DEFINITIA DUMPINGULUI

DEFINITIA DUMPINGULUI

Prima definitie ii apartine, din 1923, lui Jacob Viner: 'vanzarile pentru export la preturi mai mici decat cele practicate in acelasi timp si in circumstante similare pentru cumparatorii de pe piata interna'.

In 1936, Gottfried von Haberler propunea o definitie mai generala: situatia in care un bun este vandut pe o alta piata 'la un pret mai mic decat pretul de vanzare al aceluiasi bun, in acelasi timp si in aceleasi circumstante (cum ar fi conditiile de plata s.a.m.d) pe prima piata, cu luarea in considerare a diferentelor de cost al transportului'.

Elementul central: discriminarea de pret intre doua piete nationale.

Art. VI al GATT a introdus o circumstanta suplimentara care poate da nastere practicii de dumping, si anume stabilirea unui pret care nu permite recuperarea costului de productie plus o marja 'rezonabila' pentru cheltuieli de vanzare si profit. Initial, aceasta acceptiune a dumpingului urma sa fie limitata strict la cazurile in care un pret comparabil pentru acelasi produs destinat consumului in tara exportatoare nu poate fi determinat. Tarile importatoare au abuzat de aceasta metoda, care este mult mai arbitrara si care eludeaza elementul central al dumpingului in acceptiunea sa originara: discriminarea de pret.

Discriminarea de pret este o situatie frecvent intalnita pe piata interna fara ca, in majoritatea cazurilor, sa suscite interventia autoritatilor de protejare a concurentei. Practicarea ei in comertul international nu schimba datele problemei: discriminarea de pret nu este o practica incriminabila in sine, fapt recunoscut explicit si de von Haberler: 'efectele asupra tarii importatoare ale importurilor care sunt ieftine datorita dumpingului nu difera cu nimic de cele ale importurilor care sunt ieftine din alte motive'.

La nivelul cel mai elementar, trebuie admis ca pretul este o marime care se stabileste in confruntare cu cererea manifestata pe piata si este, in consecinta, influentat de elasticitatea cererii. Daca pe piata de export aceasta elasticitate este mai mare decat pe piata interna, obiectivul primordial al oricarui producator (maximizarea profitului) este cel mai bine servit de practicarea de preturi mai scazute pe piata de export (maximizand componenta cantitativa a profitului) simultan cu practicarea de preturi mai ridicate pe piata interna (maximizand componenta calitativa a profitului). In ambele situatii, firma actioneaza asupra variabilei celei mai elastice.

Practici incriminabile drept dumping din cauza diferentei de pret intre piata interna si cea de export sunt uneori indispensabile pentru penetrarea pe o noua piata de export. Este foarte important de notat ca penetrarea pe o piata prin practicarea de preturi mai mici decat cele prevalente pe piata respectiva nu este altceva decat singura modalitate pe care o are la dispozitie un producator pentru a escalada barierele la intrare existente pe acea piata. Acestea pot rezulta fie din reticenta normala a cumparatorilor de a-si reorienta cererea dinspre furnizorii lor traditionali catre unul nou, fie din structura oligopolista a pietei respective. In ambele cazuri, rezultatul 'dumpingului' nu poate fi decat sporirea caracterului concurential al pietei respective, un rezultat diametral opus celui pe care actiunile antidumping sunt presupuse a-l preveni. Cel putin din punct de vedere logic, se impune deductia lui Phedon Nicolaides: 'Daca dumpingul este folosit ca strategie de intrare pe piata, este mai probabil sa recurga la el firmele care incearca sa penetreze industrii oligopoliste in care firmele prezente sunt deja protejate de bariere la intrare pe care le-au creat ele insele'.

Diferente de pret pot fi rezultatul si al altor factori, precum:

detinerea unui brand recunoscut pe piata interna (care permite obtinerea unei prime), pe cand acelasi produs este mai putin cunoscut (sau deloc) pe piata de export

clienti diferiti (e.g., mici comercinati, dispersati pe piata interna si, respectiv, mari lanturi de comercianti pe piata externa, unde acestia pot sa impuna preturi mai mici)

Ceea ce a facut ca dumpingul sa fie individualizat ca o cauza nelegitima a preturilor ieftine este posibilitatea pe care o da exportatorului de a utiliza pretul ca arma de distrugere a concurentilor sai interni, eliminandu-i si instaurindu-si dominatia pe o piata devenita monopolista. Imprejurarea ca avem de-a face numai cu o posibilitate nu poate fi indeajuns subliniata. Aceasta deoarece, in practica, in nici o tara care s-a dotat cu instrumente de contracarare a dumpingului, procedurile utilizate nu cer dovedirea intentiei anticoncurentiale.

Accentul pus in ultimele decenii pe nevoia apararii pietei de import impotriva pericolului monopolizarii este o recunoastere implicita a caracterului protectionist al procedurilor antidumping: in fond, mentinerea in activitate a producatorilor interni este decretata drept unica posibilitate de aparare a consumatorului intern fata de eventualitatea practicarii de preturi monopoliste pe propria sa piata. Imprejurarea ca exista si alte surse de generare a concurentei pe propria piata (bunaoara, importul din tari terte) este considerata irelevanta. Si mai remarcabil este faptul ca, la inceputul actualului secol, practicile similare celor definite ulterior drept "dumping" erau considerate a fi incorecte nu fata de producatorii sau consumatorii de pe piata de import, ci fata de consumatorii de pe piata interna a producatorului care se angaja in asemenea practici.

Procedurile antidumping se bazeaza pe o prezumtie de vinovatie a concurentilor externi. De cele mai multe ori, insa, exista motive plauzibile pentru practici care corespund definitiei dumpingului, altele decat distrugerea concurentei.

Tipuri de dumping (din punctul de vedere al motivatiilor)

dumpingul continuu (determinat de intentia de a atinge sau mentine un grad inal de utilizare a capacitatilor de productie, de regula in conditiile in care livrarile externe reprezinta o pondere minora in productia proprie).

Este tipul de dumping care constituie intotdeauna o contributie la bunastarea tarii importatoare, deci contracararea sa nu are sens din punct de vedre economic

Practica recurgerii la masuri antidumping releva destul de frecvent (mai ales in S.U.A.) cazuri in care acestea sunt mentinute in vigoare pe perioade foarte indelungate (de 10-15 ani sau mai mult). Or, daca asemenea practici s-au manifestat intr-adevar pe parcursul unor atat de lungi intervale, combaterea lor va fi generat in mod cert pierderi de bunastare.

dumpingul sporadic (in principal determinat de nevoia de a reduce din stocurile acumulate)

Contracararea sa in tara de import se poate justifica din cauza incertitudinii cu privire la durata mentinerii acestei practici.

dumpingul intermitent, care poate fi practicat din mai multe motive:

T fluctuatii conjuncturale ale pietei, in conditiile in care o reducere subita a cererii genereaza o situatie de supraoferta: practicarea de preturi sub costuri in perioadele de recesiune (cu conditia acoperirii costurilor marginale) este rationala, deoarece permite sa fie acoperite cheltuielile fixe, deci reducerea pierderilor. Aceasta, in conditiile in care ajustarea capacitatilor de productie nu se justifica intr-un context caracterizat prin fluctuatii ale cererii

T penetrarea pe o noua piata

T interactiuni strategice pentru a obtine un avantaj in industrii caracterizate prin economii de scala: avand acces atat la piata interna, cat si la pietele externe, producatorii obtin astfel un avantaj fata de concurentii lor care nu abordeaza si pietele externe.

T distrugerea concurentei

Exista serioase motive de indoiala cat priveste posibilitatea reala de materializare a unei asemenea intentii. Multitudinea si caracterul foarte particular al circumstantelor care se cer intrunite pentru ca o strategie indreptata spre distrugerea competitorilor sa aiba succes limiteaza drastic plauzibilitatea ipotezei:

exercitarea unei forme de dominatie pe propria piata interna, ceea ce ofera acces la rente care permit subventionarea incrucisata a exporturilor la pret de dumping

O atare eventualitate poate fi mai eficient impiedicata prin negocierea si instituirea la scara internationala de norme in materie de protejare a concurentei decat prin existenta unor norme internationale antidumping. Spre exemplu, instituirea in cadrul ANZCERTA de norme comune in materia politicii de concurenta a permis renuntarea utilizarii, in comertul bilateral, a instrumentelor antidumping. Similar, crearea in 1992 a Spatiului Economic European (EEA) a permis eliminarea masurilor antidumping si antisubventii din comertul reciproc in acele domenii acoperite de prevederile Acordului EEA.

existenta unei piete interne protejate

ingreuneaza arbitrajul de pret realizat prin reimportul produselor exportate la pret de dumping

limiteaza posibilitatea concurentilor externi de a isi spori debuseele

De cele mai multe ori, barierele de acces pe piata tarii exportatoare nu sunt mai ridicate decat cele care protejeaza piata tarii importatoare. O cercetare facuta pe un esantion de investigatii desfasurate de Departamentul american al Comertului releva ca doar in 2 din 18 cazuri nivelul taxelor vamale pe piata tarii de export depaseau cu peste 10 puncte procentuale pe cele existente la aceleasi produse in SUA. In 13 din cazuri, diferentele dintre taxele vamale erau mai mici de 5 puncte procentuale.

piata interna suficient de mare in comparatie cu partea de piata externa "tintita" prin practica de dumping (pentru ca "subventionarea incrucisata" sa fie posibila)

Din aceasta perspectiva, initierea de catre giganti economici precum S.U.A. si C.E. de anchete antidumping la importuri provenite, bunaoara, din Papua-Noua Guinee nu poate fi interpretata altfel decat ca protectionism in forma cea mai evidenta.

numar mic de exportatori angajati in practicile de dumping: nu este suficient sa fie eliminati producatorii locali, ci trebuie stabilita o dominatie globala (de exemplu, prin coluziunea producatorilor ramasi). Altminteri, concurenta tertilor va fi suficienta pentru a apara piata respectiva de pericolul monopolului.

piata caracterizata prin importante bariere la intrare;

Nici chiar eliminarea tuturor concurentilor existenti nu ofera certitudinea obtinerii unei pozitii de monopol care sa poata fi exploatata in mod durabil (cel putin atat timp cat este necesar pentru recuperarea eventualelor pierderi din perioada practicarii dumpingului). Preturile ridicate pe care le va practica ipoteticul monopolist vor atrage noi competitori, care vor restabili climatul concurential. Cum ipoteza unor bariere institutionalizate este inaplicabila, barierele la intrare nu pot decurge decat din specificitati ale pietei. Or, acest gen de bariere actioneaza in ambele sensuri: la intrare, ca si la iesire. Bariere joase la iesire favorizeaza eliminarea concurentei in prima faza, dar si rapida ei reconstituire ulterioara. Bariere inalte la intrare reduc posibilitatea aparitiei de noi concurenti care sa erodeze pretul de monopol, dar aceasta inseamna ca obtinerea pozitiei dominante va fi reclamat eforturi extraordinare pentru eliminarea concurentei, in conditiile unor bariere inalte la iesire.

Exista foarte putine ramuri in care premisele teoretice ale succesului unei strategii de distrugere a concurentei sa poata fi reunite intr-o masura suficienta pentru a-i face plauzibila existenta. In general, acestea tind sa fie ramurile tehnologice de varf, in care se manifesta mai frecvent concurenta imperfecta (rezultand un potential mai mare pentru dobandirea de pozitii dominante) si ale caror piete sunt mai putin contestabile, datorita volumului foarte mare al 'costurilor scufundate' ('sunk costs' - in special investitiile in cercetare-dezvoltare) si caracterului foarte specializat al factorilor de productie (in special capitalul fix - cu amortizare indelungata si utilizari alternative limitate). Or, procedurile antidumping tind sa fie concentrate in ramuri care produc bunuri standardizate (cu deosebire in industria chimica si cea siderurgica).

Inca din 1958, McGee arata ca dorinta de a ajunge la dominatie pe piata prin practici de dumping este complet ilogica, din cauza costurilor si riscurilor asociate ei, incat orice intreprinzator rational va prefera sa recurga - pentru acelasi scop - la fuziuni si/sau achizitii.

Absenta unor riscuri reale de monopolizare este validata de numeroase studii empirice:

un raport intocmit in 1995 sub egida OECD de un grup de experti independenti releva ca, in peste 90% (988 din 1051) din cazurile care au dus la impunerea de masuri antidumping intre septembrie 1988 si decembrie 1991 nu era decelabila vreo amenintare la adresa climatului concurential de pe respectivele piete;

un studiu al lui Hyun Ja Shin, publicat in 1998, analizeaza 282 de anchete antidumping efectuate in SUA si soldate cu constatarea practicii incriminate, ajungand la concluzia ca in doar 39 dintre ele erau reunite conditiile care ar fi putut face posibile actiuni de distrugere a concurentilor interni si de impunere a propriei dominatii pe piata de catre exportatorii la pret de dumping;

Messerlin (2001) a efectuat o analiza similara pe cazul UE, constatand posibilitatea teoretica a distrugerii concurentei in doar 12 din 461 de cazuri investigate

In fine, dovezile anecdotice demonstreaza ca, si in rarele cazuri unde concurenta locala a fost eliminata, consumatorii nu au avut nimic de pierdut. Graitor in acest sens este exemplul pietei americane de televizoare, unde cota detinuta de companiile autohtone a scazut de la 90%, la sub 10% fara vreun impact nefavorabil asupra preturilor, care in termeni reali s-au redus cu peste 25% in ultimii 20 de ani.

Conceptul de dumping, asa cum este el acceptat si utilizat in prezent pe plan international, este atat de neselectiv incat da loc la penalizarea dumpingului deliberat, dar inofensiv, ca si a dumpingului neintentionat. Cat de frecvente pot fi aceste situatii rezulta din prezentarea succinta a imprejurarilor in care ele pot sa apara. Din moment ce logica declarata a contracararii dumpingului nu este protejarea producatorilor interni, ci combaterea acelor practici care interfereaza cu manifestarea libera a mecanismelor pietei, este normal ca si actiunile microeconomice sa fie judecate din perspectiva unui comportament rational al fiecarui operator economic. Adoptand acest criteriu de judecata vom constata ca pot exista motive solide, derivand dintr-un comportament economic rational si lipsit de intentii anticoncurentiale, care sa justifice numeroase practici reputate de dumping si tratate ca atare in tara importatoare, practici care acopera toate subcategoriile mentionate anterior: pret sub costuri sau discriminare de pret, deliberat sau neintentionat.

Trebuie insa mentionat ca, din perspectiva tarii importatoare, recurgerea de catre exportatori la anumite forme de dumping poate genera pierderi de bunastare chiar si atunci cand aceste practici nu urmaresc distrugerea concurentei. Este cazul dumpingului intermitent, care poate induce realocarea suboptimala a unor resurse de catre producatorii interni, ca rezultat al unor semnale nefiabile generate de comportamentul respectivilor exportatori.

Practicarea de preturi sub costuri nu este intotdeauna o optiune deliberata. Un caz tot mai frecvent intalnit de dumping involuntar este acela pe care il genereaza fluctuatiile eratice ale cursurilor valutare. In multe alte situatii, volumul productiei trebuie stabilit inainte de a sti care este pretul pe care piata il va valida, astfel incat este posibil ca, la acest pret, alocarea integrala a costurilor constante numai pe cantitatea pentru care exista cerere sa interzica orice vanzare.

O dificultate suplimentara rezulta din tendinta autoritatilor nationale abilitate sa administreze procedurile antidumping de a interpreta notiunea de cost ca reprezentand costul total (suma tuturor cheltuielilor), ajungandu-se la situatia aberanta in care se constata existenta dumpingului chiar in conditiile in care nici pretul practicat pe piata interna nu permite acoperirea integrala a costurilor. In situatii de conjunctura nefavorabila, un producator care decide sa vanda sub costuri - dar la preturi identice pe toate pietele - poate sa fie penalizat prin masuri antidumping.

De obicei, explicatia vanzarilor sub costuri sta in existenta unui climat concurential normal si sanatos.

Cerinta mai exigenta a acoperirii costului mediu total (cheltuieli variabile medii plus cota-parte din cheltuielile constante aferente productiei efectiv vandute) nu este intotdeauna justificata. Ea nu tine seama de fluctuatiile ciclice ale cererii care reclama, in perioadele de minim conjunctural, vanzarea sub costul mediu. Ramurile caracterizate prin costuri fixe ridicate (de exemplu, siderurgia) sunt cu deosebire afectate de fluctuatia volumului productiei legata de fazele ciclului economic. Gradul redus de utilizare a capacitatii de productie in perioadele de recesiune majoreaza atat de substantial costul mediu unitar incat este preferabila, din considerente economice legitime, reducerea pretului sub costul mediu. Orice companie care prezinta o importanta proportie de costuri "scufundate" (de exemplu, investitii anterioare in capital fix) va fi confruntata cu un nivel inalt al costurilor totale. Atata vreme insa cat pretul de vanzare practicat ii permite recuperarea, cel putin, a costurilor variabile medii, nu exista nici un motiv pentru ca ea sa iasa de pe piata. O reducere a vanzarilor pe piata externa nu ar face, in asemenea circumstante, decat sa reduca posibilitatea respectivei firme de a acoperi costurile fixe rezultate din investitiile anterioare, deci ar obliga-o sa recurga pe o perioda mai indelungata la practici considerate dubioase.

Cea mai puternica prezumtie de existenta a intentiei de distrugere a concurentei exista atunci cand preturile practicate nu permit nici macar acoperirea costului marginal. Determinarea acestui tip de costuri nu este insa o intreprindere simpla: in functie de particularitatile nationale, apar diferente intre categoriile de costuri reputate variabile si cele considerate constante, astfel incat determinarea corecta a costului marginal ar trebui sa ia in considerare toti acesti factori. In fine, exista si situatii in care sunt motive legitime pentru ca pretul sa fie stabilit chiar si sub nivelul costului marginal:

o astfel de practica (denumita de 'stabilire anticipata a pretului' - 'forward pricing') este uzuala in stadiile initiale de productie a unor bunuri pentru care este previzibila scaderea drastica a costurilor in viitor (consecinta a pantei pronuntat descrescatoare a curbei invatarii) si/sau caracterizate printr-un volum important al costurilor 'scufundate'. Altminteri, alocarea integrala a costurilor ar duce la preturi absolut prohibitive pentru primele unitati de produs.

in agricultura exista un important decalaj de timp intre momentul in care sunt efectuate cele mai multe cheltuieli pentru productie si momentul vanzarii productiei realizate; nu arareori, din motive neaflate sub controlul producatorului (calamitati, surplus de oferta pe piata etc) preturile de vanzare nu acopera costurile, fara ca aceasta sa indice vreo practica neloiala.

Ce ratiuni pot exista pentru a interzice in comertul international practici considerte legale in contextul pietelor nationale?

riscul reducerii bunastarii la scara mondiala, daca suma productiei vandute la preturi diferite pe doua piete este mai mica decat productia care s-ar voinde pe o singura piata, la un singur pret

companiile care opereaza in acelasi cadru de reglementare pot fi prezumate ca concureaza de pe picior de egalitate

dumpingul in comertul international poate fi cnsecinta unor politici interventioniste care confera un avantaj neloial anumitor producatori

Aspecte practice

Recurgerea pe scara larga la proceduri antidumping este un fenomen de data relativ recenta, chiar daca primele manifestari concrete s-au inregistrat inca de la sfarsitul XIX, cand Marea Britanie a incercat sa combata pe aceasta cale practicile cartelului german al otelului.

Prima codificare antidmping s-a produs in Canada, in 1904. Se pare ca obiectivul urmarit era, de fapt, acela de a impiedica exportatorii sa reduca valoarea declarata la vama pentru a nu plati taxe vamale in sumele cuvenite.

Legislatii antidumping au introdus, imediat dupa aceea, Noua Zeelanda (1905) si Australia (1906). In acest din urma caz, se urmarea contracararea doar a dumpuingului indreptat catre distrugerea concurentei, fiind necesara determinarea existeneti unei intentii de a "distruge sau prejudicia". Standardul de proba era atat de exigent, incat nu a putut fi atins niciodata. De aceea, in 1921, legislatia australiana a fost modificata pentru a facilita aplicarea ei.

O succesiune similara au cunoscut si Statele Unite. Prima lege antidumping, adoptata in 1916, a rezultat dintr-un compromis intre un legislativ inclinat spre solutii protectioniste si un executiv orientat catre prezervarea liberului schimb. Ea cerea cerea dovedirea intentiilor anticoncurentiale ale exportatorilor straini ca preconditie pentru adoptarea de masuri de raspuns, care erau de natura penala. O asemenea conditie avea sa se dovedeasca atat de limitativa incat, in 1921, legea a fost modificata in sensul eliminarii sarcinilor probatorii legate de existenta intentiei de "distrugere" a concurentei pe piata de import si al introducerii de "remedii" de ordin comercial. Textul legii americane din 1921 avea sa constituie baza legislatiei antidumping adoptate ulterior de majoritatea tarilor dezvoltate si, totodata, elementul de referinta principal avut in vedere cu ocazia reglementarii pe plan international a actiunilor antidumping, intreprinsa in cadrul redactarii textului GATT.

In perioada interbelica au mai adoptat legi antidumping Marea Britanie si Africa de Sud, ambele in 1921, ca si Japonia, in 1920..

In perioda postbelica:

doar 10 tari au adoptat legislatie antidumping la putina vreme dupa intrarea in vigoare a GATT

adoptarea de asemenea legi s-a accelerat dramatic in anii '90, cand tarile in curs de dezvoltare s-au dotat pe scara larga cu aceste instrumente, din dorinta de a compensa astfel reducerea taxelor vamale. La sfarsitul lui 2003, legislatii antidumping existau in 98 de jurisdictii (dar numai in 28 erau utilizate efectiv), ceea ce inseamna ca peste 90% din comertul mondial este potential pasibil de restrictionarea prin masuri antidumping, fata de de doar 71% in 1990..

Fenomenul de extindere a utilizarii procedurilor antidumping a inceput sa se manifeste inca de la debutul anilor '70, insa el a sporit mult in amploare pe parcursul urmatoarelor decenii. Numarul total al anchetelor antidumping initiate a crescut de la o medie anuala de circa 50 in anii '70, la 160 in anii '80 si prima jumatate a anilor anilor '90, scazand apoi la circa 95 pe an in deceniul scurs de la finalizarea Rundei Uruguay.

ANCHETE ANTIDUMPING INITIATE IN PERIOADA 1969-2004

PE PRINCIPALELE PIETE DE IMPORT

Dupa intrarea in vigoare a rezultatelor Rundei Uruguay, o alta evolutie se detaseaza prin importanta ei: modificarea radicala a proportiei actiunilor declansate de alte tari decat cei 4 "utilizatori traditionali" (SUA, CE, Australia si Canada). De la o pondere de 80-90% din totalul investigatiilor declansate, acestia au ajuns sa fie la originea a mai putin de jumatate din anchetele antidumping initiate pe plan mondial.

Intr-o anumira masura, numarul actiunilor antidumping declansate este asociat pozitiv cu volumul importurilor efectuate de tarile utilizatoare, fiind normal ca marii importatori sa recurga mai frecvent decat altii la acest instrument. De aceea, pentru a identifica propensiunea (inclinatia) diferitelor tari pentru aceste masuri, se recurge la un indicator de intensitate definit ca numarul de anchete initiate la 1 dolar de importuri.

Considerand SUA ca etalon (I= 100), ceilalti mari utilizatori ofera urmatoarea situatie (pentru perioada 1995-2002): CE - 107; Canada - 171; Australia - 741; India - 2197; Argentina - 2549; Brazilia- 580; Mexic - 144. Cei mai mari indici de intensitate a recurgerii la antidumping dintre toate tarile lumii se inregistreaza de Argentina si India. La polul opus, intre tarile importante in comertul mondial, se gasesc: Japonia - 2; China - 12; Taiwan -19.

Atat SUA cat si UE sunt printre cei mai "parcimoniosi" utilizatori ai masurilor antidumping, inregistrand raporturi subunitare intre ponderile lor in total masuri AD aplicate si ponderilor lor in importurile mondiale, pe cand o serie de tari precum Africa de Sud, India si Argentina inregistreaza raporturi puternic supraunitare.

Cresterea numarului de investigatii antidumping a avut drept consecinta inevitabila sporirea numarului de masuri antidumping aplicate pe plan mondial.

Daca la finele anului 1958 erau in vigoare numai 37 de masuri antidumping (din care 22 erau aplicate de Africa de Sud), trei decenii mai tarziu, in 1989, 'stocul' de masuri antidumping active sporise de aproape 15 ori, la nu mai putin de 530. Dupa inca un deceniu, in iunie 2000, "stocul" se dublase aproape, ajungand la 1121 masuri active.

Anchetele antidumping au ajuns sa afecteze direct exporturi provenite din peste 100 de tari. Exportatorii cel mai frecvent vizati provin, la ora actuala, din tarile in curs de dezvoltare, ca urmare a unei inversari de tendinta inregistrata tot in cursul anilor 1990. Intre ei, cel mai mult afectata este China, care a facut obiectul a 15.8% din anchetele initiate intre 1995-2004. Pe locurile urmatoare se regasesc:

CE si statele sale membre (9.9%)

Coreea de Sud (7.5%)

SUA (5.7%)

Taiwan (5.3%)

Si pentru "victimele" masurilor antidumping pot fi calculati indicatori de intensitate, care sa releve daca anumite tari exportatoare sunt vizate de masuri antidumping in mai mare masura decat ar justifica-o ponderea lor in exporturile mondiale. Din aceasta perspectiva, putem constata ca, in 2004, cea mai mare intensitate a masurilor antidumping impotriva exporturilor unei tari a fost inregistrata de India, cu 1,09 masuri la 1 miliard de dolari exporturi, urmata de Indonezia (0,74); China (0,71)S Thailanda (0,69); Coreea de Sud (0,58) si Taiwan (0,55). CE si SUA inregistreaza indici foarte modesti: 0,11 si, respective, 0,08.

O alta constatare importanta este aceea ca, in general, tarile dezvoltate aplica mai multe masuri antidumping decat cele aplicate propriilor exporturi. O exceptie importanta de a aceasta situatie este UE, care este "victima" mai multor actiuni antidumping decat cele pe care le initiaza ea insasi. In general insa, tendinta este de crestere a raportului dintre masurile "suportate" si cele "aplicate".

Raportul de reciprocitate

(numar de masuri "suportate" : numar de masuri "initiate"/"aplicate")

Rezultatele finale ale investigatiilor antidumping ofera indicii pretioase asupra impactului lor restrictiv.

In perioada 1987-2001, dintr-un total de 3573 investigatii desfasurate, un numar de 1759 s-au soldat cu rezultate restrictive (taxe definitive si angajamente de pret sau cantitative), ceea ce reprezinta circa jumatate din total. Faptul ca celelalte investigatii nu rezulta in masuri restricitve nu are necesarmente o semnificatie pozitiva:

de cele mai multe ori, simpla initiere a unei investigatii franeaza importurile (fie din cauza reticentei importatorului de a continua tranzactiile la nivelul initia, fie din cauza "auto-cenzurii" pe care si-o impune exportatorul pentru a minimiza riscul de a-i fi impuse masuri antidumping)

una din doua investigatii initiate nu are nici un fundament real, fiind probabil utilizata ca o arma de hartuire a concurentilor externi de catre producatorii interni care formuleaza plngerile

este posibil ca o ancheta la capatul careia se va fi constatat inexistenta dumpingului sau prejudiciului sa fi dus totusi la aplicarea de masuri provizorii.

"Rata de succes" (proportia rezultatelor restrictive) a investigatiilor antidumping variaza de la tara la tara.

In cazurile in care nu se ajunge la rezultate restrictive, aceasta este mult mai frecvent consecinta nedovedirii prejudiciului, decat a neconstatarii dumpingului: tipic, organele de ancheta constata existenta unei practici de dumping in circa 95% din cazuri. Este adevarat ca acest procent se datoreaza si "trierii" initiale a plangerilor formulate de producatorii interni, ceea ce face ca anchete propriu-zise sa se deruleze numai in cazuri unde exista o suspiciune destul de serioasa cu privire la existenta practicilor incriminate, dar in acelasi timp el exprima cvasi-infailibilitatea acestor autoritati atunci cand iau decizia sa investigheze un caz. Totusi, acest procent ridica serioase semne de intrebare cu privire la rationalitatea metodologiei folosite (si, uneori, la compatiblitatea sa cu regulile stabilite la nivel multilateral).

Peste jumatate din anchetele desfasurate includ impunerea de taxe antidumping provizorii. Aceste ponderi sunt extrem de insemnate, mai ales daca avem in vedere ca taxele provizorii au efecte penalizatoare asupra unor furnizori pentru care 'culpa' nu a fost stabilita. Procente similare de arestari preventive in cazurile de drept penal ale tarilor respective ar suscita neindoielnic proteste sustinute din partea organizatiilor pentru protejarea drepturilor omului.

In Statele Unite, pe parcursul anilor '80 circa doua treimi din investigatii implicau adoptarea de masuri provizorii, proportie care a crescut la 80% in la inceputul anilor '90. In C.E., ponderea cazurilor in care se recurge la masuri provizorii a sporit de la 40% intre 1980-89, la 60% in 1994-95.

Intre rezultatele restrictive, impunerea de taxe antidumping definitive este mult mai raspandita decat practica acceptarii de angajamente din partea exportatorilor acuzati. O exceptie de la aceasta tendinta o ofera UE, unde inchiderea anchetei in schimbul asumarii de catre exportator a unor angajamente este o practica curenta, la care recurge mai frecvent decat oricare alt utilizator. In perioada 1980-2001, circa jumatate din situatiile in care erau intrunite conditiile pentru aplicarea de masuri antidumping s-au soldat cu angajamente, mai degraba decat prin impunerea de taxe.

AAD recunoaste posibilitatea recurgerii la asemenea metode alternative de solutionare a anchetelor antidumping, insa nu prevede explicit decat angajamentele de pret. Baza legala internationala a acceptarii de angajamente cantitative este mult mai subreda, ambiguitate care nu a putut fi corectata nci pe parcursul negocierilor Rundei Uruguay: in ciuda solicitarilor exprese formulate de unele tari, in AAD nu a fost inscrisa interzicerea formala a angajamentelor cantitative. In UE se recurge aproape intotdeauna la angajamente de pret.

Desi pentru exportatori asumarea de angajamente de pret prezinta unele avantaje, acestea nu se materializeaza intotdeauna. Practica comunitara este de a reanaliza numai anual aceste angajamente, ceea ce poate fi pagubitor pentru exportator daca pe parcursul respectivei perioade se produc modificari importante ale conjuncturii pe piata, in sensul reducerii preturilor. Totusi, in general, angajamentele de pret sunt mai putin prejudiciabile pentru exportatori decat desfasurarea intregului parcurs al anchetei si aplicarea de taxe. Privita exclusiv prin prisma rationalitatii economice, aplicarea de taxe antidumping este preferabila asumarii angajamentelor de pret. In vreme ce ultimele conduc la o inghetare a competitiei externe, taxele lasa - cel putin teoretic - posibilitatea manifestarii acestei concurente. Taxele sunt preferabile si prin prisma economiei politice a protectionismului: fiind mai transparente decat angajamentele, ele sunt mai susceptibile a genera presiuni contraprotectioniste din partea importatorilor interni afectati negativ.

Desigur ca preferinta exportatorilor pentru una din cele doua modalitati "restrictive" de solutionare a investigatiilor antidumping (taxe definitive si, respectiv, asumarea de angajamente) depinde de gradul in care acestea sunt susceptibile a le afecta negativ exporturile. De aceea, exportatorul trebuie sa poata evalua cu oarecare acuratete "costul de oportunitate" al asumarii unui angajament, deci sa cunoasca nivelul aproximativ al taxei antidumping ce i s-ar aplica in cazul refuzului de a-si asuma un angajament. Din aceasta perspectiva, reglementarea AAD este mai avantajoasa pentru exportator decat cea anterioara: ea interzice solicitarea sau acceptarea vreunui angajament din partea exportatorilor inainte de adoptarea de catre organele de ancheta a unor decizii preliminare privind existenta dumpingului si a prejudiciului.

Dintre "noii utilizatori" de masuri antidumping, se pare ca doar Coreea de Sud recurge in mod semnificativ (circa 40% din cazurile cu rezultate restrictive) la asemenea angajamente.

Atunci cand sunt aplicate, taxele antidumping au un nivel ad valorem considerabil. Mai mult, exista indicii ca acesta a cunoscut o tendinta de crestere in ultimii 25 de ani.

Dimensiunea marjei de dumping determinate este rezultanta unor metode foarte arbitrare de calcul. Trebuie remarcat insa ca, spre deosebire de S.U.A., in CE se recurge la asa-numita lesser duty rule, potrivit carei autoritatile compentente din tarile importatoare se pot rezuma la aplicarea unor taxe care sa nu fie mai inalte decat este necesar pentru a corecta prejudiciul creat de exporturile la pret de dumping, chiar daca marja de dumping constatata este mai mare. Intre tarile dezvoltate, doar UE a adoptat si aplica aceasta regula. Gratie acesteia, intre 1988-2002, taxele antidumping efective aplicate au fost de circa doua ori mai mici decat marjele constatate.

Aspecte privind reglementarea

Procedurile antidumping ofera destul de putine garantii de impartialitate si pot fi lesne utilizate de o maniera care sa permita manifestarea impactului lor restrictiv. Modul partinitor de aplicare a regulilor antidumping poate fi evidentiat pe doua paliere:

al legislatiei propriu-zise, cu vadite tente protectioniste in numeroase aspecte;

al administrarii legilor, unde arbitrariul este cultivat pentru a profita grupurilor de interese interne.

O prima problema legata de reglementarea pe plan international a masurilor antidumping este absenta unei definitii clare a practicii incriminate, ca si absenta oricarei nuantari a circumstantelor in care ea poate fi combatuta.

O alta problema majora este legata de faptul ca normele internationale sunt transpuse in practica prin reglementari si practici administrative nationale, care pot sa se indeparteze - uneori, substantial - de la principiile convenite pe cale multilaterala. In diferitele tari initiatoare de proceduri antidumping se creeaza astfel o jurisprudenta ad hoc, care ajunge sa creeze precedente pe plan international. se transforma cu timpul in precedente. De aici decurge tendinta cadrului juridic international de a incorpora, in timp, practicile discutabile ale autoritatilor nationale, conferindu-le astfel deplina legitimitate. O alta modalitate prin care practici dubioase ale unor tari ajung sa fie "internationalizate" consta in tendinta de ajustare a reglementarilor nationale in functie de elementele cele mai restrictive existente in alte legislatii nationale.

A. Determinarea existentei dumpingului

Pentru ca existenta unei practici de dumping sa fie dovedita, este necesar sa fie demonstrata existenta unei diferente pozitive intre 'valoarea normala' si 'pretul de export' al produsului supus investigarii. Ambele concepte fac obiectul unor definitii care maresc probabilitatea constatarii existentei practicii incriminate.

A1. Determinarea 'valorii normale'

Potrivit Acordului Antidumping, 'valoarea normala' este data de pretul practicat pe piata tarii exportatoare in cadrul unor operatiuni comerciale normale. Lipsa de consistenta a truismului enuntat mai sus a fost prompt speculata in legislatiile nationale, sub cel putin doua aspecte:

- in baza unei intelegeri informale intervenite in noiembrie 1978 intre tarile QUAD careia i se conformeaza si Australia, toate legislatiile din tarile mentionate imbratiseaza punctul de vedere potrivit caruia vanzarile pe piata interna efectuate la un pret care nu permite recuperarea costurilor de productie nu pot fi considerate 'normale' si, ca atare, nu sunt luate in considerare pentru determinarea 'valorii normale'.

Daca vanzarile pe piata interna efectuate la un pret care nu permite recuperarea costurilor de productie reprezinta peste 10% (in unele tari, 20%) din totalul vanzarilor interne, ele nu vor fi luate in considerare la determinarea valorii normale, care se va calcula doar pe baza vanzarilor profitabile. Daca vanzarile sub cost ajung sa reprezinte peste 80% (sau, in unele cazuri, 90%) din totalul vanzarilor interne, preturile interne nu vor mai fi luate deloc in considerare pentru determinarea valorii normale, care va fi "construita" pe baza unor elemente de cost.

Tratamentul mai exigent aplicat in cazul vanzarilor sub cost este paradoxal, devreme ce, in principiu, vanzarea la preturi mici pe propria piata interna face practice imposibila aplicarea unei strategii de distrugere a concurentei (neexistand rente pe o piata, care sa fie folosite pentru subventionarea vanzarilor in pierdere pe o alta piata)

Practica excluderii anumitor vanzari efectuate pe piata interna de la determinarea valorii normale a fost validata pe plan international prin Acordul Antidumping adoptat la capatul Rundei Uruguay. Este astfel prevazuta posibilitatea de a nu lua in considerare vanzarile la preturi mai mici decat cele care permit acoperirea integrala a costurilor de producttie, dar numai in cazul in care:

- asemenea vanzari au loc pe parcursul unei perioade mai "indelungate",

- costurile totale nu pot fi recuperate in decursul unei perioade "rezonabile",

- pretul mediu de vanzare pe piata interna este mai mic decat media ponderata a costurilor unitare Ratiunea comparatiei cu media costurilor unitare se explica prin aceea ca preturile care se situeaza sub costul unitar in momentul vanzarii, dar depasesc media costurilor unitare inregistrate in perioada de referinta utilizata pentru investigatie, sunt reputate a permite recuperarea integrala a costurilor intr-o perioada "rezonabila". In legislatia americana pentru punerea in aplicare a rezultatelor Rundei Uruguay, termenul de perioada "rezonabila" a fost interpretat ca fiind nu mai mare de un an, iar cel de perioada "indelungata" ca insemnand "in general un an, si nu mai putin de 6 luni". Aceeasi durata de un an este considerata si in legislatia comunitara drept intervalul maxim care poate fi acoperit prin conceptul de perioada "rezonabila". Acordul antidumping recunoaste astfel faptul ca costurile suportate in perioada de lansare a productiei pot fi anormal de ridicate si, ca atare, nereprezentative pentru adevaratele costuri ale exportatorului.

Excluderea vanzarilor interne sub costuri de la determinarea valorii normale este in directa contradictie cu ipotezele formulate aspra motivelor pentru care dumpingul trebuie contracarat. Intr-adevar, intr-o asemenea situatie nu se poate vorbi de o piata interna dominata de producatorul-exportator care isi insuseste rente, utilizate apoi pentru a subventiona vanzari la pret de dumping in exterior.

- operatiunile comerciale desfasurate pe pietele interne ale tarilor care nu sunt considerate a avea o economie de piata sunt ab initio excluse din conceptul de operatiuni normale.

Pentru aceste tari, prevede ca vaoarea normala a exporturilor se determina pe baza preturilor si costurilor dintr-o "tara-surogat".

In EU, Comisia Europeana este cea care face determinarea tarilor fara economie nepiata (NMEs - non-market economies). La ora actuala, acestea sunt: China, Vietnam, Kazahstan, Ucraina, Georgia, Kirghsitan, Moldova, Mongolia si Albania. Mai multe NMEs au facut in ultimii ani cereri de reconsiderare a statutului lor, fara success insa (China, septembrie 2003). In baza unei reglementari introduse in 1998, Comisia are posibilitatea de a suspenda, pentru anumite companii tratamentul NME, daca acestea pot demonstra ca opereaza potrivit constrangerilor dintr-o economie de piata. Sunt avute in vedere, pentru acordarea asa-numitului MET (market economy treatment), urmatoarele criterii:

deciziile legate de preturi, vanzari, investitii etc sunt luate ca raspuns la semnalele pietei si fara o implicare semnificativa a statului;

firmele tin o contabilitate clara, auditata potrivit normelor internationale;

costurile de productie si situatia financiara a firmelor nu sunt afectate de distorsiuni din perioada economiei de comanda

exista legislatie privind falimentul si proprietatea care garanteaza stabilitatea si siguranta legala

schimburile valutare se desfasoara la cursul pietei

Criterii similare sunt utilizzate si de alte tari exportatoare, precum SUA. Intre elementele de care Departamentul Comertului trebuie sa tina seama atunci cand determina caracterul unei economii se numara:

- convertibilitatea monedei;

- masura in care nivelul salariilor este determinat prin negocieri libere intre partenerii sociali;

- extensiunea proprietatii de stat in economie;

- permisivitatea efectuarii de investitii din strainatate;

- masura in care autoritiaile influenteaza alocarea resurselor in economie, nivelul preturilor si deciziile operatorilor economici.

Nu sunt considerate operatiuni comerciale normale nici:

► vanzarile in cantitati nesemnificative pe piata interna: daca vanzarile de pe piata interna reprezinta sub 5% din volumul vanzarilor pe piata de export (unde se desfasoara investigatia), ele nu vor fi luate in considerare

► vanzarile catre clienti aflati in relatii speciale (inruditi)

In SUA, aceste vanzari nu sunt luate in considerare daca preturile la care ele au loc nu reprezinta, in medie, cel putin 99.5% din preturile praticate in relatiile cu alti clinici. In UE, aceste vanzari sunt excluse de la determinarea valorii normale, ceea ce creeaza probleme cu atat mai mari, cu cat definitia data clientilor inruditi este foarte laxa (fiind suficienta chair si existenta unor participatii neglijabile la capitalul social).

Tendinta vadita de a evita determinarea 'valorii normale' pe baza pretului intern se explica prin aceea ca metodele alternative ce pot fi utilizate daca pretul de pe piata interna este considerat "anormal" sunt mai flexibile si mai usor de aplicat in mod arbitrar: pretul practicat pe terte piete de export si 'valoarea construita' (sau variante ale acesteia, cum sunt valoarea determinata pe baza preturilor interne dintr-o tara 'surogat' - tarilor fara economie de piata li se atribuie elemente de cost si pret dintr-o tara cu economie de piata considerata similara din punctul de vedere al dezvoltarii economice - si valoarea determinata pe baza 'celor mai bune informatii disponibile').

Deoarece Codul antidumping nu prevede expres careia din metodele susmentionate se cuvine sa i se dea prioritate, in practica se manifesta o preferinta marcata in favoarea utilizarii 'valorii construite', cel mai usor de manipulat. In ce priveste metoda bazata pe pretul de export pe terte piete, din multitudinea acestora Codul antidumping cere sa fie ales pretul cel mai mare.