 1990 avea in vedere cinci criterii si anume:
1. domeniul sau ramura de asigurare:
asigurari de bunuri;
asigurari de persoane;
asigurari de raspundere civila;
2. forma juridica de realizare a asigurarilor:
asigurari obligatorii, prin efectul legii;
asigurari facultative;
3. riscurile cuprinse in asigurare:
asigurari impotriva incendiului, trasnetului, miscarilor seismice;
asigurari contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torentiale, inundatiilor, prabutirilor sau alunecarilor de teren;
asigurari pentru boli sau accidente in cazul animalelor;
asigurari contra avariilor si altor riscuri specifice pentru mijloacele de transport si marfurile transportate in traficul intern si international;
asigurari impotriva unor evenimente ce apar in viata oamenilor;
asigurari contra prejudiciilor cauzate tertelor persoane;
4. dupa sfera de cuprindere in plan teritorial:
asigurari interne
asigurari externe;
5. dupa raporturile stabilite intre asigurat si asigurator:
asigurari directe;
asigurari indirecte;
Dupa 1990, in literatura autohtona s-a introdus si un al saselea criteriu, datorita modificarilor din legislatie. Prin Legea nr.47/1991 societatile de asigurari din tara noastra puteau oferi zece categorii de asigurari. Au fost mentionate si alte criterii de clasificare:
1.in functie de locul unde se produc riscurile asigurate:
asigurari terestre;
asigurari maritime;
asigurari aeriene;
2.dupa volumul obiectului asigurarii:
asigurari individuale;
asigurari colective;
asigurari complete;
Pe baza teoriei si practicii internationale a asigurarilor este oportuna si introducerea altor criterii de clasificatie :
1.dupa modul de gestiune:
asigurari de reparatie: asigurari de bunuri si raspundere de bunuri;
asigurari cu capitalizare: asigurarile de viata;
2.dupa obiectul lor si dupa criterii tehnice:
asigurari de daune: de bunuri si raspundere civila;
asigurari de persoane: de viata si asigurari de accidente si boala;
3.dupa criteriul diferentierilor in gestionarea contractelor, a fondului de asigurari si a rezervelor specifice de asigurari:
asigurari non-viata;
asigurari de viata;