Crizele financiare in tarile dezvoltate

Crizele financiare in tarile dezvoltate

In decursul ultimului sfert de secol globalizarea financiara a antrenat accidente disparate si recurente. Au avut loc crize ale pietei care ilustreaza instabilitatea dinamicii pe pietele financiare si lipsa lichiditatilor, ce pot sa se manifeste in mod neasteptat. In aceasta categorie pot fi date ca exemple criza pietei biletelor de trezorerie aparuta in SUA in 1970 si cea a obligatiunilor cu risc inalt din 1989, de pe pietele de obligatiuni. Cele mai violente crize au aparut pe pietele de active patrimoniale: este vorba de Burse in 1987 si in 1989 si despre piata imobiliara, in mai multe tari la sfarsitul anilor 1990. Toate aceste episoade diferite evidentiaza existenta unor surse ale riscului avand capacitatea de a se propaga in ansamblul sistemelor financiare: cresterile bruste si neprevazute ale ratelor dobanzii, scaderile bruste ale preturilor activelor, disparitia lichiditatilor de pe pietele restranse[1].

Au putut fi observate crize bancare care au propagat comportamentul de neincredere fata de banci, in general, ceea ce poate produce panica. Au existat crize bancare de proportii in Marea Britanie in anii 1970, de doua ori in SUA in anii 1980 si in cele trei tari nordice. S-au inregistrat si crize mult mai punctuale, care au lovit, insa institutii de mare importanta. In acest sens pot fi mentionate banca germana Herstatt in 1974, Continental Illinois din SUA in 1984, BCCI ai carei actionari majoritari se gaseau in Emiratele Arabe si al carui centru operational era la Londra din 1991, Credit lzonnais din Franta din 1993. Nu poate fi trecuta cu vederea criza indatoririi, care a izbucnit in august 1982 in tarile din lumea a treia. In pofida faptului ca autoritatile au reusit sa impiedice declansarea unei catastrofe monetare, astfel de crize au antrenat cresterea costului intermedierii financiare generand un climat de nesiguranta de natura sa conduca la alterarea calitatii informatiei specifice sistemelor financiare.

Pentru ca nimic sa nu lipseasca, a aparut si pericolul celui mai grav tip de accident, criza de plati, fie ca urmare directa a unei disfunctii interne in cadrul unui sistem central - Banca din New York in 1985[2], fie ca repercusiune a unei crize bancare - replica falimentului bancii Herstatt in legatura cu platile internationale in dolari, in 1974.

In ultimul deceniu al secolului al XX-lea, liberalizarea financiara a castigat teren in tarile aflate in curs de dezvoltare. Guvernele marilor puteri - care aveau de depasit sechelele crizei imobiliare din perioada 1990-1991- si marile institutii financiare, care incercau sa descopere noi zone de expansiune, au elaborat in comun o doctrina denumita "Consensul de la Washington". Prin intermediul FMI au incercat sa convinga guvernele tarilor in curs de dezvoltare si cele din tarile dezorientate de caderea comunismului sa imbratiseze cat mai rapid liberalizarea financiara, "cale regala" a solutiilor structurale in sensul economiilor de piata. Tarilor care au raspuns pline de entuziasm acestei ferme solicitari li s-a aplicat eticheta de "piete emergente". Au intrat, imediat, in atentia marilor intermediari financiari internationali in sensul unor acorduri financiare optimiste si au atras o veritabila avalansa de capital. Aici se afla originea celor mai grave crize financiare aparute dupa marea depresiune. Au aparut pe rand noi focare de crize violente cu repercusiuni internationale de mare anvergura: Mexicul- la inceputul anului 1995, Asia - in a doua jumatate a lui 1997, Rusia - in august 1998 si Brazilia - la finele anului 1998.

Aceste fenomene ridica probleme foarte serioase referitoare la amenintarea incidentelor globale asupra economiei[3]. Declansarea unor noi crize financiare internationale este inevitabila, motiv pentru care institutiile financiare ar trebui sa incerce sa limiteze amploarea acestora incepand din acest moment, a declarat presedintele Rezervei Federale americane, Alan Greenspan, considerat numarul unu in SUA si in lume din punct de vedere al 'puterii' economice.
'Nu cunoastem si, probabil, nu putem sa cunoastem natura precisa a viitoarei crize financiare internationale', a afirmat Greenspan in cadrul unei interventii privind problemele mondiale la Consiliul Relatiilor Externe din New York. Succesiunea crizelor din anii '90 - Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia, Turcia, Brazilia si Argentina - i-a determinat pe unii analisti sa considere crizele financiare ca fiind un rezultat inevitabil al globalizarii. Problema care sta in spatele acestor analize este, de fapt, aceea a acutizarii problemelor de management financiar datorita acestui proces. Este evident faptul ca aceste crize nu s-ar fi dezvoltat pana la un nivel incontrolabil si nici nu s-ar fi propagat daca nu ar fi fost supuse expunerii la pietele internationale de capital. Dar nici ritmurile de crestere inregistrate de aceste tari nu ar fi fost de o asemenea amploare daca nu existau fluxurile financiare induse de globalizare.

Aceste crize au ratiuni mult mai complexe, care tin de interactiunile existente intre politicile nationale si sistemul financiar international. La nivel national, chiar daca multe dintre tari au inregistrat evolutii impresionante din punctul de vedere al performantei economice, nu au existat, totusi, parghiile necesare unei protectii efective fata de socurile provenite din partea pietelor internationale. Apare fenomenul de contagiune, caracteristic procesului de crestere a interdependentelor intre natiuni. Contagiunea consta in transmiterea socurilor economice sau financiare intre natiuni, acestea fiind atat pozitive, cat si negative. Adesea insa termenul de contagiune este asociat perioadelor negative, in timp ce efectele de contaminare ("spillover effects") sunt asociate fenomenelor pozitive. Contagiunea sugereaza de fapt evolutia corelata a natiunilor, adeseori explicata prin intermediul comportamentului de turma ("herding effects"). Lectiile desprinse din contagiunea crizelor au impus estimarea vulnerabilitatii externe a acestor tari inainte de a se hazarda spre liberalizarea inconstienta a capitalurilor. Stabilitatea macroeconomica, sanatatea financiara, transparenta politicilor guvernamentale si modul de guvernare s-au dovedit a fi elemente esentiale pentru participarea la piata globala.

El este insa mai mult decat sigur ca respectiva criza va exista, tinand cont de 'indiscretiile' venite din randul mediilor financiare. Falimentele bancare sau crizele de piata pot duce la adancirea sau la prelungirea unei recesiuni. Ele pot chiar crea situatii caracterizate printr-un climat pesimist al afacerilor, si intretinerea marasmului post-recesionist. Pe scurt, prin repercusiunile lor, accidentele locale pot face sa apara depresii la nivelul intregii economii. In acest sens se poate vorbi despre riscul de sistem. Prima sarcina este de a intelege, in mod empiric, cauzele care genereaza declansarea crizelor financiare si logica propagarii lor. In acest scop, vom analiza diverse episoade de criza, in primul rand pe pietele financiare din tarile dezvoltate, apoi de pe pietele emergente.

Nu se pune problema unei prezentari amanuntite a tuturor crizelor financiare izbucnite in tarile dezvoltate sau in cele emergente. Dincolo de situatiile localizate de criza, prezinta interes evenimentele care au potentat riscul de sistem. Crizele de lichiditati sunt cele mai rapide modalitati de propagare. Este bine cunoscut ca acestea se pot regasi la nivelul bancilor, lichiditatea depozitelor sau intreruperea angajamentelor interbancare, sau cel al pietelor, raporturi contagioase, intre piete, ale vanzarilor excedentare in conditiile in care, pe una din piete, a aparut o criza de valorizare. Crizele de credit, rezultate ca urmare a subevaluarii riscurilor private si a excesului de indatorare, reprezinta situatii caracterizate prin dezordine cu incidente mai lente, dar, uneori, mai insidioase asupra economiei reale. Japonia a resimtit astfel de urmari de-a lungul anilor 1990. seriozitatea unor asemenea crize consta in restrangerea solida a creditului, ca urmare a degradarii bilanturilor atat in cazul bancilor, cat si al clientilor acestora.

Vor face obiect de studiu, crizele de pe pietele bursiere, crizele de pe pietele de titluri reprezentative pentru obligatii, crizele financiare. Este necesar sa se insiste asupra rolului crucial al bancilor in propagarea tuturor tipurilor de crize, chiar daca nu se afla la originea perturbarilor ca atare.

1.1 Crizele pe pietele de actiuni

O criza financiara veritabila are drept caracteristica faptul ca un accident bine localizat are capacitatea de a se propaga la nivelul intregului sistem financiar, date fiind externalitatile, inerente in cazul prezentei riscului de sistem. Li se poate da dreptate monetaristilor in momentul in care considera ca procesul de propagare este reprezentat, prin excelenta, prin lipsa de lichiditati. Dar trebuie manifestat un dezacord categoric fata de afirmatiile lor, conform carora lipsa de lichiditati se poate generaliza numai prin intermediul panicii bancare. Exista crize de lichiditati ale pietei, inzestrate cu o remarcabila forta devastatoare[4]. Este, deci, o greseala sa se considere ca mijloacele financiare de pe piata, care permit agentilor economici sa-si gestioneze trezoreria sub forma unor titluri, ar avea mai multa stabilitate decat mijloacele financiare apartinand bancilor care ofera lichiditati sub forma de depozite la vedere.

Crach-ul bursier din octombrie 1987 este un celebru exemplu de criza a pietei, cu putere de repercusiune globala[5], care a trebuit sa fie stopat printr-o masiva interventie a bancilor centrale. Cel mai periculos aspect al acestui episod nu a fost prabusirea preturilor, cu toata existenta pierderilor de capital - fenomen inregistrat in 19 octombrie - ci evaporarea lichiditatilor, in data de 20 octombrie, care a amenintat sa paralizeze actiunile de compensare si de reglementare in cadrul pietelor de actiuni si a celor derivate, asociate SUA .

Crachul a fost anuntat de slabiciunea bursei, manifestata in cursul lunii septembrie si in primele doua saptamani a lunii octombrie, in urma nelinistii provocate prin cresterea ratei dobanzilor obligatare. Comparativ cu varful atins in 25 august 1987, in data de 16 octombrie 1987, Dow Jones pierduse 17,5%. In lunea neagra din 19 octombrie, piata s-a prabusit cu 22,6% sub o avalansa de ordine de vanzare care au atins un volum record al tranzactiilor de peste 100 milioane de titluri. Pentru a mentine piata bursiera si piata asociata a contractelor la termen, privind indicii bursieri in stare de functionare, casele emitente de titluri au actionat asumandu-si rolul de formatori de piata. In acest sens, au avansat sume total gigantice de credit raspunzand la apelurile disperate ale clientilor lor, mai exact au actionat pentru ca acei clienti sa-si poata reconstitui depozitele de garantii, indispensabile pentru functionarea pietelor care opereaza cu termene. Doar doua firme au avansat 1,5 miliarde de dolari incepand cu ora diminetii si pana la pranz, in ziua de 20 octombrie - Kidder Peabody si Goldman Sachs. Acesti sustinatori ai pietei erau, ei insisi verigi slabe. Ei insisi aveau nevoie de cantitati enorme de lichiditati pentru a finanta contrapartidele ordinelor de vanzare, in sensul ca trebuie identificat un plafon de pret care sa fie atractiv pentru un cumparator curent. Dar, ,fragilitatea financiara a acestor firme producea neliniste in zona bancilor. In consecinta, bancile nu prea erau dornice sa furnizeze, pentru casele emitente de titluri, lichiditati, altminteri indispensabile pentru ca pietele sa poata exista in continuare. se contura temerea referitoare la faptul ca, pe de o parte, falimentul acestor firme ar putea distruge, in totalitate, sistemele de reglementare ale titlurilor si ca, pe de alta parte, interconexiunile retelelor ar putea determina paralizarea sistemului platilor interbancare.

Inaintea momentului deschiderii pietelor, Gerald Corrigan, presedinte la Federal Reserve Bank din New York, aflat in stranse relatii cu Wall Street, l-a alertat pe Alan Greenspan, presedintele sistemului rezervei federale. Acesta din urma a difuzat un comunicat, prin care anunta ca FED este gata sa ofere lichiditatile necesare pentru sustinerea sistemului financiar. In acelasi timp, Federal Reserve Bank din New York a insistat incurajator pe langa marile banci, pentru a da imprumuturi nelimitate caselor emitente de titluri, garantandu-le faptul ca fereastra scontului ramane deschisa. Datorita aceste interventii de ultim moment s-a evitat aparitia paraliziei pietelor si s-a declansat procesul de redresare a Bursei din New York, iar Dow Jones recastigase 5% la finalul sedintei din 20 octombrie. Interventia a fost de natura a linisti bancile, care, in zilele de 20 si 21 octombrie 1987m i-au imprumutat pe cei care sustineau piata cu suma totala de 7,7 miliarde de dolari.

1.2 Crizele pe pietele de obligatii

Crizele de piata au, strict, legatura cu Bursa. Pietele de titluri de creante reprezentative sunt tot atat de vulnerabile. In SUA, piata efectelor de comert, bilete de trezorerie, este una dintre cele mai importante piete pentru lichiditati. In acest cadru, marile intreprinderi, carora le sunt proprii semnaturi reputate, emit obligatiuni negociabile pe termen scurt. Respectiva hartie este sustinuta de banci, care joaca rolul sustinatorilor pietei, acordand lini de credit care, la randul lor, sunt finantate prin certificate de depozit. In locul creditului bancar traditional, pe termen scurt, lichidarea este aprovizionata prin intermediul unei piete de gros, formate din cateva segmente interconectate si arbitrate de Bancile comerciale. Date fiind restrictiile de reglementare, bancile nu puteau emite, ele insele efecte de comert. In consecinta, si-au creat filiale, holding-uri bancare, cu scopul de a luat imprumuturi de pe aceste piete. Iata-le, deci, de amandoua partile pietei, chestiune care le sporeste vulnerabilitatea, in sensul degradarii generale a calitatii titlurilor, concomitent cu falimentul unui important emitent, astfel de evenimente putand surveni in special in perioadele de tensiune in domeniul politicii monetare[7].

O astfel de perioada a fost toamna lui 1969. cresterea brusca a ratei dobanzii monetare s-a repercutat asupra ratei atinse de efectele de comert. Emitentii acestei hartii au fost obligati sa abordeze costuri mult mai mari ca pana atunci. Dovedindu-se incapabila sa suporte sa suporte cresterea indusa a sarcinii financiare, compania feroviara Penn Central a dat faliment in iunie 1970; acest aspect a atras dupa sine inconvenientul unei datorii de 200 de milioane de dolari in bilete de trezorerie. Criza s-a propagat instantaneu la nivelul intregii piete. Fiind nesiguri in privinta estimarii riscului creditului, obisnuitii cumparatori ai acestor titluri au incercat sa se debaraseze de ele. Noile emisii au scazut drastic. Intreprinderile au devenit incapabile sa-si reinnoiasca imprumuturile pe aceasta piata; in consecinta si-au indreptat atentia catre creditul bancar, determinand sporirea brusca a nivelului lichiditatilor pe piata. Raspunsul autoritatilor a fost prompt. Ele au destins conditiile in care bancile puteau emite certificate de depozit si au lansat stirea conform careia fereastra scontului ramane deschisa pentru toate bancile care au nevoie de rezerve in scopul imprumutarii intreprinderilor.

Crizele de pe pietele de datorii nu sunt nici strict rezervate SUA, nici captive in episoade mai vechi[8]. Prabusirea pietelor de junk bonds in 1989, criza fulgeratoare a hartiei in Suedia in 1990, in urma scaderii pietei imobiliare, secarea pietei de obligatiuni in Ecu din 1992, criza obligatiunilor din 1994, ilustreaza modalitatile prin care riscurile de credit sau de volatilitate a preturilor se pot transforma in risc de lichiditate. Acesta, din urma este, prin excelenta, externalitatea care poate propaga un accident localizat, transformandu-l in criza financiara de mai mica sau mai mare cuprindere.

Astfel, inovatiile financiare care creeaza permanent noi piete nu contribuie, neaparat, la consolidarea sistemelor financiare. Indiscutabil, ele permit utilizatorilor sa-si diversifice riscurile mai bine. Nu trebuie insa, niciodata uitata contrapartida acestui serviciu: este nevoie de sustinatori ai pietelor care sa preia variatiile de flux rezultate in urma modificarii structurii portofoliului utilizatorilor finali, asigurand lichiditati in orice situatie. Or, inmultire instrumentelor gestionarii riscurilor intensifica legaturile reciproce dintre segmentele de piata - intre care unele sunt foarte inguste, foarte putin cunoscute, si care dispun de un numar foarte mic    de sustinatori pe piata. In urma multiplicarii numarului instrumentelor de gestionare a riscului, avantul pietelor de titluri a dus la cresterea numarului de verigi slabe chiar in cadrul pietei de gros a lichiditatii. Propagarea este strict legata de comportamentul sustinatorilor pietei in cadrul segmentelor inguste, in situatiile in care acestia nu au posibilitatea de a acoperi pozitiile rezultand din faptul ca functioneaza exact pe acele segmente, de exemplu optiuni de schimb sau swaps, pe termen lung pe pietele de negociere. In aceste situatii toti merg in acelasi sens cu intentia de a intra pe acele segmente, piete organizate sau piete de titluri suport ale produselor derivate; creand perturbatii ale caror intensitati depind de gradul de lichiditate al acestor segmente.

Asigurarea lichiditatilor oferite de pietele de titluri nu este realizata in aceiasi maniera cu cea in care procedeaza bancile. Este rezultatul capacitatii de a vinde in orice moment titluri sau contracte, inaintea scadentei, cu scopul diversificarii cat mai bune a riscurilor. O piata lichida este cea pe care potentialii achizitionari ai instrumentelor puse in vanzare considera ca preturile titlurilor sunt prea putin sensibile la vanzarile marginale care rezulta din cererile de conversie imediata in fonduri lichide. In cazul pietelor lichide, creditorii accepta sa detina titluri, intrucat considera ca vor putea anticipa corect variatiile viitoare ale preturilor. Debitorii sunt atrasi de preturile mai scazute decat pe pietele mai putin lichide pentru o durata determinata a imprumutului luat.

Se poate intelege foarte bine de ce este posibil ca pietele sa fie deficitare din punct de vedere al asigurarii lichiditatii. In conditiile in care formatorii de piata au temeri in privinta unor pierderi importante de capital si a lipsei calitatii in cadrul propriilor datorii, refuza sa fie contrapartida unui vanzator curent. O astfel de atitudine apare in situatii caracterizate prin incertitudine macroeconomica, de natura a perturba piata specifica lichiditatii, intrucat noul pret de echilibru este necunoscut. In plus, nici nu poate fi anticipat cu suficienta siguranta. Gradul mare de incertitudine impiedica orice calcul in conditiile in care formatorii pietei nu se pot pronunta asupra probabilitatii eventualelor evolutii viitoare legate de pret, altfel spus nu mai pot adopt, la mod rational, pozitii contrarii celor pe care se situeaza toti ceilalti operatori.

Asimetriile informatiei in cadrul pietei sunt motive de sporire a incertitudinii generale. Preturile pot fi manipulate pe segmente reduse. Daca sustinatorii pietei manifesta rezerve fata de ideea tratarii cu diverse contrapartide care detin informatii private, ei iau prime de risc ridicate, in tentativa de a compensa pierderile legate de tranzactii care ar putea fi manipulate. Sporirea primelor poate fi in masura sa-i descurajeze pe cei care aduc lichiditati, acestia vazand o diversificare normala a riscurilor. Se declanseaza o antiselectie care poate duce la paralizare a pietei. In toate cazurile, deteriorarea lichiditatii titlurilor pe piata secundara atrage dupa sine cresterea puternica a costului finantarii pe piata primara.

Din punct de vedere istoric, falimentele bancare inlantuite reprezinta episoade absolut de neuitat ale crizelor financiare. In SUA, in perioada Marii Depresiuni, s-a putut demonstra, econometric, ca valurile de falimente bancare contribuiau la adancirea crizei financiare si a recesiunii economice, utilizand canale prin care nu se actiona doar in sensul distrugerii rezervelor si a sumei monetare globale, opinie exprimata cu titlul de exclusivitate, de autorii monetaristi.

Exista o corelatie stransa intre valurile de falimente bancare si deflatia macroeconomica. Primul val de falimente (noiembrie- decembrie 1930) a spulberat stabilizarea la care se ajunsese in primavara anului 1930 si care dadea speranta ca economia era pe cale sa-si revina dupa crach-ul bursier din octombrie 1929. cea de-a doua etapa a panicii a incepu in iunie 1931, atingand paroxismul in perioada august-octombrie, ca un ricoseu al crizelor bancare din Europa centrala care debutasera in mai. Caracterul recesiunii a fost astfel schimbat, in urma scaderii brutale a productiei industriale, cu 15%. Cel de-al treilea val a pornit in octombrie 1932 - dupa iluzia unei noi stabilizari - si s-a retras in martie 1933, cand a fost atins punctul cel mai scazut al depresiunii, odata cu inchiderea completa a tuturor bancilor - Bank Holiday. Productia industriala scazuse cu 50% comparativ cu nivelul cel mai inalt, atins in septembrie    1929.

Efectul major al acestor crize bancare recurente a fost reprezentat prin dezorganizarea intermedierii financiare. Functia de prim ordin a bancilor, de a dobandi informatii asupra debitorilor, a devenit imposibil de indeplinit. Costul real al intermedierii financiare a crescut nemasurat, odata cu asimetria informatiei. Rezultatul a fost strangularea decisiva a creditului, acest aspect fiind esential pentru transformarea unei recesiuni severe intr-o depresie catastrofala.

1.3 Bancile - factor al riscului

In studiul riscului bancar exista o "bariera stiintifica" generata de confidentialitatea inerenta acestui tip de analiza. De aceea intentia de a acoperi toata sfera de cuprindere a riscului bancar s-ar afla in contradictie cu realitatea. Cunoasterea, ca atare, va deveni o "arma" de aparare impotriva riscurilor, ale noilor vulnerabilitati ce vor apare cu siguranta in deceniile viitoare. Societatea romaneasca de maine va cunoaste schimbari structurale majore, trecand de la utilizarea primordiala a resurselor materiale, la abordarea resurselor inteligente ce se profileaza deja astazi.

Fie ca se refera la structurile informatice si de comunicatie, la bancile si sistemul financiar al unei tari, la sistemele de producere, transport si distributie ale energiei sau la serviciile vitale suport ale activitatilor umane (sanitare, transport, aparare civila), asigurarea securitatii infrastructurilor critice va avea la baza analizele de risc si vulnerabilitate pentru toate categoriile de sisteme specificate mai sus, tinand cont de gradul de educatie si pregatire pentru managementul sistemelor complexe. Este posibil ca elementele de vulnerabilitate si risc de astazi pentru societatile occidentale avansate sa devina inputuri negative producatoare de stres si tensiuni pentru societatea romaneasca informatica a viitorului apropiat. A astepta aparitia dezastrelor este o strategie periculoasa. Acum este timpul pentru a actiona in vederea protejarii viitorului nostru.

1.3.1 Rolul critic al bancilor in cadrul riscului de sistem

Banicile bancare pot avea trei surse: solicitarea contagioasa de convertire a depozitelor in numerar; carentele reglementarilor in materie de plati interbancare; scaderea calitatii creantelor bancare, ca rezultat al slabiciunii lor. In astfel de situatii, rolul incertitudinii macroeconomice este tot atat de important ca si in cazul crizelor de lichiditati inregistrate pe piata, in conditiile in care se opereaza cu structuri bilantiere deja fragile. In asemenea momente, valoarea neta a bancilor ar trebui sa fie dependenta de variabilele pe care le controleaza - rate ale dobanzilor pe piata monetara, preturile activelor; astfel incat creditorii bancilor sa se afle in incapacitate de a opera distinctia dintre bancile sanatoase si bancile virtual insolvabile[9].

Data fiind pozitia centrala a sistemului bancar in cadrul unei economii monetare, fenomenele de contagiune sunt absolut devastatoare, mai ales cand bancile sunt victimele. Exista cateva motive care concureaza in sensul transformarii bancilor in vectorii de transmisie a externalitatilor, care constituie dinamica riscului de sistem[10].

In primul rand, socul suferit de o banca se transmite si altei institutii bancare; fenomenul se produce, desi, logic, ar trebui aplicata o solutie de reechilibrare, tinand cont de faptul ca bancile dispun de volum mare de obligatiuni la vedere si rascumparabile la pret fix. De asemenea, contagiunile se produc, in acest domeniu, mult mai repede decat in cadrul oricarui sistem al agentilor economici. In plus, se extind pe o arie mai mare, intrucat asimetriilor de informare li se acorda o atentie deosebita de catre creditorii bancilor. Numerosii depunatori modesti nici nu au interesul nici nu dispun de mijloacele necesare pentru a-si permite sa evalueze bancile, mai ales tinand cont de costurile specifice obtinerii de informatii. Dat fiind faptul ca bancile formeaza un sistem pus, la modul colectiv, in serviciul lichiditatii, depunatorii au tendinta de a percepe bancile ca fiind un tot omogen . Adevarul este ca sanatatea financiara a bancilor se poate deteriora, global, in functie de anumite situatii macroeconomice. O astfel de perceptie asupra realitatii este intarita, la modul legitim, pe de op arte de amploarea angajamentelor interbancare intrepatrunse printre relatiile corespondentilor si, pe de alta parte, de interconexiunile structurale ale bancilor in cadrul sistemelor de plati. In aceasta situatie, cel mai mare pericol vine din directia unei ontagiuni generalizate, deci care nu poate fi limitata la o zona a sistemului bancar. Este vorba de o contagiune care distruge toate depozitele existente, nicidecum nu le redistribuie.

Trebuie mentionat faptul ca, in cazul bancilor, nivelul de capitalizare este mult mai redus decat in cazul altor institutii financiare. In momentul producerii socurilor macroeconomice, surplusul de ragilitate al bancilor se traduce printr-un surplus de probabilitate conferit ideii conform careia socurile cu efect latent antreneaza existenta unor valori nete negative in bilant. Pierderile probabile depasesc capitalul mobilizabil, situatie care ii afecteaza atat pe depunatori, cat si pe actionari. Din acest motiv, repercusiunile contagiunilor bancare depasesc cadrul bancilor si afecteaza intreaga economie.

Nu trebuie sa se ajunga la acreditarea falsei idei conform careia stabilitatea sistemului financiar ar creste in conditiile in care sarcina furnizarii mijloacelor de plata nu ar mai reveni bancilor,ci pietelor. Este eronat sa se pretinda ca proliferarea unor fonduri comune de plasament, pe seama unor depozite bancare nenegociabile, elimina riscul contagiunii. In mod cert, partile din fondurile comune de plasament nu au de aparat o valoare nominala garantata, in momentul in care se doreste lichidarea de catre detinator. Se pretinde ca exista totdeauna posibilitatea unui pret de lichidare care sa suscite o compensatie fata de ofertele de vanzare. Intrucat cumparatorii partilor de fonduri comune de plasamente monetare, le considera a fi mai degraba cvazimijloace de plata decat plasamente financiare, ei asteapta obtinerea unei garantii implicite asupra valorii lor. Asa dupa cum clientii bancilor nu au capacitatea de a evalua situatia respectivelor institutii, nici cumparatorii partilor de fonduri comune de plasament nu dispun de capacitatea de a evalua situatia financiara a acestor fonduri. In consecinta se pot produce aceleasi fenomene de contagiune. Iese din orice situatie faptul ca agentii economici ar putea tolera o marcanta nesiguranta care sa planeze asupra valorii nominale a mijloacelor lor de plata. Respectivele instrumente sunt, deci, amenintate cu crizele lichiditatilor de piata deja prezentate. Atata vreme cat gestionarii acestor fonduri nu sunt constransi de anumite reglementari sa investeasca 100% din parti in active sigure pe piata- de exemplu, in bonuri de tezaur; nu este deloc sigur ca ar fi posibila o lichidare imediata, la un pret previzibil, sub presiunea unui curent de vanzare polarizat.

1.3.2 Fragilitatea bancilor

Concentrarea acordarii imprumuturilor in domeniul acelorasi categorii de credite, subevaluarea riscurilor respectivelor credite din cauza iluziei de siguranta induse de cresterea preturilor pe piata activelor reale finantate prin aceste credite, expunerea bancilor la variatiile ratelor dobanzii pe termen scurt au reprezentat cauze majore ale slabiciunii bancare din anii 1980[12]. De altfel, studiile de caz bazate pe rapoartele intocmite de catre agentiile de supervizare bancara au reliefat faptul ca, in contextul crea de climatul optimist generat de cresterea preturilor activelor si de abundenta lichiditatilor, fraudele si greselile de gestionare reprezentau adesea, cauzele imediate ale accidentelor individuale, care, la randul lor, constituiau motivatia faptului ca asimetriile informationale puneau calitatea bilanturilor bancare sub semnul indoielii.

In SUA, semnele rau prevestitoare pentru banci au inceput sa apara inca din 1987. totalul creantelor dubioase a devenit sursa de neliniste odata cu cresterea ratei dobanzilor pe termen scurt, in 1989. incepand cu mijlocul anului 1989, bancile au reactionat prin sporirea provizioanelor si printr-o atitudine mai restrictiva in ceea ce priveste deschiderea de noi credite, deci cu un an inaintea varfului inregistrat de ciclu economic. Procesul de restructurare a bilanturilor a durat doi ani si jumatate si a fost intens sustinut de autoritatile publice.

Situatia tarilor Scandinave pare desprinsa dintr-un manual pentru a releva amestecului exploziv rezultat prin asocierea liberalizarii financiare bruste si a ciclului preturilor activelor. Dupa procesul de dereglementare, bancile au proceda sa modificarea temeinica a structurii bilanturilor proprii, indreptandu-se catre un plus de fragilitate. De exemplu, in Suedia, ponderea titlurilor de stat a scazut de la 25 % - cat reprezenta in 1983 in cadrul totalului bilanturilor bancare - la 11 % in anul 1992. creditele acordate sectorului privat au trecut de la pragul de 46% la cel de 60%, cresterea concentrandu-se in sectorul imobiliar, fiind finantata prin imprumuturi pe piata monetara. Soarta bancilor a ajuns la discretia speculatiilor imobiliare si al costului marginal al resurselor lor. Inasprirea politicii monetare paralel cu revenirea speculatiei la nivel mondial, in 1989, a grabit declansarea unei crize fulgeratoare. Si aici, interventia guvernamentala pe scara larga s-a demonstrat a fi necesara pentru evitarea unei dezordini financiare globale.

Costurile sociale ale acestor actiuni de salvare au fost foarte mari. In perioada scursa intre momentul declansarii crizei in 1990 si cel al consolidarii bancilor - la sfarsitul lui 1992, pierderile bancare totale s-au cifrat la 8% din PIB in Suedia si 15% in Finlanda. In urma interventiei guvernamentale, bancile au putu sa functioneze in continuare, fara a se crea panica in randul depunatorilor, ceea ce a determinat scurtarea perioadei in care s-a facut in care s-a facut simtit demersul guvernelor, prin initiativa unor planuri complexe urmarite in mod sustinut. Au fost garantate legal toate angajamentele institutiilor de credit in scopul crearii unui climat de liniste in cercul creditarilor bancilor, astfel incat acestia sa nu fie tentati sa aleaga calea actiunilor judiciare individuale, care ar paraliza orice efort de restructurare. In fiecare din tarile scandinave a fost creata cate o agentie de stat cu scopul girarii asistentei financiare acordata de Parlament prin bugetul de stat. Agentiile respective au evaluat elementele activelor bancilor evidentiate prin bilanturi si au preluat creantele problematice. Persoanele aflate in posturi de conducere, care au fost considerate raspunzatoare pentru starea falimentara, au fost inlaturate. Pentru o perioada de timp bancile au functionat sub conducerea unor administratii provizorii. Au fost supuse procesului de recapitalizare, apoi au intrat sub supraveghere urmand sa fie rascumparate, sa fuzioneze si sa-si redirijeze activitatea catre zonele specifice de interes. Actiunea rapida, vointa politica si clarviziunea autoritatilor au reprezentat tot atatea elemente esentiale si indispensabile in reusita efortului de redresare a bancilor.

Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu se poate obtine profit fara risc. De aceea orice societate comerciala incearca sa-si maximizeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului sau de activitate si prin evitarea sau transferarea riscului pe care aceasta nu doreste sa-l preia[13]. Este evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Acest lucru rezulta din obiectivul principal al acestor politici, anume acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il constituie obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionarii institutiei.

Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective - general si sectorial - se afla in concordanta. S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscului sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu inseamna ca aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz trebuie luata decizia intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Insa minimizarea riscurilor nu trebuie sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare. Importanta gestiunii bancare nu se rezuma doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de serviciu; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori existenta unor astfel de programe conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare sau obtinerea de calificative superioare din partea autoritatilor bancare .

In sfarsit, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura, la fel si actionarii. Soliditatea unei banci ii atrage pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu .

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata poate stabiliza veniturile in timp, avand rolul unui amortizor de soc . In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global da management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei, daca adopta masuri precise de adaptare a performantei la risc si, in fine, daca vor crea mecanisme de raportare a performantei in functie de risc, pentru a se asigura ca investitorii inteleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

1.4 Caracteristici ale crizelor economice actuale

In cadrul problematicii marxiste, crizele economice pareau inevitabile, sociale mai mult decat economice, restructurate mai mult decat destructurante[17]. Chiar daca a fost mai severa decat media, experienta est-asiatica nu este o aberatie istorica. Dovada este demonstrarea faptului ca crizele bancare si cele monetare isi pot schimba rolurile, in special cand se intampla simultan. Figura de mai jos demonstreaza pierderile cumulative in anii ce urmeaza unei prabusiri monetare, a unei crize bancare si stabilirea lor simultana. Se arata astfel ca nu numai ca aceste crize sunt destul de scumpe dar afecteaza in special tarile in dezvoltare.

Figura 1: Pierderile cumulative in functie de trend, 1998

Sursa: World Economic Outlook (Mai 1998

1.4.1 Crizele inevitabile

Inevitabilitatea crizelor financiare tine de productia de plus-valoare si transformarea acesteia in capital. Marx a descoperit o contradictie fundamentala intre extragerea si realizarea plus-valorii. Extragerea plus-valorii are in prim cadru intreprinderea; realizarea plus-valorii, adica transformarea in profit dupa vanzarea marfurilor, se efectueaza ulterior in cadrul pietei. Pe de alta parte, nu exista limite in cresterea plus-valorii extrase, productia plus-valorii trece prin numeroase mijloace: lungirea duratei de munca a muncitorilor (plus-valoare absoluta), accelerarea ritmurilor de modernizare a firmelor (plus-valoare relativa). In schimb, realizarea plus-valorii este redusa de debuseele existente[18]. Contradictia intre extragerea si realizarea plus-valorii conduce la crizele inevitabile.

Pentru a intelege functionarea mediului economic si financiar international in ultimele doua decenii este necesar a se mentiona cateva evolutii institutionale semnificative. Aceste evolutii isi au determinarea in: a) progresul tehnologic (tehnologiile informatiei, comunicationale); b) inovatiile financiare reprezentate de aparitia si utilizarea instrumentelor derivative; c) cresterea economica remarcabila inregistrata in Asia de Sud Est;  d) spiritul  vremii de liberalizare a pietelor in anii 80'.

In ceea ce priveste inovatiile financiare (derivativele financiare),   acestea sunt instrumente de asigurare impotriva riscului financiar, dar si mijloc de speculatie. Inovarea financiara era stimulata de aparitia unor actori institutionali cu mare greutate pe piata. O evolutie de ordin institutional importanta este si formarea de trusturi (conglomerate) financiare, care combina toate genurile de operatiuni financiare la scara globala. Liberalizarea pietelor financiare in unele tari nou industrializate (din Asia de Sud Est in special) a fost stimulata de mai  multi factori intre care: "moda  intelectuala" a timpului, dorinta acelor tari de a atrage capital pentru dezvoltare economica si interesul institutiilor financiare occidentale private de a valorifica oportunitati noi. Acest ultim interes s-a articulat politic avand vehiculul si pozitia unor tari ca SUA, Marea Britanie, Germania, etc., care au cerut tarilor nou industrializate sa-si deschida pietele financiare, in cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale. Aceasta liberalizare a fost adesea prematura si sta la originea unor mari dificultati prezente.

1.4.2 Crizele sociale

Toate crizele economice au o dimensiune sociala de necombatuta; ele reprezinta o ruptura in reproducerea rapoartelor sociale de productie: numeroasele capitaluri nu se vor reproduce cu aceiasi intensitate. Acestea folosesc armele industriale de rezerva, sustinute de salarii sau de somaj. Cum afirma A. Granou "criza in cadrul societatilor capitaliste in dezvoltare desemneaza momentul in care contradictiile si conflictele sociale nu mai pot fi rezolvate fara o transformare partiala sau totala a conditiilor de existenta ale claselor sociale"[19].

De la inceputul secolului trecut, omenirea traieste in permanenta stare de criza. Accelerarea continua a schimbarilor care au produs mutatii importante in domeniile economic, tehnic, cultural, politic, ideologic a dus la o ruptura a dinamicilor si echilibrelor existente. Controlul a ceea ce parea ca face parte dintr-o ordine a lucrurilor s-a pierdut. Impresia generala este de continua instabilitate a structurilor si deci de permanenta reactie la provizorat. Data fiind aceasta

continuitate si efortul de stabilizare, nu se mai poate vorbi, paradoxal, de criza altfel decat ca un fapt firesc. Termenul nu se mai refera la o stare de fapt temporara si dificila, necesitand adaptare si solutie pentru a fi depasita, ci semnifica mai degraba o parte din cotidian. Discutia despre problema crizei devine cu atat mai stringenta cu cat se stabilizeaza caracterul de normalitate al acesteia.

1.4.3 Crizele restructurante

Criza este in mod evident o dezordine: aglomerarea pietelor, falimentele, somajul si grevele continue. Ea este vazuta ca o remisie a ordinii. Invechirea aparaturilor si inchiderea fabricilor mai putin rentabile, au contribuit la devalorizare, ceea ce inseamna o reducere a valorii capitalului si o reducere a capacitatii de organizare. In acelasi timp cresterea industriala a resurselor conduce spre modificarea conditiilor de munca si de salarizare si implicit la crearea plus-valorii. Se cere astfel restaurarea profiturilor dobanzilor prin pregatirea ulterioara a unei largiri a productiei dar in limitele capitalismului. Capitalismul este cel care intareste sau diminueaza crizele, in acelasi timp. Capitalismul intareste crizele din punct de vedere tehnic cand intreprinderile sunt modernizate din punct de vedere tehnic.

Creeaza este diminuata din punct de vedere social cand se dezvolta o a doua contradictie fundamentala a lumii productiei capitaliste, intre socializarea produselor si transformarea acestora in bunuri private. Pietele in general sunt realizate de intreprinderi mai mari, avand o diviziune a muncii, datorita numarului mare de muncitori din cadrul organizatiei. O dovada a capitalismului concentrat este data de similitudinea bunurilor si serviciilor. Lupta dintre clase se reinnoieste mereu, datorita caracterului limitat si pur istoric, al sistemului de productie capitalista .

In concluzie, astazi, mai multi economisti adepti ai marxismului se refera la notiunea de supraproductie generalizata in explicarea proprie a crizelor economice. De exemplu E. Mandel in descrierea sa din 1978 "Criza din 1974-1978. Faptele si interpretarea lor marxista". Pentru Mandel "Recesiunea din 1974-1978 este o criza clasica de supraproductie". Autorul a dorit sa demonstreze evolutia a doi indicatori.:

taxa pe profit unde diminuarea anterioara in cazul marilor tari industrializate accidentale s-ar fi tradus ca o "ingreunare a pietelor".

Capacitatea de productie excedentara a industriei americane unde intr-o perioada mai lunga de timp se va simti o supraproductie de capital.

Chez Hayek din contra, afirma ca supraproductia nu este generala. Ea este limitata in cadrul crizelor, la "stadii anterioare" adica la firmele de productie. Economia este supracapitalizata.