CONCURENTA PERFECTA - Ipotezele modelului teoretic al concurentei perfecte

CONCURENTA PERFECTA

Dupa ce s‑au studiat comportamentul consumatorului si cererea, comportamentul producatorului, costurile si oferta, ne propunem sa vedem in continuare modul in care acestea interactioneaza pe piata, determinand preturile si cantitatile la care se vor produce si vinde bunurile.

Piata unui bun poate fi definita ca locul de intalnire, la un moment dat, a dorintelor consumatorilor, exprimate prin cerere, si a dorintelor producatorilor, exprimate prin oferta

Spre deosebire de sensul obisnuit, comun, al termenului de piata, asa cum il intelege de exemplu gospodina (care merge la piata pentru a cumpara o multitudine de bunuri necesare in gospodarie), aici ne vom referi la piata unui anumit bun sau serviciu care fac parte din categoria bunurilor de consum sau a factorilor de productie: piata graului, piata automobilelor, piata carbunelui, piata muncii etc.

In plus, chiar daca in definitie piata este 'loc de intalnire', nu trebuie sa interpretam acest fapt in sensul unei prezente fizice a participantilor purtatori ai cererii si ofertei. Intalnirea cererilor si ofertelor lor se poate realiza in numeroase alte modalitati, de exemplu prin ordine scrise, telex, telefon, fax etc.

Asa cum s‑a amintit deja in capitolul 2, pietele pot fi diferentiate dupa numeroase criterii. Aici vom lua in considerare numarul purtatorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe piata al acestora (liber sau ingradit) si natura produselor. In functie de aceste elemente se poate masura gradul de competitie, care diferentiaza pietele in urmatoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.).

Tabelul 6.1. Tipuri de piata in functie de gradul de competitie

(concurenta) si trasaturile lor:

Dintre acestea, in capitolul de fata ne vom ocupa de concurenta perfecta, numita si 'concurenta pura si perfecta' .

1. Ipotezele modelului teoretic

al concurentei perfecte

Modelul teoretic al concurentei perfecte este conceput pe baza existentei concomitente a cinci ipoteze:

a) Atomicitatea cererii si ofertei, care presupune indeplinirea a doua conditii cumulative:

symbol 183 f 'GreekMathSymbols'  existenta unui foarte mare numar de cumparatori si vanzatori ai unui aceluiasi bun;

symbol 183 f 'GreekMathSymbols'  nici unul dintre participantii pe piata nu trebuie sa ofere sau sa ceara din bunul respectiv o cantitate prin a carei modificare sa poata determina o variatie semnificativa a ofertei sau cererii globale. Aceasta conditie este expresiv prezentata de economistul francez Franois Perroux care arata ca, in conditiile atomicitatii pietei, fiecare oferta trebuie sa fie ca o 'picatura de apa in oceanul ofertei', iar fiecare cerere ca o 'picatura de apa in oceanul cererii'.

Deci, participanti pe piata in numar mare, dar fiecare dintre ei avand o dimensiune neglijabila in raport cu intinderea pietei.

b) Omogenitatea produsului, care inseamna ca toate unitatile dintr‑un anumit bun, indiferent de intreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricand substituibile unele cu altele. De aceea, neexistant diferentierea acestora, nu mai este necesara publicitatea.

c) Intrarea/iesirea libera intr‑o/dintr‑o ramura de activitate sau pe/de pe piata, care presupune ca nu exista nici o bariera, de nici o natura (tehnica, financiara sau juridica) la patrunderea sau parasirea unei activitati economice (desigur licite).

d) Transparenta perfecta a pietei, care presupune ca toti participantii pe piata sunt perfect informati in legatura cu calitatea, natura produsului si pretul sau. Acesta din urma nu poate fi decat unic, daca avem in vedere ipoteza fundamentala a rationalitatii individului. Acesta, urmarind, de exemplu, in calitate de consumator, sa‑si maximizeze utilitatea, stiind ca bunul este omogen, nu va accepta, daca am presupune ca exista doua preturi, sa‑l plateasca pe cel mai mare; astfel va fi practicat un pret unic, cel mai mic.

e) Perfecta mobilitate a factorilor de productie, care presupune ca acestia vor fi orientati intotdeauna spre activitatile unde vor fi utilizati cel mai eficient. Orice intreprinzator gaseste pentru activitatea sa factorii de productie necesari, in orice moment si in orice cantitate. Desigur, aceasta conditie nu intra in contradictie cu caracterul epuizabil, relativ limitat al resurselor, deoarece am presupus ca fiecare agent economic are o dimensiune prea mica in raport cu ansamblul economiei.

Dupa Gilbert Abraham Frois, primele trei ipoteze concretizeaza puritatea concurentei, in timp ce ultimele doua dau continut perfectiunii concurentei.

Cand preturile de cumparare sau de vanzare pot fi fixate absolut liber, de catre cumparatori sau vanzatori, fara nici o interventie publica sau privata, cand cumparatorii si vanzatorii pot intra in mod liber in raporturi unii cu altii, cand pot determina in toata libertatea cantitatile pe care le cer sau le ofera si cand produsul oferit pe piata este omogen, sunt intrunite conditiile fluiditatii cererii si ofertei, situatie opusa 'vascozitatii' pietei. Unii autori considera ca fluiditatea si atomicitatea cererii si ofertei sunt cele doua conditii fundamentale de existenta a concurentei perfecte.

Este de precizat un fapt usor observabil chiar si din simpla enuntare a ipotezelor si conditiilor expuse mai sus: concurenta perfecta este doar o constructie teoretica, un model de referinta. Nicicand si nicaieri in lume nu s‑au intrunit simultan, cumulativ, toate aceste ipoteze si conditii. Putem afirma doar ca unele piete, cum ar fi cele organizate sub forma de burse, se apropie mai mult de acest model teoretic. Studierea concurentei perfecte este necesara pentru definirea mai riguroasa a situatiilor reale prin raportarea lor la acest model de referinta, pentru intelegerea mai clara a mecanismelor elementare de functionare a pietei.

In analiza modului de formare a preturilor si de realizare a echilibrului se iau in considerare mai multe perioade:

symbol 183 f 'GreekMathSymbols'  perioada foarte scurta, confundata practic cu un anumit moment al pietei, in care se formeaza pretul de echilibru al pietei ca rezultat al raportului dintre cererea si oferta existente in acel moment, ajungandu‑se astfel la echilibrul pietei. Perioada este atat de scurta incat ofertantii nu mai au timpul necesar sa‑si mareasca productia, oferta limitandu‑se la stocul existent pe piata, care se va confrunta cu cererea reprezentata de dorintele cumparatorilor existenti in momentul respectiv;

symbol 183 f 'GreekMathSymbols'  perioada scurta, in care, asa cum s‑a vazut la teoria producatorului, variatia ofertei poate fi realizata pe seama modificarii productiei doar prin angajarea unui numar suplimentar de lucratori sau prin disponibilizarea lor. Un singur factor de productie variaza. Capitalul ramane neschimbat. In cadrul acestei perioade se analizeaza mecanismul realizarii echilibrului firmei;

symbol 183 f 'GreekMathSymbols'  perioada lunga, in care producatorii ofertanti pot modifica si volumul utilajelor, al capacitatii de productie. Variaza toti factorii de productie. Se studiaza in acest caz echilibrul ramurii.

T2. Fixarea pretului curent sau de perioada foarte scurta si determinarea echilibrului de piata

Pretul curent sau pretul de echilibru al pietei se formeaza la un moment dat si este valabil o perioada foarte scurta. El rezulta din intalnirea curbelor ofertei si cererii, care se pot prezenta in doua ipostaze:

a) in cazul cand vanzatorii si cumparatorii se afla sub influenta exclusiva a rationalitatii economice, curbele ofertei si cererii sunt liniare, de tip clasic;

b) purtatorii ofertei si cererii pot fi insa si partial rationali, asupra lor manifestandu‑se mai mult sau mai putin influenta mediului, adica a unor circumstante care nu‑i mai determina sa urmareasca in mod exclusiv maximizarea utilitatii. In acest caz, fie curba ofertei, fie cea a cererii, fie amandoua, nu vor mai avea forma clasica, a unei linii, ci se vor prezenta ca niste curbe ‑ suprafete, a caror latime va reflecta o influenta mai mare sau mai mica a mediului.

T2.1. Cand agentii economici se afla sub influenta exclusiva a rationalitatii, se pleaca de la ideea ca pretul de echilibru este cel care realizeaza echilibrul cantitatilor oferite si cerute.

In fig. T1. punctul A marcheaza intersectia curbelor cererii si ofertei, proiectia lui pe axa preturilor fiind P_e, iar pe axa cantitatilor fiind Q_e. Segmentul OP_e reprezinta pretul momentan care permite egalarea cantitatii oferite cu cantitatea ceruta, ambele reprezentate prin segmentul OQ_e.

Daca pretul s‑ar fixa pe piata la nivelul OP₁, inferior lui OP_e, cumparatorii ar fi stimulati sa ceara o cantitate OQ_c (Punctul Q_C fiind proiectia pe abscisa a intersectiei cu curba cererii a orizontalei trasate prin P₁), dar s‑ar constata ca pe piata nu exista decat o oferta egala cu OQ_B, inregistrandu‑se o penurie sau un excedent de cerere egal cu segmentul Q_BQ_C. Unii dintre cumparatori, dispusi sa plateasca pretul pietei, nu‑si vor putea achizitiona bunul respectiv. De aceea, dorind sa‑si procure bunul, cumparatorii vor ajunge, printr‑un proces de incercari succesive, la pretul OP_e care asigura ca dorintele de cumparare sa coincida cu cele de vanzare. Piata va ajunge in echilibru. Presiunea pretului este indreptata de jos in sus, asa cum o indica si sensul sagetii din fig. T1.

Daca, dimpotriva, pretul ar fi initial la nivelul OP₂, superior celui de echilibru, cantitatea oferita ar fi OQ_E, mare, fiindca pretul ridicat ii avantajeaza pe vanzatori. Ei insa vor constata ca nu au cumparatori suficienti, deoarece acestia sunt descurajati. Cantitatea ceruta la pretul OP₂ nu este decat OQ_D, astfel incat, de aceasta data, apare un surplus sau un excedent de oferta egal cu Q_DQ_E. Pentru ofertanti, o asemenea situatie nu este avantajoasa deoarece, nevanzandu‑si marfa, acestia nu‑si pot recupera cheltuielile de productie, nu‑si pot relua productia, cresc cheltuielile lor cu stocarea si pastrarea ofertei excedentare, iar, daca sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De aceea, dorind sa‑si vanda marfa cu care au venit pe piata, vanzatorii vor fi nevoiti sa‑si reduca treptat pretul, de asemenea prin tatonari succesive, pana cand ajung la nivelul OP_2, pentru care cererea egaleaza oferta lor. Presiunea pretului, asa cum se observa in fig. T1, va fi orientata de aceasta data de sus in jos, in sensul diminuarii sale.

Aceasta este descrierea modelului teoretic. In practica, unii agenti economici, cumparatori sau vanzatori, fie ca nu vor avea rabdarea sa parcurga toate incercarile necesare, fie ca nu au toate informatiile necesare, vor incheia contracte la niveluri de pret care‑i dezavantajeaza. In acest caz insa iesim din schema concurentei perfecte, care presupune transparenta perfecta, adica o cunoastere de catre fiecare a intentiilor tuturor celorlalti. Un astfel de mecanism de fixare a pretului momentan si de realizare a echilibrului pietei poate fi intalnit intr‑o forma apropiata la bursa de valori, unde cursul titlurilor si cantitatilor corespunzatoare oferite si cerute sunt afisate continuu.

Cand curba ofertei nu este normala, continuu crescatoare fata de pret, ci repliata, ca in fig. T2., pot exista doua puncte de echilibru, A si B, carora le corespund doua preturi de echilibru, OP_e1 si OP_e2, si doua cantitati de echilibru, OQ_A si OQ_B. Alegerea intre cele doua preturi va depinde de circumstante exterioare pietei, cum ar fi interventiile guvernamentale, ceea ce ne indeparteaza de ipotezele concurentei perfecte.

In concluzie, pe o piata cu concurenta perfecta, aflata sub influenta exclusiva a rationalitatii, pretul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egaleaza cererea si oferta la cel mai mare volum al cantitatilor vandute si cumparate.

T2.2. Cand oferta sau/si cererea sunt influentate de mediu, se pot distinge urmatoarele cazuri:

a) Atat ofertantii cat si purtatorii cererii sunt sub influenta exclusiva a mediului, rationalitatea lor disparand. Intr‑o asemenea situatie totul depinde de circumstantele momentului. Nimic nu mai este previzibil. Tranzactiile se pot incheia si derula la orice nivel de pret si la orice cantitate.

b) Ambele componente ale mecanismului pietei, cererea si oferta sunt partial sub influenta mediului si partial sub influenta rationalitatii. Ele vor fi reprezentate prin curbe ‑ suprafete, ca in fig. T3.

Intersectia lor nu va mai fi un punct, ci o suprafata ABCD, hasurata pe grafic. Pretul de echilibru al pietei va oscila intre OP₁ si OP₂, nivelul sau efectiv depinzand de influentele pe care le va exercita mediul asupra partenerilor de schimb. Lui ii va corespunde si o cantitate de echilibru situata intre OQ₁ si OQ₂.

c) Oferta este sub influenta exclusiva a rationalitatii, iar cererea este partial influentata de mediu. In acest caz curba ofertei se reprezinta printr‑o curba liniara clasica, iar curba cererii printr‑o curba ‑ suprafata, ca in fig, T4. 

Intersectia celor doua curbe va fi de aceasta data arcul AB, a carui proiectie pe ordonata este P₁P₂, intervalul pe care oscileaza pretul de echilibru al pietei, iar pe abscisa este Q₁Q₂, intervalul pe care oscileaza cantitatea de echilibru. Avand in vedere faptul ca ofertantul este perfect rational, acesta se va stradui sa obtina pretul care ii este cel mai favorabil (adica nivelul cel mai ridicat) si sa vanda la acest pret cantitatea cea mai mare. De aceea, pretul de echilibru va tinde spre OP₁, iar cantitatea de echilibru spre OQ₂. O asemenea situatie are un corespondent real apropiat in cazul vanzarilor cu amanuntul, cand vanzatorul, prin modul cum isi prezinta marfa, cum asigura deservirea si cum trateaza pe cumparator, il poate convinge pe acesta sa achizitioneze un anumit bun la pretul convenabil vanzatorului, fara a‑si fi facut toate calculele legate de maximizarea utilitatii sale. (Adica fara sa se gandeasca daca sumei cedate vanzatorului nu i‑ar fi putut gasi o alta intrebuintare, pentru procurarea altui bun, care i‑ar fi asigurat o satisfactie mai mare).

d) Situatia simetrica celei precedente: cererea este sub influenta exclusiva a rationalitatii, iar oferta este partial influentata de mediu. Intersectia acestor doua curbe va fi arcul AB, cu proiectiile corespunzatoare pe axa pretului si pe cea a cantitatii, conform fig. T5.

De aceasta data cumparatorul rational va fi cel care va cauta sa‑l convinga pe vanzator sa incheie tranzactia in conditii favorabile primului: pretul de echilibru va avea tendinta sa se fixeze la nivelul OP₂ (cel mai mic), iar cantitatea de echilibru va tinde spre OQ₂ (cea mai mare).

Un corespondent real al acestei situatii este cazul cand lucratorii, neorganizati, isi vand forta lor de munca intreprinderilor care, urmarind realizarea obiectivului lor esential ‑ maximizarea profitului total - vor cauta sa incheie contractele de munca la niveluri ale salariului cat se poate de joase (tinzand spre OP₂).

T2.3. Surplusul vanzatorului si al cumparatorului

Inainte de a ajunge pe piata si de a derula efectiv tranzactiile, vanzatorii si cumparatorii isi fac propriile lor calcule, anticipeaza diverse niveluri posibile ale preturilor si cantitatilor pe care le vor negocia. Unii cumparatori, in functie de intensitatea nevoilor lor, ar fi dispusi sa‑si procure anumite cantitati dintr‑un bun oarecare la preturi chiar mai mari decat cel de echilibru, la care va avea loc tranzactia efectiva pe piata. Unii vanzatori, in functie de conditiile lor de productie sau de intensitatea dorintei de a vinde mai repede, ar fi dispusi sa ofere anumite cantitati dintr‑un bun chiar la preturi mai mici decat cel de echilibru, care se va fixa pe piata ca rezultat al tensiunii dintre cererea totala si oferta totala. Multitudinea nivelurilor de pret si cantitati pe care agentii economici sunt dispusi sa le ia in considerare pe piata rezulta din tabelul T2. de mai jos:

Tabelul T2. Determinarea numerica a surplusului

cumparatorilor si vanzatorilor

Ajunsi pe piata, toti cumparatorii si vanzatorii vor constata ca din confruntarea cererii si ofertei lor totale rezulta pretul de echilibru de 80 u.m./buc., indiferent de anticiparile pe care si le‑a facut fiecare. In acest caz, cumparatorii care erau dispusi anterior sa cumpere 60 mii buc. chiar la pretul de 240 u.m./buc. isi procura aceasta cantitate la pretul de echilibru al pietei, de 80 u.m./buc., realizand o economie la cheltuielile lor de consum de 60(240-80) = 9600(mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 1 din fig. TT

La pretul de 220 u.m./buc. cumparatorii erau dispusi, inaintea fixarii pretului de echilibru al pietei, sa achizitioneze 100 mii buc., in care sunt, desigur, incluse si cele 60 mii buc. pentru care ar fi oferit un pret de 240 u.m./buc.. Pentru diferenta de 100 mii - 60 mii = 40 mii buc. cumparatorii, achizitionand‑o la acelasi pret de echilibru, de 80 u.m./buc., realizeaza o economie la cheltuielile lor de consum de 40(220-80) = 5600 (mii u.m.), corespunzator dreptunghiului 2 din fig. TT La pretul de 200 u.m./buc., cumparatorii erau dispusi sa achizitioneze 150 mii buc., in care sunt incluse si cele 100 mii buc. pentru care ar fi acceptat sa plateasca chiar un pret mai mare. De aceea economiile lor obtinute la nivelul pretului de 200 u.m./buc. reprezinta (150 - 100)(200 - 80) = 6000 (mii u.m.), corespunzator dreptunghiului 3 din fig. TT Continuand calculul acestor economii realizate de cumparatori pentru urmatoarele niveluri de pret superioare celui de echilibru, obtinem datele din tabelul T2., coloana 4 si suprafetele 1,2,3,4,5,6,7,8 din fig. TT In total, fata de suma pe care erau dispusi sa o plateasca pentru achizitionarea bunului respectiv, efectuand tranzactiile nu la preturile mai mari, anticipate de ei, ci la pretul de echilibru fixat pe piata, cumparatorii au realizat economii la cheltuielile lor de consum de 42.900 mii u.m.. Acestea reprezinta surplusul cumparatorilor. Surplusul cumparatorilor reprezinta, deci, economiile realizate de cumparatori la cheltuielile lor de consum ca rezultat al diferentei intre preturile pe care le‑ar fi acceptat sa le plateasca pentru procurarea unui anumit bun si pretul de echilibru la care s‑au incheiat tranzactiile efective cu bunul respectiv.

In mod similar se determina si surplusul vanzatorilor. Astfel, inaintea fixarii pretului de echilibru pe piata produsului tranzactionat, existau vanzatori dispusi sa vanda 100 mii buc. la pretul de 20 u.m./buc. Vanzandu‑l insa la pretul de echilibru de 80 u.m./buc., ei obtin un venit suplimentar de 100(80 - 20) = 6000 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 9 din figura TT La pretul de 40 u.m./ buc. vanzatorii erau dispusi sa ofere 350 mii buc., in care sunt incluse si cele 100 mii pe care le‑ar fi vandut la pretul de 20 u.m./buc. Venitul suplimentar obtinut prin efectuarea tranzactiilor la pretul de echilibru este de (350 - 100)(80 - 40) = 10.000 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 10 din fig. TT In fine, la pretul de 60 u.m./buc. o parte dintre vanzatori ar fi fost dispusi sa ofere 560 mii buc., care includ si cele 350 mii pe care le‑ar fi vandut la un pret si mai mic. Vanzandu‑le pe toate insa la pretul de echilibru, vanzatorii realizeaza un venit suplimentar de (560 - 350)(80 - 60) = 4200 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 11 din fig. TT Venitul suplimentar total obtinut de vanzatori prin desfacerea productiei lor pe piata la pretul de echilibru, fata de incasarile pe care le‑ar fi realizat daca o vindeau la preturile pe care erau dispusi sa le accepte inaintea ajungerii pe piata, reprezinta surplusul vanzatorilor. In exemplul nostru el se ridica la suma de 20.200 mii u.m.

Spre deosebire de surplusul cumparatorilor, care apare ca economii la cheltuielile lor de consum fata de previziuni subiective, surplusul vanzatorilor constituie un castig veritabil, determinat pe o baza obiectiva ‑ costul de productie. Acest surplus ii va stimula pe producatorii vanzatori sa‑si mareasca    productia, astfel incat oferta totala pe piata va spori. Daca cererea nu va creste cu aceeasi intensitate, pretul de echilibru va tinde sa scada, ceea ce va avea ca efect si diminuarea surplusului vanzatorilor. Rezulta deci ca pretul de echilibru al pietei este instabil. Cresterea stabilitatii lui poate avea loc prin realizarea unui nou echilibru, in interiorul fiecarei intreprinderi, intre pretul de vanzare format pe piata si costul de productie propriu.

T2.4. Mecanismul fixarii pretului stabil de perioada scurta

si al realizarii echilibrului firmei

Firma luata in considerare, una din numeroasele intreprinderi care produc si vand un anumit bun omogen, este de dimensiuni atat de mici incat, prin variatii ale ofertei sale individuale, nu poate determina o variatie semnificativa a ofertei totale de pe piata produsului respectiv astfel incat sa induca o modificare a pretului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este un 'price‑taker', adica pentru el pretul de vanzare este o variabila exogena, data, de care trebuie sa tina seama in deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului sau ‑ maximizarea profitului total.

Intr‑o abordare statica, in care nu se ia in considerare timpul cu toate modificarile ce pot surveni, induse de diferiti factori economici sau extraeconomici, firma, informata asupra pretului de vanzare la care‑si va putea valorifica productia, nu are alta posibilitate de adaptare decat modificarea cantitatii pe care o produce. Situandu‑se intr‑o perioada scurta de timp, ea nu poate varia cantitatea produsa decat prin modificarea volumului factorului munca utilizat, singurul factor variabil. Volumul factorului capital, indeosebi al utilajelor, ramane neschimbat. Ca urmare, in dimensionarea cantitatii produse pentru a obtine profit total maxim, firma va compara mereu venitul sau incasarea sa marginala cu costul marginal.

Venitul sau incasarea marginala reprezinta suma obtinuta de firma pentru ultima unitate vanduta din productia sa. Cum ne situam in conditiile concurentei perfecte, cand pretul pietei nu poate fi influentat de variatia ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu pretul de vanzare. Aceasta inseamna ca, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastica, adica este o dreapta orizontala cu axa cantitatilor, identificandu‑se cu dreapta care marcheaza nivelul pretului de vanzare format prin mecanismul echilibrarii pietei (dreapta PM din fig. T7.).

Costul marginal, dupa cum stim, este imputabil sau aferent ultimei unitati produse din bunul respectiv. El nu contine decat costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile primelor unitati produse.

Realizarea echilibrului firmei, adica ajungerea in situatia in care profitul total devine maxim posibil, este asigurata de tendinta spontana de egalizare a costului marginal si a pretului de vanzare. Pentru a demonstra aceasta conditie luam in considerare doua ipoteze:

T2.4.1. Sa presupunem mai intai ca pretul de vanzare este superior minimului costului total mediu. Pretul de vanzare este pretul de echilibru al pietei, format pe graficul din stanga din fig. T7., a carui ordonata are aceleasi unitati de masura ca si graficul din dreapta, in timp ce abscisa exprima oferta si cererea totala de pe piata pe graficul din stanga si, la o scara mult mai mica, productia oferita doar de catre una din numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta. Repetam, firma ale carei curbe de cost mediu total si marginal sunt reprezentate pe graficul din dreapta isi va gasi punctul de echilibru optand pentru un output (cantitate produsa) care‑i maximizeaza profitul total. Sa vedem cum:

Initial, volumul productiei firmei ar putea fi cantitatea O'Q₁. In acest caz, ridicand o perpendiculara pe abscisa in punctul Q₁, putem determina situatia costurilor, incasarilor si rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adica al ultimei unitati produse din bunul 'X', este segmentul Q₁A; incasarea marginala, adica pretul incasat pentru aceasta ultima unitate, este Q₁C, egal cu pretul pietei OP_e; costul mediu total este Q₁B > Q₁A, ceea ce inseamna ca, asa cum ne reamintim de la teoria producatorului, productia O'Q₁ corespunde unei faze a productiei inca ineficiente (productivitatea medie si cea marginala sunt crescatoare). Pentru ultima unitate produsa se obtine un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu segmentul BC.

Desigur, firma continua sa creasca productia, ajungand la cantitatea O'Q₂, unde costul marginal devine egal cu minimul costului mediu total Q₂F, inregistrand profitul mediu maxim. Din punctul Q₂, ambele curbe, ale costului marginal si costului mediu, sunt crescatoare, ceea ce inseamna ca le corespund curbe descrescatoare ale productivitatii medii si marginale si ne aflam intr‑o faza eficienta a productiei. Profitul total maxim nu a fost inca obtinut. Chiar daca, sporind productia in continuare, peste cantitatea O'Q₂, profitul aferent fiecarei unitati suplimentare produse se diminueaza, profitul total continua sa creasca. Pana cand? Pana productia ajunge la cantitatea O'Q₃, cand costul marginal egaleaza pretul de vanzare. Deci, pentru ultima unitate produsa din cantitatea O'Q₃, nu se mai obtine profit, dar nici pierderi. Pentru toate celelalte unitati produse s‑a obtinut insa profit, astfel incat profitul total maxim este egal cu profitul mediu GH multiplicat cu cantitatea produsa O'Q₃, care este egala cu segmentul G'G. Putem scrie deci ca: profitul total maxim = G'G x GH, ceea ce inseamna, geometric, aria dreptunghiului G'GHP hasurata pe figura T7.

Daca firma ar continua sa‑si mareasca productia pana la cantitatea 0'Q₄, pentru toate unitatile produse peste cantitatea O'Q₃ s‑ar inregistra pierderi, astfel incat suprafata HKL ar fi pierderea totala, care ar diminua profitul reprezentat de suprafata dreptunghiului G'GHP. Cand productia ar ajunge la cantitatea O'Q₅, costul mediu ar deveni egal cu pretul de vanzare, ceea ce inseamna ca firma ar inregistra profit zero.

De aceea, prin incercari succesive, echilibrul firmei se realizeaza pentru cantitatea O'Q₃, la care pretul de vanzare este egal cu costul marginal.

Am precizat ca, in conditiile concurentei perfecte, firma fiind de mici dimensiuni (una din foarte multe firme care asigura oferta totala pe piata), nu poate influenta nivelul pretului de echilibru al pietei. Nimeni insa nu‑i impune acest pret. Firma are libertatea deplina sa practice orice nivel de pret doreste. Dar, daca va cere un pret mai mare decat cel de echilibru, cumparatorii rationali si perfect informati nu vor cumpara produsul la acest pret, orientandu‑se spre alte firme vanzatoare. Daca isi va vinde produsele la un pret inferior celui de echilibru, de exemplu la O'P', cantitatea produsa va trebui reajustata la O'Q₆ (care restabileste egalitatea dintre pretul de vanzare O'P' si costul marginal Q₆N), iar profitul total rezultat, NR x RR', adica suprafata dreptunghiului R'RNP', nu va mai fi la fel de mare ca atunci cand s‑a practicat pretul de echilibru al pietei O'P.

Ca urmare, in concluzie, daca firma doreste maximizarea profitului sau total, va trebui sa ajunga, in urma unui proces de tatonari succesive, la urmatoarea situatie:

 Sa‑si stabileasca volumul productiei la cantitatea de echilibru O'Q₃, care asigura realizarea egalitatii:

Costul marginal = Pretul de vanzare

denumita si conditia de echilibru al firmei in situatia de concurenta perfecta;

symbol 183 f 'Dixieland'  Sa‑si vanda productia la pretul de echilibru al pietei.

T2.4.2. In ipoteza ca pretul de vanzare ar fi inferior minimului costului total mediu, oricare ar fi volumul productiei la care s‑ar opri firma, incasarile ei totale obtinute prin vanzarea productiei la pretul pietei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S‑ar parea ca nu exista alta solutie decat inchiderea intreprinderii. Daca insa aceasta situatie a fost provocata de o conjunctura nefavorabila trecatoare, firma isi poate propune sa supravietuiasca, incercand sa reduca la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesara si cunoasterea nivelului costurilor variabile.

Daca pretul de vanzare, adica pretul de echilibru al pietei (OP), este superior minimului costului mediu variabil (Q₁A), ca in fig. T8., optand pentru calitatea OQ₂, la care se asigura egalitatea Pret de vanzare = Cost marginal, firma reuseste sa‑si acopere din incasarile obtinute totalitatea costurilor variabile, obtinand si un surplus (reprezentat de suprafata hasurata a dreptunghiului D'DBP) din care‑si poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la inceput. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amanata pana la depasirea conjuncturii nefavorabile de pe piata.

Procedand astfel, firma va inregistra pentru productia OQ₂ pierderi echivalente cu suprafata dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decat in cazul inchiderii, cand nu ar mai putea recupera decat foarte putin din valoarea utilajelor, a cladirilor, pentru care cheltuielile au fost efectuate inainte de punerea in functiune a intreprinderii.

Daca insa conjunctura se inrautateste iar pretul de vanzare coboara si sub minimul costului mediu variabil Q₁A, firma nu‑si mai poate asigura incasarile necesare acoperirii cheltuielilor cu plata salariilor si cu achizitionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru fabricatie. Ea este nevoita sa‑si inceteze activitatea, sa se inchida. De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de inchidere a firmei.

Functionarea intreprinderii in situatia evidentiata de fig. T8. nu poate fi continuata pe o perioada prea lunga. Exista urmatoarele variante de evolutie pe termen scurt:

 Situatia cea mai favorabila pentru firma: conjunctura se imbunatateste. Piata se reinvigoreaza, cererea se relanseaza, determinand ridicarea nivelului pretului de echilibru peste minimul costului mediu total al firmei, care redevine rentabila;

symbol 183 f 'Dixieland'  Nefiind semnale ale depasirii conjuncturii nefavorabile, intreprinzatorul isi vinde firma, care, achizitionata de altcineva, la un pret foarte scazut, inregistreaza apoi costuri fixe mai mici, ceea ce poate determina ca, in continuare, curba costului mediu total sa coboare sub pretul de vanzare;

 Intreprinzatorul schimba profilul de fabricatie al firmei, orientandu‑se spre producerea unor bunuri a caror piata este in expansiune. Acest caz, presupunand modificarea si achizitionarea de noi utilaje, iese din cadrul perioadei scurte in care ne este plasata aici analiza;

 Intreprinzatorul poate lua legatura cu patronii altor firme din aceeasi ramura, aflate intr‑o situatie similara, reusind sa‑si fixeze impreuna o strategie de influentare a pietei in sensul cresterii pretului de echilibru. Si aceasta varianta iese din cadrul analizei de aici deoarece nu s‑ar mai respecta ipotezele concurentei perfecte.

Abordarea statica nu este justificata decat din ratiuni simplificatoare, didactice, pentru intelegerea mecanismelor prezentate. Piata este insa intr‑o continua miscare, evolutie, sub impactul influentei unei multitudini de factori, putin predictibila si greu de cuantificat. In optiunile lor, agentii economici constientizeaza faptul ca este necesar sa compare nu costul marginal si pretul pietei din momentul adoptarii deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza in viitor, cand vor ajunge pe piata. Ei se vor stradui ca, plecand de la constatarile pe care le ofera realitatea momentului in care iau deciziile, sa adopte acele masuri care sa asigure egalitatea intre costul marginal ex‑ante si pretul de echilibru al pietei ex‑ante, adica anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesara o analiza cauzala, care este specifica abordarii dinamice a studierii proceselor si tendintelor pietei, dar care este greu accesibila micilor intreprinzatori, confruntati cu insuficienta informatiilor si uneori cu o slaba cultura economica.

De aceea este necesar ca, in concluzie, sa privim realizarea egalitatii dintre costul marginal si pretul de vanzare, care este conditia infaptuirii echilibrului firmei, doar ca tendinta, posibila de atins avand in vedere ca anticiparile sunt mereu rectificate in functie de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criza economica, de socuri ale cresterii preturilor unor materii prime de baza, de declansare a inflatiei sau de reforme radicale nu sunt de natura a favoriza realizarea echilibrului firmei. Sa nu uitam insa ca problema a fost tratata in conditiile ipotezelor restrictive ale concurentei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.

T2.5. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea pretului

stabil de perioada lunga

Perioada lunga este cea in care toti factorii de productie variaza. Producatorii au posibilitatea sa‑si modifice marimea capacitatii de productie, infiintand noi uzine, sectii sau ateliere sau, dimpotriva, inchizand unele dintre acestea. In felul acesta este influentata marimea ramurii, prin care se intelege totalitatea firmelor ce produc un acelasi bun sau o anumita clasa de bunuri. Situandu‑ne in cadrul concurentei perfecte, ipoteza omogenitatii perfecte a bunurilor ne impune sa consideram ramura ca fiind formata din firme care produc si ofera pe piata un singur bun, identic, indiferent de producator.

De aceasta data vom vedea cum se interconditioneaza echilibrul pietei cu echilibrul firmei si cu cel al ramurii in procesul stabilirii pretului de vanzare. Pentru inceput, vom folosi din nou abordarea statica, facand abstractie de procesele concrete in cadrul carora evolueaza ramura. Echilibrul ei se realizeaza de asemenea pe baza adaptarii prin cantitati, in functie de situatia pietei si de costurile intreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstreaza ca, prin crearea, extinderea sau inchiderea unor firme, se ajunge la o oferta totala a ramurii din a carei interactiune cu cererea totala a pietei rezulta un pret de vanzare ce tinde sa egaleze minimul costului mediu al asa‑numitelor intreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care dispun de conditiile cele mai putin favorabile, astfel incat obtin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Productia lor este insa necesara pentru satisfacerea cererii.

Pentru a demonstra conditia realizarii echilibrului ramurii vom lua si de aceasta data in considerare doua ipoteze:

T2.5.1. Situatia in care in ramura exista si se creeaza firme identice, cu aceleasi curbe ale costurilor, conform fig. T9. de mai jos:

Trebuie sa raspundem la doua intrebari: cate intreprinderi de acelasi tip se mai pot infiinta in cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului pretului pietei infiintarea noilor intreprinderi? Pe piata (graficul din stanga), intersectia cererii si ofertei totale da initial pretul de echilibru OP_ei, caruia ii corespunde o cantitate de echilibru al pietei initiala OQ_ei. Daca am presupune ca in ramura exista 100 de intreprinderi, segmentul OQ_ei este egal cu 100 de segmente 0'Q₀ (0Q₀ fiind cantitate de echilibru initiala a firmei, fixata pentru realizarea conditiei de echilibru al firmei, Pret de vanzare = Costul marginal). Facem abstractie de posibilitatea ca intreprinderile sa stocheze o parte din productie sau sa aduca pe piata bunuri produse intr‑o perioada anterioara si stocate. La pretul de echilibru OP_ei = 0'P₀ firmele din ramura sunt foarte avantajate. Ele isi vand productia la pretul 0'P₀ = Q₀C, dar fiecare unitate de produs le costa, in medie, Q₀D'. Sa ne reamintim ca in costul economic sunt incluse remuneratiile tuturor factorilor de productie utilizati. Astfel, fiecare din cele 100 de firme obtine un adevarat superbeneficiu CD, care stimuleaza intreprinzatorii din ramura sau din afara ei sa infiinteze noi firme.

Ne aflam in situatia concurentei perfecte, asa ca nimic nu‑i impiedica sa faca acest lucru. Sa presupunem ca se vor mai infiinta n firme. Care va fi efectul asupra pietei? Daca, avand in vedere ipoteza atomicitatii cererii si ofertei, variatia productiei unei firme nu putea avea o influenta semnificativa asupra ofertei totale, astfel incat sa modifice pretul de echilibru al pietei, de aceasta data, cresterea semnificativa a numarului de intreprinderi care aprovizioneaza piata va determina sporirea ofertei totale. De aceea, curba ofertei totale de pe piata se deplaseaza pe graficul din stanga al fig. T9., de la stanga spre dreapta. Daca cererea ramane neschimbata, acest fapt provoaca diminuarea pretului de echilibru al pietei pe masura ce noi firme intra in ramura si suplimenteaza oferta totala cu productia lor. In aceeasi masura, fiecare firma, mentinand egalitatea dintre pretul de vanzare si costul marginal (pentru a‑si asigura echilibrul), va observa ca superbeneficiul ei, CD, se diminueaza treptat pana cand devine nul in punctul E. Aceasta se intampla atunci cand pretul de vanzare ajunge la nivelul OP_ef = O'P₁ = Q₁E; Q₁E este minimul costului mediu total. Sageata din suprafata CDE indica sensul de miscare al segmentului CD, intre curba costului marginal, pe care coboara pretul spre nivelul Q₁E, si curba costului mediu total pe care alunecam spre punctul ei de minim.).

Cand curba ofertei totale de pe piata ajunge sa intersecteze curba cererii totale in punctul B, iar noul pret de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al fiecarei firme din ramura, superbeneficiul, incitatorul care a determinat infiintarea de noi intreprinderi, dispare. Daca acestea vor continua sa intre in ramura si sa suplimenteze astfel oferta de pe piata, curba ofertei totale va glisa mai departe pe curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel incat pretul de echilibru al pietei va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocandu‑le pierderi. Unele nu vor putea supravietui si‑si vor inceta activitatea, ceea ce va determina diminuarea ofertei totale de pe piata si deplasarea curbei acesteia in directie inversa, spre stanga, pana ajunge din nou in punctul B, restabilind astfel echilibrul ramurii.

Deci, se poate concluziona ca, pe termen lung, echilibrul se stabileste atunci cand se realizeaza egalitatea:

Pretul de vanzare = minimul costului mediu total = costul marginal

Firmele isi vor fixa productia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel mai scazut, adica celor mai bune conditii de fabricatie; in ramura se va instala de asemenea un numar optim de intreprinderi, deoarece productia lor, fixata la nivel optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane si materiale. Am presupus curbele costurilor nemodificate, la fel ca si curba cererii totale de pe piata. Daca insa ar surveni cresteri in unele elemente componente ale costurilor, curbele acestora s‑ar deplasa in sus, dar mecanismul nu s‑ar schimba. Punctul B₁, de intersectie al curbelor cererii si ofertei totale in situatia de echilibru pe termen lung, ar fi si el undeva mai sus pe curba cererii, corespunzator noului minim al curbei costului mediu total. Daca ar avea loc modificari in marimea cererii totale, in sensul cresterii sau in sensul diminuarii, pretul de echilibru de lunga perioada ar fi mai ridicat, respectiv mai coborat, fara insa ca mecanismul fixarii lui sa se modifice.

T2.5.2. A doua ipoteza pe care o luam in considerare in continuare se refera la o situatie mai apropiata de realitate, cand in ramura exista numeroase firme, dar nu identice. Unele dintre ele dispun de conditii mai avantajoase: sunt favorizate de o pozitie mai buna fata de sursele de aprovizionare sau de pietele de desfacere; beneficiaza de o sursa de aprovizionare mai ieftina; dispun de procedee tehnologice mai avansate, de o anumita inventie care le permite realizarea unui nivel mai ridicat al productivitatii etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborate. Celelalte firme dispun de conditii mai putin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile. Ultimele sunt denumite intreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune ca in ramura exista numai doua tipuri de firme: cele care dispun de conditii avantajoase ‑ sa le numim inframarginale ‑ si cele cu conditii mai nefavorabile, dar a caror productie este necesara pentru satisfacerea cererii totale de pe piata ‑ intreprinderi marginale. Ipoteza insa nu este completa: mai trebuie sa presupunem ca noile firme care vor intra in ramura, atrase de acelasi superbeneficiu, nu pot reproduce conditiile de productie avantajoase ale intreprinderilor inframarginale si, de aceea, vor avea curbe ale costurilor mai ridicate, asa cum se observa din fig. T10.

La pretul initial de echilibru al pietei, P_ei, toate firmele isi vor determina volumul productiei care le permite realizarea echilibrului lor, egaland pretul de vanzare si costul marginal. Astfel, firma inframarginala isi fixeaza cantitatea O'Q₁, iar cea marginala cantitatea O'Q'₁. Ambele tipuri de firme obtin acel superbeneficiu stimulator al infiintarii de noi intreprinderi, CD, respectiv, C'D'. Intrucat am presupus ca firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot infiinta, in ramura se creeaza firme de al doilea tip, a caror productie determina cresterea ofertei totale pe piata si deplasarea curbei ei spre dreapta, pana cand intersecteaza curba cererii in punctul B, la care se fixeaza pretul de echilibru de perioada lunga. Acesta este egal cu minimul costului mediu total al firmei marginale. Deci, pe masura ce creste numarul firmelor marginale nou infiintate in ramura, oferta totala de pe piata creste, pretul momentan al pietei scade, iar superbeneficiul C'D' (care incitase crearea noilor firme) se diminueaza pana devine nul la nivelul P_e al pretului de echilibru. Crearea de noi intreprinderi inceteaza. Ramura si‑a realizat echilibrul. P_e devine pretul stabil de perioada lunga.

Firmele inframarginale vor continua sa obtina un superbeneficiu egal cu FG, care imbraca natura unei rente de producator, rezultata din faptul ca aceste intreprinderi sunt detinatoare ale unor avantaje ce nu mai pot fi reproduse.

In concluzie, in fiecare ramura, printr‑un proces de creare sau disparitie a firmelor, pretul de vanzare pe termen lung tinde sa ajunga la nivelul costului mediu minim al firmelor cel mai putin favorizate, numite intreprinderi marginale.

Desigur, demonstratia putea fi mai complicata daca se lua in considerare faptul ca infiintarea de noi firme determina cresterea cererii de factori de productie si scumpirea lor, ceea ce are consecinte pe planul costurilor. Curbele costurilor s‑ar fi urcat pentru toate firmele, dar mecanismul ar fi fost acelasi. Fiindca ar fi crescut si minimul costului mediu, pretul de vanzare pe termen lung s‑ar fi fixat la un nivel mai ridicat.

La o eventuala modificare a cererii totale pe piata, situatia firmelor din ramura se poate schimba: cand cererea scade, firme din categoria celor inframarginale, avantajate, pot deveni marginale, daca pretul de vanzare scade pana la nivelul minimului costului lor mediu total. Dimpotriva, daca pe piata cererea creste (toate celelalte conditii ramanand neschimbate), creste pretul de vanzare, ceea ce permite intrarea in ramura a unor firme cu conditii de productie si mai nefavorabile decat ale fostelor intreprinderi marginale. In acest caz, noile firme vor intra in categoria intreprinderilor marginale, iar fostele intreprinderi marginale devin astfel inframarginale. Concluzia desprinsa pe baza analizei statice efectuate mai sus isi mentine insa valabilitatea.

Si in cazul fixarii pretului stabil de lunga perioada sau al determinarii echilibrului ramurii este necesara o abordare dinamica a acestor procese. Economia este intr‑o perpetua miscare: se modifica mereu, in sus sau in jos, preturile produselor finite, ale materiilor prime, ale nivelului salariilor si ratei dobanzii etc. De aceea, intreprinzatorii nu se hazardeaza sa infiinteze noi firme decat daca au convingerea ca raportul favorabil pe care‑l constata in prezent intre pretul de vanzare si costurile productiei lor se va mentine si in viitor, macar pe o perioada suficienta de timp pentru a‑si putea recupera investitiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor lua in calcul, asa cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginala a capitalului si rata dobanzii. Eficacitatea marginala a capitalului reprezinta o rata sperata a profitului pentru investitiile suplimentare dorite a fi efectuate, un randament scontat al capitalului investit. Acesta depinde de o multitudine de factori. Unii sunt mai usor cuantificabili, dar nu foarte riguros, cum ar fi volumul actual al utilajelor din ramura si gradul lor de uzura, cantitatile solicitate in prezent de catre cumparatori etc., iar altii, mai greu previzibili, cu cat vizeaza un viitor mai indepartat: evolutia probabila a cererii aflata sub influenta preferintelor si veniturilor consumatorilor; variatiile probabile ale salariilor, determinate de evolutia starii de spirit a lucratorilor, de gradul lor de organizare si de puterea de negociere a sindicatelor; reactiile altor agenti economici, incitati sau descurajati sa‑si extinda capacitatea de productie; evolutia de ansamblu a conjuncturii economice; perspectivele legate de evolutia inflatiei; asteptarile agentilor economici privind evolutia politicii economice promovate de catre guvern etc. Cu unii dintre acesti factori iesim insa din cadrul modelului teoretic al concurentei perfecte.

Rata dobanzii este influentata, la randul sau, in esenta, de oferta de lichiditati, adica masa monetara in circulatie, si cererea de moneda, explicata de J.M. Keynes prin preferinta agentilor economici pentru lichiditate.

Teoria economica de inspiratie keynesista sustine ca intreprinzatorii continua sa investeasca atat timp cat eficacitatea marginala a capitalului este superioara ratei dobanzii. Desigur ca in acest fel concluziile reiesite din abordarea dinamica se indeparteaza de cele ale abordarii statice, dar, in esenta, rationamentul se bazeaza in cele din urma pe acelasi raport intre preturile de vanzare si costurile firmelor componente ale ramurii.

Sa reamintim, in incheiere, ca in acest capitol sunt prezentate rationamentele specifice concurentei perfecte, ca ele dau continut doar unui model teoretic, pe care il putem considera doar un cadru de referinta necesar pentru intelegerea mai riguroasa a realitatii vietii economice, mult mai complicate si mai complexe. Dupa ce, in capitolul urmator, va fi prezentat monopolul, situatie aflata la polul opus concurentei perfecte, studierea continutului si mecanismelor concurentei imperfecte ne va permite o mai mare apropiere de aceste realitati.

Concepte de baza

Probleme de discutat

Cum se poate aprecia gradul de competitie al unei piete?

Ce este concurenta pura si perfecta?

Ce inseamna 'fluiditatea' pietei?

Ce este perioada foarte scurta in analiza mecanismului de formare a pretului de echilibru al pietei?

Cum se realizeaza echilibrul pietei in ipoteza agentilor economici aflati sub influenta exclusiva a rationalitatii?

Cum se formeaza pretul momentan si care este mecanismul realizarii echilibrului pietei atunci cand agentii economici sunt partial influentati de mediu si partial se afla sub influenta rationalitatii?

Ce reprezinta surplusul cumparatorilor si cum se formeaza?

Ce reprezinta surplusul vanzatorilor si cum se formeaza?

De ce, in conditiile concurentei perfecte, venitul sau incasarea marginala coincide cu pretul de vanzare?

Cum se realizeaza echilibrul firmei in conditiile concurentei perfecte?

Daca pretul de vanzare scade sub costul mediu total al unei firme, aceasta isi mai poate continua activitatea in conditiile concurentei perfecte?

Care este mecanismul fixarii pretului stabil pe termen lung si al realizarii echilibrului ramurii in conditiile concurentei perfecte?

CAPITOLUL 7

MONOPOLUL

7.1. Conceptul si formele monopolului.

Bariere de intrare

Monopolul reprezinta situatia de pe piata unui anumit bun a carui oferta este asigurata de o singura persoana sau firma, produsul respectiv neavand substituienti apropiati, iar furnizorul lui dispunand de posibilitatea ingradirii accesului altor firme in ramura sau sectorul sau de activitate.

Rezulta din aceasta definitie ca, fata de modelul concurentei perfecte, se renunta la ipotezele atomicitatii ofertei si intrarii libere pe piata. Toate celelalte raman compatibile cu existenta monopolului. Altfel spus, monopolul este situatia in care o oferta monolitica se adreseaza pe piata unei cereri atomice.

Reprezentand polul opus concurentei perfecte, monopolul se poate prezenta in urmatoarele forme1:

‑ ca oferta personala a unui specialist sau individ talentat, cum ar fi, de exemplu, creatiile de moda sau pictura unui anumit artist, anumite concerte, etc.;

‑ oferta protejata prin dreptul de licenta, dreptul de autor, dreptul de editor etc. prin care, pentru a fi stimulata creatia, autorilor le este protejat pentru o perioada de timp dreptul de a se bucura de fructul activitatii lor;

‑ monopolul de inovatie, pe care un producator il detine in mod temporar, oferind pe piata un nou produs sau un bun obtinut printr‑un nou procedeu tehnologic. Daca acest avantaj nu este protejat printr‑un drept de licenta, perioada de timp in care producatorul va beneficia de situatia sa de monopolist va fi scurta. Joseph A. Schumpeter (1883‑1950) a fost cel care     a studiat aceasta forma, subliniind efectul ei pozitiv asupra dezvoltarii economice, prin mecanismul 'distrugerii creatoare'. Procesul 'distrugerii creatoare' consta in modificarea pozitiei monopolistului pe piata ca urmare a intrarii unor noi firme prin inventarea a noi produse sau tehnici de obtinere a lor. Existenta profiturilor de monopol reprezinta, potrivit teoriei lui Schumpeter, motivatia majora a eforturilor firmelor pentru realizarea inovatiei si, din aceasta cauza, motorul cel mai puternic al progresului, al expansiunii pe termen lung a productiei globale;

‑ monopoluri naturale, sub forma controlului exploatarii resurselor naturale sau folosirii unor cai de comunicatie deosebit de costisitoare, a caror multiplicare nu ar prezenta avantaj nici din punctul de vedere al profitabilitatii si nici sub aspectul interesului general. Un exemplu in acest sens poate fi reprezentat de situatia unei cai ferate intre doua localitati: nu ar fi oportun ca, de dragul stimularii concurentei in acest domeniu, sa fie permisa construirea unei noi cai ferate, de catre o alta firma. In general, o piata de mici dimensiuni favorizeaza aparitia unor astfel de monopoluri naturale, mai ales in domeniul serviciilor. De exemplu, intr‑un mic oras, nu este profitabila existenta a doua companii de autobuze pentru transportul in comun;

‑ monopolul ca rezultat al economiilor de scara, care consta in faptul ca, daca intr‑o anumita ramura de activitate s‑a format o firma de mari dimensiuni, beneficiara deja a avantajelor productiei de scara, concretizate in esenta intr‑un nivel redus al costurilor, este dificil sa mai patrunda si o noua intreprindere care, pentru inceput, are costuri ridicate.

Elementele enumerate mai sus ca generatoare ale diferitelor forme de monopol reprezinta de fapt 'bariere de intrare' in calea patrunderii in ramura a unor potentiali concurenti. Pentru cucerirea si consolidarea pozitiei de monopol mai pot fi folosite si alte modalitati cum ar fi: controlul asupra unor factori de productie esentiali (de exemplu, monopolistul poate fi singurul producator al unor parti ale produsului final si are astfel posibilitatea de a refuza accesul unor potentiali rivali la obtinerea lor si, deci, la fabricarea bunului respectiv); controlul asupra vanzarii cu ridicata sau cu amanuntul a unui anumit produs (controland debuseele, producatorul monopolist impiedica accesul la consumatori al potentialilor rivali); amenintarea cu preluarea sau fuziunea; tactici agresive, cum ar fi declansarea unui 'razboi al preturilor' sau a unei puternice campanii publicitare, eliminandu‑si astfel rivalii de pe piata, pentru ca apoi, ramas singur, sa schimbe politica preturilor, pentru a castiga un profit ridicat de monopol; in fine, chiar intimidarea concurentilor reali sau potentiali prin diferite forme de hartuire, legale sau nelegale, pentru a‑i determina sa paraseasca piata sau sa nu intre pe ea .

Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private, publice sau chiar mixte, rezultate din cooperarea primelor doua.

De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care‑si desfasoara activitatea, pot exista monopoluri nationale si monopoluri transnationale.

Pana aici a fost prezentat monopolul ca unica firma intr‑o ramura de activitate. O situatie de monopol poate exista, insa, si atunci cand mai multe firme dintr‑o ramura se inteleg sa conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminand concurenta dintre ele si comportandu‑se ca si cum ar fi o singura firma. Ele vor actiona prin limitarea productiei lor totale la cantitatea care maximizeaza profitul ramurii. Aceste firme formeaza astfel un cartel, in cadrul caruia, fiecarui participant i se aloca o anumita cota din productia ramurii. De obicei, asemenea forme de intelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin masurile adoptate de guverne in cadrul asa‑numitelor 'politici de concurenta'.

7.2. Mecanismul formarii pretului de monopol

pe termen scurt si al realizarii echilibrului

firmei monopoliste

Pentru realizarea obiectivului sau, obtinerea unui profit total cat mai ridicat, ca si firma din concurenta perfecta, monopolistul compara doua serii de date: cele referitoare la costuri, pe de o parte, si cele care privesc incasarile, venitul sau, pe de alta parte. Curbele costurilor unitare, cel putin ca forma, nu difera de cele ale unei firme din situatia de concurenta perfecta. In schimb, datele referitoare la incasari difera fundamental.

7.2.1. Curba cererii sau incasarii medii (a pretului de vanzare)

si curba incasarii marginale in cazul monopolului

In conditiile concurentei perfecte, asa cum s‑a vazut in capitolul anterior, curba cererii bunului pentru fiecare firma era perfect elastica, identificandu‑se cu dreapta pretului de echilibru al pietei, care nu putea fi influentat prin variatiile ofertelor individuale. Si‑atunci, incasarea marginala era constanta, egala cu pretul de vanzare.

Pe piata dominata de monopol, oferta monopolistului este de fapt oferta pietei, care se afla in fata cererii totale a pietei pentru bunul respectiv. De aceea, orice crestere a ofertei monopolistului, daca cererea pietei ramane neschimbata, va determina o reducere a pretului de vanzare, conform tabelului 7.1. si fig. 7.1.

Vanzand o bucata, monopolistul incaseaza 55 unitati monetare (u.m.). Vanzand doua bucati, pretul (incasarea medie) scade la 50 u.m., dar nu numai pentru a doua bucata, ci pentru ambele, astfel incat incasarea totala este de 2 x 50 = 100 (u.m.). Deci, pentru a doua bucata, monopolistul realizeaza o incasare suplimentara (adica incasarea marginala) de 100 - 55 = 45 (u.m.), mai mica decat pretul de vanzare (incasarea medie) de 50 u.m. De ce? Fiindca, vanzand doua bucati in loc de una, monopolistul isi mareste incasarea totala cu dreptunghiul DEGF hasurat, pierzand insa pentru prima bucata dreptunghiul ACDB hasurat. De aceea, incasarea marginala este mereu inferioara incasarii medii sau pretului de vanzare cand monopolistul isi sporeste volumul vanzarilor pe piata. El nu poate impune pe piata, concomitent, si cantitatea vanduta si pretul, ci doar unul din aceste elemente. Celalalt este la dispozitia cumparatorilor.

Ca urmare, curba incasarii medii (dreapta D₁ din fig. 7.1.) este distincta si deasupra curbei incasarii marginale (dreapta D₂ din fig. 7.1.).

7.2.2. Determinarea cantitatii pe care o ofera monopolistul

pentru maximizarea profitului sau total

In cazul monopolului, cresterea productiei destinate vanzarii va continua pana la cantitatea pentru care incasarea marginala devine egala cu costul marginal, asigurandu‑se astfel maximizarea profitului total. Este aceeasi conditie ca si in cazul concurentei perfecte, numai ca, de aceasta data, curba incasarii marginale este diferita de cea a pretului de vanzare.

Grafic, determinarea cantitatii la care se va opri monopolistul si modul de fixare a pretului pe termen scurt sunt prezentate in fig. 7.2.

Explicarea este asemanatoare celei din cazul firmei in concurenta perfecta. Daca monopolistul isi stabileste productia initiala la 0Q₀, costul marginal este segmentul Q₀A, costul mediu ‑ Q₀B, incasarea marginala ‑ Q₀C, pretul de vanzare - Q₀D. Pe fiecare bucata vanduta obtine in medie un profit egal cu segmentul BD, iar pentru ultima bucata produsa realizeaza profitul AD. Aceste rezultate il incita sa mareasca productia pana la OQ_e. La aceasta cantitate, costul marginal Q_eE egaleaza incasarea marginala. Pentru ultima bucata fabricata si vanduta nu se mai obtine castig, dar profitul corespunzator tuturor celorlalte bucati este substantial, asa cum ne indica suprafata hasurata F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu ‑ FG ‑ si cantitatea OQ_e; dar segmentul OQ_e este egal cu segmentul FF', asa ca,

.

Daca ar continua sa mareasca productia, de exemplu pana la cantitatea OQ₁, pentru fiecare bucata fabricata si vanduta peste cantitatea OQ_e incasarea marginala ar fi mai mica decat costul marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La cantitatea OQ₂ monopolistul n‑ar mai obtine profit din activitatea sa, iar peste acest volum al productiei, de exemplu la OQ₃, ar inregistra pierderi.

De aceea, monopolistul isi va readapta productia la cantitatea OQ_e, care corespunde egalitatii dintre costul marginal si incasarea marginala, asigurand maximizarea profitului total si realizarea echilibrului firmei monopoliste.

Pretul de vanzare tinde sa se stabilizeze la nivelul Q_eG, mult superior incasarii marginale, cat si costului mediu, favorizand astfel obtinerea unui profit ridicat de monopol.

Mecanismul fixarii pretului pe termen scurt si realizarii echilibrului monopolistului poate fi mai usor inteles din exemplul numeric redat in tabelul 7.2. si reprezentat grafic in fig. 7.3.

Se observa, atat din tabel, cat si din reprezentarea grafica, faptul ca profitul total atinge maximul sau la un nivel ceva mai mare de 690 mii u.m. Acesta corespunde unei cantitati produse si aduse pe piata de 5 mii ‑ 6 mii buc. (probabil 5.500 buc.) si unui pret de echilibru care, asa cum rezulta din grafic, tinde spre 300 u.m./buc. Profitul total maxim este evidentiat prin suprafata AP_eB'B hasurata. Cantitatea de echilibru corespunde, intr‑adevar, punctului de intersectie al curbelor incasarii marginale si costului marginal, adica nivelului la care Costul marginal = Incasarea marginala. In aceste conditii, pretul de vanzare (Q_eA de pe grafic) este superior atat incasari marginale (Q_eC) cat si costului mediu (Q_eB), permitand obtinerea unui profit ridicat de monopol.

7.3. Mecanismul formarii pretului de monopol

pe termen lung si al realizarii echilibrului

ramurii monopolizate

Pe termen lung, cand monopolistul poate mari numarul uzinelor in care produce bunul respectiv, cresterea productiei si deci a ofertei totale pe piata va trebui sa tina seama de reactia cumparatorilor, manifestata prin variatia pretului de vanzare. De aceea, in realizarea echilibrului pe termen lung este necesara luarea in considerare a costurilor medii, monopolistul urmarind ca prin oferta sa unica sa nu determine diminuarea pretului de vanzare sub minimul costului mediu al productiei sale, ci, dimpotriva, sa‑l mentina la un nivel superior, convenabil obtinerii unui profit total ridicat. Pentru aceasta, el poate actiona fie reducand oferta pe piata prin diminuarea productiei sau cresterea stocurilor, fie sporind oferta prin majorarea productiei sau diminuarea stocurilor .

Pana aici s‑a presupus ca monopolistul urmareste incasarea unui profit total maxim. Daca insa luam in considerare si alte posibile mobiluri, in functie de natura monopolistului, analiza se complica. Maximizarea profitului total este un obiectiv specific monopolurilor private. Nici acestea insa nu‑l pot realiza pe deplin, din cel putin doua serii de motive:

pe de o parte, avand o imagine nu totdeauna suficient de exacta asupra cererii de pe piata, monopolistii pot constata postfactum ca sporirea ofertei lor a determinat scaderea pretului de vanzare sub nivelul convenabil lor, provocand astfel diminuarea profitului total asteptat;

pe de alta parte, monopolurile nu au nici pe departe libertatea deplina de actiune. Ele trebuie sa tina seama de interesele consumatorilor, de opinia publica, fiindca, altfel, risca interventia autoritatilor abilitate ale statului.

In ceea ce priveste situatia monopolurilor publice, doar unele monopoluri fiscale pot urmari maximizarea incasarii totale (cum este, de exemplu, monopolul tutunului), desi autoritatea publica trebuie sa tina seama, si ea, de anumite restrictii, in special de reactia consumatorilor care au si calitatea de alegatori.

Daca mobilul sau scopul monopolului public va fi limitarea drastica a consumului unor bunuri nocive sanatatii (cum ar fi, de exemplu, bauturile alcoolice asupra carora este impus, in multe tari monopolul statului), preturile de vanzare se pot fixa la niveluri ridicate, mult mai mari decat costurile, pentru a descuraja cumpararea lor.

Daca monopolul public ar avea ca scop doar asigurarea pentru societate sau pentru un anumit domeniu a unor servicii de buna calitate, fara a urmari profitabilitatea, volumul productiei poate creste pana la cantitatea la care pretul de vanzare egaleaza costul mediu, cand nu se mai obtine nici profit, dar nici pierdere (Segmentul OQ₂ din fig. 7.2.).

Daca pentru desfasurarea activitatii sale monopolul beneficiaza de o subventie, volumul productiei poate creste dincolo de nivelul care egaleaza pretul de vanzare cu costul mediu, deci in zona pierderilor totale, in limita marimii subventiei primite.

Din punctul de vedere al analizei dinamice, adoptarea deciziilor tine seama, desigur, de anticiparile pe care le fac monopolistii in legatura cu evolutia factorilor care‑si exercita influenta asupra celor doua serii de date: costuri si incasari. De aceasta data, anticiparile apartin unui singur subiect economic, chiar daca acesta poate fi asistat de consultanti de specialitate. Ca urmare, o decizie adoptata eronat, pe baza unor anticipari neconfirmate, poate genera consecinte mult mai grave asupra echilibrului ramurii monopolizate sau chiar al economiei nationale decat in cazul concurentei perfecte, cand efectele erorii unei firme puteau fi usor compensate de succesul celorlalte, fara consecinte vizibile asupra ramurii.

7.4. Monopolul cu discriminare de pret

Pana aici s‑a presupus ca monopolistul, atunci cand vinde o anumita cantitate din bunul pe care‑l produce si‑l ofera in exclusivitate, practica un pret unic, pentru fiecare unitate, indiferent cine il va cumpara.

Sa ne reintoarcem insa la capitolul anterior si sa reanalizam datele oferite in tabelul T2. din paragraful T2.3. ‑ 'Surplusul vanzatorilor si al cumparatorilor'. Ce rezulta din coloana 2, randurile 5‑12 din tabel ? Ca existau cumparatori dispusi sa achizitioneze bunul respectiv si la preturi mai mari decat cel care s‑a fixat prin mecanismul realizarii echilibrului pietei. 60 mii de bucati s‑ar fi putut vinde si la 240 u.m./buc. La 220 u.m./buc. s‑ar fi putut vinde 100 mii buc. s.a.m.d.

Avand posibilitatea sa domine piata bunului respectiv, monopolistul isi da seama ca, daca ar putea practica niveluri de pret diferite la vanzarea produsului sau, si‑ar mari veniturile, preluand pe aceasta cale o parte din surplusul cumparatorilor. Discriminarea de pret apare atunci cand monopolistul practica preturi diferite pentru unitati din acelasi produs, pentru motive care nu tin de diferente de cost in obtinerea lor .

Deci, nu toate diferentele de pret practicate pentru un acelasi bun intra in categoria discriminarii. Reducerile de pret oferite pentru contractarea unei cantitati mai mari, diferentele intre preturile cu ridicata si cele cu amanuntul, variatia preturilor in functie de perioada in care sunt oferite bunurile sau serviciile nu sunt discriminari de pret, deoarece pot fi determinate de variatii ale costurilor.

Discriminarea de pret are in vedere doar importanta pe care cumparatori diferiti o acorda produsului respectiv. Ea se poate prezenta ca discriminare pe o piata, intre unitati ale aceluiasi bun, ca discriminare intre piete, cand pe o piata in sens spatial se practica un pret diferit fata de cel de pe o alta piata, sau ca o discriminare de pret perfecta, cand fiecare unitate ar fi vanduta la un pret diferit. Daca monopolistul ar reusi sa practice aceasta ultima forma, profitul sau ar fi cel mai ridicat, deoarece ar reusi sa preia in intregime surplusul cumparatorilor.

Astfel, folosind exemplul din tabelul T2., daca oferta ar fi a unui singur producator, al carui produs ar avea un cost marginal de 70 u.m. pe fiecare unitate din cantitatea oferita, vanzand cele 700 mii bucati la un pret unic, cel de echilibru, de 80 u.m./buc, profitul total ar fi de (80‑70)x700 mii = 7 milioane u.m. Daca ar reusi sa vanda insa primele 205 mii buc. la pretul pe care erau dispusi sa‑l accepte cumparatorii, de 180 u.m./buc., urmatoarele 145 mii buc. la pretul de 140 u.m./buc., iar restul de 350 mii buc. la pretul de 80 u.m./buc., profitul total ar deveni (180‑70) x 205 mii + (140-70) x 145 mii + (80-70) x 350 mii = 22,55 milioane + 10,15 milioane + 3,5 milioane = 36,2 milioane. Profitul ar creste deci cu 29,2 milioane u.m., diferenta pe care monopolistul o sustrage din surplusul cumparatorilor prin aceasta metoda, a discriminarii de pret. Daca ar fi practicat toate cele 9 niveluri de pret (de la pozitia 4 la pozitia 12 din tabelul nr. T2.) pentru cantitatile corespunzatoare anticiparilor cumparatorilor ‑ adica daca ar fi practicat discriminarea de pret perfecta ‑ intregul surplus al cumparatorilor ar fi revenit sub forma de profit de monopol producatorului ofertant unic.

Discriminarea de pret insa nu este posibila decat daca sunt indeplinite doua conditii:

vanzatorul sa poata face distinctie intre unitatile succesive cumparate de catre un singur cumparator sau

cumparatorii discriminati sa fie separati perfect pe categorii, astfel incat revanzarea intre aceste categorii sa nu fie posibila.

Prima conditie ar putea fi indeplinita, de exemplu, de o companie de furnizare a energiei electrice prin folosirea contoarului. A doua este mai greu de indeplinit. Un magazin nu poate practica, de exemplu, pentru acelasi produs, un pret mai mare pentru un om de afaceri prosper si un pret mai mic pentru un om de rand. Mai intai, fiindca nu este atat de usor sa identifici pe cel caruia i s‑ar putea pretinde un pret mai mare, iar apoi fiindca in fata acestei discriminari el ar putea apela la cel de‑al doilea pentru a‑si face cumparaturile. Nu aceeasi situatie ar fi in cazul serviciilor prestate de un chirurg, care‑si cunoaste pacientii, iar acestia nu se pot substitui. De aceea, pentru aceeasi interventie chirurgicala, medicul poate pretinde un tarif mai mare omului de afaceri decat omului de rand.

Discriminarea de pret va avea doua consecinte esentiale:

‑ veniturile totale obtinute de ofertantul monopolist vor fi mai mari decat in cazul practicarii unui pret unic;

‑ productia oferita si vanduta pe piata va fi de asemenea mai mare    decat in cazul pretului unic.

Cresterea veniturilor monopolistului pe seama preluarii unei parti din surplusul consumatorului ar parea indezirabila. Insa, faptul ca prin discriminarea de pret se ajunge la o productie mai mare decat in cazul monopolului cu pret unic poate favoriza si pe cumparatorii cu o putere de cumparare mai scazuta, permitandu‑le accesul la un produs pe care nu si l‑ar fi putut obtine la nivelul de pret maximizator al profitului monopolistului.

7.5. Consecinte economico-sociale ale monopolului

Asa cum a rezultat din analiza modului de fixare a pretului si a cantitatii de bunuri pe care firma monopolista o produce si o ofera pe piata, consumatorii si societatea in general sunt dezavantajati pe doua cai:

‑ nivelul pretului practicat este in mod durabil superior celui care s‑ar fi format in conditiile concurentei perfecte;

‑ cantitatea oferita pe piata este de asemenea inferioara celei pe care o asigura concurenta perfecta.

Aceste dezavantaje sunt evidentiate in fig. 7.4.:

Deoarece, in conditiile concurentei perfecte, pretul de vanzare coincide cu incasarea marginala, cantitatea de echilibru se fixeaza la nivelul 0Q_ec (Q_ec fiind proiectia pe abscisa a punctului B, de intersectie a curbei costului marginal cu linia pretului de vanzare), caruia ii corespunde pretul de echilibru 0P_ec. Este evident ca segmentul 0Q_ec este mai mare decat 0Q_em (cantitatea fixata de monopol, cand incasarea marginala nu mai este egala cu pretul de vanzare), iar 0P_ec este mai mic decat pretul de echilibru al monopolului.

De asemenea, absenta concurentei si practicarea unui pret de vanzare fixat in mod durabil la un nivel superior, atat costului marginal cat si celui mediu, nu stimuleaza firma monopolista sa caute posibilitatile tehnologice si organizatorice pentru obtinerea unor costuri cat mai reduse. Efectul va fi un cost mai ridicat, atat pentru consumatori cat si pentru societate, comparativ cu concurenta perfecta.

Aceasta concluzie insa nu poate fi absolutizata: in general, capacitatea financiara, tehnologica, de cercetare stiintifica de care dispun unele mari monopoluri depaseste cu mult ceea ce isi poate permite o mica firma concurentiala. Alocand importante resurse studiilor de marketing, dispunand de un management performant, monopolurile urmaresc extinderea si consolidarea pietelor prin angajarea cercetarii pe calea descoperirii de noi tehnici si tehnologii sau lansarii de noi produse la costuri mai reduse, care avantajeaza societatea. Inovarea permanenta insotita de investitii substantiale este una dintre metodele mentinerii situatiei de monopol pe piata unui anumit produs. Ca urmare, atitudinea fata de monopol trebuie sa fie selectiva, in functie de modul sau de manifestare, de tipul sau, de sursa puterii sale.

In aceeasi directie, a reducerii costurilor, monopolurile actioneaza pe baza economiilor de scara, a obtinerii unei productii mai ridicate, la costuri mai scazute. 'O industrie nu poate exista in conditii de concurenta perfecta daca pot fi obtinute economii de scara substantiale' . Mica firma din modelul concurentei perfecte nu este capabila de economii de scara. Or, este cunoscut faptul ca economiile de scara au constituit, inca de la sfarsitul secolului trecut, sursa principala a unei satisfaceri mai depline a nevoilor consumatorilor dintr‑un numar (este adevarat, destul de redus) de state care au dat tonul dezvoltarii in secolul XX.

Un alt dezavantaj evidentiat in manualele occidentale de stiinte economice il reprezinta inegalitatea distribuirii veniturilor. Daca in conditiile concurentei perfecte intrarea pe piata a noilor concurenti inlatura profiturile anormale, monopolul, cu cat are o pozitie mai stabila, cu atat cauta sa‑si permanentizeze profitul ridicat, considerat anormal de catre alte firme mai mici sau chiar si de catre o mare parte a populatiei. Nu trebuie pierduta din vedere destinatia profitului si faptul ca intervine intr‑o anumita masura procesul redistribuirii prin intermediul politicii fiscale, bugetare. De altfel, profitul ridicat reprezinta una din motivatiile principale ale eforturilor monopolurilor de cercetare, de inovare, de mentinere si extindere a pietei.

Prin marea sa putere financiara, monopolul poate asigura sponsorizarea unor activitati culturale, stiintifice, sportive, caritabile. Acesta reprezinta un avantaj pentru societate, dar adesea nu este oferit in mod dezinteresat. Pe aceasta cale, licita, dar si prin sprijinirea financiara ilicita a unor partide sau grupuri de presiune, monopolurile au posibilitatea de a exercita si o anumita influenta politica, pentru a obtine un tratament favorabil din partea guvernelor. In absenta unei supravegheri din partea autoritatilor publice abilitate, monopolul poate atinge asemenea dimensiuni incat puterea si influenta sa cu greu mai pot fi ingradite, devenind un pericol potential pentru insasi independenta si suveranitatea nationala atunci cand interesele sale intra in conflict cu cele ale statului ‑ gazda.

Chiar daca exista si unele avantaje ale monopolului, concurenta intre agentii economici, intre firme este considerata drept conditie a functionarii normale a unei economii de piata. De aceea, inca de la sfarsitul secolului al XIX‑lea, cand incep sa se manifeste mai vizibil monopolurile, cand incep a se resimti tendinte de ingradire a liberei concurente, in Canada si SUA se adopta o legislatie antitrust. Astfel, interdictia oricarei constrangeri asupra concurentei din SUA a fost proclamata prin Sherman Antitrust Act din 1890, completata prin Clayton Act din 1914. In Europa Occidentala, 'politica concurentei' a fost adoptata dupa al doilea razboi mondial, atat la nivel statal cat si in cadrul Uniunii Europene.

In Romania, economiei planificate centralizat i‑a fost caracteristica dominatia unui monopol quasiabsolut al 'intreprinderilor socialiste de stat', a carui demontare constituie una dintre principalele directii de infaptuire a reformei economice demarate dupa anul 1990. Demonopolizarea ramurilor si crearea conditiilor pentru asigurarea manifestarii concurentei libere intre intreprinderi reprezinta o componenta esentiala a tranzitiei Romaniei spre economia de piata. Intrarea in vigoare a 'Legii concurentei', incepand cu 1 februarie 1997, vizeaza tocmai manifestarea nealterata a concurentei in ansamblul pietelor economiei romanesti: piata bunurilor si serviciilor, piata capitalului, piata monetara, piata muncii.

Concepte de baza

Probleme de discutat

Formele sub care se poate prezenta monopolul

Bariere de intrare pe piata a potentialilor concurenti ai firmei monopoliste

Deosebiri intre curba cererii sau incasarii medii in cazul concurentei perfecte si in situatia de monopol

De ce incasarea marginala este mereu inferioara celei medii in cazul monopolului?

Cum se determina cantitatea pe care o ofera monopolistul pe piata si nivelul pretului de vanzare?

Cum se realizeaza echilibrul firmei monopoliste private pe termen lung?

Cum se determina pretul si cantitatea produsa in cazul monopolurilor publice care au alte obiective decat maximizarea profitului?

Ce reprezinta monopolul cu discriminare de pret?

Care sunt formele discriminarii prin pret si conditiile necesare realizarii ei?

Consecintele functionarii monopolului discriminant

Dezavantajele existentei monopolului

Avantaje ale existentei monopolului

Atitudinea puterilor publice fata de monopol si oricare alte forme de ingradire a liberei concurente

CAPITOLUL 8

OLIGOPOLUL SI CONCURENTA

MONOPOLISTICA

8.1. Concurenta imperfecta, caracteristici generale

In prezent, tarile cu economie de piata se caracterizeaza prin asa numita concurenta imperfecta, care, asa cum o definea J. Robinson, este 'o concurenta reiesita din imbinarea caracterelor celor doua situatii opuse pe piata: concurenta si monopolul' .

Concurenta imperfecta desemneaza situatia de piata in care unitatile economice producatoare sunt capabile sa influenteze prin actiunile lor pretul produselor, adesea diferentiate. In acest caz, una, mai multe, sau toate conditiile concurentei perfecte nu sunt respectate:

 Atomicitatea participantilor ‑ in realitate numarul de vanzatori si cumparatori variaza, ei nu sunt de marime, putere si competitivitate egala;

 Fluiditatea pietei ‑ libera alegere a partenerilor participanti la schimb este limitata atat prin factori obiectivi (apropierea geografica, aprovizionare, servicii legate de vanzare etc.) cat si subiectivi (importanta consideratiilor personale in relatiile dintre vanzatori si cumparatori, afinitati psihologice etc.);

 Mobilitatea factorilor de productie ‑ este imperfecta, existand dintotdeauna o anumita rigiditate ce tine atat de factorul capital, cat si de factorul munca. In ceea ce priveste capitalul, cresterea productiei in cazul urcarii preturilor impunea noi capacitati de productie, ceea ce determina o cerere suplimentara de capital fix, a carui producere necesita un anumit interval de timp si, drept umare, productia respectiva nu putea fi sporita in acea perioada, iar anumite nevoi nu erau satisfacute. Invers, in cazul scaderii preturilor, se impunea reducerea productiei, ceea ce implica oprirea anumitor capacitati de productie, inchiderea unor unitati economice, dar antreprenorii, urmarind sa amortizeze capitalul fix in continuare, produceau mai departe acele bunuri. Nici factorul munca nu este mai suplu. Lucratorii nu pot trece, in orice moment, de la o productie la alta, la o anumita fluctuatie a preturilor, fiind legati de anumite activitati prin calificare, aptitudini, obiceiuri etc.

 Transparenta pietei ‑ agentii existenti pe piata dispun de o informatie incompleta, de obicei aceasta este orientata prin actiunea deliberata a vanzatorilor. Concurenta se desfasoara nu numai prin pret, ci si prin alte mijloace ca: lansarea de noi produse, design, reclama, publicitate, servicii la vanzare si pe parcursul utilizarii etc.

 Omogenitatea produsului ‑ se accentueaza diferentierea intre produse ce satisfac aceeasi nevoie. Aceasta diferentiere poate fi obiectiva (caracteristicile produsului, prezentare, conditii de vanzare) sau subiectiva (sensibilitatea la publicitate).

Se considera ca principalele forme ale concurentei imperfecte sunt oligopolul si concurenta monopolistica.

8.2. Oligopolul

8.2.1. Oligopolul ‑ concept si caracteristici

Cuvantul oligopol deriva de la termenul grecesc 'oligos' (putin) si 'polist' (vanzator), avand, in acest caz, sensul de 'cativa vanzatori pentru un anumit produs dat'.

Oligopolul este o forma a concurentei imperfecte in care exista un numar limitat de producatori, care detin o parte importanta din piata unui produs si reusesc sa influenteze formarea pretului in scopul maximizarii profitului

Ca forma a concurentei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru oferta, ci si pentru cerere. Un oligopol va fi de oferta cand pe piata se intalnesc putini ofertanti. Daca un numar redus de cumparatori pot cumpara bunul sau serviciul produs de un mare numar de ofertanti, suntem in situatia de oligopol al cererii, denumit si oligopson. Oligopolul bilateral reprezinta situatia in care pe piata exista un numar mic atat de vanzatori cat si de cumparatori.

Caracteristica principala a structurilor de piata de tip oligopolistic este interdependenta actiunilor diferitilor producatori. Pe acest tip de piata preturile produsului, cantitatea vanduta, profitul realizat de o firma, depind, nu numai de cerere, ci si de reactiile celorlalte firme la deciziile sale. Vanzarile fiecarei firme depind nu numai de pretul propriu ci si de cel al concurentilor sai. Fiecare firma incearca sa impuna propriul pret sau, dimpotriva, suporta pretul altora. Pozitia fiecarei firme pe piata este, in acest caz, departe de cea de monopol absolut, cand ea fixeaza cantitatea ce trebuia produsa si, in acelasi timp, pretul ce sa‑i permita maximizarea profitului. In cazul oligopolului, fiecare firma poate fixa cantitatea pe care o ofera pe piata, insa, pretul de vanzare si, deci si profitul fiecareia, depind de deciziile celorlalte firme producatoare ale aceluiasi produs. Exista in acest caz o functie de reactie.

Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. In functie de faptul daca ofera sau nu produse diferentiate exista doua tipuri de oligopol. Un prim tip, in care oligopolisti pot fi un numar limitat de firme ale caror produse nu sunt diferentiate. Nici una dintre aceste firme nu poate fi calificata drept monopolista, dar, intrucat nu exista decat un numar limitat de producatori, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenta destul de apreciabila asupra pretului de piata. Aceasta prima categorie de oligopolisti se intalneste frecvent in diferite ramuri ale industriei, ale caror produse sunt destul de omogene si unde unitatile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a otelului etc.). Un al doilea tip, in care oligopolisti pot fi un numar limitat de firme ce ofera produse diferentiate, dar care domina impreuna ramura respectiva (de exemplu: industria automobilului, a aparatelor electrice, masinilor ‑unelte, bauturilor alcoolice, produselor chimice etc.). In ambele tipuri fiecare firma oligopolista este dependenta si deci sensibila la modificarea unor decizii ale concurentilor sai privind pretul sau cantitatea produsa. Ea este obligata sa prevada reactiile celorlalte si sa tina seama de ele. Subliniind relatia dintre dimensiunile firmei si mecanismul formarii preturilor, John K. Galbraith arata: 'cu cat este corporatia mai mare cu atat este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra preturilor . si, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului si, in fine, asupra castigurilor sale' .

Dupa numarul firmelor ce se afla in concurenta pe o anumita piata, putem vorbi de duopol ‑ cand sunt doi producatori si oligopol propriu‑zis ‑ cand sunt mai multi producatori. Pana de curand teoria oligopolului a fost prezentata pornind de la cazul duopolului. In caz de oligopol propriu‑zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales ca intre diferite firme se incheie aliante.

Pentru a se masura influenta unei firme asupra alteia se determina elasticitatea incrucisata, care ia forma a doi coeficienti: coeficientul de substituire si coeficientul de repercursiune.

 Coeficientul de substituire exprima influenta preturilor practicate de o firma (J) asupra cantitatilor oferite de o alta firma (I) si se determina prin formula:

(8.1.)

unde: E_ij - reprezinta efectul variatiei relative a pretului P_j - pretul practicat de firma J - asupra cantitatii relative oferite de firma I; symbol 68 f 'GreekMathSymbols' O_i - variatia ofertei firmei I; O_i - oferta initiala a firmei I; symbol 68 f 'GreekMathSymbols' P_j - variatia pretului firmei J; P_j - pretul initial practicat de firma J. Corespunzator, E_ji reprezinta efectul variatiei relative a pretului P_i practicat de firma I asupra cantitatii relative oferite de firma J.

(8.2.)

In functie de valorile luate de acesti doi coeficienti de elasticitate incrucisata se poate determina actiunea reciproca a celor doua firme, una asupra celeilalte:

a) daca E_ij = 0, inseamna ca preturile firmei J nu au nici o influenta asupra cantitatii vandute de firma I;

b) daca 0 < E_ij < symbol 165 f 'GreekMathSymbols' , inseamna ca preturile firmei J influenteaza asupra cantitatii vandute de firma I;

c) daca E_ij symbol 174 f 'GreekMathSymbols' symbol 165 f 'GreekMathSymbols' , inseamna ca preturile firmei J au o influenta foarte puternica asupra cantitatii vandute de firma I. O crestere, chiar foarte mica, a preturilor firmei J, face ca vanzarile firmei I sa tinda spre infinit si invers, o scadere a pretului firmei J determina reducerea puternica a vanzarilor firmei I.

 Coeficientul de repercursiune exprima efectul variatiei relative a cantitatilor oferite de o firma (J) asupra modificarii relative a pretului practicat de firma I si se determina astfel:

(8.3.)

La fel e_ji reprezinta efectul variatiei relative a cantitatii oferite de firma I asupra modificarii relative a pretului practicat de firma J.

(8.4.)

In functie de valorile acestor coeficienti pot exista doua cazuri:

a) cand e_ij > 0, atunci preturile firmei I sunt influentate de cantitatile oferite de firma J;

b) cand e_ij = 0, atunci nu exista interdependenta intre preturile firmei I si cantitatile oferite de firma J.

Aceste interdependente intre firme aflate in situatie de oligopol pot antrena o serie de negocieri si acorduri intre ele in vederea coordonarii actiunilor lor. Poate apare si o situatie de coordonare partiala si spontana, prin care fiecare firma se adapteaza la comportamentul celorlalte. In acest caz, la o firma se formeaza atitudinea de leader, iar celelalte adopta o pozitie de satelit. In sfarsit, actiunea unei firme asupra celorlalte poate fi o actiune automata sau o actiune de conjunctura.

8.2.2. Tipuri de echilibru de oligopol

Cel mai adesea teoria oligopolului a fost prezentata pornind de la cazul duopolului. Modelul teoretic de comportament al acestuia se bazeaza pe functia de reactie ce exprima modul de actiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor luate de concurentul sau; care este dinamica productiei (sau a pretului) stabilita de firma X la un anumit nivel de productie (sau de pret) al firmei Y ? Care este, insa, variabila strategica ‑ pretul sau cantitatea? Ultima problema nu se punea nici in cazul concurentei pure, nici in cel al monopolului. In primul caz, producatorul nu putea fixa decat cantitatea, iar, in cel de‑al doilea, se putea alege ca variabila strategica pretul sau cantitatea, cu acelasi rezultat.

In caz de duopol, prin fixarea pretului sau cantitatii nu se obtine acelasi rezultat.

In cadrul strategiei de pret, fiecare dintre cei doi producatori cauta sa impuna un pret mai scazut, pentru a‑i permite sa obtina o cota cat mai mare din cererea totala. Insa, aceasta poate sa duca la un razboi al preturilor, al carui rezultat este nesigur. Daca firma X atrage o parte din clientela concurentei sale Y micsorand pretul de vanzare al produsului (presupunem ca acesta este omogen), aceasta atrage, dupa sine, reactia firmei Y printr‑o scadere a pretului mai puternica, cu scopul de a‑si restabili pozitia sa, si a‑si adjudeca o parte mai mare a pietei. Daca acest razboi al preturilor continua, poate rezulta din acesta disparitia unuia dintre cei doi concurenti, si anume, acel pentru care pretul de vanzare scade sub costul de productie si ale carui rezerve financiare nu‑i permit sa continue lupta. Apare, astfel, situatia de monopol pentru unul dintre cei doi producatori.

Razboiul preturilor nu are loc decat in cazuri cu totul speciale. Firmele aflate in competitie prefera sa recurga fie la concurenta prin produse care este mai putin periculoasa decat razboiul preturilor intrucat se evita confruntarea directa , fie la o concurenta prin cantitati.

In cazul strategiei de cantitate, cei doi concurenti mentin neschimbat pretul, caz in care consumatorii nu vor mai putea beneficia de eventuala confruntare dintre ei, variabila strategica devenind cantitatea. Solutia de impartire a pietei nu este unica, chiar daca se presupune un cadru simplificat al unui produs omogen. Aceasta va depinde de comportamentul fiecaruia dintre concurenti ‑ de dominatie sau de dependenta. In functie de aceste comportamente vor exista diferite tipuri de echilibru si de impartire a pietei3: in cazul in care cei doi duopolisti adopta un comportament bilateral de dependenta (un comportament pacifist), printr‑o ajustare progresiva a cantitatilor se va ajunge la o impartire stabila a pietei si la o pozitie de echilibru stabil. Aceasta ipoteza a fost avuta in vedere de Cournot. Atunci cand cei doi concurenti vor sa domine, nu va fi posibil un echilibru, ci va avea loc o confruntare continua, pornind de la acest comportament de dubla dominatie. Aceasta ipoteza a fost analizata de Bowley. Daca unul dintre concurenti accepta pozitia de dependenta fata de celalalt, se va ajunge la o situatie de echilibru stabil. Aceasta este ipoteza avuta in vedere de Stackelberg. In tabelul nr. 8.1. se prezinta aceste cazuri posibile de duopol, in functie de tipurile comportament din cadrul strategiei de cantitate, ale fiecaruia dintre cei doi producatori (X si Y).

Tabelul 8.1. Tipuri de duopol

8.2.2.1. Comportament bilateral de dependenta.

Duopolul simetric (Cournot)

In cadrul acestui tip de duopol fiecare producator isi determina oferta sa, considerand oferta celuilalt drept un element la care el trebuie sa se adapteze. Cum fiecare adapteaza productia sa la aceea a celuilalt, se ajunge, prin ajustari succesive, la o pozitie de echilibru stabil.

Cum se va stabili echilibrul in acest caz? Cum se va face impartirea pietei?

Se presupune ca produsul este omogen, pretul identic, iar singura variabila de ajustare este cantitatea vanduta. pretul nu va mai depinde, ca in cazul monopolului, de cantitatea realizata de unul dintre cei doi producatori, ci de cantitatea produsa de ambii protagonisti.

Pentru inceput presupunem ca firma X este singura producatoare a unui produs (deci detine un monopol al ofertei). Daca firma Y doreste sa intre pe piata si sa ofere o anumita cantitate din acel bun, productia ei va trebui sa fie atat de mare incat sa‑i permita maximizarea profitului. Firma X va considera aceasta oferta a lui Y ca fiind data, intrucat nici una dintre cele doua firme nu are un comportament de dominatie, si isi va adapta, in mod corespunzator, propria oferta. Firma Y va reactiona, la randul sau, ajustandu‑si productia. Procesul de ajustare a productiei va continua pana la nivelul la care nici una dintre firme nu‑si va mai modifica oferta.

Daca firma X produce cantitatea q_x, iar firma Y cantitatea q_y, productia totala va fi:

(8.5.)

Aceasta va fi vanduta pe piata la un pret dorit 'P'. Pentru acest bun cererea va fi functie descrescatoare fata de pret:

(8.T)

Cifra de afaceri a fiecarei firme va depinde atat de nivelul productiei sale, cat si de cea a concurentei sale, deoarece fiecare dintre acestea isi va vinde marfa la pretul P, care depinde de productia celuilalt:

(8.7.)

(8.8.)

unde: R_x - cifra de afacreri a firmei X,R_y ‑ cifra de afaceri a firmei Y.

In functie de conditiile de productie ale celor doua firme, costul de productie al fiecareia depinde de nivelul productiei sale, adica C_x(q_x) si C_y(q_y). Functiile de profit vor fi:

(8.9.)

(8.10.)

Ipoteza retinuta de Cournot a fost aceea ca fiecare firma isi maximizeaza profitul presupunand ca decizia de productie a partenerii sale nu se va modifica. Deci, firma X maximizeaza profitul presupunand q_y fix. Firma X va cauta acel nivel al productiei optim q_x ce sa‑i asigure maximizarea profitului. In acelasi mod, firma Y isi va maximiza profitul presupunand q_x fix.

Se pun in evidenta functiile de reactie, ce exprima nivelurile productiei optime alese de X pentru toate cantitatile posibile de productie ale lui Y, tinand cont de cererea pentru bunul respectiv. Nivelul productiei ales de X va fi cu atat mai mare, cu cat cel al lui Y va fi mai mic:

, cu g'<0 (8.11.)

La fel se poate evidentia functia de reactie a lui Y pentru diferite cantitati produse de X.

, unde h'<0 (8.12.)

Cele doua functii de reactie sunt prezentate in fig. 8.1.

Piata duopolului nu este, in mod necesar, in echilibru deoarece fiecare firma isi va modifica productia tinand cont de cea a concurentei sale, ceea ce va determina o noua schimbare in productia celei de‑a doua. Nu va exista echilibru decat daca cele doua firme nu mai doresc sa‑si modifice nivelul optim al cantitatii produse.

Cum fiecare firma isi ajusteaza oferta sa la cea a concurentei sale, echilibrul pietei se realizeaza in punctul in care cele doua curbe de reactie se intretaie (E).

Daca presupunem, pentru inceput, ca firma X este singura pe piata, productia ei (q_x) este situata la punctul de intersectie al curbei de reactie q_x cu axa ordonatei (M₁), cantitatea produsa de firma Y fiind prin ipoteza nula. Daca Y are intentia sa intre pe piata, nivelul optim al productiei sale este reprezentat prin abscisa punctului N₁ situat pe curba sa de reactie. Aceasta oferta a lui Y va antrena o reactie a lui X, care va oferi o cantitate ce corespunde ordonatei lui M₂, ceea ce va determina o noua ajustare a lui Y in N₂. Procesul va continua pana se va stabiliza in punctul E, in care cele doua firme isi maximizeaza profitul, intrucat sunt situate pe curbele lor de reactie si nu mai ai de operat ajustari asupra cantitatilor produse (fig. 8.2.).

Pe baza aceluiasi rationament, procesul de ajustare poate fi reprezentat presupunand ca Y ofera initial OI₁. De asemenea, procesul se va stabiliza tot in punctul E, ce reprezinta un punct de echilibru stabil. In cadrul acestui comportament bilateral de dependenta, fiecare firma actioneaza ca si cum productia concurentei sale ar fi stabila, in timp ce ea si‑o modifica. Dar ea constata ca, de la o perioada la alta, si productia firmei concurente se modifica. Desi solutia lui Cournot este criticabila, in realitate neputandu‑se realiza acestei ajustari succesive pentru a se ajunge la punctul de echilibru, totusi, ea prezinta un anumit interes teoretic, introducand aceasta ipoteza de interdependenta.

Ipoteza avuta in vedere de Cournot in cazul duopolului simetric a fost generalizata de Nash pentru cazul pietelor care comporta mai mult de doua firme producatoare ‑ de unde si denumirea de echilibru Cournot ‑ Nash. Atunci cand numarul de vanzatori creste, fiecare avand, prin ipoteza, un comportament de adaptare, productia fiecaruia dintre ei reprezinta o proportie din ce in ce mai mica din oferta totala a ramurii. Drept urmare, actiunea unui vanzator particular devine tot mai neglijabila, iar la limita (atunci cand numarul de vanzari tinde spre infinit) solutia lui Cournot tinde catre cea a concurentei perfecte.

8.2.2.2. Comportamentul unilateral de dominatie. Duopolul asimetric (Stackelberg).

Duopolul asimetric introduce ipoteza de dominatie, ce presupune ca unul dintre producatori accepta pozitia de satelit, in conditiile cand celalalt are o pozitie mai puternica. Daca producatorul ce accepta pozitia de satelit realizeaza un profit suficient, tinand cont de partea din cerere pe care o detine si de costurile sale de productie, sistemul se stabilizeaza, daca nu el evolueaza spre duopolul dominant, ce presupune un comportament bilateral de dominatie.

In cazul duopolului asimetric, daca firma X promoveaza un comportament unilateral de dominatie, fixand cantitatea optima de oferta ce ii va maximiza profitul, firma Y prevede reactiile acesteia si are o pozitie de satelit, oferind o cantitate ce completeaza oferta lui X. Pentru simplificare, presupunem ca functia de reactie a lui Y este cea reprezentata mai inainte in fig. 8.2. In acest caz firma X decide sa nu urmeze procesul de adaptare descris mai sus, ci alege situatia care, in ansamblul pozitiilor posibile, este cea mai profitabila. Reamintim ca toate punctele curbei de reactie a lui X sunt optime, asigurand profitul maxim; dar acesta se asigura, pe aceasta curba, pentru niveluri determinate ale productiei firmei Y. Dar firma X poate decide sa refuze adaptarea, pentru a alege o strategie de maximizare a profitului ce sa tina seama de strategiile posibile ale firmei Y. Daca firma X va constata ca profitul sau va fi cel mai ridicat la nivelul de productie Om, firma Y, ce are un comportament de satelit se va adapta oferind cantitatea care ii corespunde lui n; insa, nu va exista un proces de ajustare, deoarece X si‑a fixat productia la un asemenea nivel ce sa‑i permita maximizarea profitului. Pozitia de echilibru durabil va fi reprezentata de Om, productia lui X si de mn, cea a lui Y.

Acelasi rationament poate fi reluat, presupunand, de aceasta data, ca firma Y are un comportament unilateral de dominatie, iar firma X unul de satelit: punctul S reprezinta o situatie de echilibru la care firma X isi ajusteaza productia in raport de cea definita de Y, respectiv O_i. Firma X anticipeaza reactia lui Y stabilind un asemenea nivel al ofertei incat sa maximizeze profitul lui Y care este firma dominanta.

Exista, deci doua situatii absolut simetrice, la fel de stabile, cu o repartizare foarte diferita a pietei si a profitului.

8.2.2.3. Comportament bilateral de dominatie. Duopolul dominant (Bowley)

Principala caracteristica consta in aceea ca ambele firme au o putere economica ce le face capabile sa domine piata, ele candidand, in mod simultan, la pozitia de producator dominant. Fiecare dintre ele adopta un comportament de dominatie, considerand ca cealalta se va comporta ca un satelit; X isi fixeaza oferta la nivelul Om, in timp ce Y si‑o stabileste la nivelul O_i; cele doua oferte definesc punctul H, sau punctul lui Bowley, situat in afara curbelor de reactie (de fapt, in acset caz nu mai exista reactie, fiecare firma avand un comportament de dominatie si nu de adaptare). Punctul H nu este un punct de echilibru al pietei, ci el exprima, in fapt, dezechilibrul si lupta care se da intre cele doua firme pentru dominare a pietei.

In cazul duopolului dominant fiecare dintre cei doi producatori poate avea in vedere mai multe strategii, ce se pot grupa in doua :

a) Strategia de cantitate ‑ cand tinand cont de curba cererii si cea a costului de productie, fiecare producator stabileste cantitatea care ii asigura profitul cel mai mare. Fiecare isi fixeaza nivelul ofertei, fara a tine seama de comportamentul celeilalte, de unde va rezulta o supraproductie. Fiecare producator va tinde sa impuna celuilalt cantitatea care pentru el este cea mai avantajoasa, pornind de la ipoteza arbitrara ca firma concurenta se va adapta la politica sa. Insa, aceasta atrage dupa sine, reactia celeilalte firme producatoare. In urma acestui comportament bilateral de dominatie, cantitatile oferite vor fi prea mari pentru a putea fi vandute la un pret avantajos, atat pentru o firma cat si pentru cealalta. Drept urmare, fiecare firma va diminua cantitatea oferita, iar pretul va spori pana ce cantitatile devenind prea mici, fiecare va considera mai avantajos sa creasca cantitatea oferita, de unde va rezulta o forma de piata instabila, cu nivelul pretului si cantitatilor ce oscileaza intre doua limite. Aceste oscilatii pot duce, fie la situatia in care acea firma care produce la costul cel mai avantajos poate iesi invingatoare, caz in care duopolul degenereaza in monopolul absolut (sub rezerva ca nici un nou producator nu poate sa‑i ia locul pe piata), fie la intelegere, dand nastere diferitelor tipuri de aliante (vor fi analizate in cazul general al oligopolului).

b) Strategie de pret ‑ cand fiecare dintre cei doi producatori cauta sa impuna un pret mai scazut pentru a‑i permite sa obtina o cota cat mai mare din cererea totala. Aceasta atrage insa, dupa sine, reactia celuilalt producator printr‑o scadere a pretului mai puternica cu scopul de a‑si restabili pozitia sa, de a recastiga partea sa de piata. Daca acest razboi al preturilor continua, poate rezulta din aceasta disputa disparitia unuia dintre cei doi concurenti, si anume, acel pentru care pretul de vanzare scade sub costul de productie si ale carui rezerve financiare nu‑i permit sa continue lupta. Apare astfel situatia de monopol absolut pentru unul dintre cei doi producatori. In cazul cand ei au aceeasi structura si nivel al costului, se vor pune de acord, formand un duopol simetric. Starea de echilibru este posibila in conditiile unei eventuale intelegeri, daca cei doi producatori propun acelasi pret ce asigura egalitatea cererii cu oferta la un nivel ce rezulta din egalitatea costului marginal cu venitul marginal, la fel ca in situatia de concurenta perfecta.

8.2.3. Pietele de oligopol si formarea pretului

In cazul in care sunt mai multi producatori, cunoscut sub denumirea de oligopol propriu‑zis, se poate generaliza teoria duopolului, mai ales, pe masura ce se incheie diferite aliante intre anumiti producatori. Din acest punct de vedere se pot distinge oligopoluri concertate si oligopoluri antagoniste. Primele pot sa apara fie in mod explicit si complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de piete oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul si conglomeratul, fie in mod implicit si partial, prin prezenta unei firme conducatoare (leader). Aceasta ultima pozitie se poate explica atat prin puterea si organizarea sa, cat si prin eficacitatea sistemului sau informational. Cartelul desemneaza un acord intre mai multi producatori, ce isi conserva individualitatea lor, prin care se inteleg intre ei in ceea ce priveste nivelul preturilor si impartirea pietelor de desfacere. Trustul este o insumare a unor capitaluri grupate sub aceeasi conducere prin faptul ca unitatile participante isi pierd independenta, atat productiva (lucrand pe baza cotelor stabilite), cat si comerciala. Proprietarii lor devin actionari, cu dreptul de a incasa dividende, iar conducerea este exercitata de un consiliu de administratie. Concernul este o intelegere oligopolista ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperarii, fie pe verticala, dupa cerintele fluxului tehnologic, fie pe orizontala ‑ din ramuri complementare. Forma cea mai complexa de intelegere oligopolista este conglomeratul, ce concretizeaza tendinta de diversificare a activitatii, permitand realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe piete, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele marfuri cu cele favorabile pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurandu‑se astfel maximizarea profitului total.

8.2.3.1. Oligopoluri concertate

Coordonarea explicita este o strategie utilizata atunci cand mai multe firme de putere comparabila domina piata. Pentru a evita un razboi al preturilor, ele cauta sa se inteleaga asupra unui pret ce permite maximizarea profitului. In aceste conditii firmele sunt cautatoare de pret, ele nu‑l mai pot fixa in aceeasi masura in care o facea monopolul. O firma, data fiind ponderea insemnata pe care o detine in oferta unui produs pe piata, va putea influenta prin deciziile sale nivelul pretului, dar la stabilirea sa ea trebuie sa tina cont de reactia firmelor concurente.

Indiferent daca este vorba de o intelegere explicita, formala sau neformala, intre firme, coordonarea poate lua forme diferite :

a) stabilirea in comun a pretului de vanzare;

b) stabilirea unor preturi minime de vanzare, iar sporirea lor peste acest nivel este libera;

c) informari periodice asupra nivelului preturilor;

d) stabilirea unor preturi din care pot fi efectuate anumite reduceri intre limitele precizate de cartel;

e) ridicarea preturilor printr‑o actiune conjugata a partenerilor.

Dintre oligopolurile cu coordonare completa cartelul ocupa un loc important si are la baza diverse forme de intelegeri intre producatoriT Participantii la cartel accepta sa actioneze in comun, in sensul ca pretul si oferta intregului grup si ale fiecaruia in parte sunt fixate de catre un organism comun, devenit centru unic de decizie, al carui obiectiv final este maximizarea profitului agregat, al intregului grup. Producatorii ce accepta o astfel de intelegere vor actiona pe piata ca un monopol. In vederea maximizarii profitului total al grupului, conducerea cartelului va urmari minimizarea costului total al productiei agregate, obiectiv ce se va realiza prin repartizarea acesteia, intre producatori, astfel incat costurile marginale individuale sa fie egale intre ele si identice cu venitul marginal al cartelului. Prin urmare, realizarea echilibrului si a pretului de echilibru in cazul unui cartel cu coordonare completa sunt similare cu cele ale monopolului.

Disciplina impusa de cartel firmelor componente le determina sa produca la costul cel mai scazut, iar costurile medii minime ale fiecareia sunt la acelasi nivel. Pentru exemplificare, vom presupune trei firme, fiecare producand in conditii optime cantitatile q₁, q₂, q₃. Cantitatea optima a cartelului este:

, (8.13.)

Curba cererii globale D este data si nu este disociata in curbe partiale, corespunzatoare fiecarei firme. Pe baza ei se realizeaza intelegerea formala intre firme cu privire la pret si impartirea pietelor.

Pentru cantitatea totala optima produsa (Q₀), costul marginal total (C_mg0) este egal cu costul marginal al fiecarei firme. Cantitatea optima a ramurii (Q₀) corespunde verticalei din E‑ce reprezinta punctul de intersectie a curbei costului marginal total si a venitului marginal. Corespunzator acestei cantitati profitul global al ramurii este maxim, iar pretul pietei este P₀, rezultat din intersectia curbei ofertei optime (Q₀) cu cea a cererii globale. Masa profitului total este data de dreptunghiul P₀MEH, si este distribuita intre firmele componente in functie de dimensiunea si forta fiecareia (fig. 8.3.)

In cazul oligopolului cu coordonare partiala exista unele particularitati. De exemplu, pot fi situatii in care oligopolul este format dintr‑o firma mare ce controleaza o parte importanta a productiei si pietei unui produs si mai multe firme mici, care prin puterea lor nu pot influenta decisiv piata si preturile. In acest caz avem de a face cu un oligopol asimetric in care firma dominanta va stabili un pret director ('price leadership'), ce va fi un pret unic al produsului. Acest pret nu este rezultatul unui acord, ci este fixat de firma dominanta si acceptat de celelalte firme. El este fixat la un nivel care sa‑i maximizeze profitul, iar celelalte firme isi vor alege oferta in functie de acest pret.

Sunt si situatii in care pretul produsului este stabilit de firmele barometru ‑ care, dispunand de un sistem informational eficient, cunosc cel mai bine piata si incheie cele mai multe contracte. De asemenea, prin acorduri intre firme se poate avea in vedere si limitarea ofertei in scopul mentinerii sau cresterii preturilor. In aceste cazuri, costurile de productie medii si marginale ale firmelor sunt diferite, ceea ce va antrena mai multe preturi posibile. Dintre acestea, prin compromis, va fi ales un pret convenabil pentru majoritatea firmelor. Insa, costul de productie al grupului de firme va fi mai ridicat decat in cazul unui cartel, deoarece repartizarea productiei se face in functie de minimizarea costurilor, iar profitul cumulat va fi mai mic.

In afara unor intelegeri complete de tip cartel, unde autoritatea centrala fixeaza simultan pretul si nivelul productiei fiecarei firme si repartizeaza profitul global, unitatile oligopoliste pot sa se multumeasca si cu un acord, care, in general, ramane tacit, referitor doar la preturi . Profitul global realizat de toate firmele nu este la fel de mare ca in cazul cartelului, intrucat conditiile de productie nu mai sunt optime. Insa, acordul este mult mai putin restrictiv pentru fiecare firma, care decide asupra productiei sale si isi pastreaza profitul pe care la obtinut. Pentru ca acest acord sa fie eficace, el trebuie sa fie insotit de o impartire a pietei si de clauze de monagresiune. Poate fi vorba de o diferentiere geografica sau pe diferite tipuri de bunuri. Fiecare firma are, intr‑o anumita masura, o piata garantata. Orice incalcare a acordului de repartitie a pietelor determina masuri represive din partea celorlalte firme.

Un acord de colaborare intre mai multe firme este destul de fragil. El presupune disciplina si colaborare. Daca acestea pot fi realizate pe termen scurt, pe termen mediu si lung respectarea lor se dovedeste precara, ceea ce va duce la incetarea intelegerii. Aceasta poate sa apara, in primul rand, in cazul cand interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun. Dorinta firmelor de a obtine cote de productie si de vanzare cat mai mari, tentatia de a se concura intre ele, pot duce la dezmembrarea cartelului. In al doilea rand, coeziunea sa poate fi subrezita prin intrarea unor concurenti din afara acestuia, pentru a beneficia de unele avantaje create, sau daca cartelul are, la un moment dat, interes sa reduca productia totala pentru a mentine pretul dorit. Firmele componente pot actiona in sens contrar. Obiectivul unei firme date este de a maximiza propriul sau profit si nu pe cel al grupului. In al treilea rand, strategiile de alianta, fie secrete sau de intelegere pe fata sunt ilegale si sanctionate prin lege. Toate acestea pot determina, in ultima instanta, distrugerea cartelului.

8.2.3.2. Oligopoluri necooperante (antagoniste)

Firmele ce se gasesc in situatia oligopolurilor necooperante se afla intr‑o continua concurenta, atat prin jocul preturilor, cat si prin diferentierea produsului. Fiecare firma incearca, pe cont propriu, fara a tine cont de existenta celorlalte, sa‑si mareasca profitul, iar echilibrul pietei se va realiza fie dinspre cantitatea de bunuri oferite, fie dinspre preturi, firma stabilind volumul productiei sau nivelul pretului, evolutia celuilalt element fiind lasata la incertitudinea pietei. In absenta unor acorduri sau informatii privind comportamentul celorlalte firme concurente, pe piata oligopolului exista o situatie de incertitudine, ce obliga firmele la o anumita rigiditate. Echilibrul se poate realiza pe baza a doua strategii prezentate anterior ‑ strategia cantitatii sau cea a pretului.

In acest caz obiectivul de maximizare a profitului este retinut cu precautie. In primul rand, poate fi avantajos a sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a privilegia pe cel pe termen lung. In al doilea rand, dupa cum apreciaza J.G. Galbraith, in multe cazuri unitatile mari nu urmaresc sa‑si maximizeze profiturile, ci cifra lor de afaceri. Aceasta este retinuta drept obiectiv esential intrucat puterea de negociere a unei unitati economice depinde de cifra sa de afaceri si de ritmul expansiunii sale. In relatiile conflictuale cu ceilalti concurenti, forta unei firme se micsoreaza in caz de declin al vanzarilor, diminuandu‑se, astfel, si partea din piata pe care o poate controla. Negocierile cu bancile, obtinerea de credite si de alte mijloace financiare necesare largirii si perfectionarii activitatii sunt deseori destul de mult dependente de evolutiile cifrei de afaceri si de analiza perspectivelor de dezvoltare a acestora pe termen lung.

Se adauga la cele prezentate si faptul ca in prezent conducatorii marilor firme sunt salariati. In acest sens, Galbraith chiar sustine teza conform careia ar disparea intreprinzatorul capitalist , adica acel care dispune, in acelasi timp, de mijloacele financiare, de capitaluri si de capacitatea de a organiza si conduce. Mai ales, in cazul marilor societati, ar avea loc o separare intre proprietatea asupra capitalului si conducerea efectiva a lor, intre proprietate si putere. De aici ar rezulta si o deosebire de obiectiv intre firma traditionala si cele mari de astazi: in timp ce intreprinzatorul capitalist cauta sa maximizeze profitul, sa recupereze rapid investitia, managerii, ce formeaza ceea ce Galbraith numeste tehnostructura, cauta sa maximizeze cresterea economica a firmei, punand accentul pe capacitatea ei de autofinantare si de dezvoltare.

Modalitatile prin care se duce lupta de concurenta sunt extrem de diverse. Insa, in multe ramuri cu situatii de oligopol, se constata o tendinta de evitare a razboiului preturilor, ceea ce face sa scada rolul pretului ca instrument de competitie si de echilibrare a cererii cu oferta. Se cauta alte forme de concurenta precum: politica vanzarilor - de crestere a volumului acestora; politica de diferentiere 'provocata' a produselor ‑ prin publicitate, prime acordate vanzatorilor, demonstratii privind calitatile produselor vandute, cautarea unor marci de fabrica de renume; politica de influentare a cererii, a preferintelor si optiunii consumatorilor prin informarea detaliata si diversa privind calitatea si avantajele utilizarii produsului, convingerea consumatorului in mod direct (amabilitatea si competenta vanzatorului), conditiile avantajoase de vanzare prin credite pe termen lung, serviciile asigurate postvanzare etc.. Daca o firma modifica caracteristicile produsului si promoveaza si o publicitate corespunzatoare, pentru a‑l diferentia de cel al concurentilor sai, ea poate vinde o cantitate mai mare la acelasi pret. Prin acestea se antreneaza o crestere a cererii pentru produsul sau, fara sa se reduca pretul.

Un domeniu al concurentei este intrarea intr‑o anumita ramura. In conditiile actuale aceasta nu mai este asa de accesibila, ca in perioada liberei concurente, cand aparea sub forma unei libertati neingradite (fata de feudalism). Producatorii desfasoara o veritabila strategie preventiva fata de concurentii potentiali, prin practicarea de preturi limita, efectuarea de investitii masive, instituirea unui control asupra accesului la materii prime, echipamente, resurse financiare etc.

Pentru firmele deja instalate pe piata, un rol deosebit il are si posibilitatea realizarii de economii de scara ridicate. Presupunem ca o firma deja instalata pe o piata oligopolista are evolutia costului total mediu, asa cum rezulta din fig. 8.4. Costurile fixe devin foarte importante, intrucat de nivelul lor este legata diminuarea economiilor de scara. Tinand seama de cota de piata care este detinuta de firma respectiva, ce este prezentata prin curba cererii D, functionarea efectiva a firmei are loc in zone in care costurile de productie sunt practic constante si apropiate de minim. Firma respectiva realizeaza profit pentru orice pret superior lui P₁. Pentru firmele ce isi propun sa patrunda pe piata devine absolut necesara realizarea unui volum important al productiei, pentru a obtine costuri medii minime, comparabile cu cele ale firmei deja instalate.

Volumul investitiei este un obstacol la intrare nu numai prin nivelul sau ridicat, dar si prin faptul ca, in mod normal, firma are nevoie de timp pentru a se instala pe piata si a obtine o anumita reputatie pentru produsul sau. Daca noua firma poate obtine o cota de piata reprezentata de D', iar curba costului mediu este CTM, ea nu va putea sa‑si acopere costurile. Vor rezulta pierderi atat timp cat cota sa de piata nu va ajunge cel putin in pozitia D'. Echilibrul nu va fi atins decat daca pretul se stabileste in P₂, in timp ce firma deja instalata poate practica preturi care merg spre P₁, fara a rezulta pierderi.

Rezulta ca, intr‑o ramura in care scara de productie minimala este destul de ampla, este greu de patruns. Trebuie atins un anumit prag al productiei, pentru a obtine costuri comparabile cu celelalte firme deja existente.

Firmele deja instalate in ramura vor cauta sa franeze patrunderea altora noi si prin stabilirea de preturi limita. Mai ales in ramurile de varf ale industriei, cu tehnologii avansate controlul know‑how‑ului devine un atu important care explica de ce curba costului total mediu al noului sosit pe piata ‑ firma B (CTMB) este situata deasupra curbei ce corespunde firmei deja instalate ‑ firma A (CTMA). Pentru a descuraja intrarea pe piata firma A, deja instalata, sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a‑si apara pozitia si profiturile pe termen lung (fig. 8.5.).

Este suficient ca pretul fixat de firma A sa fie inferior minimului pe care il poate atinge costul mediu al lui B, adica mai mic decat P₁, pentru a aduce firma B in pozitie de pierdere. In acest caz P₁ reprezinta pretul limita care impiedica intrarea pe piata a unui nou produs.

Pietele nationale sunt, mai mult sau mai putin, protejate de concurenta straina. Obstacolele pot fi legate de natura activitatii (de exemplu in domeniul constructiilor), de distanta si cheltuieli de transport, de taxe vamale, care fac sa creasca pretul produselor importate, de contingentari si alte reglementari nationale in domeniul poluarii, securitatii sanitare, igienei etc. Prin toate acestea se pot limita importurile. In Franta se face distinctie intre doua categorii de industrii: protejate si expuse concurentei straine. Pentru ramurile protejate pretul (P₁) si cantitatea vanduta (Q₁), sunt determinate prin intersectia curbei ofertei interne si a cererii pentru produsul avut in vedere (fig.8.T In ipoteza in care pretul de vanzare pe piata interna este determinat de concurenta straina (P₂), o parte a cererii este acoperita de productia nationala, iar o alta parte prin import.

Cresterea competitivitatii produselor straine determina o patrundere masiva a acestora pe piata nationala, o sporire a importurilor si o reducere a productiei interne, Din contra, cresterea competitivitatii produselor interne va avea efectul invers.

Incepand cu sfarsitul secolului al XIX‑lea, pentru a se lupta impotriva intelegerilor de tip oligopolist si a se asigura mai multa concurenta pe ansamblul pietelor, au fost luate prin puterile publice numeroase masuri. In SUA puterea deosebita a trusturilor a determinat nemultumiri in masa ale populatiei, iar drept urmare, inca din anul 1890 s‑a votat in Congres 'Sherman Act' care interzicea monopolul si tentativele de monopolizare si prevedea masuri severe impotriva celor care incalcau legea. Acesta a fost completat in 1914 prin 'Clayton Act' care interzice discriminarile, limiteaza posibilitatile de fuziune si creeaza o comisie speciala insarcinata cu urmarirea respectarii concurentei. Ele au permis in timp sa se suprime sau sa se previna nenumarate practici anticoncurentiale. Desi nu se poate spune ca acestea au disparut, totusi, pe cele mai multe piete au prevalat mecanismele concurentiale. In Franta s‑a creat in 1936 un Consiliu al Concurentei, insarcinat cu controlul practicilor anticoncurentiale, supravegherea concentrarilor si luarea unor masuri pentru restabilirea concurentei. Pentru tarile membre ale Uniunii Europene, articolul 85 al Tratatului de la Roma interzice toate 'practicile concertate ce au drept obiectiv sau drept efect restrangerea sau falsificarea jocului concurentei.

8.3. Concurenta monopolistica

Concurenta monopolistica se caracterizeaza prin existenta mai multor producatori, care detin insa o pondere mai mica pe piata, diferentierea produselor, inexistenta unor restrictii la intrarea in ramura a altor firme si un anume control al preturilor. Acest tip de concurenta prezinta elemente ce apar la cele doua forme de piata analizate anterior, concurenta perfecta si monopolul absolut, de unde si denumirea de concurenta monopolistica. Dupa cum aprecia Fr. Perroux, 'in epoca in care monopolul    si concurenta erau opuse ca focul si apa ,,,, trebuia un suflu pentru a sustine si a proba ca monopolul si concurenta desemneaza familii de forte perfect compatibile, din care este necesar a repera combinatii in proportii variabile, in vederea stabilirii de scheme inteligibile ale realitatii' . In plus acest cadru de analiza ne permite o apropiere mai mare de realitatea economica unde concurenta si monopolul se intrepatrund de fiecare data cand pe langa variabilele de actiune traditionale, pretul si cantitatea, se introduce concurenta prin produse, diferentierea produselor si marcilor de fabrica, ce sunt elemente esentiale ale activitatii economice contemporane.

In acest caz, cererea este individualizata, datorita legaturilor de interdependenta pe care le creeaza diferentierea produsului si raporturilor personale existente intre producatorii si cumparatorii acestuia. Drept urmare, fiecare producator dispune de o clientela ce este legata de tipul de produs pe care il furnizeaza. Situatia fiecarui producator este, in mod aparent, analoaga celei unui monopol. Fiecare urmareste sa inlature o parte din cererea de produse care le pot substitui pe ale sale printr‑o politica de vanzare (publicitate, promovarea vanzarii etc.) Aceasta politica antreneaza o crestere a cantitatilor cerute la un anumit nivel al pretului, ceea ce determina o diminuare a elasticitatii cerere ‑ pret.

Insa, fiecare producator nu dispune decat de un monopol precar pe piata. Pozitia sa poate fi suprimata prin reactiile concurentilor sai: schimbarile de preturi, modificarea caracteristicilor produselor lui, o mai buna informare asupra acestor produse. Prin urmare, fiecare producator trebuie sa tina cont nu numai de elasticitatea cererii in raport cu pretul produsului sau, ci, de asemenea si in raport cu preturile produselor substituibile furnizate de concurentii sai, fapt ce este cunoscut sub denumirea de elasticitate cerere ‑ pret incrucisata.

Principalele trasaturi ale concurentei monopolistice sunt diferentierea produsului si existenta unui numar mare de producatori.

Diferentierea produsului consta in faptul ca fiecare producator, in interesul inlaturarii concurentilor sai, cauta sa imprime produselor sale anumite particularitati individuale, care se pot transforma intr‑o superioritate monopolizata de el in lupta cu alti producatori. 'Diferentierea ‑ spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de concurenta ‑ poate sa se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului insusi ca: particularitati garantate prin brevete exclusive, marci de fabrica, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil. Diferentierea produsului poate sa provina de asemenea din conditiile care inconjoara vanzarea sa' . Orice producator care a reusit sa atraga cumparatorii prin anumite particularitati ale marfurilor sale dobandeste un anumit monopol asupra acestei marfi si il poate folosi in scopul unei anumite urcari a preturilor. Tinand cont de particularitatile produsului (reale sau presupuse), de cauze ce tin de apropierea geografica sau de facilitati de desfacere, cumparatorii prefera, chiar daca pretul creste, produsele ce provin de la o anumita unitate economica determinata. Datorita acestui fapt curba cererii intreprinderii nu este, ca in cazul concurentei perfecte, infinit de elastica in raport cu pretul (aceasta nu mai este o dreapta paralela cu axa absciselor). Cererea unitatii respective este functie descrescatoare fata de pret, adica, ca si in cazul de monopol absolut, ea este determinata de pret, dar acesta nu este singurul factor ce o influenteaza. Drept urmare, nu poate fi vorba, in sens strict, de o situatie de monopol, intrucat curba cererii intreprinderii nu este identica cu cea a ramurii, fiecare producator suportand concurenta produselor substituibile fabricate de catre alte unitati economice.

Insa, puterea firmelor este relativ insemnata. Ele nu suporta pasiv actiunea mediului extern11. Orice firma este capabila sa actioneze asupra mediului pentru a‑l transforma sau adapta obiectivelor sale. Ca urmare a influentarii preferintelor cumparatorilor prin diferentierea produsului, curba cererii produsului firmei respective se poate deplasa spre dreapta. Deplasarea favorabila (spre dreapta) a curbei cererii are la baza deplasarea nefavorabila a curbei costurilor (aceasta va antrena costuri de publicitate), care se vor ridica in plan. In conditiile aceleiasi cereri globale, aceasta va presupune deplasarea spre stanga a curbelor cererii celorlalte firme din ramura. Cantitatea totala de produse ceruta va fi redistribuita, celelalte firme fiind obligate sa functioneze la o scara a productiei inferioara celei ce ar corespunde costului mediu minim.

O a doua trasatura, ce reprezinta o diferenta importanta fata de situatia de monopol absolut, dar o asemanare cu cea de concurenta perfecta, este numarul mare de producatori ‑ vanzatori. Deciziile fiecaruia dintre ei sunt fara consecinte asupra situatiei individuale a concurentilor, chiar daca, in ultima instanta, reactiile tuturor agentilor economici prezenti pe piata au consecinte asupra pozitiei si profitului fiecaruia. Ceea ce deosebeste concurenta monopolistica de oligopol este faptul ca nu exista interdependente directe intre deciziile a doi producatori priviti izolati. Deciziile luate de catre un producator izolat nu au influenta sensibila asupra altor producatori, desi el suporta totusi consecintele deciziilor acestora si ale tuturor cumparatorilor.

Specificul concurentei monopolistice isi gaseste reflectarea in modul de realizare a echilibrului.

Pe termen scurt (echilibru instantaneu al firmei) pretul si cantitatea de echilibru se determina ca si in teoria monopolului, prin punctul de intersectie a curbei costului marginal (Cmg) cu cea a venitului marginal (Vmg), Corespunzator acestui punct fiecare firma va produce cate o cantitate de produse proportionala cu segmentul OQ₁, pe care o va vinde la un pret unitar proportional cu segmentul OP₁ (fig. 8.7.).

Profitul mediu unitar, respectiv diferenta dintre venitul mediu (OP₁) si costul mediu (OP₃), va fi proportional cu segmentul IN sau P₃P₁, iar profitul total cu suprafata dreptunghiului NIP₃P₁. La acest pret firma realizeaza supraprofit. Dar pretul de echilibru pe termen scurt nu este un pret durabil. Firma nu este singura din ramura pe piata. Existenta supraprofitului va atrage firme noi, ceea ce va antrena o diminuare a cifrei de afaceri a firmei respective. Drept urmare, curba cererii se va deplasa spre stanga si in jos. De asemenea, se vor deplasa in acelasi mod si curbele veniturilor medii si marginale, iar aceste miscari vor continua atat timp cat se realizeaza profit, pana la limita in care intervalul IN se anuleaza (la Vm' si respectiv Vmg'), pana cand dreapta venitului mediu (Vm') devine tangenta la curba costurilor medii (Cm) in punctul S. In acest punct, in care productia este proportionala cu segmentul OQ₂, iar pretul cu segmentul OP₂, profitul firmei devine nul. La acest nivel al pretului costul mediu este egal cu pretul de vanzare. Orice deplasare a curbei cererii firmei catre stanga de punctul S ar antrena pierderi, deoarece curba venitului mediu ar fi pe toata directia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe spre dreapta ar semnifica aparitia supraprofitului, ceea ce ar antrena o incitare pentru intrarea de noi firme in ramura.

Pretul de echilibru pe termen lung, OP₂, in concurenta monopolistica este mai mic decat pretul de monopol OP₁ si superior pretului de echilibru in conditiile de concurenta perfecta OP₃, conform careia oferta firmei ar trebui sa fie proportionala cu segmentul OQ₃, adica egala cu abscisa punctului E, in care curba costului marginal (Cmg) intersecteaza curba costului mediu (Cm).

Se pot compara pozitiile a trei puncte E, I, S, corespunzatoare echilibrului concurentei perfecte, echilibrului de monopol si echilibrului concurentei monopolistice:

 Pretul OP₂ corespunzator concurentei monopolistice este intermediar intre pretul OP₃ rezultat in conditii de concurenta perfecta si pretul OP₁ determinat in conditii de monopol;

 Cantitatea Q₂ corespunzatoare concurentei monopolistice este inferioara atat cantitatii Q₁ ce corespunde conditiilor de monopol cat si cantitatii Q₃ oferite in situatie de concurenta perfecta. Neputandu‑se atinge productia optima Q₃, iar pretul situandu‑se deasupra celui de echilibru (OP₃), consumatorii nu‑si vor realiza maximum de satisfactie si vom avea de‑a face cu o economie a risipei.

Concurenta monopolistica pune in evidenta, in mod particular, limitele analizei clasice, care exagera rolul pretului in modificarea cererii. In luarea deciziilor, fiecare producator cauta sa considere pretul doar numai una din variabilele ce conditioneaza cererea pentru produsele sale, luand in consideratie si factori ai mediului social‑economic (venituri, numarul populatiei si structura sa pe categorii socio‑profesionale, grad de urbanizare, precum si cei care se refera la politica unitatii respective (efectul publicitar, promovarea vanzarilor, politica de marca etc.).

Concurenta monopolistica permite sa se puna in evidenta importanta pe care o are concurenta prin produse in conditiile economiei contemporane, alaturi de celelalte doua variabile ale concurentei, pretul si cantitatea produsa. In multe cazuri eterogenitatea produsului nu decurge din diferentele de calitati intrinseci ale acestuia (cu exceptia unor factori de diferentiere obiectivi ce tin de calitate, de localizare etc.), ci de diferentele de prezentare, de marci, conditii de credit avantajoase, servicii post vanzare, etc, ce urmeaza a segmenta piata, a mentine clientela relativ stabila si a evita ca aceasta sa abandoneze producatorul la cea mai mica diferenta de preturi.

Desi, concurenta prin produse a inlocuit, in conditiile epocii actuale, destul de mult concurenta prin pret, ea devenind o trasatura fundamentala a concurentei monopolistice nu trebuie totusi pus semn de egalitate intre aceasta si diferentierea produselor. In fapt diferentierea produsului este mult mai larga, ea este prezenta si in cazul oligopolului, cand exista pe piata putini producatori (diferenta principala fata de concurenta monopolistica) dar unde fiecare dintre ei este preocupat de actiunea concurentilor sai si, drept urmare, pentru a‑si mentine pozitiile pe piata cauta sa diferentieze produsul.

Concepte de baza

Probleme de discutat

Caracterizarea concurentei imperfecte

Cum se determina si ce exprima coeficientul de substituire si coeficientul de repercursiune?

In ce consta strategia pretului; dar cea a cantitatii?

Cum se stabileste echilibrul in conditii de duopol simetric?

Formarea pretului pe diferite piete de oligopol

Pretul de echilibru si conditiile concurentei monopolistice.

CAPITOLUL 9

INTERVENTIA GUVERNAMENTALA IN MECANISMUL FORMARII PRETURILOR

Potrivit conceptiei liberale clasice, mecanismul formarii preturilor apartine exclusiv pietei, rezultand din tensiunea cererii si ofertei totale si asigurand alocarea optimala a factorilor de productie, in general, a resurselor, pentru satisfacerea nevoii sociale. Astfel format, pretul constituie un semnal esential al pietei, receptat de agentii economici pentru orientarea activitatii lor: un nivel ridicat al pretului de echilibru format pe piata, superior costului de productie, atrage producatorii, determinandu‑i sa‑si sporeasca oferta pentru a satisface o cerere mai mare; un nivel scazut al pretului de echilibru, sub costul de productie, constituie un indiciu al unei cereri slabe, ceea ce‑i determina pe producatori sa‑si diminueze oferta, orientandu‑si activitatea spre alt domeniu. Este cunoscutul mecanism al 'mainii invizibile', care, asigurand satisfacerea interesului producatorilor privind maximizarea castigului lor, permite in acelasi timp realizarea dorintelor consumatorilor care vor avea posibilitatea procurarii bunurilor necesare acoperirii nevoilor lor. Pe aceasta cale, satisfacerea interesului particular duce la realizarea interesului general.

9.1. Necesitatea interventiei guvernamentale

Functionarea mecanismelor pietei nu are loc insa, intotdeauna, potrivit acestei scheme atat de simple. In situatii de grave penurii provocate de razboaie, de tulburari sociale, de crize ale aprovizionarii economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere si oferta s‑ar realiza la niveluri ridicate ale preturilor care ar limita drastic accesul unor largi categorii de persoane la bunurile respective. Cand aceste bunuri sunt de stricta necesitate, alocarea resurselor necesare obtinerii lor nu mai poate fi lasata exclusiv in seama mecanismelor pietei. De asemenea, cand interesul general ‑ de exemplu, asigurarea unei anumite securitati alimentare ‑ cere mentinerea sau chiar incurajarea unor activitati ‑ cum ar fi cele agricole ‑ daca mecanismul pietei degaja un nivel de pret neremuneratoriu pentru producatori, este necesara o interventie exterioara. In acest caz, pretul nu mai este privit doar ca un semnal, ca un efect al tensiunii dintre cerere si oferta, ci, mai mult, ca un instrument de interventie, de stimulare.

Piata insasi, prin mecanismul functionarii ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptata a ofertei in mainile unui singur producator, care, ajungand in situatie de monopol, impune un nivel de pret neconform interesului consumatorilor.

Aceste cateva exemple si alte situatii posibile determina necesitatea interventiei guvernamentale in domeniul delicat al formarii preturilor.

In esenta, aceasta interventie cunoaste doua forme: interventia directa, prin fixarea unor plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preturilor ce pot fi practicate, si interventia indirecta, prin influentarea pe diverse cai a cererii si ofertei totale.

9.2. Interventiile directe pot avea loc in doua situatii: in cazul penuriei, adica atunci cand oferta totala este insuficienta pentru a face fata cererii, si in cazul abundentei, cand cererea totala este insuficienta pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piata.

Penuria este mai mult decat un simplu dezechilibru temporar intre cerere si oferta. O insuficienta cronica a ofertei, mai ales atunci cand este vorba de bunuri de stricta necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizeaza ridicarea pretului de echilibru la un nivel ce devine incompatibil cu puterea de cumparare a unei parti a populatiei. Interventia guvernului are loc in acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preturilor ce pot fi practicate. Ce se intampla in acest caz? Conform fig. 9.1., intersectia curbelor cererii si ofertei determina pretul de echilibru OP_e, prea ridicat pentru o mare parte a cumparatorilor care au nevoie de bunul respectiv, si cantitatea de echilibru OQ_e, insuficienta pentru a acoperi nevoia reala a societatii.

Daca statul intervine prin aceasta masura administrativa, insotita desigur de constrangere, nivelul maxim admis al pretului de vanzare OP_i, inferior celui de echilibru, permite si cumparatorilor cu venituri mai mici sa‑si manifeste cererea pentru bunul respectiv. Astfel, cererea totala a pietei creste de la OQ_e la OE. Nivelul mai redus al pretului devine insa insuficient remuneratoriu pentru producatori. Guvernul nu‑i poate obliga sa produca in pierdere (cu exceptia cazului cand acestia ar fi intreprinderi de stat, carora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a iesirii de pe piata a unei parti a producatorilor, oferta OQ_e, si‑asa insuficienta, se restrange la OD. Penuria se accentueaza, devenind insa de aceasta data vizibila pe piata, sub forma 'cozilor' sau 'firelor de asteptare', care reprezinta cererea nesatisfacuta, exprimata in fig. 9.1. de segmentul DE.

Cum se realizeaza accesul cumparatorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativa? Cum sa se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace metoda este cea a rationalizarii consumului (emiterea de cartele), care este o forma a interventiei indirecte, pentru restrangerea cererii. Fiecarui consumator i se permite astfel satisfacerea partiala a cererii sale. Daca nu se emit cartele, servirea cumparatorilor se poate face in ordinea sosirii la 'coada', daca aceasta este supravegheata de politie, sau pe baza folosirii fortei: este servit cel care are puterea sa inlature pe ceilalti si sa ajunga la vanzator inaintea epuizarii marfii supuse desfacerii.

Aceasta interventie favorizeaza insa si aparitia 'pietei negre': marfurile deficitare, la preturi reduse, sunt achizitionate prin intermediul vanzatorilor incorecti (sau chiar de la producator, daca acesta este o intreprindere de stat) de catre persoane care le vor revinde la preturi adesea mai mari chiar decat nivelul pretului de echilibru OP_e care s‑ar fi format in mod liber pe piata. Aceasta deoarece, pe de o parte, pretul de specula va include si o 'prima de risc' pentru vanzatorul clandestin, iar pe de alta parte, pe 'piata neagra' nu exista transparenta necesara orientarii cumparatorilor spre vanzatori care practica preturi mai mici.

Este evident, din cele prezentate mai sus, ca interventia guvernamentala sub aceasta forma nu poate fi in avantajul consumatorului si nici nu rezolva problema penuriei. Ea poate fi practicata doar in mod exceptional, insotita eventual de subventii acordate producatorilor si de adoptarea altor masuri de politica economica pentru incurajarea productiei, in vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totala si oferta totala, cand mecanismele pietei isi vor relua rolul fixarii preturilor.

In conditiile abundentei, oferta fiind cu mult mai mare decat cererea, pretul de echilibru va tinde spre un nivel scazut, neremuneratoriu pentru producatori. Aceasta ii determina pe multi sa abandoneze ramura respectiva de activitate, productia acesteia se diminueaza pana se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, cand pretul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producatori.

Daca insa guvernul are interesul de a nu se diminua productia ramurii sau de a mentine capacitatile de productie existente, poate incerca aceasta metoda de interventie directa, impunand pietei un plafon minim de pret, de aceasta data insa, superior celui de echilibru.

Se observa din reprezentarea grafica din fig. 9.2. ca, fata de cantitatea OQ_e corespunzatoare pretului de echilibru fara interventie (oferta prea mare, care provoaca formarea unui pret al pietei OP_e prea mic, neremuneratoriu pentru producatori), impunerea de catre guvern a pretului ‑ plafon minim egal cu OP_i determina o crestere a cantitatii oferite la OE. Concomitent insa, guvernul nu‑i poate obliga pe consumatori sa achizitioneze aceeasi cantitate sau chiar una mai mare la pretul de interventie OP_i, mai ridicat. Dimpotriva, acestia isi vor reduce cantitatea ceruta la segmentul OD, astfel incat segmentul BC va reprezenta o oferta suplimentara provocata de interventia directa guvernamentala. Ofertantii vor constata ca nu‑si vor mai putea vinde cantitatea pe care o valorificau inaintea interventiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea productiei aduse pe piata, cu dobanzile la eventualele credite angajate anterior pentru productie si pe care nu le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr‑o masura intentionata a ajuta pe producatori, interventia guvernamentala directa, ca si in cazul penuriei, se transforma intr‑o metoda de dezavantajare a agentului economic.

Rezulta, in concluzie, ca interventiile guvernamentale directe in mecanismul formarii preturilor sunt indezirabile, atat pentru consumator, cat si pentru producator, cu pierderi mari pe planul eficientei economice. Ele pot fi practicate doar in mod exceptional, pe o perioada scurta de timp, pana la reincadrarea raportului dintre cerere si oferta in limitele normalului.

9.3. Interventiile indirecte

Interventiile indirecte constau in influentarea componentelor mecanismului formarii preturilor prin masuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta si cererea.

Cele mai importante si mai accesibile interventii sunt masurile de influentare a ofertei.

Astfel, daca se urmareste diminuarea nivelului pretului de echilibru, pentru a se veni in sprijinul consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua masuri care sa duca la deplasarea curbei ofertei din pozitia S₀, careia ii corespundea pretul de echilibru OP_e0, in pozitia S₁, careia ii corespunde un pret de echilibru mai redus, OP_e1 (vezi fig. 9.3.a).

Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifica sporirea cantitatii oferite pe piata. Daca, dimpotriva, guvernul doreste cresterea nivelului pretului de echilibru al pietei, va lua acele masuri care sa duca la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stanga, adica din pozitia S₀ in pozitia S₂, careia ii va corespunde pretul de echilibru OP_e2. Deplasarea curbei spre stanga semnifica diminuarea ofertei.

Cresterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel putin cinci modalitati:

 Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materiala a produselor pe seama legaturilor pietei interne cu cea externa. Astfel, atunci cand se doreste cresterea ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se maresc contingentele de import, se inlatura eventualele prohibitii la importuri sau chiar se acorda prime pentru importuri. In plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fi descurajat si exportul, suprimandu‑se primele, contingentand exporturile si renuntand la alte facilitati acordate anterior pentru stimularea lor.

Dimpotriva, daca se urmareste diminuarea ofertei interne, pentru cresterea preturilor, se iau masuri inverse: cresterea taxelor vamale la importuri, contingentarea marfurilor importate, chiar prohibirea importurilor, pe de o parte, iar pe de alta parte, incurajarea exporturilor prin diminuarea sau chiar inlaturarea contingentarilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte facilitati.

 Cresterea sau diminuarea stocurilor. Reducerea ofertei pe piata la un moment dat poate fi realizata pe seama cresterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi stocate, de exemplu, cele din rezerva strategica a statului sau la produse agricole nealterabile cum ar fi cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptarea cresterii cheltuielilor bugetare. Dimpotriva, atunci cand se doreste cresterea ofertei interne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.

 Transformarea tehnica a produselor. De exemplu, daca este prea mare oferta de tomate (ceea ce face ca pretul de echilibru al pietei sa fie prea mic, neremuneratoriu pentru producatori), acestea pot fi transformate in bulion, tomate in bulion sau alte tipuri de conserve, cu termen mai lung de stocare si folosire. Sau, o oferta prea mare de struguri poate fi diminuata prin schimbarea destinatiei lor spre vinificatie. O productie excedentara de vin poate fi diminuata prin distilarea lui. Se pot folosi si mijloace mai radicale, ca denaturarea produselor (graul sau produsele lactate devenite improprii consumului uman pot fi destinate alimentatiei animalelor) sau chiar distrugerea lor (cafeaua braziliana arsa in timpul marii crize din 1929‑1933, smulgerea, in anii '70, a unei treimi din suprafata totala a livezilor olandeze etc.).

 Controlul direct al ofertei, prin masuri ca reglarea cantitatii de vin livrate de catre producatori si necesitatea unei autorizatii speciale pentru noile plantatii de vita de vie in Franta sau reglementarea suprafetelor plantate si a vanzarilor de produse agricole. De exemplu, in 1983, pentru a resorbi oferta excedentara, in SUA s‑a pus in aplicare un program de reducere a suprafetelor cultivate prin plata in natura: agricultorii care nu cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproape echivalentul a ceea ce ar fi obtinut din propriile lor recolte. In cadrul politicii agricole americane, nerespectarea asa‑numitelor 'contingente de suprafata' priva producatorii de sustinerea financiara guvernamentala. Exemplele pot continua.

 Implicarea statului in activitatea de productie, pe care o poate realiza in anumite situatii prin investitii publice intr‑un sector deficitar sau pentru care are un interes strategic. Intr‑o economie de piata, aceasta modalitate este mai putin folosita, sporirea ofertei fiind lasata pe seama initiativei private.

In ceea ce priveste influentarea cererii, asa cum se observa din fig. 9.3.b., pentru a se ajunge la un pret de echilibru mai mare, avantajos producatorilor, se pot adopta masuri pentru stimularea cererii, care sa duca la deplasarea curbei acesteia din pozitia D₀ in pozitia D₁, astfel incat, oferta fiind presupusa constanta, pretul de echilibru se majoreaza de la OP_e0 la OP_e1. Desi extinderea cererii reprezinta preocuparea proprie a producatorilor, care folosesc in acest scop indeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalitati: o stimulare generala a cererii poate fi realizata printr‑o diminuare sensibila a impozitelor pe veniturile populatiei sau printr‑o majorare a salariilor angajatilor din sectorul public, masura mai rar folosita; o extindere a cererii pentru un anumit produs, de obicei pentru a mentine pretul de echilibru al pietei unui bun cu productie excedentara, poate fi realizata prin cresterea consumului intern ca urmare a distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiase sau copiilor din scoli (ca in SUA, unde la inceputul anilor '70 programele nutritionale nationale reprezentau mai mult de o treime din creditele ministerului american al agriculturii) sau ca urmare a vanzarii lor la preturi reduse (ca in Uniunea Europeana, unde, pe seama sustinerii financiare publice, se practica vanzarea la pret redus a untului catre anumite categorii de consumatori ‑ spitale, cazarmi ‑ sau chiar ansamblului populatiei ‑ asa‑numitul 'unt de Craciun'); statul mai poate incuraja extinderea cererii si prin lansarea unor sloganuri de promovare a cresterii achizitiilor de produse nationale: 'Achetez franais', sau 'Buy british' etc.

Mai usor practicabile sunt masurile de restrangere a cererii, care determina deplasarea curbei acesteia spre stanga (vezi fig. 9.3.b.), din pozitia D₀ in pozitia D₂, si diminuarea pretului de echilibru, de la OP_e0 la OP_e2. Exemplul cel mai cunoscut este rationalizarea, care poate fi directa (cand cumparatorul trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa aiba banii necesari pentru a cumpara produsul si sa posede tichetul sau cartela eliberata de autoritatile abilitate) sau indirecta (zile fara carne sau fara alcool, vanzari intre anumite ore, multiplicarea formalitatilor de vanzare etc.)

Masurile care vizeaza influentarea simultana a ofertei si a cererii sunt mai ales de natura psihologica, constand in crearea unui climat de optimism sau de pesimism care sa duca la modificarea previziunilor agentilor economici. De exemplu, intr‑o perioada de inflatie, cand se instaureaza o adevarata psihoza de masa privind cresterea iminenta a preturilor, care duce la o amplificare a cererii, autoritatile publice, in special cele care gestioneaza politica monetara, pot adopta masuri menite a tempera aceasta tendinta si a restabili increderea in stabilitatea puterii de cumparare a monedei nationale.

9.4. Politici de preturi si eficacitatea lor

Din ansamblul politicilor economice (vezi tema 'Statul si politica economica'), politica preturilor face parte din categoria politicilor de conjunctura, alaturi de politica monetara, bugetara si a veniturilor. Ea vizeaza mai ales limitarea cresterii preturilor la unele bunuri si servicii de stricta necesitate. Diferita de la tara la tara, politica preturilor cunoaste mai multe tipuri in functie de gradul sau de extindere1:

a) politici limitate la un numar restrans de preturi, cum ar fi cele ale produselor agricole de baza, ale produselor siderurgiei sau mai ales tarifele unor servicii publice ca transporturile sau telecomunicatiile, onorariile medicilor si preturile medicamentelor in domeniul sanatatii, chiriile etc. (10 - 25% din preturile cu amanuntul erau controlate in 1986 in tari ca SUA, Canada, Germania Occidentala sau Japonia).

b) politici bazate pe coexistenta unui sector reglementat, relativ important, si a unui sector liber. Controlul preturilor in domenii cum ar fi energia sau o parte a activitatii industriale poate avea o durata mai lunga sau poate fi aplicat numai in perioade tensionate. Sectorul reglementat nu trebuie identificat cu sectorul de stat, iar cel liber cu sectorul privat, deoarece controlul se poate exercita indiferent de natura proprietatii intreprinderilor.

c) politici care tind sa impuna o disciplina ansamblului preturilor, practicate mai ales in fostele state cu economii planificate centralizat.

Nu exista exemple de state care sa nu fi practicat intr‑o forma sau alta, pe o perioada mai scurta sau mai indelungata, politici de reglementare a preturilor.

Unele tari ca Franta, Belgia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria sau Spania au practicat o lunga perioada politica de control a preturilor (Franta a renuntat la acest sistem abia in 1986); altele, caracterizate printr‑o neta vointa liberala, ca SUA, Germania, Elvetia sau Japonia, nu au recurs la controlul preturilor decat in mod exceptional, in perioadele unor puternice puseuri inflationiste, cum a fost inceputul anilor '70 .

Performantele inregistrate de aceste doua categorii de tari demonstreaza ca eficacitatea politicilor de reglementare a preturilor depinde de durata aplicarii lor, de supletea masurilor de interventie, de fazele conjuncturii economice in care au fost aplicate cat si de maniera combinarii lor cu alte politici economice (politica monetara, politica concurentei, politica bugetara si fiscala etc.). Controlul prelungit si extins al formarii preturilor s‑a soldat, oriunde a fost aplicat, cu esec.

Reglementarii autoritare a preturilor i se aduc numeroase critici, cum ar fi: limiteaza libertatea intreprinderilor de a se adapta la diversele situatii care intervin in evolutia conjuncturii; denatureaza concurenta de pe piata, provocand o alocare neoptimala a resurselor si o diminuare a capacitatii competitive a intreprinderilor; reduce incitatia spre investitii si favorizeaza indatorarea excesiva a intreprinderilor; duce la diminuarea ofertei interne; descurajeaza investitiile straine in sectoarele reglementate; amplifica dezechilibrele si sporeste presiunile inflationiste etc.

Dupa un control quasitotal al preturilor in perioada economiei planificate centralizat, in Romania s‑a trecut din octombrie 1990, la liberalizarea preturilor, mentinandu‑se insa, supravegherea asupra evolutiei lor la unele produse de baza, ca alimentele de stricta necesitate (painea, carnea, produsele lactate), energia, carburantii, chiriile, unele servicii publice (transportul urban) etc. Liberalizarea preturilor, produsa pe fondul penuriei quasigeneralizate si intr‑un mediu economic putin concurential, s‑a soldat cu o crestere haotica a nivelului lor, care a diminuat drastic veniturile reale ale populatiei, provocand scaderea nivelului de trai, cu toate consecintele care decurg de aici, conform efectului ‑ bumerang.

Politica incoerenta de supraveghere a preturilor promovata in continuare, concretizata, printre altele, in blocarea preturilor produselor unor ramuri de activitate concomitent cu liberalizarea preturilor factorilor de productie, a dus la falimentarea unor intreprinderi de mare importanta pentru asigurarea aprovizionarii populatiei si la un blocaj financiar in lant, extins la scara economiei nationale. Intarzierile masurilor de restructurare a economiei reale, monopolul regiilor autonome asupra unor produse sau servicii de baza ca energia electrica, gazul, transporturile feroviare, lipsa de suplete a reglementarii preturilor, o politica rigida a cursului de schimb, au provocat aparitia unor importante necorelari ale preturilor, atat pe piata interna cat si fata de nivelul existent pe piata mondiala si mai ales pe pietele tarilor vecine. Aceasta a favorizat specula cu o serie de produse, falsificarea imaginii asupra eficacitatii unor activitati, diminuarea competitivitatii la export a firmelor romanesti.

Toate cele enumerate mai sus constituie argumente in favoarea necesitatii unei noi abordari a problematicii interventiei guvernamentale in materie de preturi, orientata spre limitarea la minimul necesar al acesteia, pentru a lasa pietei posibilitatea sa‑si exercite rolul de formare a unor preturi reale, care sa exprime adevarul eficacitatii activitatii economice, chiar daca acesta nu va fi de natura sa ne multumeasca.

Intarzierea in luarea masurilor de liberalizare reala a mecanismului formarii preturilor nu poate decat sa amplifice costurile sociale ale acesteia. Liberalizarea preturilor ‑ desigur nu totala ‑ este inevitabila. Tranzitia la economia de piata nu poate fi conceputa cu preturi false, necorelate, rigide, gestionate pe criterii antieconomice.

Probleme de discutat

De ce si cand este necesara interventia guvernamentala in mecanismul de formare a preturilor?

In ce consta interventia guvernamentala directa in formarea preturilor in conditiile penuriei? Este eficient acest tip de interventie?

In situatia de abundenta pe piata unui produs, producatorii sunt avantajati prin interventia guvernului in mecanismul formarii preturilor?

Pe ce cai poate stimula statul oferta pentru a determina scaderea nivelului pretului de echilibru al pietei?

Cum poate actiona guvernul in mod direct pentru a determina cresterea pretului de echilibru al pietei pe seama reducerii ofertei totale?

Poate interveni guvernul pentru stimularea cererii totale in vederea ridicarii nivelului pretului de echilibru al pietei?

Care sunt principalele politici de preturi?

Eficacitatea politicii de preturi.

Politica preturilor in Romania. Liberalizarea preturilor si efectele ei.