Microeconomie - Lista subiectelor de examen (tematica)

Specializarea: Contabilitate si informatica de gestiune

Disciplina: Microeconomie

Anul I, ZI, FR si ID

Microeconomie - Lista subiectelor de examen (tematica)

1. Nevoi (trebuinte) umane. Definitie, clasificare, caracteristici (manual, vol. I, p. 13-17)

Definirea nevoilor:

In sens economic, nevoile umane reprezinta cerinte materiale si spirituale, de bunuri si servicii, de mediu ecologic etc. ale vietii si activitatii oamenilor.

In sens general, este vorba de:

- nevoi de consum ale populatiei (alimente, imbracaminte, incaltaminte, locuinta, transport, instruire, cultura etc.);

- nevoi de productie, prin a caror acoperire se asigura producerea bunurilor si serviciilor respective necesare oamenilor.

Clasificarea nevoilor (trebuintelor):

Tinand seama de caracterul tridimensional al omului:

a) nevoi naturale sau fiziologice;

b) nevoi sociale

c) nevoi rationale

Din punct de vedere al rolului lor in existenta si dezvoltarea oamenilor:

a) primare (fundamentale sau de baza);

b) nevoi superioare (complexe sau elevate)

Caracteristicile nevoilor:

a) Nevoile au caracter dynamic;

b) Nevoile sunt regenerabile;

c) Nevoile au caracter complementar

d) Nevoile sunt concurente

2. Resurse economice. Definitie, clasificare (manual, vol. I, p. 17-18)

Definirea resurselor economice:

Resursele economice reprezinta totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale si servicii destinate satisfacerii nevoilor.

Clasificarea resurselor economice:

a) resursele umane;

b) resursele materiale

Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile:

a) neregenerabile sau epuizabile ;

b) regenerabile

Din punct de vedere al posibilitatilor de recuperare sau de reutilizare in procesele de productie si de consum:

recuperabile,

partial recuperabile,

nerecuperabile.

3. Raritatea si alegerea. Costul de oportunitate (al alegerii). Curba posibilitatilor de productie (manual, vol. I, p. 18-20)

Raritatea resurselor exprima limitele resurselor, insuficienta lor in raport cu nevoile. Orice alegere inseamna, in acelasi timp, renuntarea la alte sanse potentiale sau sacrificarea acestora.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezinta costul celei mai bune alternative sacrificate, atunci cand se face o alegere intre mai multe variante posibile.

Curba (frontiera) posibilitatilor de productie reflecta toate combinatiile posibile de producere a doua bunuri prin folosirea integrala si eficienta a resurselor disponibile la un moment dat. Miscarea de la un punct la altul pe aceasta frontiera arata o modificare incantitatile de bunuri produse care necesita o realocare a resurselor.

4. Activitatea economica si structurile acesteia (manual, vol. I, p. 20-23)

Definire

Activitatea economica este o componenta fundamentala a actiunii umane, in cadrul careia, prin alocarea si folosirea resurselor economice, au loc procese de productie, de circulatie, de distributie si consum de bunuri materiale si servicii, in vederea satisfacerii trebuintelor.

Structura activitatii economice cuprinde urmatoarele componente sau acte fundamentale:

- productia, in cadrul careia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale si servicii;

- circulatia, ce asigura trecerea bunurilor economice de la producator la consumator;

- distributia, ce asigura repartitia bunurilor si serviciilor pe destinatiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau de productie);

- consumul, folosirea bunurilor si serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.

Alte structuri ale activitatii economice:

Structuri verticale:

a) microeconomia activitatea economica la nivelul unitatii economice, firmei sau intreprinderii;

b) mezoeconomia activitatea la nivel de ramura economica si zona economica;

c) macroeconomia activitatea economica la nivelul economiei nationale; ansamblul formelor de economie din cadrul unei tari, aflate in unitate si interdependenta intre intreprinderi, ramuri, zone

teritoriale;

d) mondoeconomia sau economia mondiala ansamblul economiilor nationale in interdependenta lor.

Structura tehnologica a economiei nationale

Structura de ramura a economiei nationale

5. Stiinta economica. Privire istorica (manual, vol. I, p. 23-26)

In plan istoric vorbind, termenul de economie vine de la doua cuvinte grecesti: oikos, care inseamna casa, gospodarie, si nomos, care inseamna ordine, principiu, lege.

- Grecia antica: Xenofon, Platon si Aristotel.

- in Antichitate: Aristotel (384-322 i.e.n.) a scris Politica si Etica nicomachica; el abordeaza probleme ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii produs al schimbului, marfa, pretul ca manifestare a valorii de schimb etc.

La inceputul epocii moderne apare Mercantilismul (curent de gandire) (secolele XV-XVII) ce are ca obiect de cercetare circulatia marfurilor. Reprezentantii mercantilismului :

Antoine de Montchretične a scris Trait dconomie politique, publicata in anul 1615;

William Petty (1623-1687) a scris Aritmetica politica, Cate ceva despre bani etc. El sustine ca pamantul este mama bogatiei, iar munca, tatal acesteia.

In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, are loc constituirea stiintei economice. Apare Fiziocratismul (secolul XVIII) (curent de gandire) in Franta. Reprezentanti:

Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot, V.R. Mirabeau care sustin ca munca din agricultura este singura producatoare de venit;

Fr. Quesnay publica lucrarea Tabloul economic (in 1758) unde explica probleme ale reproductiei de ansamblu, ale macroeconomiei;

A.R.J. Turgot publica, in 1766, lucrarea Reflectii asupra formarii si distribuirii bogatiilor.

Scoala clasica engleza. Acesti reprezentantisustin teoria valoare-munca:

Adam Smith (1723-1790), autorul lucrarii Avutia natiunilor, cercetare asupra naturii si cauzelor ei (1776);

David Ricardo (1772-1823), care elaboreaza lucrarea Principiile economiei politice si impunerii (1817);

T. Robert Malthus (1766-1834);

John Stuart Mill (1806-1873)

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea:

Karl Marx (1818-1883) discipol al lui David Ricardo, a scris lucrarea Capitalul

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima parte a secolului al XX-lea intalnim 3 scoli:

Scoala de la Viena reprezentata de Von Wieser;

Scoala de la Lausanne reprezentata de Leon Walras si Vilfredo Pareto;

Scoala de la Cambridge reprezentata de Alfred Marshall.

In perioada contemporana, din 1930 si pana in present are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiza. Reprezentanti:

John Maynard Keynes (1883-1946), Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor (1936).

In perioada postbelica:

Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea Descriptio Moldaviae;

in secolul al XIX-lea Nicolae Balcescu (1819-1852);

in a doua jumatate a secolului al XIX-lea I. Ghica, G. Baritiu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian;

in prima jumatate a secolului al XX-lea Virgil Madgearu, Victor Slavescu, Gromoslav Mladenatz, Ion Raducanu, N.I. Angelescu, George Tasca, Mihail Manoilescu.

6. Economia politica. Obiect de studiu. Definitie (manual, vol. I, p. 27-29)

Moduri de definire:

Stuart Mill considera ca economia este stiinta care trateaza productia si distributia avutiilor, in masura in care aceasta productie si aceasta distributie depind de natura umana.

J.P. Proudhon, economia este stiinta muncii, adica actiunea inteligenta a oamenilor in societate asupra materiei in scopul prevazut, de satisfactie personala.

J. Baptiste Say, in Catchisme deconomie politique (1826), spunea ca economia politica este stiinta care ajuta la cunoasterea economiei societatii, ea arata cum isi procura natiunea cele necesare pentru a subzista.

Economia politica studiaza activitatile care, punand sau nu in joc moneda, implica operatii de schimb intre indivizi; ea cerceteaza cum oamenii decid sa utilizeze resursele productive rare sau limitate, in vederea crearii de marfuri sau servicii variate si spre a le repartiza pentru scopuri de consum intre diferiti membri ai societatii; ea studiaza modul in care oamenii se comporta, in cursul obisnuitei lor existente, castigandu-si viata si bucurandu-se de fructele muncii lor; ea este stiinta care cerceteaza mijloacele de ameliorare a societatii si de a face posibila civilizatia umana.

Paul A. Samuelson spunea ca stiinta economica cerceteaza modul in care oamenii si societatea decid, facand sau nu uz de moneda, sa aloce resursele productive rare productiei de marfuri si servicii variate si sa le repartizeze in scopul consumului prezent sau viitor intre diferiti indivizi si colectivitati. Ea analizeaza, deci, costurile si profiturile ce rezulta din cele mai bune structuri ale utilizarii resurselor.

Obiectul economiei politice ca stiinta il constituie studierea vietii economice reale, a fenomenelor si proceselor economice care au loc in domeniul productiei, schimbului, repartitiei si consumului de bunuri materiale si servicii, a relatiilor cauzale, a legilor si categoriilor economice, pe diferite trepte ale evolutiei societatii, oferind un mod economic stiintific de gandire si actiune, putere de anticipare si rationalitate, tinand seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

7. Locul economiei politice in sistemul stiintelor economice (manual, vol. I, p. 29-30)

Economia politica nu este decat o componenta din sistemul stiintelor economice.

In structura acestuia sunt cuprinse urmatoarele:

a) stiintele economice fundamentale (economia politica);

b) stiintele economice functionale management, marketing, finante-banci, contabilitate, statistica, prognoza economica etc;

c) stiintele economice teoretico-aplicative, de ramura ;

d) stiintele istorice economice si ale gandirii economice;

e) economia mondiala:

f) stiintele economice de granita econometria, cibernetica economica, informatica economica, psihologia economica, sociologia economica etc.

Ca stiinta economica fundamentala, economia politica ofera baza teoretica si metodologica generala stiintelor economice in ansamblul lor.

8. Metoda in stiinta economica (manual, vol. I, p. 30-33)

Metoda reprezinta un ansamblu de principii, de procedee si tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea cunoasterii stiintifice, la descoperirea de noi adevaruri si la rezolvarea cu eficienta tot mai mare a problemelor practicii.

In general, metoda poate fi privita in dublu sens:

ca metoda de cercetare;

ca metoda de expunere a rezultatelor cercetarii.

Primele elemente de metoda in plan general filosofic au fost formulate, in Antichitate, de catre Socrate, care a abordat teoria notiunilor, deductiei si inductiei, Platon care a sustinut teoria deductiei si demonstratiei, Aristotel in lucrarea sa Organon.

In epoca moderna, Francis Bacon (1596-1626) si Ren Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelica, William Petty.

Scoala clasica engleza: Fr.Quesnay, A.Smith si D.Ricardo, J.Stuart Mill Sistem de logica inductiva s deductiva (1843)

Procedeele definitorii metodei in stiintele economice, frecvent utilizate sunt

urmatoarele:

abstractizarea,

inductia,

deductia,

imbinarea metodei istorice cu cea logica,

analiza cantitativa si analiza calitativa;

experimentul economic.

Metoda istorica presupune luarea in considerare a faptelor, a realitatilor, in desfasurarea lor istorica, cu detaliile si cu meandrele care au loc, chiar daca ele nu concorda intotdeauna cu ceea ce reprezinta logica miscarii economice.

9. Economia naturala si economia de schimb (manual, vol. I, p. 36-42)

Economia naturala reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care comunitatile isi satisfac necesitatile de consum, din productia proprie, pe baza de autoconsum, fara a apela la schimb.

Economia de schimb reprezinta forma universala de organizare si functionare a activitatii economice in lumea contemporana.

Caracteristicile ec. de schimb :

a) specializarea producatorilor, a agentilor economici in general (specializarea reprezinta un factor de progres cand are o fundamentare economica, intemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ).

b) autonomia, independenta agentilor economici presupune ca agentii economici sa dispuna de libertatea de actiune, de dreptul de decizie, iar instrainarea bunurilor sa aiba la baza criterii economice. ;

c) productia de marfuri generalizata si mijlocirea schimbului de catre bani;

d) concurenta.

10. Economia de piata. Trasaturi caracteristice (manual, vol. I, p. 48-53)

Economia de piata moderna are urmatoarele elemente specifice:

a)     Pluralismul formelor de proprietate - in cadrul careia predomina proprietatea privata;

b)     piata indeplineste un rol important in reglarea activitatii economice;

c)      motivatia activitatii agentilor economici o constituie maximizarea profitului;

d)     concurenta stimuleaza agentii economici in promovarea progresului;

e)     pentru majoritatea bunurilor si serviciilor, preturile se formeaza liber ;

f)      existenta unei structuri tehnico-economice moderne care asigura o eficienta economica inalta;

g)     statul democratic se manifesta, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de alta parte, actioneaza in directia corectarii imperfectiunilor pietei prin folosirea cadrului legislativ, a parghiilor economico-financiare etc.

11. Avantajul absolut si relativ al specializarii (manual, vol. I, p. 38-41)

Avantajul absolut cand un producator detine un avantaj absolut cand creeaza o cantitate data de bunuri cu mai putine resurse, in raport cu oricare alt producator.

Daca avem in vedere trei producatori (A, B si C), fiecare dispunand de resurse egale, cantitativ si calitativ, si identice ca structura, ei pot crea volume diferite de bunuri, cand au abilitati diferite.

A : 12x sau 6y sau orice combinatie liniara intermediara;

B : 6 x sau 6y sau orice combinatie liniara intermediara;

C : 2 x sau 4 y sau orice combinatie liniara intermediara.

Din datele de mai sus rezulta ca producatorul A detine un avantaj absolut in raport cu ceilalti. El obtine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleasi resurse, realizand consumuri mai mici pe unitatea de produs.

Avantajul relativ Un producator detine un avantaj relativ intr-o activitate, daca realizeaza bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, in raport cu ceilalti.

Pentru a evidentia avantajul relativ este necesara determinarea acestui cost de oportunitate, adica a sanselor la care renunta producatorul atunci cand face o alegere.

Marimea costului de oportunitate al unei unitati dintr-un anumit bun poate fi calculata astfel:

- determinarea cresterii bunului X (ΔX=1);

- determinarea reducerii cantitatii bunului Y (ΔY=1) la care se renunta;

- raportarea cantitatii din bunul la care se renunta la cantitatea castigata din bunul pentru care se opteaza (ΔY/ΔX).

Revenind la exemplul anterior, daca producatorul A alege sa produca doar bunul X, rezulta ca, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie sa renunte la 0,5Y; daca alege sa produca doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsa din acesta, el renunta la 2X. Rationand similar pentru ceilalti doi producatori,

obtinem (tabelul 1):

Se constata ca producatorul A are cel mai mic cost de oportunitate in producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificata din punct de vedere economic specializarea sa in obtinerea acestuia. In schimb, producatorul C, care, in ansamblu, este cel mai putin eficient, dispune de avantaj relativ in

obtinerea bunului Y, el sacrificand doar 0,5 unitati din bunul X pentru a spori cu o unitate productia bunului Y, fiind fundamentata specializarea lui in acest domeniu.

Decizia producatorilor de a produce atat bunul X, cat si bunul Y, alocand pentru fiecare bun jumatate din resursele de care dispun, ar determina ca productia totala sa fie Qt=10X+8Y, pentru ca:

A produce 6 x si 3 y

B produce 3 x si 3y

C produce 1x si 2y

Daca producatorii se specializeaza, A optand pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezulta:

Qt = 12X+10Y, pentru ca:

A produce 12 X

B produce 6Y

C produce 4 Y

Specializarea producatorilor a determinat un spor de productie de 4 unitati (doua unitati din bunul X si doua unitati din bunul Y).

12. Banii. Definitie. Forme ale banilor (manual, vol. I, p. 42-44)

Definitie

Banii reprezinta o marfa speciala, separata spontan din lumea celorlalte marfuri, care indeplinesc rolul de instrument general al schimbului.

Banii sunt elementul cheie al economiei de schimb, monetare: Ei sunt un semn caracterizat printr-o hartie, o piesa metalica sau o cifra inscrisa in conturile unei banci care simbolizeaza dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs si oferit vanzarii, in cadrul natiunii unde acesti bani sunt recunoscuti.

13. Functiile banilor (manual, vol. I, p. 44-48)

De-a lungul timpului, banii au imbracat mai multe forme: marfa-bani, moneda de aur si argint, bani de hartie, bani electronici. Independent de etapa de evolutie si de continutul lor economic, banii indeplinesc urmatoarele functii :

a) mijloc de masurare a activitatii economice In aceasta functie, banii masoara cheltuielile efectuate si rezultatele obtinute in activitatea economica trecuta si prezenta, precum si cele avute in vedere in perioada ce urmeaza;

b) mijloc de schimb. Banii indeplinesc aceasta functie cand marfurile se achita in momentul livrarii lor ;

c) mijloc de plata. Banii indeplinesc aceasta functie in ipoteza in care marfurile se achita la un anumit termen, dupa livrarea lor, cand ele se vand pe credit sau se efectueaza diferite plati (achitarea salariului, impozitului etc.);

d) mijloc de rezerva de valoare

Functiile banilor au valabilitate si pentru banii nationali, care servesc piata interna, si pentru banii universali, care servesc piata internationala, mijlocind schimburile externe de marfuri, turismul, transferul de tehnologii, investitiile efectuate in strainatate etc. Pornind de la modul concret in care sunt folosite si adoptate deciziile, in economia contemporana intalnim doua sisteme de organizare si functionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piata si sistemul economiei de comanda.

14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)

Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piata sunt:

economia functioneaza pe baza conexiunii unui sistem de piete interdependente;

proprietatea particulara si interesul personal sunt hotaratoare in functionarea economiei si adoptarea deciziilor; fiecare agent economic si asigura autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;

toti agentii economici si toate categoriile de piata se afla in raporturi de concurenta loiala;

preturile se formeaza liber;

sunt excluse interventiile administrative ale statului si ale altor centre de forta (monopoluri, sindicate) in activitatea si functionarea economiei.

Economia de piata reala, ca sistem ce functioneaza efectiv in diferite state ale lumii, nu realizeaza integral caracteristicile modelului ideal, existand o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare tara are propriul model.

Spre deosebire de economia de piata, in economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si intereselor.

Nici unul din aceste sisteme nu exista in stare pura, ele reprezentand tipuri ideale. In realitate, orice economie este o economie mixta in care se intalnesc, in diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie reusita:

economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata directionata de consum (S.U.A) si economia de piata ghidata administrativ (Japonia).

Activitatea economica in societate se desfasoara de catre oameni, organizati in cadrul unor unitati economice, profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care participa la viata economica a societatii indeplinind, in acest sens, anumite roluri si avand anumite comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale

in economie. Tinand seama de aceasta functie, in randurile agentilor economici includem: intreprinderile, gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari, strainatatea.

Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.

Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice, disponibilitati banesti etc., intre agentii participanti la tranzactii.

Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:

a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;

b) fluxuri monetare , care au sens opus.

In economie au loc si tranzactii unilaterale, care sunt miscari sau transferuri

univoce de bunuri, fara a se primi in schimb contraprestatii.

Totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic.

Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente si in noi dotari tehnice pe baza investitiilor. Rezultatele obtinute la nivelul unitatilor economice se materializeaza in bunuri materiale si servicii, fiind cuantificate in unitati fizice, natural-conventionale si valorice. In raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adaugata) si nete (profitul brut si net).

15. Agentii economici. Definitie, principalii agenti (manual, vol. I, p. 53-54)

Agentii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participa la viata economica a societatii, indeplinind, in acest sens, anumite roluri si avand anumite comportamente economice.

Principalii agenti sunt :

- intreprinderile sunt unitati economice care, indiferent de felul cum sunt organizate si de forma de proprietate, au drept functie principala producerea de bunuri si prestarea de servicii (nonfinanciare) in vederea vanzarii acestora, cu scopul de a obtine profit.

- gospodariile familiale (menajele) sunt agenti economici care indeplinesc in principal functia de consumatori de bunuri si servicii,

- administratiile publice si private, includ acele institutii care exercita in principal functii de redistribuire a veniturilor pe baza prestarii unor servicii nonmarfare. Administratiile private sunt organizatii private fara scop lucrativ, care presteaza servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociatii, fundatii, ale caror venituri se realizeaza din contributii voluntare, cotizatii, venituri pe proprietate etc.

- institutiile de credit si asigurari sunt unitati institutionale, care pot fi publice, private sau mixte si care indeplinesc functia de intermediar financiar intre ceilalti agenti economici.

- strainatatea, adica agentii economici din alte tari

16. Fluxuri economice. Forme. Circuit economic (manual, vol. I, p. 54-57)

Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice, disponibilitati banesti etc., intre agentii participanti la tranzactii. Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:

a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producator si ajung la consumator;

b) fluxurile monetare, care au sens opus.

Fluxurile reale cuprind intrari de resurse economice sau de factori de productie si iesiri de produse, bunuri materiale si servicii.

Fluxurile monetare sunt alcatuite din venituri si cheltuieli banesti.

Tranzactiile unilaterale sunt miscari sau transferuri univoce de bunuri, fara a se primi in schimb contraprestatii.

Ele pot fi:

transferuri curente, care se efectueaza sistematic (plati de impozite directe si indirecte, contributii pentru asigurari sociale, subventii de exploatare etc.),

transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar si determina la unul din agentii economici implicati o modificare de patrimoniu (suplimentarea investitiilor publice de catre administratiile publice, mosteniri, donatii etc.).

Totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic.

Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente si in noi dotari tehnice pe baza investitiilor.

In raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi:

- rezultate globale reprezinta expresia baneasca a valorii bunurilor economice realizate,iar indicatorul principal de masurare a lor este cifra de afaceri;

- rezultate finale reprezinta suma preturilor bunurilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru masurarea acestor rezultate este valoarea adaugata, care reflecta contributia productiva a fiecarui agent economic.

Valoarea adaugata este de 2 feluri:

a) valoare adaugata neta (cuprinde veniturile factorilor de productie),

b) valoarea adaugata bruta (cuprinde valoarea adaugata neta si amortizarea capitalului fix)

- rezultate nete care se masoara prin :

* profitul brut este profitul incasat de intreprindere

* profitul net este profitul incasat minus impozitul pe profit

17. Piata. Dfinitie. Tipuri de piata (manual, vol. I, p. 61-64)

Definire.

Piata exprima relatii economice dintre oameni, dintre agentii economici, ce se desfasoara intr-un anumit

spatiu, in cadrul carora se confrunta cererea cu oferta de marfuri, se formeaza preturile, au loc negocieri si acte de vanzare-cumparare, in conditii de concurenta.

Regulatorul principal al pietei este concurenta, fiecare urmarindu-si propriul interes, satisfacerea cat mai buna a nevoilor de productie sau de consum personal. Deosebit de importanta sunt autonomia de decizie a agentilor economici, libertatea lor economica, pentru ca numai astfel se poate actiona prompt si eficient la cerintele pietei.

Tipuri de piata :

a) din punct de vedere al obiectului tranzactiei economice:

- piata bunurilor de consum final,

- piata factorilor de productie care cuprinde:

piata resurselor naturale,

piata muncii

piata capitalului

- piata monetara,

- piata financiara (inclusiv bursa);

b) din punct de vedere al extinderii teritoriale:

- piata locala,

- piata regionala,

- piata nationala

- piata mondiala;

c) din punct de vedere al desfasurarii concurentei:

- piata cu concurenta perfecta sau pura,

- piata cu concurenta imperfecta care cuprinde piata cu concurenta monopolistica de tip oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.

Aceste diferite tipuri de piata formeaza un tot unitar, un sistem de piata, in sensul ca ele se influenteaza reciproc, schimbarile care au loc in cadrul unei piete reflectandu-se, direct sau indirect, in evolutia altor piete sau in

ansamblul relatiilor de piata.

Diferitele tipuri de piata formeaza sistemul de piata in sensul ca ele se influenteaza reciproc.

Cererea si oferta sunt componentele fundamentale ale pietei, iar raportul dintre ele constituie o forma de exprimare a relatiei dintre productie si consum, in conditiile economiei de schimb.

18. Cererea. Definitie. Factorii cererii (manual, vol. I, p. 64-65)

Cererea de marfuri reprezinta nevoile (trebuintele) de bunuri si servicii care se satisfac prin intermediul pietei, adica prin vanzare-cumparare.

Cererea are drept suport puterea de cumparare a oamenilor; de aceea, ea exprima, in acelasi timp, cantitatea de bunuri si servicii cerute, la un moment dat, la preturile existente, considerand date veniturile si preferintele cumparatorilor.

Cererea poate fi:

a) individuala (din partea unui singur cumparator la un bun economic);

b) totala (din partea tuturor cumparatorilor la un bun economic);

c) agregata sau globala (din partea tuturor cumparatorilor la toate bunurile existente).

Ca volum, structura si nivel al cerintelor de consum, cererea are caracter dinamic.

Principalii factori de care depinde cererea sunt :

nevoile oamenilor,

venitul si

pretul.

19. Relatia cererii cu venitul (manual, vol. I, p. 65-66)

Veniturile exercita o mare influenta asupra cererii; marimea veniturilor populatiei, ale agentilor economici atrage dupa sine cresterea capacitatii lor de cumparare si, deci, a cererii.

In cazul bunurilor normale, exista o relatie directa intre evolutia veniturilor si dinamica cererii: cand venitul creste, se mareste si cererea, dupa cum, invers, scaderea venitului duce la micsorarea cererii.

20. Relatia cererii cu pretul. Legea cererii (manual, vol. I, p. 66-67)

Pretul constituie un factor care exercita o mare influenta asupra cererii de bunuri si servicii. Cererea se afla in raport invers proportional fata de pret: cand pretul creste, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumparare se micsoreaza; invers, cand pretul scade, cererea creste. Astfel, cererea este o functie

descrescatoare fata de pret.

Legea cererii exprima relatia dintre cerere si pret, in cadrul careia cererea evolueaza in sens invers fata de pret.

21. Elasticitatea cererii si tipuri de cerere (manual, vol. I, p. 67-70)

Elasticitatea cererii inseamna sensibilitatea acesteia fata de variatia pretului sau a venitului.

Intensitatea modificarii cererii se masoara prin coeficientul de elasticitate a cererii in functie de pret sau de venit. Coeficientul de elasticitate a cererii in raport de pret, in principiu, este negativ deoarece atunci cand pretul se mareste, cererea scade, iar raportul dintre doua semne diferite da semnul negativ. Coeficientul de

elasticitate se calculeaza prin urmatoarele formule:

in care:

Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii functie de pret;

C1 = cererea din perioada curenta;

C0 = cererea din perioada anterioara;

P1 = pretul din perioada curenta;

P0 = pretul din perioada anterioara;

ΔC = variatia (modificarea) cererii pentru un produs;

ΔP = variatia (modificarea) pretului acelui produs.

Ecp se mai poate determina si prin relatia:

in care:

ΔC = variatia in procente a cererii;

ΔP = variatia in procente a pretului.

Vezi ex. la pag. 68

Tipuri de cerere :

In functie de elasticitatea cererii fata de pret:

- a) cerere inelastica, atunci cand variatia cererii este mai mica decat variatia pretului:

iar Ecp < 1

b) cerere perfect inelastica, total insensibila la variantele de pret, atunci cand:

si, deci, Ecp = 0

c) cerere elastica, atunci cand variatia cererii este mai accentuata decat variatia pretului:

cand, deci, Ecp > 1

d) cerere perfect elastica, atunci cand, la un nivel al pretului dat, cererea creste continuu (Ecp→∞):

e) cerere cu elasticitate unitara, cand variatia cererii este egala cu variatia pretului:

cand Ecp = 1

22. Efectul de venit si efectul de substitutie (manual, vol. I, p. 70-71)

Efectul de venit exprima situatia in care scaderea pretului la un produs face posibile cresterea cererii si cumpararea cu acelasi venit a unei cantitati mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivaleaza cu

o sporire a venitului.

Efectul de substitutie are loc la bunurile cu aceeasi utilitate, denumite substituibile, care se pot inlocui reciproc in consum (spre exemplu, untul si margarina; zaharul si mierea; graul si secara; petrolul si carbunele); el reflecta situatia in care cresterea pretului la un bun (de exemplu, unt) ii reduce cererea, crescand, in schimb, cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fara ca pretul acestuia din urma sa se modifice.

In cazul bunurilor substituibile, are loc si fenomenul elasticitate incrucisata a cererii (Eic); ea masoara sensibilitatea cererii consumului la bunul A, cand pretul bunului B se modifica. Se calculeaza dupa formula:

E_ic > 0 adica este pozitiva

23. Cererea atipica (manual, vol. I, p. 71-72)

Cererea atipica exprima exceptiile de la legea cererii, adica situatiile in care cererea de marfuri evolueaza in acelasi sens cu pretul: daca pretul creste, creste si cererea; daca pretul scade, scade si cererea.

Comportamentul atipic al cererii se produce in mai multe situatii:

a) efectul Giffen 

b) efectul de anticipare din partea consumatorilor;

c) efectul de venit nul ;

d) efectul de ostentatie si snobism ;

e) efectul de informare imperfecta;

f) cand este vorba de bunuri importante care n-au substituti(inlocuitori), marirea pretului lor, in general, nu atrage dupa sine o diminuare a cererii.

24. Oferta. Definitie. Factorii ofertei (manual, vol. I, p. 73)

Oferta reprezinta cantitatea de bunuri si servicii destinate vanzarii, pe piata, la un moment dat.

Ea poate fi:

a)     individuala (oferta dintr-un bun din partea unui producator) ;

b)     totala (intreaga cantitate dintr-un bun pe care producatorii o ofera spre vanzare);

c)     agregata (globala) (toate bunurile si serviciile, din tara respectiva, destinate pietei, exprimate in bani)

Oferta de marfuri depinde de mai multi factori:

a) evolutia cererii de bunuri si servicii;

b) disponibilitatea factorilor de productie sau raritatea acestora, si randamentul lor economic;

c) costul de productie (de fapt, costul marginal);

d) pretul de vanzare al marfii;

e) posibilitatea de stocare a bunurilor si costul stocarii etc.

25. Relatia ofertei cu pretul. Legea ofertei (manual, vol. I, p. 73-74)

Oferta este o functie crescatoare fata de pret. Ea se afla in raport direct proportional fata de pret, adica oferta creste cand preturile cresc si se micsoreaza cand preturile scad.

Legea ofertei exprima relatia dintre oferta si pret, in cadrul careia oferta evolueaza in acelasi sens cu pretul, ceilalti factori fiind constanti.

In practica exista si exceptii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile legume, fructe, sau situatia in care unii producatori agricoli sunt nevoiti sa-si vanda produsele chiar si la preturi in scadere, pentru a-si plati impozitele sau pentru a rambursa creditele).

Curba ofertei exprima relatia ce exista intre preturile pietei si cantitatile de bunuri pe care producatorii le ofera pe piata, spre vanzare.

26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)

Elasticitatea ofertei in raport cu pretul reprezinta reactia ofertei la modificarile de preturi. Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate a ofertei (E_op sau E_Q/P) , calculat prin raportarea modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la modificarea pretului de vanzare (ΔP) :

a) sau

b)

Tipuri de oferta :

a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decat variatia pretului);

deci E_op > 1

b) oferta cu elasticitate unitara (variatia ofertei este egala cu variatia pretului);

deci E_op = 1

c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);

iar E_op

d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decat modificarea pretului);

deci E_op < 1

e) oferta perfect inelastica (la orice variatie a pretului, oferta nu se modifica).

deci E_op = 0

27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 77-

81)

Echilibrul pietei reflecta situatia in care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se poate spune ca piata este in echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea oferita de producatori. Atunci cand se ia in calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru partial, iar cand sunt luate in calcul toate pietele, tinand seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru general.

Echilibrul pietei, respectiv cantitatea de echilibru si pretul de echilibru, se schimba in functie de variatia ofertei si cererii.

In cazul variatiei ofertei exista doua situatii:

a) cand cantitatea oferita scade (presupunand cererea constanta);

b) cand cantitatea oferita creste (presupunand cererea constanta)

In cazul variatiei cererii intalnim doua situatii:

a)     cand cererea creste (oferta ramanand constanta);

b)     b) cand cererea se micsoreaza (oferta ramanand constanta)

Astfel, pretul variaza in raport direct proportional cu cererea si in raport invers proportional cu oferta

28. Bunul economic. Definitie. Clasificare (manual, vol. I, p. 84-86)

Clasificarea bunurilor din punct de vedere al provenientei, respectiv al modului de acces :

a)     Bunurile libere, adica acele elemente care provin direct din natura, iar accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din paduri, energia si lumina solara, energia eoliana etc.

b)     Bunurile economice, sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitand o prelucrare mai mult sau mai putin elaborata; obtinerea lor are la baza desfasurarea unei activitati economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, ele existand doar in masura in care sunt produse prin activitatea umana. In consecinta, accesul la bunurile economice are la baza schimbul (plata sau contraprestatia).

Prin bun economic se intelege atat bunuri materiale, cat si servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale activitatii economice, ca, de exemplu, turism, cultura, educatie etc.).

Bunurile se mai clasifica si in functie de destinatia acestora in :

a) bunuri de consum (satisfactori) bunuri ce fac obiectul consumului individual;

b) bunuri de productie (prodfactori) bunuri folosite pentru producerea altor bunuri. In legatura cu bunurile de consum, intereseaza capacitatea acestora de a satisface nevoile si dorintele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea acestei capacitati se foloseste conceptul de utilitate.

29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)

Utilitatea reprezinta capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinta, capacitate data de proprietatile, insusirile si caracteristicile bunului respectiv.

In sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantitati determinate dintr-un bun, in anumite conditii spatiotemporale.

Utilitatea economica reprezinta satisfactia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantitati determinate dintr-un bun, in anumite conditii spatio-temporale.

30. Teoria utilitatii cardinale (manual, vol. I, p. 88-90)

Teoria utilitatii cardinale semnaleaza ca multimea bunurilor de consum este numarabila si ca acestei

multimi i se poate atasa o multime numerica ce descrie utilitatea generata de consumul unor cantitati din orice bun.

Ipotezele de baza ale acestei teorii sunt:

a)     consumatorul este capabil sa masoare utilitatea printr-un numar

b)     utilitatile individuale rezultate din consumul unor cantitati consecutive dintr-un bun nu sunt constante

c)      consumatorul poate alege intre bunuri, in functie de utilitatile acestora

Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordarilor moderne ale comportamentului

consumatorului pot fi amintite:

- legea lui Gossen (a utilitatii marginale descrescatoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantitati crescande dintr-un bun se va diminua pana la a deveni nul in punctul de satietate;

- formalizarea consistenta a comportamentului consumatorului, pe baza careia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei;

- fundamentarea constructiei curbei cererei;

- respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producatorului si cel al consumatorului;

- modelele stochastice privind atitudinea fata de risc.

31. Teoria utilitatii ordinale (manual, vol. I, p. 90- 91)

Teoria utilitatii ordinale fundamentata de Vilfredo Pareto, care considera ca nici nu este necesara masurarea precisa a utilitatii si ca este suficienta o ordonare a utilitatilor.

Proprietatile relatiei de preordine au urmatoarea semnificatie:

1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide privind alegerea unuia sau altuia; bunurile pot fi comparate si ierarhizate ;
2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el insusi; aceasta relatie este mai subtila si presupune variatia preferintei pentru acelasi bun sau ansamblu de bunuri.
3. Foarte cunoscuta relatie de tranzitivitate este necesara pentru a usura alcatuirea de ierarhii; pentru a construi ierarhii intr-o multime de paneluri de bunuri nu este necesara compararea efectiva dupa principiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparatii fiind translatabile.

Exista obstacole cum ar fi :

- discontinuitatea functiilor de utilitate;

- interdependenta bunurilor in consum,

32. Optimul consumatorului. Dreapta bugetului. Curba de indiferenta (manual, vol. I, p.

91-98)

Orice consumator rational va dori sa obtina maximum de satisfactie posibil din consumul unor bunuri economice.

Optimul consumatorului presupune o asemenea combinare de bunuri si servicii in consum care, la nivelul venitului de care dispune si al preturilor existente, sa-i asigure maximum de satisfactie. Conditia matematica a optimului unui consumator care are de ales intre doua bunuri este ca raportul utilitatilor

marginale sa fie egal cu raportul preturilor celor doua bunuri.

Curba de indiferenta exprima ansamblul combinarilor posibile in consumul a doua bunuri, astfel incat nivelul satisfactiei consumatorului sa fie acelasi.

Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt:

I.         Maximizarea satisfactiei la un buget dat (in acest caz, consumatorul isi propune sa cheltuiasca tot bugetul, dar sa atinga maximum de satisfactie)

II.       Minimizarea bugetului, care furnizeaza o anumita utilitate. De aceasta data, consumatorul stie precis ce doreste, dar cauta sa minimizeze bugetul cu care poate obtine obiectivul fixat.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indica limita resurselor disponibile, care pot fi folosite

Linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinatiile liniare ale cantitatilor si preturilor celor doua bunuri conform relatiei: B = xpx + ypy

unde x si y sunt cantitatile din cele doua bunuri,

px si py sunt preturile acestora.

Relatia (1) se numeste restrictie bugetara, intrucat arata limitele banesti ale abordarii situatiei de consum:

(1)

Ecuatia dreptei bugetului (2) se obtine prin separarea lui y din restrictia bugetara (1):

(2)

33. Alegerile posibile si admisibile. Utilitatea marginala si rata marginala de substitutie

(manual, vol. I, p. 95-96)

Utilitatea marginala (Um) reprezinta sporul de utilitate totala furnizat de consumul unei unitati suplimentare dintr-un bun.

Relatiile de calcul ale utilitatii marginale sunt urmatoarele:

U_mx = DU / Dx pentru cazul discret ; U_mx = dU / dx = Ux pentru cazul continuu

U_my = DU / Dy pentru cazul discret ; U_my = dU / dy = Uy pentru cazul continuu

Rata marginala de substitutie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesara pentru a inlocui o unitate din produsul y, astfel incat utilitatea totala sa fie constanta:

(caz continuu) ; (caz discret)

Diferentiala functiei de utilitate se calculeaza prin relatia:

dU = U_xdx + U_ydy

34. Conditii de optim. Modificari ale acestora (manual, vol. I, p. 95-98)

Conditii de optim

Pentru ca subiectul sa aiba o utilitate constanta (traseul de optimizare sa fie pe aceeasi curba de indiferenta) este necesara conditia: dU=0

De aici rezulta : -d_y / d_x = Ux / Uy = RMS_y/x

In aceste conditii, ecuatia RMS optime trebuie pusa in legatura cu ecuatia dreptei bugetului. Este usor de remarcat ca derivata dreptei bugetului in raport cu x este:

d_y / d_x = -p_x / p_y

de unde rezulta ca in punctul de optim (si numai acolo)

RMS_y/x = p_x / p_y = U_x / U_y

Adica, in punctul de optim, raportul utilitatilor marginale este egal cu raportul preturilor celor doua bunuri.

Modificari in conditiile de optim

A.    Modificari in volumul resurselor

Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restrictiei bugetare se numeste calea de expansiune a consumului.

B.     Modificarea preturilor produselor de consum

35. Intreprinderea. Concept si formele acesteia (manual, vol. I, p. 100-103)

In economia de piata, intreprinderea este o unitate economica, cu o existenta statuata juridic si deplina autonomie decizionala, care prouce bunuri materiale si presteaza servicii pe baze comercial-lucrative.

In teoria producatorului intreprinderea apare drept cadru de combinare si transformare a factorilor de productie in rezultate finale.

Intreprinderea se defineste ca o entitate activa a sistemului economic, de natura unei organizatii autonome, inzestrata cu resurse pe care le utilizeaza in scopul exercitarii, in mod stabil si structurat, a unei functiuni referitoare la productie, servicii, schimb etc.

Dupa obiectivul urmarit in activitatea lor, intreprinderile sunt :

cu scop lucrativ

cu scop nonlucrativ

Dupa forma de proprietate:

intreprinderi private,

publice

mixte

Dupa regimul juridic de organizare si functionare:

regii,

companii

diferite variante de societati comerciale

Dupa dimensiunea lor (reflectata de numarul de personal, marimea capitalului social si a cifrei de afaceri) :

intreprinderi mari

mici

mijlocii

Analizata ca agent economic producator ce urmareste ca scop principal obtinerea profitului, intreprinderea este numita firma de afaceri.

Initial, firma de afaceri a functionat ca firma clasica (care presupune existenta unei persoane cu o pozitie cheie, si anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care isi investeste capitalul in speranta unui profit

cat mai mare, asumandu-si functia de conducere a propriei afaceri). In prezent, cea mai mare parte a activitatii economice se desfasoara insa in firme manageriale (care marcheaza separarea managerului fata de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii). Cea mai reprezentativa firma manageriala este societatea pe actiuni.

Societatile comerciale se clasifica :

a)     in functie de natura raspunderii:

- societate cu raspundere limitata, in baza careia subiectii nu sunt angajati, in caz de pierderi sau prejudicii, decat in masura aportului lor la capitalul firmei respective;

- societate cu raspundere nelimitata, in baza careia subiectii angajeaza averea lor personala in caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi

b) in functie de raportul dintre drepturile si obligatiile subiectilor :

- societati de persoane, in cadrul carora aportul subiectilor ia forma de parti sociale si este netransmisibil;

- societati de capitaluri, al caror capital social nu poate cobori sub o anumita limita, iar aportul subiectilor ia forma subscrierii de titluri de valoare si, deci, este transmisibil.

In Romania firmele se impart in doua categorii principale:

a)     regii autonome intalnite in ramurile strategice ale economiei nationale (industria de armament, exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturile feroviare),

b)     societati comerciale se clasifica in :

societatea in nume colectiv, ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatiilor;

societatea in comandita simpla, ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor comanditei; comanditarii raspund numai pana la concurenta aportului lor;

societatea in comandita pe actiuni, al carei capital social este impartit in actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor comanditei; comanditarii sunt obligati numai la plata actiunilor lor;

societatea pe actiuni, ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; actionarii sunt obligati numai la plata actiunilor lor;

societatea cu raspundere limitata, ale carei obligatii sunt garantate cu patrimoniul social; asociatii sunt obligati numai la plata partilor sociale.

36. Factorii de productie. Definitie si formele acestora (manual, vol. I, p. 104-109)

Pentru a produce bunuri destinate consumului, intreprinzatorii isi procura factori de productie. Resursele economice atrase in circuitul economic, aflate in miscare ca fluxuri, constituie factori de productie. In general, se considera ca la producerea bunurilor participa 3 factori :

munca ;

natura (pamantul) ;

capitalul

Acestor factori clasici li se pot adauga si :

intreprinderea (antreprenoriatul) care constituie actiunea de organizare a celorlalti factori de productie de catre intreprinzator

Exista si neofactori care pot fi separati de factorii clasici, intrucat ei actioneaza practic prin intermediul, si impreuna cu acestia, potentandu-i, imbunatatindu-le substantial performantele :

progresul tehnic ;

inovatia ;

resursele informationale

Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia sunt puse in miscare aptitudinile, experienta si cunostintele care il definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori in vederea obtinerii de bunuri si servicii.

Populatia totala inregistreaza o dinamica deosebita ca urmare a mutatiilor ce au intervenit in elementele ei

determinante. Prezinta importanta densitatea populatiei, structura pe grupe de varsta, repartizarea populatiei pe mediile urban si rural.

Populatia apta de munca cuprinde persoanele ce au capacitatea fizica si intelectuala de a desfasura o activitate economica, precum si varsta legala.

Populatia activa disponibila cuprinde populatia ocupata in diferite activitati profesionale, precum si persoanele care cauta locuri de munca. Ea este determinata de factori economici si socio-culturali:

- capacitatea economica de a crea noi locuri de munca, de a asigura un echilibru stabil si de durata intre

cerere si oferta de munca;

- durata de scolarizare;

- statutul social al femeii;

- imigratia.

Populatia ocupata cuprinde persoanele care desfasoara activitate profesionala.

In ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale in evolutia factorului munca:

tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si zone geografice;

Modificarea structurii populatiei ocupate (sporirea ponderii populatiei ocupate in sectorul tertiar si in cel cuaternar, in timp ce in sectorul primar se inregistreaza o scadere);

sporirea calitatii resurselor de munca in corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul in stiinta, tehnica, in cultura in general.

Factorul natural constituie atat substanta si conditiile materiale primare ale productiei, cat si forta motrice virtuala, necesara pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii.

Natura (pamantul) ca factor de productie, cuprinde pamantul, resursele de apa si resursele minerale. Un loc important ii revine pamantului, care este decisiv nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru intreaga activitate umana, careia ii ofera suport de existenta si loc de desfasurare. Pentru viata economica actuala prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine in medie pe locuitor. Explozia demografica a secolului XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice limitari cu care se confrunta agentii economici in activitatea lor.

Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate in producerea de noi bunuri materiale si servicii destinate vanzarii cumpararii pe piata in scopul obtinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate.

Capitalul tehnic folosit in activitatea economica este constituit din:

a)     capitalul fix acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se inlocuieste la intervale mai mari de timp ;

b)     capitalul circulant acea partea acapitalului acea parte a capitalului care se consuma integral intr-un singur ciclu de productie si trebuie inlocuit dupa fiecare ciclu de productie. Procesul consumarii capitalului fix se manifesta prin fenomenul uzurii, care prezinta doua forme :

- uzura fizica deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatiilor ca urmare a folosirii lor in

activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali;

- uzura morala determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje cu noi performante, superioare celor aflate in functiune, sau reducerea pretului la care poate fi cumparat un

echipament echivalent.

Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul urmatorilor indicatori :

Coeficientul uzurii capitalului (se calculeaza ca raport intre valoarea uzurii capitalului fix si valoarea capitalul fix) (UK/K) ;

coeficientul starii fizice a capitalului fix (raportul intre valoarea ramasa a capitalului fix si cea a capitalului fix) (Kr/K);

coeficientul intrarilor sau punerii in functiune a capitalului fix (raportul intre intrarile sau iesirile de capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala) (KPt/Kt; SKt/Kt).

Recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare a acestuia.

Intreprinzatorii, pentru a produce si pentru a-si atinge scopul a obtine un profit cat mai mare posibil combina factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila.

Potrivit sursei de finantare, investitiile sunt:

a)     investitii nete

b) investitii brute

37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p. 109-112)

Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie privit atat sub aspect cantitativ, cat si structural calitativ, atat din punct de vedere tehnic, cat si economic.

Premisele combinarii factorilor de productie

In combinarea factorilor de productie, intreprinzatorul porneste de la urmatoarele premise:

a) caracterul limitat al factorilor supusi combinarii,

b) caracteristicile factorilor de productie si concordanta lor cu specificul activitatii;

c) conjunctura pietelor factorilor de productie.

Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respective relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia, este exprimata prin functia de productie.

38. Combinarea factorilor de productie pe termen scurt. Legea randamentelor neproportionale (manual, vol. I, p. 112-117)

In procesul de productie combinarea factorilor se poate realize in moduri diferite:

a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (functia de productie cu un singur factor variabil);

b) combinarea de cantitati diferite din ambii factori (functia de productie cu doi factori variabili).

Combinarea este posibila datorita urmatoarelor proprietati ale factorilor de productie:

a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se imparti in subunitati omogene,fara a fi afectata calitatea lui);

b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor cu mai multe unitati din alt factor);

c) complementaritatea (la o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor se asociaza doar cu o cantitate determinata de ceilalti factori);

d) substituibilitatea (posibilitatea de a inlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinata din alt factor, mentinand acelasi nivel al productiei).

Divizibilitatea reflecta posibilitatea factorului de productie de a se imparti in unitati simple, in subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului de productie.

Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de productie cu mai multe unitati din alt factor de productie.

Complementaritatea reprezinta procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de productie ce participa la producerea unui anumit bun economic.

Substituibilitatea este definita ca posibilitatea de a inlocui o cantitate dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor in conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.

Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci cand un intreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavand timpul necesar sa mareasca dimensiunile intreprinderii.

Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:

a) produsul total obtinut in urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;

b) produsul mediu (calculat ca raport intre produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L

unde PM = produsul mediu, PT = produsul total si L = munca;

c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de productie) PMa = ΔPT/ΔL

unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare in produsul total, ΔL = schimbare in factorul de productie.

Evolutia acestor indicatori si dependenta dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproportionale.

Legea randamentelor neproportionale se poate enunta astfel:

daca o productie oarecare reclama utilizarea a doi sau mai multor factori de productie si daca se adauga progresiv aceeasi doza de cantitate folosita dintr-un factor, in timp ce cantitatea altor factori nu se schimba, produsul marginal al factorului variabil creste pana la un punct, apoi descreste

Atunci cand produsul total creste produsul marginal al factorului variabil se mareste Cand produsul total scade, produsul marginal este negativ.

39. Combinarea si substituirea factorilor de productie pe termen lung. Tipuri de substituire. Indicatori de evaluare a alegerii (manual, vol. I, p. 117 120)

Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci si substituirea lor. Analiza combinarii si substituirii factorilor in acest caz conduce la luarea in considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara, care pot fi:

a) constante (daca factorii de productie se dubleaza, productia se va dubla; daca factorii se tripleaza, productia se va tripla etc.);

b) crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decat dubla);

c) descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decat dubla).

Isocuanta (curba de isoproductie) semnifica reprezentarea grafica a combinatiilor diferite (A,B,C) intre factorii de productie (K si L), care permit realizarea aceluiasi volum al productiei (P).

Ansamblul de isocuante ce pot fi inscrise intr-un sistem de axe formeaza harta curbelor de indiferenta.

Isocuantele au anumite particularitati:

nu se pot intersecta,

sunt convexe la origine,

iar inclinarea este data de rata marginala de substituire a factorilor.

Diferite tipuri de substituire a factorilor de productie:

a) substituirea in proportii fixe (complementaritatea factorilor) - Factorii de productie sunt complementari

si nu este posibila substituirea lor; vor fi utilizati in proportii fixe;

b) substituirea perfecta - Factorii vor fi substituiti in proportii egale (cresterea cu o unitate a unui factor va corespunde

scaderii cu o unitate a celuilalt factor)

c) substituirea imperfecta - Factorii se vor substitui in proportii inegale (un factor va creste cu mai mult sau mai putin

de o unitate in conditiile scaderii cu o unitate a celuilalt factor).

Indicatori de evaluare a alegerii :

productivitatea marginala a factorilor de productie;

rata marginala de substituire a factorilor de productie;

elasticitatea substituirii.

Productivitatea marginala a factorilor de productie reprezinta productia suplimentara (ΔQ) ce se poate

obtine in conditiile utilizarii unei unitati suplimentare dintr-un factor de productie (ΔK) :

Rata marginala de substituire a doi factori (RMS) reprezinta cantitatea suplimentara dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel incat productia sa se mentina constanta.

Elasticitatea substituirii exprima masura in care poate fi mentinuta productia cand un factor este inlocuit cu altul sau se modifica utilizarea (cresterea sau descresterea) unui factor in comparatie cu altul..

Elasticitatea substituirii (es) exprima modificarea productiei in raport cu modificarea factorului de productie, potrivit formulei: es = ΔQ/Q: DX/X

unde: Q = productia

X = factorul de productie

40. Economii si dezeconomii de scara. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 120-122)

Randamentele de scara pot fi:

constante (daca factorii de productie se dubleaza, si productia se va dubla; daca se tripleaza factorii, productia se va tripla etc.);

crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decat dubla);

descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decat dubla).

Economiile interne ale scarii decurg din cresterea dimensiunilor firmei si pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi:

specializarea lucrarilor pentru un volum ridicat de productie;

utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil si care, in consecinta, nu

poate fi folosit economic decat pentru niveluri de productie ridicate;

factori tehnologici dand mai multa eficienta scarii, dar si mai multa productie;

avantajele date de achizitiile si vanzarile en gros etc.

41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)

Eficienta combinarii factorilor de productie orientata spre obtinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprima prin productivitatea sau randamentul factorilor de productie.

Productivitatea se defineste ca raport intre cantitatea de bogatie produsa si cantitatea de resurse absorbite in

cursul producerii ei.

Exista diferite modalitati de abordare a productivitatii:

In functie de maniera de masurare a rezultatelor:

productivitatea fizica, care masoara randamentele in natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata in unitati fizice;

productivitatea (masurata) valorica, care masoara eficienta in termeni financiari monetari.

O alta tipologie are in vedere notiunile:

productivitatea bruta, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele activitati)

productivitatea neta, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si amortizarea);

- productivitate aparenta, (provenienta valorii adaugate nu este intotdeauna cunoscuta corect).

In literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:

productivitatea globala, care surprinde efectele combinarii tuturor factorilor de productie, masurand performanta si eficienta de ansamblu a acestora;

productivitatea partiala a fiecarui factor de productie, care exprima productia obtinuta prin utilizarea fiecarui factor de productie consumat (munca, capital etc.).

Acestea pot fi masurate prin:

productivitatea medie (Wi), calculata ca raport intre marimea productiei (Q) si cantitatea (X_i) utilizata din factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de productie;

- productivitatea marginala (W_m) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramanand constanti: Wm ΔQ/ΔXi = dQ/dXi

Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamant. Cresterea productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice, folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.

42. Productivitatea muncii. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 126-129)

Productivitatea muncii exprima eficienta cu care este consumata munca.

Ea poate fi inteleasa si ca forta productiva a muncii, adica sub forma capacitatii (posibilitatii) fortei de munca de a crea, intr-o perioada de timp, un anumit volum de bunuri si de a presta anumite servicii.

Astfel, pornind de la faptul ca productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de productie si munca cheltuita pentru obtinerea ei si ca efectul productiei se masoara prin produsul final (util sau inutil), se considera ca sporirea productiei unor produse inutile poate mari productivitatea muncii, dar reduce eficienta ei.

Raportul dintre productie (Q) si factorul munca (L) sau dintre munca si productie masoara productivitatea medie a muncii (WL):

WL = Q/L; WL = L/Q

Productivitatea marginala a muncii (WmL) reprezinta suplimentul de productie (ΔQ) obtinut ca urmare a utilizarii unei cantitati suplimentare de munca (ΔL), in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti. Ea se exprima prin relatia:

WmL ΔQ/ ΔL

Productia se exprima in unitati naturale, natural-conventionale si valorice.

Cheltuielile de munca se pot exprima in unitati de timp sau numar de salariati, ceea ce inseamna ca si masurarea productivitatii muncii se face in unitati fizice (naturale), natural-conventionale si valorice.

43. Randamentul capitalului. Indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 129-130)

Randamentul capitalului exprima eficienta cu care este utilizat factorul capital si reprezinta legatura dintre capital si rezultatele productiei.

Daca se raporteaza capitalul utilizat (K) la volumul productiei obtinute intr-o perioada data (Q), se determina coeficientul mediu al capitalului (k):

k = K/Q

Daca se raporteaza cresterea capitalului (ΔK) la cresterea productiei (ΔQ) intr-un interval de timp se determina coeficientul marginal al capitalului:

km ΔK/ΔQ

Daca se raporteaza productia obtinuta la capitalul utilizat se determina productivitatea medie a capitalului:

WK = Q/K

Se poate deduce ca WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.

Daca se raporteaza sporul de productie la cresterea capitalului se determina productivitatea marginala a capitalului:

WmK ΔQ/ΔK

Se poate deduce ca WK =1/Km, deci inversul coeficientului marginal al capitalului.

Randamentul viitor al capitalului11 este raport intre sporul de productie si capital (ΔQ/K).

44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-135)

Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se caracterizeaza printr-o masa mai mare de bunuri si servicii sau invers, aceeasi masa de bunuri se realizeaza cu un volum mai mic de munca.

Productivitatea este influentata de:

factori naturali : conditiile de clima, de fertilitate, adancimea sau bogatia unui zacamant etc.;

factori tehnici: nivelul stiintei si tehnicii la un moment dat, la tehnologie, inventie etc.; factori economici: nivelul de organizare a productiei si a muncii, calificarea salariatilor, cointeresarea materiala;

factori sociali: conditiile de munca si de viata, responsabilitate, nivelul de cunostinte, justitie, legile civile, politice;

factori psihologici, care influenteaza comportamentul si rezultatele producatorilor apartinand aceleiasi categorii de calificare, in raport cu gradul lor de adaptabilitate la conditiile specifice ale muncii (motivatia in munca si satisfactia pe care le-o ofera aceasta, climatul relatiilor de munca, al vietii de familie, gradul si modul in care sunt satisfacute unele nevoi sociale etc.);

factori structurali, care influenteaza productivitatea muncii prin modificarile ce au loc fie in structura pe produse, pe sortimente a productiei unei intreprinderi, fie in structura economiei nationale.

Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale in economia mondiala:

tipurile de specializare tehnica si economica,

capacitatea de performanta si competitivitatea produselor pe piata mondiala etc.

Progresul stiintific si tehnic determina o revolutionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale si energetice.

Prin cresterea calificarii, aceeasi cantitate de munca dobandestecapacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix si, in consecinta, de a produce mai multe bunuri (se amplifica stocul de capital uman).

Asupra productivitatii influenteaza direct si revolutia manageriala, prin care se urmaresc perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice, folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.

Efecte economice si sociale:

economisirea factorilor de productie consumati;

reducerea costului de productie;

cresterea productiei, a competitivitatii bunurilor obtinute;

cresterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de munca si cresterea timpului liber

45. Costul de productie. Definire, forme, importanta (manual, vol. I, p. 138-141)

Costul de productie reprezinta, in forma baneasca, totalitatea cheltuielilor efectuate si suportate de catre agentii economici pentru producerea si desfacerea de bunuri materiale si servicii Se pot delimita urmatoarele concepte:

Costul contabil reflecta, in bani, cheltuielile efectiv suportate de catre intreprindere, care rezulta din evidenta contabila a acesteia;

Costul economic cuprinde, pe langa costul contabil, si consumul de resurse care nu presupune plati efective evidentiate sub forma de cheltuieli;

Costul explicit indica cheltuielile efectuate de intreprindere si inregistrate in costurile efectiv platite (este insusi costul contabil);

Costul implicit reflecta acel consum de resurse al intreprinderii, neinclus in costul efectiv platit;

Costul de oportunitate reprezinta valoarea celei mai bune sanse sacrificate in procesul de alegere a variantei optime.

In economia de piata actuala, costul constituie un instrument economic extrem de util in fundamentarea si adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul si structura productiei, marirea sau restrangerea ofertei de marfuri, inovarea tehnologica etc.

Totodata, se manifesta tendinta de calculare a costului in cele mai diferite structuri ale activitatii: astfel, prezinta interes nu numai costul de productie in general, ci si costul de distributie, costul muncii, costul

educatiei, sanatatii, informatiei, administratiei, timpului, datoriei (imprumutului), costul vietii, inflatiei, somajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestarii si condamnarii, pedepsei,

costul ecologic, costul externalitatilor negative etc.

46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)

Marimea costului este determinata de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea si desfacerea de bunuri economice, la un moment dat.

Marimea costului poate fi calculata:

a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tona de aluminiu, o tona de grau sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o masina-unealta etc.);

b) pe intreaga productie omogena, pe care o realizeaza o firma sau alta;

c) pe ansamblul productiei eterogene obtinute de catre intreprindere.

Marimea costului de productie este diferita:

a) de la un produs la altul, in functie de specificul fiecaruia, de consumul de factori pe care-l solicita;

b) la unul si acelasi produs, insa de la un producator la altul, in dependenta de inzestrarea cu factori si de nivelul eficientei;

c) la unul si acelasi producator, insa de la o perioada la alta, in dependenta de modificarile in dotarea tehnica,

in nivelul de calificare a lucratorilor, in organizare si conducere etc.

Tipuri de costuri:

A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat, dintr-un bun. Poate fi privit:

a) structural, pe termen scurt, divizat in cost fix si cost variabil;

b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de intreprindere.

1. Costul fix (CF) reflecta acele cheltuieli ale intreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul productiei obtinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de intretinere, iluminat, incalzit, dobanzi etc.

Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o functie crescatoare a capacitatii de productie, care se poate modifica datorita investitiilor.

2. Costul variabil (CV) exprima acele cheltuieli ale intreprinderii care se modifica in functie de volumul productiei. CV = f (Q).

Curba costului variabil arata ca costul variabil este o functie crescatoare fata de productie (Q):

cand randamentul este crescator, costul variabil se mareste o data cu productia, insa mai putin decat proportional; daca randamentul este descrescator, costul variabil creste o data cu productia, insa mai mult decat proportional; costul variabil este nul la un nivel de productie nul.

3. Costul total (CT) reprezinta suma costurilor fix si variabil.

Astfel, CT = CF + CV.

Costul total mai poate fi determinat: ca produsintre costul total mediu (CTM) si productie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs intre productie (Q) si costul marginal (Cmg) cand acesta din urma este egal cu costul total mediu:

CT = Q. Cmg cand Cmg = CTM.

B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:

- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),

- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)

- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).

1. Costul mediu fix (CMF) reprezinta costul fix pe unitatea de produs:

Cand cantitatea de produse se mareste, costul mediu fix descreste si, invers, cand volumul productiei scade, costul mediu fix creste.

2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determina prin relatia:

3. Costul mediu total (CMT) exprima costul global total pe unitatea de produs si se determina prin relatiile:

sau CMT = CMF + CMV

Formele costului mediu total:

costul pe unitatea de volum;

costul pe unitatea de lungime;

costul pe unitatea de suprafata;

costul pe unitatea de greutate;

costul pe unitatea de timp de munca;

costul pe unitatea de viteza;

costul pe unitatea de temperatura;

costul pe unitatea de sunet etc.

C. Costul marginal (Cmg) exprima sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie. Costul marginal masoara variatia costului total pentru o variatie infinit de

mica a cantitatii de produse: sau

Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci

cand fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cat mai mic si cand sporul de productie mareste mai mult venitul decat costul.

Costul mediu total este dependent de costul marginal:

a) costul mediu total este descrescator atunci cand costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i

inferior;

b) costul mediu total este crescator atunci cand costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;

c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci cand costul mediu total este minim.

De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci cand, la un nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste in aceeasi proportie cu productia.

Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzand de urmatorii factori:

a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;

b) nivelul productivitatii;

c) pretul factorilor de productie utilizati.

In scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionand in principal asupra acestor trei factori.

La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla in raport invers proportional fata de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci cand productivitatea medie creste, si invers. Costul marginal se reduce cand productivitatea marginala creste.

47. Relatia costului mediu cu costul marginal (manual, vol. I, p. 148-150)

Exista o stransa legatura intre costul mediu si costul marginal

Costul mediu total este dependent de costul marginal:

a) costul mediu total este descrescator atunci cand costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i inferior;

b) costul mediu total este crescator atunci cand costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;

c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci cand acesta din urma este la nivel minim.

Alte relatii

Pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci cand, la un nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste in aceeasi proportie cu productia.

48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual, vol. I, p. 151-154)

Factori de care depinde evolutia costului mediu

a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale si de forta de munca), care se micsoreaza in conditiile perfectionarii echipamentelor tehnice de productie si tehnologiilor de fabricatie, ridicarii nivelului de calificare;

b) nivelul productivitatii;

c) pretul factorilor de productie utilizati, care se formeaza pe piata, adica pretul la care se achizitioneaza materii prime, materiale, masini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie platite lucratorilor etc.

Minimizarea costului

In scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile de productie pe unitatea de

produs obtinut.

Actualitatea minimizarii costurilor consta in:

limitele resurselor;

minimizarea costului are un rol determinant in maximizarea profitului

costul de productie influenteaza oferta de bunuri

schimburi economice eficiente pe piata internationala

Relatia dintre cost si productivitate

La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu (CM) si costul marginal (Cmg) se afla in raport invers proportional fata de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci cand productivitatea medie (PM) creste, si invers. Costul marginal se reduce cand productivitatea marginala (Pmg) creste si, invers, se

mareste cand productivitatea marginala scade.

Curbele productivitatii si curbele costului mediu si costului marginal

Concluzii:

a) cresterii productivitatii marginale ii corespunde scaderea costului marginal, iar scaderii productivitatii marginale ii corespunde cresterea costului marginal; cresterii productivitatii medii ii corespunde scaderea costului mediu, iar scaderii productivitatii medii ii corespunde cresterea costului mediu;

b) curbele de cost marginal si de cost mediu se intersecteaza in punctul in care costul mediu are nivelul cel mai scazut, dupa cum curbele productivitatii marginale si productivitatii medii se intersecteaza in punctul in care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;

c) nivelului minim al costului mediu ii corespunde nivelul maxim al productivitatii medii, iar nivelului minim al costului marginal ii corespunde nivelul maxim al productivitatii marginale.

49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si incasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol. I, p. 154-158)

Optimul producatorului constituie un criteriu de comportament, de conducere stiintifica, conform caruia producatorul urmareste ca, la un cost de productie total dat, sa maximizeze productia obtinuta, adica sa produca cat mai mult posibil (tinand seama de cererea existenta).

Echilibrul producatorului pe termen scurt

In ceea ce priveste volumul productiei, din multitudinea variantelor posibile, intreprinzatorul trebuie sa aleaga acel volum al productiei care, in conditiile date, maximizeaza profitul. Este vorba de acea varianta de cantitate de productie ce asigura o diferenta maxima intre incasarile obtinute si costurile de productie, deci un profit maxim. Este, deci, necesara cunoasterea atat a costurilor, cat si a incasarilor.

Incasarile pot fi:

totale (It) reprezinta suma totala obtinuta in urma vanzarii productiei respective. Aceasta se determina ca produs intre cantitatile totale vandute (Q) si pretul de vanzare unitar (p): It = Q p;

medii (Im) exprima marimea incasarii pe unitatea de produs vanduta; ea nu este altceva decat pretul unitar: ;

marginale (Img) reprezinta variatia incasarii totale, antrenata de o variatie infinit de mica a cantitatii vandute; ea se poate exprima ca spor de incasare (ΔIt) pe unitatea suplimentara (aditionala)

de volum-desfacere (ΔM):

Orientarea producatorului spre cresterea volumului productiei sau, dimpotriva, spre reducerea acestuia ia in calcul evolutia costului marginal si a incasarii marginale.

Profitul obtinut este maxim atunci cand venitul marginal este egal cu costul marginal

Profitul (Pr) intreprinderii se determina ca diferenta intre totalul incasarilor (sau veniturilor) si totalul costurilor: Pr = It CT.

Volumul productiei care maximizeaza profitul trebuie sa satisfaca o anumita conditie, si anume: la nivelul acelui volum al productiei (Qx), prima derivata a functiei profitului in raport de Q trebuie sa fie zero, adica:

Luand in calcul faptul ca (venitul marginal), iar (costul marginal), se ajunge la urmatoarea concluzie:

conditia de maximalizare a profitului devine:

Vmg Cmg = 0 sau Vmg = Cmg

Pragul de rentabilitate

In cautarea nivelului de productie care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular, pe care-l reprezinta pragul de rentabilitate sau punctul mort al intreprinderii.

Profitul obtinut este maxim atunci cand venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece in acest caz se obtine o diferenta maxima intre totalul incasarilor si totalul cheltuielilor. In determinarea nivelului productiei care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular pragul de rentabilitate. Acesta indica volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul incepe sa obtina profit. In acest punct mort,

incasarile totale ale intreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.

50. Constrangerea bugetara a producatorului. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 158-162)

Comportamentul producatorului implica luarea in considerare a limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat.

Curbele de isoprodus sau isocuante exprima ansamblul combinarilor de munca si capital care, la o stare data a tehnicilor, asigura obtinerea aceleiasi cantitati de produse.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indica limita resurselor disponibile, care pot fi folosite.

Problema randamentelor de scara

Pe termen lung, intreprinderea poate sa amelioreze randamentele, dezvoltand capacitatile sale de productie.

Rrandamentul de scara exprima modul in care evolueaza productia pe termen lung atunci cand se mareste cantitatea de factori de productie folositi. Se disting urmatoarele situatii:

a) randamentele de scara sunt crescatoare cand volumul productiei se mareste intr-o proportie superioara celei in care cresc cantitatile de factori consumati; in acest caz, se obtin si asa-numitele economii de scara;

b) randamentele de scara sunt constante cand unei mariri a cantitatilor de factori de productie ii corespunde o crestere in aceeasi proportie a volumului productiei;

c) randamentele de scara sunt descrescatoare cand volumul productiei se mareste intr-o proportie mai mica decat cea in care creste volumul factorilor utilizati.

In faza randamentelor crescatoare, costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce inseamna ca productivitatea medie a crescut si, deci, cantitatea produsa sporeste mai repede decat cantitatea factorilor utilizati, realizandu-se economii de scara. In faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung, deci, productivitatea medie este constanta, iar cantitatea produsa sporeste in acelasi ritm cu cantitatea de factori utilizati. In faza randamentelor descrescande, costul mediu creste pe termen lung, ceea ce inseamna ca productivitatea medie se micsoreaza si, deci, cantitatea produsa creste mai putin decat cantitatea de factori utilizati. In acest caz, intreprinderea inregistreaza dez-economii de scara.

Principalele cai de reducere a costului sunt urmatoarele:

a) alegerea celui mai eficient proces de productie din punct de vedere tehnic, economic si ecologic;

b) cumpararea factorilor de productie la preturile cele mai mici (fara a neglija calitatea);

c) cresterea randamentului utilizarii factorilor de productie;

d) asigurarea reducerii costurilor in toate fazele muncii;

e) realizarea obiectivelor stabilite, tinand cont de resursele disponibile, de conditiile de productie existente si de restrictiile economice;

f) identificarea produselor care genereaza consumuri energetice mari si a produselor care aduc pierderi.

51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167-170)

Concurenta reprezinta o confruntare deschisa intre agentii economici pentru realizarea unei pozitii cat mai avantajoase pe piata, corespunzatoare intereselor proprii

Forme ale concurentei:

a)     Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce ii imprima un caracter de model pur teoretic;

b)     Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson, oligopson, duopson.

Intensitatea concurentei depinde in orice moment de apropierea ori departarea dintre cerere si oferta (excludem, aici, situatiile speciale de monopol si monopson).

Cand cantitatea de bunuri de un fel anume, ceruta si oferita, se afla in echilibru, concurenta are intensitate relativ joasa, relatia dintre grupuri si relatiile din interiorul lor avand loc pe fondul unei rivalitati abia vizibile; in aceasta ipoteza, fiecare participant la schimb poate sa vanda sau sa cumpere ceea ce doreste la un pret convenabil, iar

pericolul inlaturarii din arena a unor intreprinzatori este redus.

Concurenta intersectoriala este de 2 feluri:

- a) competitia dintre agentii care produc bunuri substituibile, adica bunuri diferite care pot satisface una si aceeasi trebuinta;

b) competitia dintre agentii care produc bunuri raspunzand unor trebuinte diferite.

Rolul concurentei

Capacitatea de a produce mai ieftin si a vinde mai ieftin pentru a invinge rivalii stimuleaza inovatia (obliga intreprinderile sa realizeze noi produse, sa foloseasca noi tehnici de fabricatie, sa ridice nivelul general de

calificare a personalului, sa organizeze mai bine productia si munca).

Functiile concurentei :

- Data fiind inegalitatea dintre intreprinderi in ceea ce priveste eficacitatea, concurenta realizeaza si o selectie a producatorilor, eliminand pe cei slabi.

- Concurenta tinde, totodata, sa aseze in echilibru ramurile de productie, cererea si oferta, sa transmita de la producatori la consumatori o parte din valoarea suplimentara creata prin sporirea productivitatii muncii.

- Concurenta asigura, totodata, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor si serviciilor si de satisfacere la un nivel superior a trebuintelor.

Rolul statului.

Statul promoveaza, in acest scop, trei categorii de masuri:

a)     Masuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza carora se desfasoara activitatea economica in genere si concurenta

b)     Masuri, tot de ordin juridic, indreptate impotriva piedicilor in calea concurentei, a abuzurilor monopolurilor ;

c)      Masuri de limitare a excesului de concurenta ;

52. Pretul. Definitie si factorii sai determinanti (manual, vol. I, p. 171)

Pretul este expresia baneasca a valorii marfii sau suma de bani care se plateste pentru a dobandi o unitate dintr-un bun economic

Nivelul pretului este influentat de o serie de factori cum sunt:

a) cost de productie;

b) raportul cerere-oferta;

c) calitate;

d) prezentare-ambalare etc.

53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)

Piata cu concurenta perfecta constituie un model teoretic, un ideal de functionare a pietei.

Caracteristicile pietei cu concurenta perfecta:

atomicitatea agentilor economici;

omogenitatea produselor fabricate si vandute;

mobilitatea perfecta a factorilor de productie si a bunurilor de consum (sau libera intrare si iesire de pe piata);

transparenta perfecta a pietelor.

Transparenta perfecta a pietei echivaleaza cu posibilitatea agentilor economici de a avea la dispozitie informatiile necesare si suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile

in productia tuturor marfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de productie, a pietelor de desfacere, a preturilor de vanzare, a salariilor etc.

54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 180)

Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata

in decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata in care el se creeaza si se trimite pe piata.

Pretul de echilibru

Pretul de echilibru este o categorie teoretica. In realitate, apare doar intamplator.

Sunt conditii cand pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitand in jurul acestuia.

Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel de ramura), ci si al schimbarilor intervenite in costurile de productie.

Mecanismul de formare a pretului de echilibru

Procesul de formare a pretului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin initial existenta pretului de dezechilibru, aflat in miscare, el implicand inegalitatea dintre cerere si oferta.

Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata firesc in decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, intre altele, de natura bunului, de durata in care el se creeaza si se trimite pe piata.

Pretul de echilibru este teoretic

Variatii ale pretului de echilibru

Pretul de echilibru, odata format, ramane acelasi daca relatia dintre cerere si oferta nu se schimba (consideram ca nu actioneaza alti factori asupra pretului). Cand cererea si oferta cresc in aceeasi proportie sau cand scad in aceeasi proportie, pretul de echilibru este constant.

a)     Cererea creste sau scade, iar oferta si ceilalti factori de influenta ai pretului raman constanti; corespunzator, pretul creste ori scade;

b)     Oferta creste sau scade, iar cererea si ceilalti factori de influenta ai pretului raman constanti. Ca urmare, pretul scade ori creste

c)     Cererea si oferta cresc, dar in ritmuri inegale. Corespunzator, pretul creste daca cererea creste mai mult decat oferta si scade daca cererea creste mai putin decat oferta;

d)     Cererea si oferta scad, dar in ritmuri inegale. Corespunzator, pretul creste, daca cererea scade mai putin decat oferta, si scade, daca cererea scade mai mult decat oferta.

55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual, vol. I, p.180-182)

Functiile pretului pe piata cu concurenta perfecta

a) informare (semnalizare);

b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, in vederea suprimarii anomaliilor, a dezechilibrelor existente in acest plan;

c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;

d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.

Pretul il determina pe producator sa restranga sau sa abandoneze anumite activitati.

Miscarea preturilor regleaza productia.

Pretul si optimizarea productiei

Starea de echilibru a intreprinderii, pe termen scurt, presupune acelasi volum al productiei obtinute si vandute, la care costul marginal full (care include profitul normal) sa fie egal cu pretul pietei. In acest caz, se impune urmatoarea relatie:

Costul marginal full = Pretul pietei = Incasarea marginala = Venitul marginal

Pe termen lung, cand toti factorii de productie sunt variabili, intreprinderea are la dispozitie mai multe alternative de combinare a capitalului si muncii, adica mai multe solutii, fiecare caracterizandu-se printr-o proportie anumita intre capital si munca.

Intreprinderea intruneste premisele realizarii profitului maxim, respectiv ale starii de echilibru in conditiile in care: Pretul = Costul marginal = CM

Intrucat CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezulta ca, pe termen lung, in conditii de concurenta perfecta, firma obtine doar profit normal.

56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici in conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)

Piata cu concurenta imperfecta este un ansamblu de piete care au unele trasaturi comune, dar se si deosebesc intre ele. De aici fac parte:

piata monopolista,

piata duopolista,

piata oligopolista,

piata monopolistica,

piata tip monopson

piata reglementata de stat.

In fiecare din aceste piete, vanzatorii ori cumparatorii pot sa hotarasca sau sa influenteze, in grade diferite, nivelul pretului.

In cadrul pietei monopoliste intalnim:

Monopolul ca producator unic intr-o ramura;

In limba greaca, monopol inseamna un singur vanzator.

Monopolul, ca firma unica, are posibilitatea de a hotari independent si volumul productiei pe care il fabrica, si pretul de vanzare al bunului, in vreme ce intreprinderea care functioneaza in concurenta perfecta avea sansa sa decida doar asupra cantitatii de bunuri.

Monopolul stabileste, de regula, un pret ridicat, superior celui format in ipoteza concurentei perfecte, si obtine un plus de profit in fiecare moment.

Monopol prin alianta.

Acest monopol poate sa apara atunci cand oferta unui bun este realizata de cateva intreprinderi mari, ce

incheie conventii privind productia pe care au obligatia sa o creeze fiecare in parte (cotele de productie), pretul de vanzare unic si pietele pe care intreprinderile au dreptul sa furnizeze marfa.

Monopol intemeiat pe calitatea unui produs industrial

In analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea ca, intr-o ramura, functioneaza mai multe intreprinderi, avand talii diferite, si ca nu exista sansa incheierii de conventii intre ele, privind productia si pretul.

Exista si alte forme ori situatii de monopol:

monopol izvorat din calitatea deosebita a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafete reduse, motiv pentru care cererea este net superioara ofertei, iar pretul de vanzare ridicat;

monopol rezultat din relatia privilegiata a unor intreprinderi cu statul (in domeniul productiei de armament, deexemplu, statul plaseaza comenzi la cateva intreprinderi particulare capabile sa creeze produsul la parametri inalti si il plateste cu preturi mari care includ profituri neobisnuite);

monopolul unor intreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul sa comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din bauturile alcoolice etc., la preturi mai mari decat cele formate in concurenta libera.

Piata duopolista

Piata duopolista se caracterizeaza prin prezenta intr-o ramura a doua intreprinderi mari. Ele pot fi de aceeasi talie ori inegale si pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste intreprinderi furnizeaza intreaga productie a ramurii, iar numarul cumparatorilor este foarte mare.

Intreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atat la cantitatea de bunuri produsa, cat si la pret.

Piata oligopolista

Notiunea de oligopol implica prezenta intr-o ramura a unui numar relativ mic de intreprinderi (cel putin trei), care livreaza intreaga cantitate de marfuri.

Si in pietele oligopoliste (ca si in pietele duopoliste), problema nevralgica o constituie impartirea pietei intre producatori, incercarea firmelor de a-si apropia o parte cat mai insemnata din clientela, in vederea cresterii cifrei de afaceri si a profiturilor.

Piata monopolistica

Piata monopolistica se poate numi si piata cu concurenta cvasi (aproape) perfecta.

Ea se distinge prin existenta, intr-o ramura, a unui mare numar de producatori de talie relativ mica si apropiata si prin diferentierea produselor.

Piata tip monopson

In piata monopolista, figureaza un vanzator sau cativa, care se comporta ca unul singur, in baza unor conventii sau a altor premise. Aceasta piata implica, insa, un numar mare de cumparatori.

Piata tip monopson este opusul celei monopoliste.

Ea se caracterizeaza prin existenta unui singur cumparator si a numerosi vanzatori ai bunului fabricat, la scara tarii.

Intreprinderea cu pozitie de monopson poate sa se aprovizioneze la preturi avantajoase si cu forta de munca, daca in zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care sa ofere locuri de munca.

Cand intr-o zona oarecare functioneaza doua unitati cumparatoare, intr-o ramura data, exista duopson, iar daca functioneaza trei (sau mai multe) exista oligopson.

57. Interventia statului in domeniile concurentei si al preturilor (manual, vol. I, p. 197-199)

Interventia statului in domeniul preturilor:

a) fixarea de preturi maxime, in perioade critice, vizeaza marfuri care se adreseaza trebuintelor fundamentale ale populatiei;

b) garantarea preturilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.

Din multiplele situatii in care statul intervine pe diverse piete, analizam succint numai doua:

fixarea de preturi maxime la unele marfuri - vizeaza marfuri care se adreseaza trebuintelor fundamentale ale populatiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.).;

garantarea preturilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.

58. Piata muncii. Definitie. Particularitati si functii (manual, vol. I, p. 202-204)

Piata muncii este spatiul economic in cadrul caruia se confrunta cererea de munca cu oferta de munca, au loc negocieri privind angajarea salariala.

Particularitati si functii ale pietei muncii :

este mai complexa, mai organizata si reglementata;

pretul specific salariul se formeaza atat pe baza raportului cerere-oferta de munca, cat si a negocierilor purtate intre sindicate si patronat, intre salariati si conducerea unitatilor, iar in unele situatii, intervine si guvernul in detensionarea starii conflictuale;

este o piata contractuala, datorita modului specific de formare a pretului salariul si a altor conditii de vanzare-cumparare inscrise in contractul colectiv de munca;

are un grad ridicat de rigiditate, datorita specificului ofertei de munca ce inglobeaza in sine laturi nu numai de ordin economic, dar si psihosociale; intrarea pe aceasta piata a ofertei de munca pentru ocuparea unui loc de munca este un act economic, dar si de justitie sociala

este o piata cu concurenta imperfecta.

Functii

alocarea resurselor de munca, a fortei de munca pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, in dependenta de volumul si structura cererii de munca existente, la un moment dat;

furnizeaza informatii cu privire la cererea si oferta de munca, la aparitia unui excedent sau deficit de oferta de munca, in diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;

institutiile pietei muncii estimeaza tendintele de evolutie a cererii si ofertei de munca pe termen mediu si lung;

stimuleaza mobilitatea profesionala si teritoriala a fortei de munca cu ajutorul unor parghii economico-financiare;

prin propriile mecanisme, asigura protectie economica si sociala somerilor, pe o perioada delimitata.

59. Cererea de munca. Definitia si factorii cererii (manual, vol. I, p. 204-207)

Cererea de munca este necesarul de munca din partea agentilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pietei muncii, prin relatii de angajare salariala.

Ea se exprima prin oferta de locuri de munca din partea agentilor economici.

Cererea de munca relatie de la parte la intreg. Nevoia de munca exprima volumul total de munca necesar pe ansamblul unei tari. Cererea de munca este necesarul de munca din partea agentilor economici la un moment dat,

care se satisface prin intermediu pietei muncii, prin relatii de angajare salariala. Se exprima prin locurile de munca.

Factorii de care depinde cererea de munca:

a) Nivelul salariului. Cererea de munca se afla in raport invers proportional fata de salariu: cand salariul are o tendinta de crestere, aceasta inseamna scumpirea fortei de munca, ceea ce duce la scaderea cererii de munca din partea agentilor economici; invers, cand salariul se micsoreaza, cererea de forta de munca sporeste.

b) costul marginal al muncii reprezinta sporul de cheltuieli antrenat de cresterea cu o unitate a cantitatii de munca utilizate:

(VMM-CMM=Profit), unde VMM venitul marginal al muncii si CMM costul marginal al muncii

c) fluxul investitional;

d) substituirea factorului munca;

e) faza ciclului economic;

f) conjunctura economica si sociala pe plan intern si international.

60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)

Oferta de munca este acea parte a populatiei apte de munca ce doreste angajare salariala

Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la intreg. Disponibilitatile de munca reprezinta populatia apta de munca prezenta intr-o tara pe perioada data de timp. Oferta de munca corespunde populatiei disponibile active.

Populatia disponibila activa corespunde ofertei de munca

Delimitari privind structura populatiei:

a) populatie totala se compune din populatia inactiva si populatia activa;,

b) populatie inactiva este acea parte din populatia totala care nu cauta loc de munca: copiii de varsta prescolara, elevii, studentii si alte categorii care nu doresc sa devina salariati.,

c) populatie disponibila activa este acea parte a populatiei apte de munca formata din persoanele ocupate care exercita o activitate remunerata si din cele care cauta un loc de munca.

Factori care influenteaza marimea populatiei disponibile active:

demografic raportul natalitate-mortalitate;

reglementari juridice privind varsta minima de angajare;

durata saptamanii de lucru;

structura pe sexe;

imigrare;

emigrare.

Structuri ale ofertei de munca

Oferta de munca individuala reprezinta numarul de ore munca (sau timpul de munca) pe care un salariat doreste sa le efectueze.

Factori care influenteaza oferta de munca individuala:

marimea salariului nominal si real;

raportul dintre timpul de munca si timpul liber pentru refacerea fortei de munca;

nevoia salariatului de a subzista atat el, cat si familia lui;

natura muncii si securitatea ocuparii.

Oferta de munca totala exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei angajati sau in cautarea unui loc de munca.

Intre marimea duratei muncii si cea a timpului liber este o relatie negativa

61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului in

realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)

Exista opinii diferite privind definirea salariului:

a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati

economice;

b) pret pentru care oamenii isi inchiriaza forta de munca;

c) pret al fortei de munca marfa.

Echilibrul

Piata muncii se poate caracteriza prin urmatoarele stari:

de echilibru, care reflecta ocuparea deplina a fortei de munca;

de dezechilibru:

a) cand oferta este mai mica decat cererea de munca;

b) cand oferta de munca depaseste cererea de munca.

Salariul cost reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezinta cheltuielile suportate de agentii economici pentru plata muncii, contributiile la asigurarile sociale si fondul de somaj. In functie de ramura, subramura si firma, ponderea acestor cheltuieli in costul total este diferita.Abordari conceptuale privind salariul venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).

Salariul de echilibru arata ca cererea este egala cu oferta de munca.

Salariul - venit, care revine factorului de productie munca, este o forma de venit personal de a carui marime depinde satisfacerea nevoilor, aspiratiilor fiecarui salariat.

Marimea salariului este rezultatul negocierilor in cadrul firmei unde se stabilesc in mod concret conditiile de

angajare si nivelul salariului.

62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit (manual, vol. I, p. 218-221)

Factorii care influienteaza marimea salariului:

a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;

b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;

c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;

d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;

e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;

f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;

g) marirea chiriei;

h) gradul de organizare a sindicatelor

Efectul de substitutie reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i asigura lucratorului venituri mai mari.

Efectul de venit situatia in care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel incat au loc micsorarea timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.

Diferentierea salariilor rezulta din gradul diferit de calificare, aptitudini, atributii, raspunderi in munca, conditii de munca, de mediu toxic, munca de noapte.

Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificarii, prin perfectionare; ea presupune apropiere (egalizare) si in privinta eficientei muncii.

63. Formele salariului, importanta acestora in politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)

Forme ale salariului:

1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezinta suma de bani pe care salariatul o primeste de la unitatea pentru care lucreaza sau presteaza munca.

2. Salariul net este acela pe care-l primeste salariatul ca venit din care s-au scazut impozitul si alte retineri prevazute prin lege (de exemplu, pentru fondul de somaj).

3. Salariul real exprima cantitatea de bunuri si servicii care poate fi cumparata cu salariul nominal, la un nivel dat al preturilor, intr-o anumita perioada.

Marimea salariului real se calculeaza ca raport intre salariul nominal si nivelul preturilor (in procente):

unde SR salariul real; SN salariul nominal;P nivelul preturilor (in %)

In dinamica:

unde SR1= salariul real in perioada curenta; SR0= salariul real in perioada anterioara.

unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor

Alte forme ale salariului:

- direct - este remuneratia efectiva primita de salariat, care corespunde cu salariul net si sumele corespunzatoare pentru concediul legal si, eventual, al 13-lea salariu;

- indirect - este acea parte a salariului platita familiei in functie de alte criterii decat consumul efectiv de munca.

- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, in urma negocierilor sindicate-guvern.

- colectiv - este atribuit tuturor salariatilor unei firme cand rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune.

- social - reprezinta acele venituri care completeaza salariul nominal si care provin de la bugetul de stat sub forma alocatiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.

Forma de salarizare consta in principiile si modalitatile concrete prin care se determina marimea salariului pentru fiecare salariat

Forme de salarizare:

- Salarizarea in regie - reprezinta remunerarea salariatului dupa timpul lucrat: ora, zi, saptamana, luna.

-Salarizarea in acord - este acea forma de remunerare a individului sau grupului in functie de cantitatea de produse realizate, de numarul operatiilor executate.

Salarizarea in acord este de 3 feluri:

acord direct consta in stabilirea unui tarif constant pe bucata, operatiune executata) ;

acord progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operatie sa se majoreze in anumite proportii in mod progresiv);

acord global (se practica la nivel de formatie de lucru ce isi asuma obligatia de a executa intr-un termen stabilit un produs sau o productie exprimata in unitati fizice pentru care primeste o suma globala, determinata in raport cu manopera necesara realizarii obligatiilor prevazute in contract.)

-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecarui angajat se determina proportional cu nivelul de indeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.

Corectarea vizeaza adaptarea salariului la dinamica preturilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate in conditii mai grele sau in cazul unor responsabilitati in domeniul managementului etc.

Participarea consta in accesul salariatilor la impartirea beneficiului obtinut de unitatea economica unde isi desfasoara activitatea.

Socializarea este un adaos la salariu in cazul unor salariati care sunt intr-o situatie mai dificila, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficienta in conditia data.

64. Profitul. Definitie. Dimensiune (manual, vol. I, p. 227-228)

Profitul este partea ramasa din venitul total ce revine intreprinzatorului dupa ce s-au scazut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

65. Gandirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231)

a) Reprezentantii scolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a valorii marfurilor care este retinuta de patron.

b) Scoala marginalista: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark

c) Gandirea economica contemporana: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter

d) Doctrinele cooperatiste si sociale

66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234)

Formele profitului:

a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramane din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de productie; Pb = V C In care:

Pb = profitul brut

V = venitul total sau incasat

C = cheltuieli de productie (costul)

b) profitul net este partea din profitul brut care ramane dupa ce au fost deduse dobanda la capitalul propriu al intreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care

ii apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit;

c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor intreprinzatorului, recompensa sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine;

d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de imprejurari deosebite care nu au legatura cu activitatea intreprinzatorului. Este obtinut de acei intreprinzatori care au o pozitie de monopol in producerea si/sau vanzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vanzare mai ridicate.

e) Profitul marginal reprezinta profitul asigurat de productia marginala. Este egal cu diferenta dintre venitul marginal si costul marginal.

Marimea si dinamica profitului. Masa si rata profitului

a) Marimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilita in suma absoluta ca diferenta intre venitul total (V) si costul de productie (C): Pr = V C

Rata profitului exprima gradul de valorificare a capitalului utilizat de intreprinzator si ofera masura rentabilitatii unei firme, activitati sau unui produs.

in care:

P = rata profitului

P = masa profitului

K = capitalul folosit

Dinamica masei si ratei profitului ilustreaza pozitia pe care o are o firma in productia si desfacerea unui produs. Posibilitatile ei de a mari profitul sunt puternic influentate de factorul timp.

b) marimea relativa (in procente) ca rata:

Dinamica profitului:

- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vand in regim de concurenta libera, situatia optima este aceea care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vanzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza echilibrul firmei (intreprinzatorului).

- pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, in conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

67. Renta. Continutul si gandirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)

Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamant, cladiri, constructii, resurse de apa) sau mobiliar (hartii de valoare, capital banesc);

Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala este insuficienta in raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

Gandirea economica.

In gandirea economica s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase conceptii, doctrine, scoli cu privire la natura, formele si temeiurile rentei.

1. Exponentii scolii clasice limitau spatiul de manifestare a rentei la agricultura. Ei considerau ca formarea rentei s-ar datora darniciei naturii: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.

2. Scoala marginalista, aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P. Samuelson.

In tara noastra, preocuparile teoretice in legatura cu renta dateaza din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), V. Madgearu.

3. In economia contemporana, majoritatea scolilor si curentelor de gandire sustin valabilitatea universala a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economica si nu numai agriculturii: J.B. Clark.

68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 241)

Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata in raport cu ceilalti agenti si care le permite urcarea pretului de vanzare peste nivelul considerat normal;

Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta consta in aceea ca, atunci cand se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil, cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, intr-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil isi incetineste cresterea, pentru ca, in faza urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar in final, productia chiar sa scada.

Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obtinerii rentei.

Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut in urma utilizarii unui factor de productie cu performante superioare si oferta inelastica si cel realizat in situatii cand se folosesc factori cu randamente medii, normale si mai usor de procurat.

Forme de renta:

1. Renta funciara este un venit ce revine proprietarului funciar in virtutea dreptului de proprietate asupra terenului;

renta diferentiala, care rezulta din randamentul diferit al unor cantitati egale de capital si de munca pe terenuri cu calitati diferite (renta de fertilitate), din diferentele de cheltuieli de transport si exploatare pe care le genereaza terenuri ce au pozitie diferita fata de pietele de desfacere si/sau caile de comunicatie (renta de pozitie) sau din diferente de productivitate generate de investitii succesive pe aceeasi suprafata de teren.

2. Renta miniera, din industria extractiva, incasata de proprietarii minelor, sondelor, se datoreaza diferentei de continut in substanta utila a zacamantului sau de pozitie.

3. Renta in constructii este in functie de diferenta de calitate, de

pozitie si, bineinteles, de raportul dintre cererea si oferta pentru terenuri destinate constructiilor.

4. Renta de monopol, venit excedentar incasat de intreprinzatorii care dispun si folosesc factori de productie cu insusiri exceptionale, rari si nesubstituibili, de la utilizarea carora sunt exclusi ceilalti.

5. Renta de abilitate reprezinta venituri suplimentare ce se obtin ca urmare a aptitudinilor si calitatilor exceptionale pe care le are un individ.

6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din pretul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus sa-l plateasca pentru a cumpara marfa dorita, fata de pretul platit in realitate, mai redus.

7. Renta producatorului sau surplusul producatorului este castigul suplimentar realizat de intreprinzatorii care pot sa-si vanda marfa la un pret superior celui pe care il estimasera anticipat.

8. Renta conjuncturala, comerciala si industriala, este renta legata de folosirea unor imprejurari favorabile, care permit obtinerea de castiguri suplimentare.

9. Renta de marca, de autor sau de model, este renta care reflecta dreptul detinatorilor de a incasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

69. Pretul pamantului (manual, vol. I, p. 241-243)

Pretul pamantului reprezinta suma de bani platita pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafete de teren prin actul de vanzare-cumparare.

Factori care influienteaza pretul pamantului:

Cererea si oferta de terenuri

Marimea si evolutia rentei

Rata dobanzii bancare

Folosintele alternative ale pamantului;

Ameliorarea pozitiei terenurilor.

Pretul pamantului este in relatie pozitiva cu renta:

unde R = renta;d = rata dobanzii practicata pe piata monetara.

70. Moneda. Etapele aparitiei. Definitie si rol (manual, vol. I, p. 245-247)

Moneda a aparut ca o necesitate a dezvoltarii productiei si circulatiei de marfuri.

Scurt istoric asupra aparitiei monedei.

Prima etapa, din secolul al VI-lea i.e.n. pana in secolul al XVII-lea in care s-au emis si au dominat monedele metalice; a doua etapa, secolele XVIII XIX, moneda de hartie capata o tot mai mare raspandire, devenind

ulterior neconvertibila in aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapa in prezent, cand se introduc mijloace electronice de plata. Numerarul, monedele si bancnotele, precum si cecurile si alte inscrisuri continua sa circule, dar un numar tot mai mare de operatii se efectueaza prin bani electronici.

Definire

Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plata care pot fi utilizate direct pentru efectuarea

tranzactiilor pe piata

Rol

Nici un flux economic nu se poate desfasura fara participarea directa sau indirecta a monedei.

Ea face posibile tranzactiile economice schimburi marfare, operatiuni financiare, transferuri de capital de regula, la momentul si in locurile cele mai potrivite pentru partile interesate.

Cu ajutorul monedei fiecare agent economic este liber sa cumpere sau sa vanda atunci cand considera ca ii sunt favorabile conditiile si acolo unde schimbul se desfasoara cel mai avantajos pentru el.

Moneda este instrumentul prin care se conserva (acumuleaza) averea intr-o forma abstracta, valorica, posibil de

transformat in orice bun.

Cu ajutorul monedei se poate face transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o unitate economica la alta atat in teritoriul unei tari, cat si in planul relatiilor internationale.

71. Masa monetara si componentele acesteia (manual, vol. I, p. 247-249)

Masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor de circulatie si de plata decare dispune economia unei tari, la un moment dat sau, in medie, intr-un orizont de timp (un trimestru, un an).

Componentele masei monetare :

a) disponibilitatile monetare propriu-zise (biletele Bancii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturala, cecurile la purtator etc.);

b) disponibilitatile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casa ale bancilor, nominative sau la purtator, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comert negociabile etc.).

Agregatul masei monetare

Agregatul monetar desemneaza partile constitutive ale masei monetare si semimonetare, ale instrumentelor de schimb si de plata in totalitatea lor, parti autonome prin functiile lor specifice, prin agenti bancari si financiari care le emit si le gestioneaza.

1. Primul agregat (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hartie (moneda fiduciara) si cecurile de lucru la purtator, apartinand rezidentilor nonfinanciari.

2. Al doilea agregat (M2) cuprinde pe primul M1, in plus, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt in conturi bancare, bonurile de casa ale unor organisme nationale de credit, conturi de economii pentru locuinte deschise la banci.

3. Al treilea agregat (M3) include pe M2 si, in plus, diferite averi in devize, plasamente pe termen nelimitat.

4. Al patrulea agregat (M4) cuprinde pe M3 si, in plus, economiile contractuale si diferite alte lichiditati pe termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pietele monetare emise de creditorii nonbancari si de agentii

economici nonfinanciari.

72. Piata monetara . Definitie.Cererea de moneda si indicatorii de masura. Oferta de moneda si sursele de formare (manual, vol. I, p. 249-252)

Piata monetara este ansamblul tranzactiilor cu moneda, confruntarea cererii si ofertei.

In functionarea

mecanismelor acestei piete sunt implicati urmatorii agenti economici:

a) Statul, care, pe baza suveranitatii sale, confera putere liberatorie monedei si stabileste coordonatele politicii monetare;

b) Banca Centrala (de emisiune), care emite moneda si exercita controlul asupra monedei aflate in circulatie;

c) Sistemul bancar, care face legatura intre agentii privati, pune in circulatie moneda legala, acorda credite si creeaza o forma specifica de moneda, cea bancara.

d) Intreprinderile (firmele) si gospodariile populatiei, care pot oferi sau solicita disponibilitati banesti, prin intermediul bancilor sau al altor agenti de schimb.

Cererea de moneda depinde de:

a) volumul operatiunilor, al tranzactiilor de bunuri si servicii intermediate efectiv de catre moneda;

b) viteza de rotatie a banilor (releva numarul mediu de operatiuni de vanzare-cumparare si de plati pe care o

unitate monetara o mijloceste intr-o perioada data).

Masa monetara (M) este direct proportionala cu cantitatea bunurilor si serviciilor supuse tranzactionarii la un anumit pret (PT) si invers proportionala cu viteza de rotatie a banilor:

c) amploarea creditului de consum;

d) platile efectuate in contul creditelor ajunse la scadenta, in perioada corespunzatoare;

e) cererea de moneda in scopuri speculative functie de nivelul dobanzii.

Oferta de moneda

Oferta de moneda reprezinta cantitatea de moneda pusa la dispozitia agentilor economice si a altor utilizatori de moneda de catre sistemul bancar

Cea mai mare parte a monedei este creata de bancile comerciale, prin ceea ce se cheama piata interbancara.

Crearea de moneda de catre banci este limitata de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii si ofertei de moneda.

73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor in circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)

1. Partizanii teoriei metaliste considerau ca valoarea monedei este data de cantitatea si valoarea marfii metal pretios. Marimea preturilor marfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal pretios monetar si valoarea lui, pe de o parte, si de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de alta parte.

2. Teoria nominalista sustinea ca valoarea monedei este legata doar de puterea ce i-a fost legal atribuita de

emitent, acesta avand rolul determinant in dimensionarea cantitatii de moneda in circulatie.

3. Teoria cantitativa a banilor, formulata de I. Fisher sustine ca o marire a cantitatii de moneda in circulatie determina o crestere proportionala a nivelului general al preturilor si apoi o diminuare a valorii monedei, daca ceilalti factori raman constanti.

Ecuatia schimbului: Cantitatea de bani in circulatie se poate afla prin raportarea cantitatii bunurilor cumparate, inmultita cu nivelul preturilor, la viteza de circulatie a monedei:

4. Raportul dintre cantitatea de moneda si marimea preturilor a fost abordat si de Scoala de la Cambridge, J.M. Keynes formuland o ecuatie proprie a schimburilor, cunoscuta ca ecuatia de la Cambridge:

in care:

y = nivelul preturilor, respectiv indicele costului vietii

n = volumul insumat al monedei in numerar si al celei scripturale

k = cererea publica de incasari in moneda lichida

k = moneda scripturala exprimata in unitati de consum

r = rata rezervei monetare

74. Bancile. Functii si tipuri de banci (manual, vol. I, p. 255-258)

Bancile reprezinta institutii financiare care concentreaza mijloacele de plata si acorda credite.

Functiile bancilor si a celorlalte institutii de credit:

a) acordarea de imprumuturi solicitantilor care indeplinesc conditiile de bonitate;

b) pastrarea elasticitatii mijloacelor de plata.

Functiile pasive ale bancilor se concretizeaza in primirea depunerilor pe care le fac clientii: depuneri spre fructificare si depuneri pentru executarea de plati din ordinul clientilor.

Tipuri de banci:

Bancile de emisiune au rolul de a emite moneda si de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor banci prin operatiuni de rescont, si de a coordona intreaga politica monetara a statului;

Bancile comerciale de depozit isi procura mijloacele financiare de care au nevoie de pe piata prin strangerea de depozite, care sunt capitaluri depuse de banci pe termen scurt. La randul lor se clasifica in:

o       banci de depozit propriu zise;

o       banci de afaceri

Bancile specializate sau institutiile financiare care acorda credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol, banci de credit financiar, banci de credit national, banci de comert exterior etc.

75. Dobanda. Definitie si forme. Masa si rata dobanzii (manual, vol. I, p. 258-261)

Dobanda reprezinta suma de bani platita pentru dreptul de folosinta temporara a mijloacelor banesti imprumutate

Dobanda reprezinta pretul renuntarii la lichiditate, cerut de cel ce acorda imprumutul, sau pretul consimtit a fi platit de cel ce se imprumuta pentru procurarea lichiditatii.

Formele dobanzii

a) dobanda de pe piata monetara, aplicata in general creditelor pe termen scurt intervenite intre bancile comerciale, intre acestea si banca centrala;

b) dobanda bancara de baza, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;

c) dobanzile aplicate de banci si alte institutii financiare, pentru intreprinderi;

d) dobanda de pe piata obligatiunilor, caracteristica plasamentelor pe termen lung;

e) dobanda practicata de casele de economii sau banci pentru depozitele la vedere si la termen, pentru constructii de locuinte etc.

Marimea dobanzii se exprima prin:

Masa si rata dobanzii (anuale) reprezinta marimea absoluta a dobanzii anuale platita la suma totala imprumutata; marimea ei relativa, numita rata dobanzii anuale, este raportul procentual intre masa dobanzii si capitalul imprumutat: ; rezulta ca

in care:

d = rata anuala a dobanzii

D = masa dobanzii anuale

C = capitalul imprumutat

Rata dobanzii poate fi:

rata nominala, adica rata platita de debitor necorectata cu rata inflatiei (ori deflatiei);

rata reala, adica rata nominala corectata cu rata inflatiei (ori deflatiei).

In cazul inflatiei, rata reala se calculeaza dupa formula: r = d-i, in care:

d = rata nominala a dobanzii

i = rata inflatiei

Rata reala este: pozitiva, atunci cand d i;

negativa, atunci cand d i;

nula, atunci cand d = i.

In cazul deflatiei, rata reala - intotdeauna pozitiva - se calculeaza dupa formula: r = d+a

in care:

a = rata deflatiei, a aprecierii banilor.

Dobanda este de 2 feluri:

simpla

compusa

Masa dobanzii compuse sau marimea sa absoluta se calculeaza astfel: Dc = Sn - C, unde: Sn = C (1+d)n

in care:

Sn = Suma obtinuta de proprietarul capitalului, acumulata dupa n ani

d = rata dobanzii anuale

n = numarul de ani

C = capitalul imprumutat

Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, in functie de evolutia ratei inflatiei.

76. Echilibrul pietei monetare (manual, vol. I, p. 261-262)

Echilibrul pietei monetare se realizeaza atunci cand cererea de moneda este egala cu oferta de moneda.

Piata monetara se afla in stare de echilibru cand, la un anumit nivel al ratei dobanzii (d), cantitatea de moneda

oferita (M0) este egala cu cantitatea de moneda ceruta (Mc

77. Politici monetare. Obiective si instrumente (manual, vol. I, p. 262-264)

Politica monetara este o actiune exercitata de autoritatile monetare (Banca Centrala, Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

Obiectivele urmarite prin politica monetara de catre agentii financiari bancari pot fi grupate in doua categorii:

protectia deponentilor

evitarea riscului;

gestiunea corespunzatoare a resurselor

O politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna, deci, concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu stabilitatea masei banesti) cu expansiunea economica

Instrumente ale politicii monetare

a) taxa rescontului (este rata dobanzii pe care o calculeaza banca de emisiune in momentul rescontarii portofoliilor de cambii de la bancile comerciale);

b) variatiile cotelor obligatorii de rezerva ;

c) multiplicatorul creditului (pune in evidenta cantitatea de moneda scripturala ce se poate crea folosind mecanismul creditului), al banilor (r = rezerva obligatorie).

Raportul dintre disponibilitatile suplimentare (noile depozite) si rata rezervei obligatorii este multiplicatorul banilor: in care: M = multiplicatorul banilor,

r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentara.

78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)

Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect il constituie titlurile de valoare.

Piata capitalului se scindeaza in:

a) piata primara cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect il reprezinta titlurile de valoare nou emise;

b) piata secundara include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.

Titlurile de valoare sunt inscrisuri, emise in baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a incasa, anual, un venit variabil sau fix.

Componentele titlurilor de valoare:

actiunile,

obligatiunile,

obligatiunile ipotecare,

titlurile de renta,

bonurile de tezaur.

Actiunea este un titlu de valoare care confera posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regula), numit dividend. Actiunile se impart in:

nominative, care au inscrise pe ele, in afara de alte date, si numele detinatorului,

actiuni la purtator, care nu poarta niciun nume.

O alta clasificare a actiunilor:

- ordinare, care confera posesorilor drepturi obisnuite,

- actiuni privilegiate, care confera drepturi speciale.

Posesorii de actiuni, numiti actionari, sunt proprietari ai unei parti din capitalul unei intreprinderi, ori ai mai multora.

Durata de viata a actiunii si intervalul de timp in care posesorii pot incasa dividend sunt egale cu durata de viata a intreprinderii.

Actiunea este nerambursabila atunci cand detinatorii ei nu pot cere intreprinderilor emitente banii platiti cu prilejul achizitionarii lor;

Actiunea este negociabila, atunci cand se poate vinde la bursa, banii avansati pentru dobandirea ei nefiind, deci,

imobilizati;

Dividendul incasat de actionari este variabil, intrucat profitul obtinut de intreprindere oscileaza de la un an la altul, iar nevoia de a face investitii din profit este si ea diferita in timp.

Obligatiunea este un titlu de valoare, emis de intreprinderi, institutii ori de stat, care da dreptul detinatorului sa incaseze un venit anual fix, numit dobanda.

Detinatorii de obligatiuni, numiti obligatari, sunt creditori ai unitatilor care au emis aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligatiunea este rambursabila.

Obligatiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de banci (ipotecare si urbane), cu scopul acordarii de imprumuturi agentilor economici, care le garanteaza cu terenuri sau imobile.

Titlurile de renta sunt hartii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispozitia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finantelor, ori administratia bugetelor de stat, denumita tezaur in majoritatea tarilor lumii

Ca orice tranzactii, si cele cu titluri de valoare se deruleaza la un pret anumit, purtand numele de curs.

79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)

Purtatorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, intreprinderile, bancile, alte institutii. Cererea este functie de mai multe variabile:

veniturile cumparatorilor si pretul de vanzare;

randamentul banilor investiti in titluri si rata dobanzii bancare;

riscul investitiilor;

castigul obtinut din vanzarea titlurilor de valoare la bursa etc.

Titlurile de valoare sunt inscrisuri emise in baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a incasa, anual, un venit variabil sau fix.

Componentele titlurilor de valoare sunt :

actiuni,

obligatiuni,

titluri de renta,

bonuri de tezaur.

Venitul cumparatorilor si pretul titlurilor de valoare

Pretul, respectiv valoarea nominala a actiunilor si obligatiunilor, sensibilizeaza cererea. Veniturile disponibile ale intreprinderilor si institutiilor, precum si pretul titlurilor de valoare influenteaza si ele cererea acestora.

80. Randamentul banilor investiti si rata dobanzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)

Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobanzii pentru obligatiuni) se compara cu rata dobanzii bancare.

Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni :  ; in care:

R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobanzii obligatiunii;

C = cuponul sau dobanda totala;

P = pretul cu care se cumpara obligatiunea

Pentru actiuni:  ; in care :

Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;

W = dividendul total, estimat a se incasa anual;

P = pretul cu care se cumpara actiunea.

Optand pentru achizitia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o varianta optima de frunctificare a banilor, din care rezulta fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, reprezentand valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza cu ajutorul unor formule care difera in functie de felul titlului de valoare si de modul de rambursare a imprumutului (in cazul obligatiunilor).

Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o data) :

Vn = Vo + n(Vo d) in care:

Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;

Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;

n = durata de viata in ani a obligatiunii;

d= rata dobanzii obligatiunii.

Pentru obligatiuni rambursabile in transe anuale egale (si anuitati inegale)

V_n = V₀ + V₁ + V₂ + V₃ + + V_n in care: V1, V2, .. ,Vn = sunt venituri sau anuitati inegale.

Pentru obligatiuni rambursabile in transe inegale (si anuitati egale): V_n = A n

in care: A = anuitatea, calculata dupa formula

V_n = A n devine

Formula prin care dobanda si imprumutul se ramburseaza la scadenta: V_n = V₀(1+d)ⁿ in care:

V0 = suma initiala depusa la banca

d = rata dobanzii bancare

n = durata in ani a depunerii

In abordari mai pretentioase, decizia de a investi in titluri de valoare se intemeiaza pe actualizare, adica pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Daca valoarea actuala este mai mare sau, la limita, egala cu pretul de cumparare a titlului de valoare, atunci investitia este profitabila.

81. Riscul investitiilor. Castigul din vanzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)

Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa sigurantei acestora si a ratei dobanzii. Intrucat viata economica este incerta prin excelenta, iar veniturile sunt oscilante, cumparatorii de titluri de valoare trebuie sa tina seama si de risc, sa anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor si sa precieze, totodata, gradul in care acestea au sansa de a deveni efective. In acest scop, se face apel la teoria probabilitatilor si la agregarea valorilor posibile, intr-o valoare medie. Pentru ca investitia sa fie profitabila, primul termen trebuie sa aiba o valoare mai mica decat al doilea.

Valoarea medie a fluxului viitor de venituri

Tabelul 1

De la o perioada la alta se modifica si puterea de cumparare a banilor si, deci, si a veniturilor.

Pentru investitorul in titluri de valoare este foarte important sa anticipeze si valoarea reala actuala a fluxului viitor de venituri, sa includa in factorii de risc si fenomenele inflationiste.

Avand in campul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unitatilor emitente, doritorii de titluri de valoare calculeaza si durata reintoarcerii banilor investiti in actiuni. In acest scop se utilizeaza formula:

D = C/dv, in care:

D = durata reintoarcerii investitiei in numar de ani

C = cursul actiunii

dv = dividendul anual anticipat

Riscul portofoliului, adica al totalitatii titlurilor detinute, depinde de:

numarul titlurilor,

numarul ramurilor emitente

de viabilitatea intreprinderilor si ramurilor care au plasat actiunile si obligatiunile.

Castigul obtinut din vanzarea titlurilor la bursa

Atunci cand se cumpara titluri de valoare de pe piata primara se ia in calcul si castigul ce se poate obtine prin vanzarea lor, la o data viitoare, pe piata secundara. Castigul potential, rezultat din diferenta dintre pretul de vanzare si pretul de cumparare (mai mic), trebuie adaugat pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiti la fluxul de venituri incasat pana in momentul vanzarii.

Castigul procentual obtinut din vanzarea titlurilor la bursa:

in care: V = dividendul ori dobanda incasata

P1 = pretul de vanzare al titlului pe piata secundara

P0 = pretul de cumparare al titlului

82. Oferta titlurilor de valoare (manual, vol. I, p. 281-282)

Oferta de titluri de valoare este o sursa de finantare alaturi de profit si creditele bancare.

Este mai riscanta emisiunea de obligatiuni daca avem in vedere oscilatiile productiei.

Oferta de titluri de valoare este cerere de capital banesc. Ea deriva din cererea de factori de productie care la randul ei rezulta din cererea de bunuri de consum si trebuintele populatiei.

Oferta de titluri trebuie sa fie precedata de calcule laborioase privind rata posibila a profitului si de compararea ei cu rata dobanzii bancare si veniturile distribuite detinatorilor de titluri.

Oferta de titluri de valoare (de obligatiuni si bonuri de tezaur) porneste si de la stat sau de la institutii ale colectivitatilor locale: municipii, orase etc. si se intemeiaza pe calcule de oportunitate, dar devine evident necesara, mai ales cand conjunctura economica generala este nefavorabila si scad impozitele si taxele care se scurg in bugetele locale si bugetul central.

83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vanzare cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)

a) Piata secundara este servita, in principal, de bursele de valori mobiliare, in vreme ce piata primara, de banci.

Bursa de valori este o institutie infiintata pe baza de lege si supravegheata de stat; ea are ca scop incheierea de tranzactii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci si tranzactii cu valute si metale pretioase.

Bursele se constituie ca societati pe actiuni.

Conducerea bursei revine unui consiliu de administratie, condus de oameni de afaceri cu experienta indelungata, iar activitatile curente, zilnice ale bursei cad in sarcina administratiei bursei.

Membrii fondatori in numar limitat sunt persoane fizice ori juridice specializate in afacerile cu titluri de valoare, valute si metale pretioase.

Vanzarile si cumpararile de titluri de valoare se efectueaza nemijlocit de agentii de schimb care sunt :

brokeri agenti, care actioneaza in numele si pe contul clientilor,

brokeri specialisti (denumiti jobberi in Anglia, curtieri in Franta si dealeri in SUA). Acestia primesc ordinele de vanzare si de cumparare de la brokerii agenti (care le-au colectat in prealabil de la diverse persoane fizice si juridice), le centralizeaza, participa la stabilirea cursurilor si executa ordinele de cumparare-vanzare.

b) Operatiunile efectuate pe piata secundara, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea realizate pe piata primara, ci diferentiate. Operatiunile care servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, in principal, schimbul valutei scripturale (de cont).

Aceste operatiuni sunt:

a) operatiuni la vedere in care transferul efectiv de valuta are loc intr-un interval de 48 ore lucratoare, socotite de la incheierea contractului;

b) operatiuni la termen in care valuta se transfera efectiv intr-un interval de timp ce depaseste 48 ore lucratoare, calculate de la data incheierii contractului.

Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta in aceea ca transferul valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;

c) operatiuni tip Hedging (Hedging inseamna a se pune la adapost de riscuri).

In scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara cand valuta necesara platii marfurilor se procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, intr-o zi anume (inainte de aceasta data), o dubla tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revanzarea ei la termen.

c) Pretul de vanzare-cumparare al titlurilor de valoare pe piata secundara asa cum reiese din analiza de la punctul b) este oscilant si nu ferm, ca acela practicat pe piata primara.

d) Evolutia cursului pe piata secundara pentru fiecare titlu de valoare in parte influenteaza indicele general al pietei bursiere, care se calculeaza de catre toate bursele.

e) Piata secundara a capitalului

84. Conceptul de valuta. Clasificarea valutelor (manual, vol. I, p. 292-296)

Valuta este moneda nationala a unui stat, aflata in posesia unor persoane fizice si juridice straine.

Valuta are doua forme de existenta :

- forma numerar, numita si valuta efectiva in moneda, se foloseste, de regula, cu ocazia deplasarilor in strainatate in interes de serviciu sau in scopuri turistice.

- forma scripturala, atunci cand ea exista ca disponibil in contul bancar al detinatorului din tara proprie ori alte tari.

Valutele se mai pot grupa si in :

1. valute convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fara restrictii vizand sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate si persoanele care doresc sa efectueze schimbul ;

2. valute neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar in cantitati limitate si in conditii strict reglementate.

Conditiile care pregatesc treptat convertibilitatea unei monede sunt :

producerea bunurilor de baza ca bunuri competitive in privinta calitatii si pretului, atat in planul pietei interne, cat si al pietei externe ;

practicarea pe piata interna a preturilor libere, echivalenta cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de productie si relatiilor dintre cerere si oferta ;

crearea treptata a unor rezerve monetare suficiente la dispozitia bancii nationale;

85. Piata valutara. Definitie (pg 296-298)

Piata valutara reprezinta o totalitate de tranzactii, de acte de vanzare-cumparare, incheiate intr-un interval de timp determinat, al caror obiect il constituie valutele.

Piata valutara reprezinta acte de vanzare-cumparare al caroro obiect il constituie valutele.

Cursul valutar reprezinta raportul cantitativ in care o valuta se schimba cu alta.

Factorii care influienteaza cursul valutar :

a) cererea si oferta de valuta;

b) puterea de cumparare a valutelor care se schimba intre ele;

c) evolutia inflatiei;

d) rata dobanzii;

e) factorii psihologici.

86. Cursul valutar si factorii acestuia (manual, vol. I, p. 298-302)

Schimbul de valute se realizeaza intr-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, in care o valuta se schimba cu alta, se numeste curs valutar.

Factori de care depinde cursul valutar :

capacitatea de cum-parare a monedelor nationale care se schimba intre ele

Cererea si oferta

Relatia dinamica dintre cererea si oferta de valuta

Evolutia inflatiei in diverse tari

Evolutia ratei dobanzii.

Factori psihologici.

87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobanzii (manual, vol. I, p. 299-302)

Cererea si oferta. Atunci cand pe piata valutara dintr-o tara sporeste cererea de dolari, de exemplu, cursul dolarului creste, iar cel al monedei nationale scade. Pe un dolar se plateste, deci, o suma mai mare

de bani proprii. Daca cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului si creste cursul monedei nationale (am considerat oferta constanta).

Relatia dinamica dintre cererea si oferta de valuta sintetizeaza, la randul ei, rezultatul actiunii multor variabile. Un efect insemnat asupra acestei relatii exercita situatia balantei comerciale.

Balanta activa a unei tari (valoarea mai mare a exporturilor decat cea a importurilor) si, corespunzator, un excedent de oferta de dolari tind sa scada cursul dolarului si sa creasca cursul monedei nationale. Balanta

comerciala pasiva (valoarea mai mica a exporturilor decat valoarea importurilor) provoaca modificari opuse.

Evolutia inflatiei in diverse tari. Un ritm mai ridicat al inflatiei in tara x decat in tara y reduce cursul monedei primei tari si ridica pretul monedei celeilalte tari. Cauza o constituie, in ultima analiza, modificarea raportului dintre puterile de cumparare ale monedelor nationale pe piata interna.

Evolutia ratei dobanzii. Tara in care rata reala a dobanzii se ridica deasupra nivelului dobanzii (tot reale) din alta tara are prilejul sa-si vada urcand cursul monedei proprii, masurat in moneda celeilalte tari. Intr-o asemenea stare de lucruri - daca nu intervin alti factori , in prima tara se poate inregistra un aflux de capital strain, iar in a doua, o retragere de capital, o migrare de capital national (sub forma de bani) catre exterior in cautarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeste oferta de valuta si creste cursul monedei nationale in

tara cu rata mai mare a dobanzii si reduce ferta de valuta si cursul monedei nationale in tara avand situatie opusa.

88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)

operatiuni care servesc persoanele fizice si juridice nebancare (populatia, intreprinderile din industrie, agricultura, constructii, institutiile de invatamant superior, de cercetare, de ocrotire a sanatatii etc.);

operatiuni pe cont propriu;

operatiuni intre ele.

Operatiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, in principal, schimbul valutei scripturale (de cont) si sunt de trei feluri:

operatiuni la vedere sunt operatiunile in care transferul efectiv de valuta are loc intr-un interval de 48 de ore lucratoare, socotite de la incheierea contractului ;

operatiuni la termen sunt operatiuni in care valuta se transfera efectiv, intr-un interval de timp care depaseste 48 de ore lucratoare, calculate de la data incheierii contractului ;

operatiuni de tip hedging (Hedging, inseamna, intre altele, a se pune la adapost de riscuri). Ele urmaresc evitarea riscurilor de catre marii importatori de marfuri.

Bancile efectueaza, in afara de operatiuni cu valuta, pentru a servi clientii, operatiuni pur comerciale pe cont propriu, in scopul realizarii de profit - operatiuni de arbitraj valutar

Cursurile practicate de banci sunt oscilante.

Bancile efectueaza si operatiuni valutare Swap (Swapb inseamna schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, intre doua banci centrale cu scopul acordarii de imprumuturi (de catre una din ele unei terte banci).

Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzactii realizate cu valute efective, implicand preschimbarea unei valute in numerar in alta valuta in numerar.

Operatiuni efectuate de banci:

Bancile efectueaza:

- operatiuni de arbitraj valutar;

- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)

Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, intre doua banci centrale cu scopul acordarii de imprumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si intre marile banci comerciale.

Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.

89. Cursul valutar. Evolutie. Datoria externa (manual, vol. I, p. 305-311)

Deprecierea cursului valutar al unei monede nationale favorizeaza exportul si defavorizeaza importul tarii care a emis moneda respectiva (daca nu intervin alti factori cu actiune mai puternica).

Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului tarii respective, adica il franeaza.

Aprecierea cursului monedei nationale defavorizeaza exportul, pentru ca il scumpeste, si favorizeaza importul, intrucat il ieftineste.

Deprecierea monedei nationale a unei tari favorizeaza exportul si franeaza importul ei de turism. Aprecierea monedei nationale a unei tari, firesc, actioneaza in sens opus asupra turismului extern

Debitorii si creditorii externi inregistreaza si ei beneficii sau pierderi cand se modifica valoarea monedei nationale in care s-a obtinut si, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei nationale a tarii creditoare avantajeaza pe debitorii acestei tari, intrucat ratele scadente ale imprumutului si dobanda se platesc in bani devalorizati. De aici, tendinta debitorilor de a amana restituirea imprumuturilor in cazul deprecierii monedei.

Creditorii sunt insa dezavantajati; ei recapata imprumutul acordat si incaseaza dobanda, in bani care au o valoare mai redusa decat in momentul lansarii imprumutului. In anumite imprejurari, imprumutul restituit impreuna cu dobanda pot avea o putere de cumparare mai redusa decat aveau initial banii transferati debitorului.

Aprecierea monedei nationale are efecte opuse. Ea avantajeaza pe creditori si dezavantajeaza pe debitori. Acestia achita imprumutul si dobanda aferenta lui in bani avand valoare superioara celor primiti.

DATORIA EXTERNA

Creditele acordate intreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entitati amintite formarea datoriei externe publice.

Impreuna, datoria externa privata si publica se subsumeaza notiunii de datorie externa totala.

Ea se poate calcula:

ca suma absoluta (totalul datoriei externe);

ca suma ce revine pe locuitor (suma absoluta a datoriei / numar de locuitori);

ca procent din PIB.

Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenti in privinta gradului de indatorare fata de strainatate.

Atunci cand o tara este, concomitent, creditor si debitor, pentru cunoasterea situatiei sale reale, in raporturile

internationale, se calculeaza diferenta dintre imprumuturile acordate si cele primite.

In urma calculului se pot ivi trei situatii posibile:

a) situatia de debitor net (suma imprumuturilor primite este superioara sumei celor acordate);

b) situatia de creditor net (suma imprumuturilor primite este inferioara sumei celor acordate);

c) situatia de echivalenta a sumei imprumuturilor primite cu suma celor acordate.

Rambursarea datoriei incepe la un anumit numar de ani dupa contractarea imprumutului.

Intervalul cuprins intre momentul primirii creditului si inceperea restituirii lui, se numeste perioada de gratie.

Serviciul datoriei externe reprezinta transele anuale scadente ale imprumutului si dobanda anuala.

90. Esecul pietelor. Cauze si consecinte (manual, vol. I, p. 313-316)

Esecul pietelor inseamna imperfectiuni ale pietelor, concretizate in situatiile de valorificare incompleta a resurselor existente, in eficienta redusa si dezechilibre.

Din aceasta cauza este necesara interventia autoritatii publice care sa corecteze situatiile de esec si sa

favorizeze functionarea eficienta a mecanismelor pietei.

Cauzele esecului pietei

Principalele cauze ale esecului pietelor pot fi grupate astfel:

a) dificultatea individualizarii dreptului de proprietate;

b) existenta unor costuri tranzactionale semnificative;

c) esecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.

Excluziunea imperfecta se manifesta atunci cand dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu apartine unui singur subiect economic, ci este detinut de catre un grup de persoane fizice sau chiar juridice.

Ansamblul masurilor pentru prevenirea, identificarea si sanctionarea faptelor de utilizare ilegala de catre alte persoane a unui bun necesita efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune.

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizeaza in faptul ca limitarea drepturilor legale de vanzare a acestora ii impiedica pe proprietari sa incheie contractele sau tranzactiile cele mai avantajoase, in primul rand, prin aceea ca ii obliga pe cumparatori sa-si asume anumite riscuri. Din aceasta cauza, cumparatorul este mai putin atras si este obligat sa-si ia anumite masuri de siguranta si, ca atare, ofera mai putin si solicita garantii si facilitati suplimentare din partea vanzatorului.

O alta cauza majora ce conduce la esecul pietelor o reprezinta costurile tranzactionale semnificative. Pentru a putea realiza schimburile dorite, atat vanzatorul, cat si cumparatorul trebuie sa efectueze importante cheltuieli pentru cautarea si cunoasterea partenerilor, pentru intelegerea comportamentului si performantelor acestora,

pentru testarea si evidentierea calitatii marfurilor ce fac obiectul schimbului, ca si pentru negocierea unor clauze contractuale cat mai avantajoase etc.

Esecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprima faptul ca nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.

Dintre cazurile mai frecvente de esec al pietelor amintim:

externalitatile,

bunurile publice,

bunurile de merit

bunurile de nemerit

orice forma de monopol.

91. Externalitati. Definitie. Caracteristici. Clasificare (manual, vol. I, p.317-322)

Externalitatile reprezinta consecinte sau efecte care afecteaza viata si activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizeaza in costuri sau beneficii care, desi se produc, nu sunt evidentiate in cheltuielile si rezultatele obtinute de catre agentii economici.

Principalele caracteristici ale externalitatilor sunt:

a) deriva din activitatea altor agenti economici decat cei care le suporta costurile directe;

b) efectele, fiind induse, nu sunt inregistrate in mod direct pe piete si, ca atare, nu influenteaza echilibrul concurential.

In cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic schimba corelatiile

dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte. Externalitatile apar, in principal, datorita faptului ca drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite.

Intelegerea externalitatilor necesita prezentarea a doua perechi de concepte:

Prima parte

a) costul social, care exprima cheltuielile si sansele sacrificate, concretizate in costurile suportate de membrii comunitatii in urma organizarii si desfasurarii unei anumite activitati;

b) costul privat, care exprima numai cheltuielile suportate direct de unitatile implicate in organizarea si desfasurarea activitatii respective.

A doua pereche:

a) beneficiul social, include, in expresie valorica, toate utilitatile de care beneficiaza membrii unei comunitati ca urmare a organizarii si desfasurarii unei anumite activitati economice;

b) beneficiul privat include numai venitul obtinut direct de unitatile implicate in organizarea si desfasurarea activitatii.

Clasificare:

Externalitatile pot fi:

externalitati pozitive (efecte benefice) - unde beneficiile private sunt mai mici decat beneficiile sociale. Prin beneficiu marginal se intelege expresia valorica pe unitati marginale a consumului;

externalitati negative (efecte malefice) - se caracterizeaza prin aceea ca nivelul costurilor private este mai redus decat al celor sociale, care includ si costurile externe suportate de terti. Externalitatile negative pot reprezenta argumente pentru interventia guvernamentala in calitate de monitor si corector al efectelor negative.

Internalizarea externalitatilor negative consta in includerea costurilor externe in pretul pietei

Aplicarea impozitelor si a subventiilor presupune, potrivit lui A.C.Pigou, un set de masuri, cum ar fi:

a) aplicarea de taxe si amenzi producatorilor de externalitati negative;

b) acordarea de subventii si facilitati agentilor economici care produc externalitati pozitive;

c) stabilirea de impozite si taxe care sa aduca costurile private la nivelul celor sociale;

d) punerea producatorului de externalitate negativa in postura de receptor al unui asemenea efect.

R.Coase sustine ca internalizarea poate fi realizata prin tranzactii directe intre parti si incheierea unor tranzactii a caror aplicare sa fie riguros urmarita si respectata..

Principala concluzie este aceea ca prin definirea clara si riguroasa a drepturilor de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism institutional de aplicare si garantare a acestor drepturi si de impunere a prevederilor

contractuale rezultate din tranzactii unele probleme economice legate de internalizarea externalitatilor pot fi solutionate si fara implicarea autoritatii statale, prin incheierea si respectarea unor intelegeri mutuale.

92. Bunuri publice. Continut, trasaturi (manual, vol. I, p.322-324)

Bunurile publice sunt unice si egale prin utilizatori, in sensul ca fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: sosele, apele raurilor, canale de navigatie, iluminatul public etc.

Trasaturi:

a) nonexcluziunea este generata de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice si presupune ca nici o persoana nu poate fi eliminata sau exclusa din sfera consumatorilor potentiali ai bunurilor publice;

b) nonrivalitatea inseamna lipsa de rivalitate intre utilizatori si este generata de indivizibilitatea ofertei de bunuri

publice.

Sectorul public se concretizeaza in:

a) sectorul public nonpiata, ce cuprinde sfera administratiei publice centrale si locale;

b) sectorul public de piata, ce reuneste unitatile economice cu patrimoniul public.

93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)

Teoria economica a bunastarii are drept premise o serie de judecati de valoare care incearca sa puna de acord

sau sa coreleze eficienta economica si echitatea sociala.

Potrivit lui V.Pareto, alocarea optima a resurselor presupune ca:

1) fiecare individ este cel mai bun judecator al propriei bunastari;

2) bunastarea sociala se defineste numai prin intermediul bunastarii individuale;

3) bunastarea indivizilor nu poate fi comparata.