Instrumentele directe ale politicii monetare

INSTRUMENTELE DIRECTE ALE POLITICII MONETARE

1. Plafoanele de credit

Plafoanele de credit sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar si se manifesta sub forma unor oinstructiuni prin care bancile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor si ponderea acestora in portofoliul de active.

Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antreneaza efecte nefavorabile, precum rate ale dobanzii administrate, descurajarea mobilizarii economiilor si distorsionarea fluxurilor de fonduri catre imprumuturi profitabile.

Din acest motiv, inca din anii 80 tarile member ale OCDE au abndonat plafoanele de credit, cva urmare a efectelor negative antrenate.

Motivele pentru care, tarile au adoptat, initial, acest instrument pot fi enumerate astfel:

reprezinta un instrument usor de implementat;

este perceput ca un instrument care permite indeplinireqa obiectivelor de poloiticva monetara;

este cel mai efficient instrument de politivca monetara adoptata de pietele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacitate tehnice limitate;

constituie o modalitate prin care resursele sunt reorientate catre alte sectoare mai putin favorizate.

Utilizarea plafoanelor de credite are relevanta pentru caracterizarea pietelor foinanciare, care pot prezenta grade diferite de dezvoltare si complexitate, structuri necompetitive ale sistemelor bancare, o piata a titlurilor guvernamentale slab dezvoltata, costuri sporite ale tranzactiilor sau restrictii in miscarea capitalurilor.

Deseori, sistemele bancare necompetitive se caracterizeaza prin costuri ridicate ale intermedierii si un spread considerabil intre rata de dobanda active sic ea pasiva, ceea ceimpoiedica transmiterea eficienta a politicii monetare catre economia reala, fiind impiedicata functionatra pietei libere. In plus in tarile cu un numar redus de banci comerciale, sistemul financiar prezinta o struictura de oligopol, situatie care limiteaza numarul de partiucipanti pe piata.

La aceste motive se mai pot adauga alte aspecte, si anume uytilizare de catre tarile dezvoltate a ploafoanelor de credit ca instrument emergent, in anumkite perioade, dupa care urmeaza renuntarea la folosirea acestuia.

Franta(1969-1987), Italia(1970-1980), Portugalia(1977-1989), Marea Breitanie(1960 si pana in anii 70) au utilizat plafoanele de credit ca principal instrument pe termen lung, in diferite utilizari. In Franta, motivul a fost ineficienta utilizarii ratei de dobanda, ca urmarii inelasticitatii cererii de credite in functie de nivelul ratei de dobanda pe termen scurt.

Italia si Portugalia au folosit plafoanele de crewdit ca instrument cvasi-fiscal, prin care au fost directionate resursele cu prioritate, catre anumite sectoare sau pentru finantarrea deficitului balantei de plati externe. De asemenea, ca raspuns la deteriorarea balantei externe, Marea Britanie a introdus in anii 60 plafoanele de credit. Rolul acestora s-a manifestat in directionarea creditelor catre sectoarele cu productie de export, catre intreprinderile de stat si datoria guvernamentala.

In anii 90, cateva economii in tranzitie si in special cele din Europa de Est au utilizat plafoanele de credit in scopul controlului asupra masei monetare si asupra creditului. Totodata, plafoanele de credit au permis ca dinamica masei monetare si a creditelor sa fie in concordanta cu stabilizarea macroeconomica, pana la inlocuirea acestui instrument cu cele de piata. Adoptarea limitarii creditului s-a realizat in combinatie cu alte instrumente indirecte. Astfel, Albania a utilizat si rata rezervei minime obligatorii; CEhia a schimbat creditele de licitatie si de refinantare cu mecanismul rezervelor minime obligatorii, dpa ce s-a renuntat la plafoanele de credit. Banca Poloniei a utilizat facilitate de refinantare, creditele de licitatie (titlurile emise de banca centrala) si bioletele de trezorerie, iar in cazul Bulgariei sistemul de control monetary a constat in plafonari de crediyte, reserve obligatorii neremunerate, refinantarea bancii centrale si operatiuni pe piata libera.

In mecanismul plafonarii creditelor prezinta importanta regulile de alocare, despre care retinem ca variaza in concordanta cu prioritatile specifice si cu mediul institutional al fuiecarei tari.

Practica bancilor centrale arata ca acestea stabilesc, periodic,plafoane ale activelor nterne din intrgul sistem bancar si subplafoane pentru creditele guvernamentale, in concordanta cu nivelul inflatiei, al cresterii economice si al balantei de plati externe.

Limitarea nivelului creditelor antreneaza o diminuare a veniturilor bancare, ca urmare a diminuarii nivelului dobanzilor incasate, motiv pentru care institutiile supiuse cauta modalitati de sustragere de la aplicare.

Astfel, in unele tari, bancile isi ascund creditele in operatiuni extrabalantiere, cu scopul raportarii unei baze de calcul minime si al nedeclararii volumului real al creditelor restante.

In majoritatea cazurilor, tendinta de evaziune imbraca si alte forme. Acolo unde imprimuturile in moneda straina sunt exceptate din baza de calcul, bancile isi vor majora aceste credite in totalul portofoliului de imprumuturi. Alteori, se produc deplasari ale imprumuturilor si depozitelor catre institutii nebancare affiliate. In Bulgaria, bancile care vuindeau titluri guvernamentale catre institutii nebancare aveau permisiunea sa-si majoreze nivelul creditelor cu sume identice, motiv pentru care procedau, in practica, la vanzarea titlurilor inainte de datele stabilite si la rascumpararea acestora mai tarziu.

In alte cazuri, precum in Marea Britanie, institutiile care refuzau creditele din partea bancilor comerciale aveau posibilitatea sa sconteze efectele comerciale pe care le detineau prin intermadiul brokerilor sau prin piata de capital, prin casele de scontare. Ca rezultat, aceste institutii si-au majorat rapid depozitele care au devenit, astfel, subiect a numeroase restrictii impuse de catre Banca Angliei.

Pentru nerespectarea plafoanelor de creditare, autoritatile monetare au stabilit penalitati, al caror nivel era influientat de excedentul de credite si de nivelul ratei de dobanda, prezentand importante diferentieri de la o tara la alta.

In general, penalitaile au imbracat doua forme, dependente de gradul de control monetar care se urmarea prin plafonarea creditelor. Penalitatile sporite s-au aplicat acolo unde bancile centrale doreau un control asupra credit4elor acordate rezidentilor, in perioadele de crestere a capitalurilor nerezidentilor si demanifestare a atacurilor speculative. Pe de alta parte, penalitatile au fost si progressive, ceea ce apermis o flexibilitate sporita in volumul creditelor, intrucat o parte din imprumuturi erau profitabile chiar si in conditiile suportarii costului penalitatilor.

Efectele antrenate de plafonarea creditelor

In toate tarile in care s-a aplicat acest instrument, combinat uneori cu alte instrumente de control, s-au produs efecte precum: scaderea competitivitatii in sistemul bancar; diminuarea rolului intermediarilor financiari; sporirea nivelului rezervelor excedentare, ca urmare afinantarii monetare a deficitului bugetar.

Astfelm, se poate afuirma ca, alaturi de vantajele antrenate, limitarea credirtului a generat si o serie de avantaje, ceea ce a complicat aplicarea acestui instrument de politica monetara. In tabelul 12.16 sunt relatate avantajele si dezavantajele aplicarii plafoanelor de credit.

Avantaje si dezavantaje ale sistemului monetar plafonarea creditului

Sursa:

Experienta tarilor evidentiaza o varietate de practice si modalitati utilizate in aplicarea acestui instrument de politica monetara si, desi nprezinta o seruie de limkite, exista inca tari care il utilizeaza. Limitarea creditelor constituie un instrument util inh anumite circumstante, respective atunci cand relatiile monetare sunt instabile, sau bin perioadele de tranzitie cand piata nu este sufficient dezvoltata pentru utuilizarea instrumentelor indirecte.

Atunci cand aplicarea este corecta, plafonarea creditelor poate reduce distorsiunile pe care, in general le antreneaza. In alte cazuri, cand piata este orientate catre controlulmonetar se utilizeaza instrumente indirecte iar masurile administrative se diminueaza.

In concluzie, se poiate afirma ca, desi rolul acestui instrument este redus comparative cu al celor indirecte face, totusi, parte din arsenalul bancii centrale, avand utilizare atunci cand metodel;e indirecte isi diminueaza rolul datorita relatiilor monetare incerte, sau atunci cand acestea trebuie completate pentru a controla impactul creditului asupra flixurilor de capital.

Pentru indeplinirea obiectivului urmarit, principala problema este cea a determinarii bazei in perioada de referinta, in functie de care se stabileste nivelul creditului in perioada viitoare, rolul de baza fiind indeplinit in creditul net.

Creditul net se stabileste ca difereta intre totalul creditelor( inclusive cele neperformante0, pe de o parte, si capital si provizioane, pe de alta parte. Ca procedura administrative in aplicarea plafonarii creditului se utilizeaza metoda stocului si metoda fluxului.

Metoda stocului permite determinare bazei de referinta Cin perioada t , prin calcularea creditului net total:

C= Credite totale - (Capital + provizioane).

PC, nivelul prioiectat al creditului net intern la nivelul sistemului bancar, este stabilit in functie de rata de crestere a creditului, g, in perioada t-(t+1):

PC= CT.

Alocarea creditului prioectat pentru fiecare nstitutie in parte se realizeaza dupa urmatoarea formula

PCi=

In care notatiile au semnificatia urmatoare:

PC= creditul proiectat institutiei i

= ponederea creditului institutiei i in creditul total, la momentul de referinta.

Din relatia de mai sus reyulta ca volumul maxim al creditelor, ce poate fi acordat de o institutie, depinde de cota de piata a cesteia si rata de crestere a volumului de credite, stabilita ca obiectiv monetar.

In unele tari, in determinarea bazei de referinta s-a tinut seama si de nivelul depozitelor (D).

In cazul Danemarcei, nivelul proiectat al creditelor s-a determinat, in anii 80, potrivit relatiei:

PC= C(1+g+ 1/2 · - ).

2 Cerintele de lichiditate a activelor

Printe instrumentele de politica monetara, an unele tari se utulizaeza, in scopuri prudentiale si controlul monetar, in raport de lichiditate al activelor.

Raportul de lichiditate este definit ca reprezentand obligatia bancilor comerciale de a mentine sub forma de cative lichide un procent determinat din totalul depozitelor si a altor disponibilitati.

In majoritatea tarilor, un astfel de raport este calculate in functie de disponibilitatile pe termen scurt, iar activele eligibile include numerarul, depozitele la banca centrala, conturi de correspondent si titluri guvernamentale, respective activele cu grad sporit de lichiditate.

Cerintele de lichiditate indeplinesc atat un rol monetar, precum si unul prudential.

Din punct de vedere monetar, cerintele de lichiditate constituie un instrument inefficient, potrivit opiniei unui numar insemnat de autori. In conformitate cu acest punct de vedere, cresterile raportului de lichiditate pot provoca sporiri ale ratei de dobanda la creditele private, dar si un decline al ratei de dobanda aferenta titlurilor guvernamentale. Ca rezultat, efectul global asupra cererii de moneda este ambiguu.

O alta opinie exprimata in literature de specialitate este cea care sustine ca cerintele de lichiditate sunt utilizate ca supliment al unei poltici monetare restrictive, in prioadele de expansiune economica.

Ideea ineficientei raportului de lichiditate ca instrument de politica monetara este sustinuta si de catre monetaristi. Potrivit acestora, cererea si oferta de moneda determina rata de dobanda pe termen scurt, care influienteaza si alte niveluri ale ratei de dobanda, in acest mod politica monetara actionand asupra depozitelor bancare si nu asupra imprumuturilor.

Importanta ofertei de moneda in transmiterea politicii monetare este evidentiata prin analiza impactului pe care il are raportul de lichiditate asupra ofertei de moneda. Observatiile effectuate pe cazul Suediei (1993) au demonstrat ca un nivel ridicat al raportului de lichiditate produce o modificare in portofoliul bancilor, de la preferinta pentru credite catre preferinta pentru titluri, fara a afecta stocul de moneda.In aceasta analiza se reduce imprumuturile acordate sectorului privat, care sunt compensate, in schimb de vanzarile de obligatiuni de catre sectorul privat catre banci.

Alaturi de opiniile care minimizeaya efectele antrenate de raportul de lichiditate, se regasesc si abordari care sustin efectul maxim al lichiditatii asupra masei monetare. Un asemenea effect poate fi obtinut atunci cand modificarile in raportul de lichiditate, se produc prin ajustari in nivelul numerarului sau al depozitelor la banca centrala.